Amărăciune

      În nuvela Ionâci de Cehov, personajul principal, Dmitri Ionâci Starțev, ratează iubirea vieții sale și se schimbă mult, însă nu realizeză drama pe care o trăiește. Se îngrașă, devine meschin și rapace, un automat biologic setat pe acumulare de bani și de imobile. Ekaterina Ivanovna, fata de care se îndrogostise cu patru  ani în urmă și care se jucase cu inima lui, revine în oraș și îi cerșește afecțiunea. Fire bovarică, tânăra visase să devină pianistă și respinsese cererea în căsătorie avansată de Starțev. Acum, după prima vizită, Starțev hotărăște să nu mai calce niciodată în casa ei, având o reacție memorabilă : ”Ce bine că nu m-am însurat cu ea, își spuse Starțev.”
     Puțini dintre noi se pot felicita că n-au făcut anumite lucruri în viață. Cei mai mulți regretă că au făcut/ n-au făcut un pas ori altul. ”Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu X, poate că azi aș fi fost fericit. Dacă n-aș fi lăsat-o să plece pe Y, altfel ar fi stat lucrurikle acum. ”Să punem însă cărțile în locul persoanelor. Problema principală este că nu voi mai avea timp să fac ce doresc. Vâ=rsta este un fel de pușcărie. Regret că nu voi putea să citesc anumite cărți. Din Carlos Castaneda am parcurs trei titluri, iar el are mai multe opuri extrem de interesante. Din P. D. James am citit, de asemenea, numai trei romane. Pe urmă sunt cărți pe care știu că nu le voi reciti, fiindcă nu-mi mai plac. Am făcut-o de câteva ori, din ce în ce mai dezamăgit. Mă gândesc la Veacul de singurătate al lui Marquez, la Decameronul lui Boccaccio, nuvelele lui Cinghiz Aitmatov, la paginile lui Nikos Kazantzakis și la atâtea alte opere care mi-au fermecat adolescența și tinerețea. Sunt autori pe care aș dori să-i recitesc, dar vremea nu-mi va îngădui să fac asta : Thomas Mann - Iosif și frații săi e o operă imperială -, Kafka, Gide, Camus, Liviu Rebreanu, Hesse, Musil, Schulz, Broch.
     Mă mulțumesc să-i țin sub pernă pe Knut Hamsun, Dino Buzzati, Elias Canetti, William Faulkner ( o mică parte din creația sa!), John Steinbeck, Siegfried Lenz, Hemingway, Dostoievski, Gogol, Cehov, Kennedy Toole, Bulgakov, Charles Bukowski, Malcolm Lowry.  E puțin, pe măsura timpului rămas în clepsidră. Pe urmă vin cărțile autorilor care scriu în prezent, unii tineri, alții întârziați. Pe unele le voi apuca, pe altele nu. S-o fi gândit cineva să scrie despre scriitorii întârziați? Sunt cei care apar după ce petrecerea s-a sfârșit, sala a fost evacuată, iar oamenii de serviciu curăță resturile. Ei nu se regăsesc în grupurile consacrate și nicăieri nu se simt acasă. N-au șansa ca mari critici să scrie despre ei : de la o vârstă, comentatorii se mulțumesc ei înșiși să recitească texte care i-au impresionat în trecut, nemaiavând organ pentru perceperea noii literaturi.
      Revenind la oameni, cel mai tare mă îndurerează faptul că dintre prietenii de odinioară au rămas în viață câțiva, iar aceștia, cu excepția lui Adrian Radu, sunt departe de mine : Alexandru Borțan, Pavel Staicu, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Daniel Pișcu, Călin-Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, Călin Ciubreag, Marian Ovidiu, Bogdan Ghiu, Doru Mareș, George Geacăr, Coman Lupu, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Laurian Câmpeanu, Laurențiu Dumitrescu. Am avut revelația că nu-i voi reîntâlni în următorul secol, deși am tot făcut planuri cu Emil să ne revedem într-o vară, într-una din camerele pe care le-am locuit în căminele 6 Martie și Grozăvești.

P.S. 1. Minunatul Valeriu Gherghel are darul de a ne stimula creierul care emite, astfel, idei surprinzătoare. Citindu-l pe Gherghel, devii subit mai inspirat și mai inteligent. Văzând ultima sa postare, am înțeles adevărata mea relație cu William Faulkner. Poate o voi descrie cândva.
        2.Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

Fascinația recitirii

   Atitudinea unui scriitor față de confrații săi ar trebui să fie una de maximă toleranță. E bine să scrie despre cei care îi plac și să tacă dacă o carte nu-l încântă. Să lase loc de îndoială în privința textelor care îl plictisesc. Dacă nu agreezi un mod de a scrie, nu înseamnă automat că autorul cu pricina este lipsit de valoare. Nu este bun numai ceea ce ne dă nouă satisfacție. Las la o parte faptul că a lovi în cineva înseamnă a lovi în tine însuți. Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu este un exemplu mirific de reflectare a unor sensibilități într-o minte de o creativitate fără egal. În general, scriitorii autentici, siguri pe ceea ce fac, nu au idiosincrazii și nu știu ce este invidia. Firește că sunt și cazuri în care ne surprinde opacitatea unora față de alții : Gide refuzându-l pe Proust și nesimpatizându-l pe Dostoievski, Hemingway detestându-l pe același Dostoievski, Eugen Barbu și Marin Preda urându-se reciproc, Elio Vittorini respingând manuscrisul lui Lampedusa.  Dar oare pe cine înjura Nichita? Pe nimeni, nici măcar pe Sorescu, care a scris o cronică acidă la volumul Epica Magna, dacă memoria nu mă trădează. În general poeții sunt comprehensivi, iar prozatorii sunt prizonierii unui spectru mai îngust de gusturi literare. Dar asta nu este o regulă. ( Cu totul diferită este situația criticilor. Aceștia au, ca și profesorii, o misiune ingrată, chiar criminală pentru relațiile lor interumane. Dar dacă sunt înțelepți, lasă și ei loc de dubii în valorizările lor. )
  Sunt însă cărți apreciate unanim și ne petrecem o bună parte din viață, recitindu-le. E fascinant să urmărim ce efecte au, în timp, capodoperele asupra noastră. Într-un fel  înțelegi un text la douăzeci de ani, altfel îl rceptezi la o maturitate târzie.  O carte bună e ca o femeie de care ești îndrăgostit toată viața. Ea rămâne tânără și frumoasă, dar tu te transformi pe nesimțite. Și se schimbă nu numai cititorul, ci și contextul cultural și social, gusturile, ierarhia valorilor. Unele volume îți lasă constant aceeași impresie de lucru scris fără cusur, viu, sursă de nesecată bucurie estetică :  Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Suflete moarte,Conjurația imbecililor, Ora de germană, Deșertul tătarilor, Moromeții I, Groapa. Câteva te dezamăgesc progresiv. De pildă, Un veac de singurătate. Am fost uluit în tinerețe, satisfăcut mai târziu și ușor nemulțumit la a patra recitire. Nu mai vorbesc de Ion, Îngerul a strigat, În absența stăpânilor. Marin Preda nu mi-a plăcut la prima întâlnire ( Moromeții II ). La început mi s-a părut, vorba lui Nichita, ”zgârcit și rău”. ( Cât de revoltat a fost profesorul George Gană când a aflat, la un seminar, că unor colegi de grupă nu le place Preda. ” E descalificant să nu-ți placă Marin Preda!”, a exclamat el, uimit. ) După ce am citit Moromeții I mi-am luat seama.  În copilărie n-am putut citi, cum era și firesc,  Șarpele cu pene de D. H. Lawrence.  N-am reușit să trec de primele șapte-opt rânduri. L-am redescoperit foarte târziu și l-am citit după ce l-am văzut în biblioteca unui prieten. Dar ce epopee a lecturii trăiești în altele, rare cazuri! Din Le Grand Meaulnes n-am înțeles prea multe prima oară. La a doua experiență am început să descopăr intrări și labirinturi secrete, pasaje, grădini și miracole mereu reînnoite Mi-e teamă să revăd acum opul lui Alain-Fournier, pentru a nu trăi o deziluzie.  Cel mai trist este când încerci să te refugiezi din nou în lumea închipuită de un autor, dar nu mai găsești nicio ușă descuiată, nicio fereastră deschisă. Broaștele s-au blocat, cheile au ruginit, textul nu-ți mai spune nimic. Nu dau exemple, fiindcă, așa cum spuneam, nu am deplină încredere în ceea ce constat la fiecare lectură.

P.S. N-aș reciti Portocala mecanică, chiar dacă aș fi înclinat să revăd ecranizarea făcută de Stanley Kubrick după romanul lui Anthony Burgess.