Sclipirea, statistica și dezastrul

     Nu sunt deloc convins că, în unele cazuri, sportivii de ieri erau mai valoroși decât cei de azi. Un fotbalist sclipea în două faze pe meci și era declarat cel mai bun. Se juca mai lent, antrenamentele erau mai ușoare, iar despre echipament ce să mai vorbim. Se trăia din talent, cum făcea Năstase. Dacă un jucător de tenis ori de fotbal avea mentalitate de profesionist și se antrena cu seriozitate, îi umilea pe ceilalți. E cazul lui Pele. Alții se specializau. Australianul John Newcombe era un jucător primitiv, fără rever, și se pregătea aproape exclusiv pentru Wimbledon. ( Năstase îl ridiculiza pe unde îl prindea, dar nu și pe iarba londoneză.) Câștiga turneul și era declarat nr. 1 mondial. Învingătorul de la Roland Garros era nr. 2. Și așa mai departe.
Nu există sportiv care să fie declarat cel mai bun din toate timpurile. Ba chiar cred că unii dintre cei cărora li s-a lipit această etichetă n-au fost cu adevărat nici cei mai importanți ai vremurilor lor, fiindcă atunci nu se proceda ca astăzi, când sunt numărate toate fazele făcute de un jucător și sunt calculați câți kilometri a alergat fiecare. În zilele noastre, talentul nu mai este suficient, dar cu munca se ajunge departe. Borg, Nadal, Bruguera,  Vilas, Michael Stich sunt exemple edificatoare. Și sunt sute de fotbaliști care trăiesc doar fiindcă au constituții de tauri și se descurcă bine la duelurile fizice. Cantitatea bate de departe calitatea, iar statistica spune totul.
     Trist este că acest criteriu economic - banii sunt buni dacă sunt mulți - a pătruns nu numai în sport și în producerea bunurilor de consum, ci și în artă. În străinătate sunt scriitori care dictează mai multe romane deodată, iar manuscrisele le sunt cărate cu camioanele. Editurile primesc zilnic sute de manuscrise. Dacă nu s-a auzit de tine, cartea îți este aruncată la gunoi fără să fie citită. Pe lângă câte mari talente se trece în viteză din pricina industrializării literaturii? Mai nou, editorii vor să introducă roboți pentru sortarea manuscriselor. Ar fi avut vreo șansă să treacă de exigentele mașini scriitori precum Thomas Mann, Faulkner, Malcolm Lowry, Canetti, Musil, Kadare, Mateiu Caragiale? Proust a fost refuzat de Gide, Lampedusa nu l-a convins pe Elio Vittorini - cum să admită un sicilian sărac că un nobil... sicilian ar fi putut scrie o capodoperă ? -, Kenney Toole n-a trecut nici de ochii avizați ai unor redactori. Totul e de vânzare : ce aduce bani e acceptat.
      Trecând pe Valea Cascadelor să cumpăr niște materiale, am fost uimit de oferta de mărfuri din care cumpărătorii pot alege. În România se trăiește bine din mutatul unor obiecte dintr-un loc în altul. Iei un pachet de gresie, îl transporți o mie de kilometri și îi triplezi prețul. Asta se numește comerț. Creativitatea tinde să dispară. Cam așa se întâmplă, în alte locuri, cu  cărțile. Textele sunt plimbate din mână în mână - autori, agenți literari, consilieri editoriali - și ajung la cititori. Totuși, talentul supraviețuiește cumva și toată lumea are de câștigat. Aptitudinile unor oameni de a face lucruri deosebite sunt socotite mine de aur, fiind exploatate corespunzător.
   E greu să definești ce se întâmplă la noi. Niște gologani trec dintr-un buzunar în altul - mulți prin furtișaguri, destui prin impozite - și inevitabil se va ajunge la fundul sacului. Ca într-un nou Ev Mediu, câțiva vor rămâne cu palate și cu conturi în bănci, iar restul vor deveni sclavi care vor munci paisprezece ore pe zi, pentru o felie de pâine. Destui își vor vinde organele. Munca nu este răsplătită, iar pe talente ne facem nevoile.
     La ce bun să mai scrii o carte-două, cu pretenția că ai făcut un lucru frumos?
     

Eroul, autorul şi personajul

       Patrick Dalzel-Job a fost modelul lui Ian Fleming pentru personajul James Bond. Veteranul, mort în 2003, a avut o viaţă extrem de palpitantă. De pildă, Job a acţionat contrar ordinelor primite şi a salvat 4500 de civili din satul norvegian Narvik, printr-o spectaculoasă acţiune cu bărci de pescuit. Job este eroul prin excelenţă. Mai cunoscut decât el, Bond este prototipul spionului şi este cunoscut de milioane de cititori. Eroul şi imaginea sa din oglindă, adică personajul, au încântat sufletele multor oameni, schimbându-le multora percepţia asupra vieţii. Eroul e Istoria, personajul este Legenda, dar ce se întâmplă cu autorul ?
În comparaţie cu cei doi, acesta din urmă are o viaţă săracă, cenuşie, neinteresantă, chiar dacă Fleming a fost el însuşi spion şi protagonistul multor isprăvi bune de povestit urmaşilor. Putem spune că autorul stă cumva în umbră, fiind un fel de ambasador al eroului la curtea Istoriei. Un preot slujind în templul legendelor. Poate că el, scribălăul, este tocmai cel care compune scenariul Istoriei. Stăpânul memoriei colective. Dacă la început Fleming era mândru că fusese coleg cu Job, la sfârşit Job se lăuda că a fost partenerul lui Fleming. Ce forţă miraculoasă are ficţiunea !
Mă întreb, cu amuzament, de ce autor ar avea nevoie antieroii de pe scena politică de azi şi ce fel de personaje ar inspira ei ?

Hanul fără muşterii

Există o anecdotă în care reporterul unui ziar merge la Frankfurt am Main, în vremea când Goethe atinsese culmea gloriei sale, şi începe să o iscodească pe o bătrână.
- Mătuşico, o întreabă gazetarul cu şiretenie pe babă, mata ai auzit de doi îndrăgostiţi care se plimbau pe strada pe care ne aflăm noi acum ?
- Eeee, cum să n-aud, maică ? Ce, eu trăiesc pe sub pământ ? Chiar îi ştiu, i-am văzut cu ochii mei şi i-am admirat de multe ori, când treceau încet pe aici, discutând domol între ei, ca nişte tineri cumsecade ce erau. Dumneata mă întrebi de Lotte şi Goethe ! Ce înalţi şi frumoşi erau, maică !
- Şi mai ştii, mătuşico, ce s-a ales de ei ?
- Păi, maică, Lotte e tot aici şi e cunoscută în tot oraşul. Toată lumea o iubeşte şi o apreciază. Ea s-a măritat mai demult cu un ofiţer şi are patru copii, maică.
- Şi Goethe ?
- Să ştii că ăla nu era chiar de teapa lui Lotte ! Vedea cai verzi pe pereţi şi încerca, maică,  să-i pervertească sufletul bietei copile, citindu-i poezii nebuneşti ! Noroc că a dispărut din oraş şi de atunci nu mai ştie nimeni nimic despre el !
Cam la nivelul bătrânei care o admira pe Lotte se poartă uneori discuţiile în jurul scriitorilor români. Oameni care abia ştiu să silabisească îşi dau cu părerea oricând şi în orice împrejurare despre lucruri pe care nu le înţeleg sau nu le cunosc. Dacă un oarecare Gheorghe n-a auzit de Gellu Naum, marele poet nu există. Dacă aceluiaşi Gheorghe nu-i place un scriitor, acela n-are nicio valoare.
Într-o duminică mi-am revăzut un coleg de facultate, profesor într-o localitate situată în alt judeţ. I-am spus că nu-mi explic bine de ce autorii români de azi nu mai au cititori. O carte fără cititori e, în termenii lui Fielding, un han fără muşterii.( Mă rog, scriitorul englez se referă la un han plin de muşterii, care au dreptul să laude bucatele sau să le dea la dracu'. ) Hangiul şi-a pus la bătaie toată priceperea culinară, mâncărurile scot aburi, odăile sunt curate şi încălzite, dar niciun oaspete nu-şi face apariţia. Scriitorii români...
- Care scriitori români ? m-a întrerupt înfuriat tovarăşul meu.
Să îl numim L.
- Marii scriitori de azi, am îngăimat, neplăcut surprins.
- Ei, află, prietene, că azi nu mai avem scriitori, avem căcănari şi obsedaţi sexual ! E o criză a valorilor cum nu s-a mai pomenit ! Ăştia...
- Dă-mi voi, m-am înfuriat eu, nu-ţi permit, mă-nţelegi, să spui despre confraţii mei aşa ceva ! Ce spui tu e doar o opinie. Şi încă una deplasată ! Mă rog. Eu întrebasem de ce nu sunt citiţi autorii de azi.
- Păi, tocmai d-aia, că scriu prostii ! E o reacţie de respingere de către oamenii culţi a pornografiei turbate care se practică azi ! Eu, de pildă, n-am mai citit o carte de ani de zile. Fiindcă n-am ce !
Pe vremuri, L. citea cam o carte la patru-cinci luni. Prefera basmele lui Ispirescu. Acum venise să mă viziteze şi nu-l puteam jigni.
- Dă-mi voie...
- Ba nu-ţi dau deloc !
- Stai, bă, să zic şi eu ceva ! Ai înnebunit ? Avem o mulţime de prozatori mari. Uite...
Şi i-am recitat o listă lungă din care nu lipseau  cei mai talentaţi romancieri de azi.
- Fii serios, a zis L., ăştia scriu numai porcării.
- I-ai citit ?
- Nu, dar de ce să-i fi citit ? Se compară ei cu Rebreanu ?
- Rebreanu e Rebreanu, i-am replicat eu, dar nu mai putem să scriem ca el.
- Se-nţelege, dar nici chiar aşa ! Şi mi-am adus aminte că am citit ceva de ăla cu care ai început...
- Aldulescu ?
-  Da.... ( Nu reproduc opinia lui L. despre Radu Aldulescu, de teamă ca unii binevoitori să nu o pună pe seama mea ! )
- Horia Gârbea ? am îndrăznit.
- ...  (Din motivul arătat mai sus, nu voi transcrie nici consideraţiile pe care Horia Gârbea i le-a inspirat lui L. )
- Dar Mircea Cărtărescu ?
- Ăla, mă ?.... ( Din aceeaşi pricină voi trece sub tăcere cuvintele pe care L. le-a rostit la adresa lui Cărtărescu. )
- Poate îţi plac poeţii. Avem cel puţin patruzeci care merită tot ce este mai bun.
Am rostit vreo cincizeci şi şapte de nume.
- Rahat ! Ce e cu ăştia ? Nici n-am auzit de ei !
- Cum să n-auzi ? Şi dacă nu i-ai citit, cum îţi permiţi să-i judeci ?
- Cum să nu-i judec, bă ? Eminescu a creat limba literară ( idee aflată în toate manualele - n. m. ) şi nu se credea Gheorghe Dracu', cum fac ăştia ! E criză, prietene, e o criză fără precedent !
Şi dă-i, şi dă-i.
M-am certat serios cu L. şi am ajuns să ne aruncăm cuvinte grele. După ce mi-a spus că scribălăii de azi sunt caracterizaţi de... un manierism puturos ( ? ), i-am comunicat că nu are în cap decât nişte varză murată în vodcă. Mi-a aruncat o privire asasină, s-a ridicat şi a plecat fără să-mi strângă mâna.
Am regretat că mă apucasem să vorbesc cu L. despre literatură.  Nu puteam, m-am gândit ca prostul,  să aduc vorba despre fotbal, politică etc ?  Te pomeneşti însă că tot la ceartă ajungeam !
Am rămas cu un gust amar şi m-a durut capul două zile.
Dar tot nu mi-e clar de ce nu mai avem cititori.