Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.

Tabelele cronologice sunt cele mai fascinante romane

Emil Cioran citea cărţile în întregime, cu prefeţe cu tot. El mărturiseşte, undeva, că a fost în pragul leşinului şi a trebuit să se întindă pe pat când şi-a dat seama că absolut toţi cei pomeniţi într-un tabel cronologic erau morţi !
Pe mine mă fascinează tabelele cronologice.
Unul se naşte.
Altul publică o capodoperă.
Al treilea se îndrăgosteşte.
Câţiva mor.
Şi tot aşa.
Un canal de televiziune magic, cu un milion de benzi orizontale, încărcate cu vieţi şi opere, derulându-se prin faţa ochilor noştri.
1848. Se naşte Slavici, iar Dostoievski publică Nopţi albe.
1852. Moare Gogol şi se naşte Caragiale.
1858. Tolstoi scrie nuvela Trei morţi şi se nasc Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu.
1860. Se naşte Cehov.
         Turgheniev publică Părinţi şi copii.
         N. Filimon tipăreşte Friederich Staaps şi Mateo Cipriani.
         Al. Odobescu scoate la lumină Scene istorice din cronicile româneşti.
1866. Tolstoi îl cunoaşte pe pictorul M. S. Başilov, căruia îi încredinţează ilustrarea romanului Război şi pace.
           Dostoievski scoate Crimă şi pedeapsă.
Uneori avem imaginea precisă a distanţei care separă literatura română de cea rusă.
1872. În timp ce Dostoievski dăruieşte cititorilor săi Demonii, Titu Maiorescu îmbogăţeşte literele noastre cu Direcţia nouă în poezia şi proza română.
Alteori ne înseninăm.
În 1879 apar Fraţii Karamazov şi este jucată O noapte furtunoasă.
Una dintre informaţiile care m-au emoţionat cel mai mult a fost menţiunea dintr-o ediţie a Florilor răului că, la câţiva ani de la moartea lui Baudelaire, "este văzută pentru ultima dată Jeanne Duval".