De ce nu mai știm cine suntem?

    Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă : ” Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C,  îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.” Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil : e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic. Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său . Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
   Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie.  Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea.  Te bătea ”până știai și tu ce știa și el”, după cum remarca un coleg de școală. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce era vorba într-un text. Și așa mai departe. O stradă poartă acum numele său. ( Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea : ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.) Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni : ”Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu', îi place femeili!” Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam : ”Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” ”Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
     Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură - la profesorii exigenți copiază temele de la colegi, la celelalte discipline nu scriu deloc - și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
     Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
     Un profesor de civilizație britanică, de la un important colegiu din București, i-a spus unei eleve că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit Să ucizi o pasăre cântătoare! La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură. Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau. Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că cititul și viața sunt lucruri distincte. De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. ” Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?” Pe an ce trece sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor. Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi  și mulți alții. În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată - avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție - și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski. M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu - Botează-mă cu pământ !- și de Marcel Constantin Runcanu - Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
      Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. ( Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
 Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene - eșecul e al nostru, reușita e a lor! - și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca. Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe unii dintre părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? ”Păi, dom' profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
      Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și de dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ? Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu : de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examenele susținute de elevi, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore - nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii  atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii .De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica? Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman și să-și exemplifice afirmațiile cu citate din textul analizat! Sunt obligați să explice un titlu - insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații - pe treizeci de rânduri!  Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată : ce calificare au băieții ăia care elaborează subiectele pentru probele de examen? Știu ăștia cu se mănâncă literatura și gramatica?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură : românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
      Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.

Reforma e un lucru foarte mare

Ideea de reformă într-un domeniu presupune existenţa a cel puţin trei elemente : bani suficienţi, o legislaţie deschisă către viitor şi  nişte specialişti dispuşi să pună umărul la reabilitarea compartimentului respectiv. Dacă stăm bine cu finanţele, creăm o suprastructură corespunzătoare şi atragem, în sectorul cu pricina,  oameni foarte bine pregătiţi.
Dar ce ne facem când încercăm să revoluţionăm învăţământul tăind salariile dascălilor, iar cei care fac proiectul de înnoire sunt nişte ignoranţi ? Cum se numeşte reforma fără gologani, făcută de analfabeţi ?  Şi asta nu e totul. Deştepţi din toate păturile sociale dau o mână de ajutor ca demolarea sistemului să fie desăvârşită. Acum şcolile sunt conduse de consilii de administraţie formate din oameni care în rare cazuri au legătură cu şcoala. Legile sunt alandala şi oferă avocaţilor, părinţi şi ei, nu-i aşa, posibilitatea de a le contesta. Iar judecătorii decid totul. Dacă îmi trece prin cap să dau în judecată statul român pentru a mi se atribui râul din localitate şi principalele străzi, aş avea mari sorţi de izbândă. Am nume nobiliar şi pot procura nişte dovezi că mă trag din neamul voievodal al Şerbăneştilor. Pot pune mâna pe mii de hectare de pădure, pământuri şi întinderi acoperite cu luciu de apă. De ce să mai muncesc ?
Părinţii elevilor sunt foarte activi şi categorici. Vor să decidă totul, inclusiv notele odraslelor, contestând vehement programele, deşi mulţi dintre ei nu ştiu nici pe ce lume trăiesc. Un singur lucru nu fac : nu-i pun niciodată pe copii să înveţe. Şi nici nu-i întreabă pe învăţători cum merg lucrurile. Ştiu ei mai bine că au în casă nişte genii nedreptăţite ! Cei mici au prins şpilul şi îi manipulează pe babalâci ca la mondiale. Chiar dacă sunt şi profesori care muncesc de îi trec apele, copilaşii spun că n-au făcut nimic la şcoală în ziua respectivă şi în consecinţă nu au nimic de scris şi de învăţat. Noroc că majoritatea puştilor nu au suficientă imaginaţie, fiindcă dacă ar povesti acasă că profesorul de filosofie a venit în chiloţi havaieni şi a dansat pe pupitre, părinţii i-ar crede ! Propun ca pe viitor copiii să fie instruiţi exclusiv de părinţii lor ( mult mai competenţi decât catastrofele de profesori  care se prefac azi că muncesc ), de la clasa zero până la licenţă şi doctorat, iar diplomele fiecărui studios să fie eliberate de propria familie.
Reforma, aşa cum arată acum, este precum maşina mea. Îngheţându-i ţeava de eşapament, n-a mai pornit. Am solicitat ajutorul pritenilor care, în timp ce puneau contactul, au apăsat şi pe acceleraţie. Cureaua de transmisie a sărit de la punct şi s-au dus dracului şi supapele, pistoanele şi toate celelalte.
Acum sunt pieton.
În învăţământ vom merge pe jos multă vreme. Dar mi se pare mie sau am ajuns deja să ne deplasăm de-a buşilea ?