Secretul aroganței

Nu-mi place răutatea gratuită.
Detest invidia și aroganța și nu vreau să am de-a face cu cei care prezintă trăsăturile amintite. Uneori, în fotbal, tupeul este însă binevenit. Rădoi este un fotbalist pentru care am o anumită admirație, datorită atitudinii sale în teren. Totuși, omul e prea plin de el, prea cocoș. M-am întrebat deseori care este secretul țănțoșeniei sale. Astăzi am aflat. Sportivul nu și-a luat bacalaureatul nici până la treizeci și patru de ani. Cu toate pilele și poziția sa. A fost jucător faimos, a câștigat munți de bani, iar recent Becali l-a pus șef peste târla sa. Dar atletul nostru este un ignorant, un analfabet, ca și patronul/nașul său. De aceea e atât de simpatizat de smeritul Gheorghe. Acum știu care este explicația răutății, invidiei și aroganței : atotputernica prostie.

Licărul nebuniei

    Încă de acum zece ani mai mult de 60% din populația României știa că Soarele se învârtește în jurul Pământului.
    Am citit despre niște săteni care au furat sacii de nisip cu care armata construise un dig, pentru a le proteja satul de iminentele inundații.
    Am văzut, la televizor, cum o comună  întreagă crede că Președintele României este Ion Iliescu.
    Țăranii din altă localitate sunt convinși că primul om în stat este Dan Diaconescu.
     Foarte mulți habar n-au cum se numește țara noastră.
     În fine, unul a făcut marea descoperire că ne aflăm pe continentul Asia.
     Acești cetățeni, care vor vota și de care depind multe, spun că au creierul în burtă, iar organul cu pricina circulă și pe spinare, înțepenindu-le gâtul.
     Suntem dincolo de prostie, dincolo de omenesc. Cuvântătoarelor le scânteiază foamea și setea în priviri. Sunt niște câini aruncați din dube noaptea, niște pisoi jigăriți care fug către oricine le-ar putea da câteva firimituri.
     Dar trebuie să spun că foamea nesătuilor este la fel de aproape de nebunia absolută ca și foamea flămânzilor. Ultimii urinează pe tine pentru a te condimenta și te mănâncă pentru a supraviețui, în timp ce primii te devoră pentru a te vomita.

Reconfortanta inocență

  Înfumurarea și prostia mă oripilează și nu-mi face plăcere să aduc vorba de cei care sunt binecuvântați cu aceste blesteme. Iar invidia care emană din unii - nu la adresa mea! - mă sufocă. Spațiul moral de care am nevoie dispare sub potopul resentimentelor. Dacă s-ar scrie un tratat despre prostie, s-ar vedea că treptele flagelului respectiv sunt nesfârșite : tâmpenia nu are limite, în vreme ce bunătate, inteligența și geniul creator au niște hotare dincolo de care nu mai pot răzbate. Ca să poată fi analizată și tratată corect - în fond, este o boală - prostia ar trebui să fie definită limpede și urmărită în variate împrejurări, așa cum procedează Todorov când diferențiază fantasticul de fabulos și de straniu. Acelea erau categorii estetice, pe noi ne interesează aspecte psiho-etice. Răutatea, lenea și frustrarea sunt deseori niște forme de nerozie. Azi nu mai este nimeni tâmpit în sensul clasic al cuvântului, adică greu de cap, și de aceea aș defini prostia ca pe o eroare de raportare la un obiect bine definit. Cretinul de azi este mediocrul de ieri. Își vâră nasul unde nu-i fierbe oala și unde nu se pricepe neam, vorba regretatului Alex. Leo Șerban. Are impresia că e atotștiutor și îi judecă negativ pe cei care îi cad în bătaia simțurilor. Nici dacă-l pici cu ceară, nu scoți de la el o vorbă bună despre cineva. Are, cum s-ar zice, spirit critic. Pe scurt, idiotul vede numai idioți. Aflând că nu este chiar cel mai prost om de pe pământ, prinde curaj și începe să-l judece și pe Dumnezeu. În general nu poți face nicio treabă cu el, fără să te târască în haznaua cea mai adâncă. Ori te păcălește, ori te face de băcănie, povestind lucruri inimaginabile despre obiceiurile tale. Îmi aduc aminte de un sobar care trăia pe vremuri într-o localitate învecinată. Îți cerea cărămidă subțire și era nemulțumit că e prea subțire. Când îi dădeai groasă,  era prea groasă. Cerea arcuri de canapea și spunea că mai bună ar fi fost sârma. Îi duceai sârmă, și urla după arcuri. În fine, soba se dărâma, iar el fugea și spunea că nu i-ai dat să bea și să mănânce, ba chiar n-ai vrut să-i plătește lucrarea și d-aia a lucrat el la mișto, ca  să te scoată de prost, iar soba să se dărâme! E o specie care mișună peste tot : pe stradă, în birourile unor instituții, pe net. Wikipedia, de pildă, e plină de nerozi precum un maidanez de purici. Oameni care n-au citit nimic de un autor scriu articole enciclopedice despre el sau îi corectează pe alții.Și o fac cu o suficiență dezarmantă! Habar n-au de bibliografie ori de specii literare, dar folosesc peremptoriu termeni ca onorabilitate, surse credibile etc. Folosesc pseudonime și își notează cu atenție izbânzile : ”Am contribuit la elaborarea articolelor despre brânză și papuași.. Am corectat articolele cutare și cutare.” Exact ca în Gogol când Ivan Ivanovici consemna pe bilețele actele fundamentale ale vieții sale : ”Acest pepene a fost mâncat de Ivan Ivanovici  în anul cutare, ziua cutare, luna cutare. Au fost de față cutare și cutare.” E ciudată înclinația nulităților de a-și trece în înscrisuri micțiunile și ieșirile la closet. Fie că au senzația că în felul ăsta capătă onorabilitate, justificându-și existența - uite, sunt și eu cineva, fac lucruri importante! -, fie e vorba de un strigăt al subconștientului lor - ”Sunt un zero, un minic, o umbră trecătoare, care n-a făcut nimic în viață! - căruia căruia îi răspunde cu disperare conștientul : ”Uite, dragă, că ai făcut câte ceva și în general faci lucruri esențiale, de neuitat, de care alții nu sunt capabili!” Ceea ce, la o adică, e cam aceeași mâncare de pește. Pe urmă, te pomenești cu câte unul că vine și te insultă, din senin, pe wall-ul tău, fără ca el să știe despre ce vorbește. L-am lăudat recent pe un înzestrat poet și prozator. Bucuros, valorosul autor a dat link-ul pe contul său de Facebook, mulțumindu-mi. Credeți că lucrurile s-au terminat aici? Noooo! Au intervenit niște prieteni ai lui, filosofii dracului, care au arătat că îmi bat joc de el, că îl pun la muncă, pentru a confirma ce-am zis eu despre el etc. De bună-credință, scriitorul se bucura, văzând că este iubit de confrați, dar mai dihai de așa-zișii fani, habotnici și iute mânuitori de săbii, în realitate niște tute inculte, manipulatori primitivi care încercau să-l pună pe poetul-prozator în conflict cu mine. Recent, un editor mi s-a plâns că este terorizat de un poet care îi telefonează zilnic și îi impută faptul că a publicat și opurile altor stihuitori. Ăia, zice nemulțumitul, n-au pic de talent și i-ai pus în rând cu mine! În realitate, îmi spune editorul, ăia scriu poeme mai bune decât  supărăciosul. Sincer vorbind, nu voi înțelege niciodată asemenea atitudini.
          Pentru a compensa disconfortul provocat de mizeriile pomenite până acum, voi rememora scene cu inocenți care știau să facă simpatică până și mult hulita invidie. Eram prieten cu un poet care semăna cu serafimii din icoane : blond, suav, eteric. Am înțeles că era iubit și de Cezar Ivănescu. Era de o sinceritate dezarmantă și mereu îmi reproșam că n-am fost suficient de bun și de înțelegător cu el. Când bea câte o bere, el îmi mărturisea cu tristețe :
- Bătrâne, eram un copil frumos ca un înger și toată lumea mă iubea. Nici acum nu sunt urât, dar parcă și curvele fug de mine! De ce, bătrâne, de ce?
Cu alt prilej :
- Bătrânelule, în adolescență beam cot la cot cu tata și cu mama, până cădeam sub masă toți trei. Mama scria poezii și ni le citea. Erau d-alea cu rimă și cu toate dichisurile. Degeaba îi spuneam eu tatei, bă tată, asta sunt poezii de căcat, bă, n-au nicio valoare. Bă, spunea tata cu ochii închiși de beție, bă, mă-a are talent, bă, nu glumă!
Într-un rând, colegul meu a venit la cămin foarte pornit fiindcă aflase că o foarte frumoasă și originală poetă trăia cu un prozator celebru, director de editură.
- De ce, bă, bătrânelule, să se f... ea cu moșul ăla și pe mine, care sunt tânăr și frumos, nici nu mă bagă în seamă? Uite și tu, ăla e un boșorog, zici că e o oaie bătrână și năpârlită, iar ea se regulează cu el, că are o editură la dispoziție!
Cât de dulce și de lipsită de răutate era revolta prietenului meu de odinioară!
Dar ia să fi trăit el printre niște mediocri, că-l râdeau dobitocii și cu posteriorul!

Tragedie / barbarie

             Era de aşteptat ! Cei mai mulţi parlamentari au votat pentru eutanasierea câinilor fără stăpân. Ştiam că în Parlamentul României, proştii sunt majoritari, că sunt nişte chilipirgii care nu se pricep la nimic, dar nu-mi imaginam că bipezii ăştia nu au suflet şi că nu ştiu că tot ce este viu este sacru. Din păcate tâmpenia înseamnă inconştienţă şi se asociază cu un soi de răutate agresivă, imună la orice undă de omenie, venită de la cei care mai gândesc. Pe când vor fi masacraţi pensionarii, intelectualii şi cetăţenii care cred în nişte principii morale şi trăiesc din muncă cinstită ?
              Guvernanţii noştri cretini îşi pătează mâinile cu sângele unor fiinţe nevinovate. Nu e prima dată. Nici nu vreau să mă gândesc cum o vor sfârşi. Totul se plăteşte mai devreme sau mai târziu.
              Iar ONG-urile, dacă iubesc câinii, să aibă grijă de ei, să-i ia acasă - aşa cum fac eu - şi să-i hrănească. Nu să-i încarce în dube şi să-i arunce prin satele acestei ţări de rahat.

P.S. Monica Tatoiu şi realizatorul tv Morar urlă că pentru un câine se alocă, în ţara noastră, de patru ori mai mult decât pentru un copil. Dacă ei nu ştiu ce vorbesc, îi anunţ că în câini nu se investeşte nimic : banii ajung în buzunarele şmecherilor care se bazează pe opinia şi votul unor alegători fără niciun Dumnezeu.

Despre Cristian Tudor Popescu şi gândirea comună

     *  Fraţilor, am trecut pe lângă o catastrofă care ar fi dus la pieirea neamului românesc ! Bandiţii din UE au vrut să ne ia mititeii de la gură ! Auzi tu, ne mint că minunile alea, fragede şi gustoase, nu sunt bune pentru sănătatea noastră.  Păi, feciori de haiduci, nu fac grătarele şi hălcile de carne friptă fala neamului nostru ? Cu ce-am mai trăi noi ? Cu Critica raţiunii pure în braţe, Doamne iartă-mă ? Mai mult ca sigur că invadatorii ăştia, după ce ne-au obligat să închidem fabricile şi să le aruncăm la fier vechi, ne-ar fi interzis şi mieii,  fleicile şi pastrama. Dar uite că nici ai noştri nu s-au lăsat şi au avut grijă de burţile noastre.  Că de, cum am mai fi petrecut noi sărbătorile ? Tradiţia ne împinge de la spate într-o direcţie plăcută şi folositoare mădularelor noastre.
    * Internetul mi-a adus bucurii incomparabile şi m-a ajutat să trec peste cele mai grele momente din viaţa mea . Îi datorez multe acestei reţele magice. Pe această cale, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în revista sa, cînd eram într-un moment de cumpănă.  Tot aici i-am găsit pe cei mai mulţi prieteni. Cariera mea de scriitor a fost posibilă datorită netului. Nu sunt omul care să fi bătut din uşă în uşă, cu manuscrisele în desagă şi cu căciula în mână. Un prim refuz, pe cale poştală, m-ar fi făcut să renunţ definitiv la scris. Acum pot spune răspicat că n-aş putea trăi fără net. Sigur, în acest cosmos sunt oameni de toată mâna, de la genii şi savanţi, până la ţaţe ridicate de pe şanţ. Unii păcătuiesc prin insistenţa de a-şi da cu părerea despre lucruri care îi depăşesc, adăpostindu-se în spatele unor pseudonime cinice, adesea prosteşti. Pui imaginea lui Cioran pe contul tău şi imediat apare un cetăţean care îl ia, pe necitite, cu pietre pe gânditor. Zici ceva despre Mircea Eliade, sare altcineva care îl înjură. Iar ăştia sunt mulţi şi au mentalitate de turmă. Zilele astea, Cristian Tudor Popescu a lansat, într-un articol, o întrebare tulburătoare, aducând în discuţie ideea că omul ar trebui să fie moral în mod necondiţionat. Să devină, adică, bun şi iertător, fără să i se promită nemurirea. Aş fi completat cu gândul că acelaşi om modern ar trebui să fie responsabil pentru greşelile sale, nu să-şi arunce cu voioşie păcatele în cârca unui nevinovat, care să pătimească pentru ele. Şi discuţia poate fi purtată în aceşti termeni. Cristian Tudor Popescu este un mare ziarist şi un scriitor de marcă. Gândeşte şi se exprimă foarte original, într-un registru inconfundabil. El merită respectul nostru, iar o opinie scăpată din tastatura sa trebuie tratată ca atare. Am distribuit textul dlui Popescu pe pagina mea şi ce credeţi că s-a întâmplat ? Un "prieten" de reţea, care n-a înţeles nimic, a intervenit îndată, întrebând dacă Scânteia şi-a făcut cont pe Facebook. Vexat, i-am explicat omului că a gândi în răspărul opiniei comune n-are nicio legătură cu Scânteia etc. Bărbatul, pe care în mod greşit îl socotisem oarecum citit, mi-a răspuns cu o ironie ieftină şi atunci nu m-am putut abţine şi i-am zis ceva necreştineşte. Mi-a trecut prin cap că tâmpenia gândirii comune este neinteresantă şi neantologabilă, cu toate că prostia, ca fenomen general, atinge uneori culmi măreţe şi dă capodopere comparabile cu cele realizate de marii artişti.

P.S. De dragul ideii, pot spune că omul nu poate, într-adevăr, deveni moral, fără promisiuni ferme. Ce spunea Dostoievski ? "Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis. "
        Un incident curios s-a petrecut înainte de Paşte. Începusem să scriu un mesaj către un poet pe care îl admir mult. După ce aşternusem primele cuvinte, a venit cineva şi a trebuit să mă ridic de la calculator. Când am revenit, am constatat cu stupoare că motanul Mitea sărise pe tastatură şi pe maus şi... trimisese începutul de text prietenului meu, fără să ştie, sărmanul, ce necaz mi-a pricinuit. Am mai avut o pisicuţă specializată în ştergerea unor capitole de roman, dar Mitea a întrecut orice aşteptări. Ce va fi crezut autorul cu pricina - o mare valoare şi un caracter nobil - nu-mi pot imagina. Am repetat mesajul, modificându-l puţin, dar marele poet nu mi-a mai răspuns, cum făcea de obicei. Poate că e cazul să revin la stilou şi la scrisorile expediate prin poşta clasică.

Andreea Creţulescu

Printre moderatorii emisiunilor de ştiri, Andreea Creţulescu este o prezenţă care frapează prin luminozitatea ei. Nu-şi întrerupe cu mojicie invitaţii, nu face insinuări murdare, nu se ceartă ca la piaţă, nu jigneşte şi nu minte.
E inteligentă, gândeşte pe cont propriu, are idei, dicţie şi carismă, manifestându-se impersonal faţă de diferitele puncte de vedere exprimate de participanţii la emisiunile pe care le realizează la REALITATEA TV.
Nu în ultimul rând, ea este o femeie frumoasă.
Să te tot uiţi la televizor !

P.S. 1. Andreea Creţulescu are un partener permanen, căruia nu i-am reţinut numele, fiindcă este mai nou în domeniu, dar trebuie să remarc că şi acesta este un excelent profesionist.
       2.  Astăzi se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt.
Iată cele şapte păcate capitale identificate de Părintele Nicolae, altele decât cele canonice: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.

Libelula albastră

Pe la opt-zece ani am descoperit o poiană acoperită cu flori de lavandă, pe care se aşezau mii de fluturi albi şi roiuri întregi de albine. Locul se afla bine ascuns într-o lizieră de salcâmi care mărginea grădinile ţăranilor. Pe atunci, salcâmii şi zarzării puşi în linie, între proprietăţi, ţineau locul gardurilor. Mă duceam acolo zilnic şi citeam. Zumzetul albinelor revărsa asupra mea o pace binefăcătoate.
Admiram îndeosebi libelulele. Ca şi tovarăşii mei de viaţă, credeam că insectele acelea perfecte sunt avioane în miniatură. Mă minunam de graţia lor şi de rapiditatea cu care zburau.
Eram un prost.
Cred sincer că a folosi cuvintele prost şi prostie reprezintă un primitivism al gândirii şi când am citit prima dată, într-o revistă studenţească, aceste vocabule am rămas trăsnit, mai ales că autorul se numea...Sorin Şerban.  Dar, mă gândesc, ce noţiuni să foloseşti când te referi la o realitate care stă sub semnul inculturii şi al barbariei ? Pentru mine, a fi prost înseamnă a te raporta eronat la realitate, fiindcă nu poţi descifra corect codul existenţei. Toţi, să-mi fie iertat, suntem proşti într-o măsură mai mare sau mai mică.  Rar, prostia e benefică pentru toată lumea. A fi prost în realitate poate însemna, în unele cazuri, a fi geniu în poezie. Dar prostul de vocaţie, adevărat şi toxic, e conflictual, vanitos şi nu respectă nicio regulă. Crede sincer că el e cel care trebuie să stabilească normele de acţiune şi de comportament, pe care, de altfel, este dispus să le schimbe după cum îi cere interesul. Are o părere foarte bună despre el şi nici prin gând nu-i trece că ar putea greşi. Gândirea sa are câteva coordonate : bani, avere, hrană, sex.  Interpretează un gest cum nici nu ţi-ar trece prin minte. Dacă oferi, să zicem, o carte unui om normal, indiferent de scenele relatate în carte, persoana respectivă înţelege că i-ai oferit un obiect cultural şi îţi mulţumeşte. O femeie incultă pricepe că i-ai făcut avansuri. Deh, sunt acolo nişte scene deocheate, adevărate aluzii la sexualitatea sa  !  Un frustrat te invidiază şi spune că el ar fi putut scrie o sută de cărţi mai bune decât a ta, dar...nu vrea. Şi începe să-ţi poarte pică. De aceea, faţă de un prost conflictual, e bine să ne măsurăm chiar şi gesturile de bunăvoinţă, fiindcă, ajutându-l, ar putea înţelege că te dai mare şi îl jigneşti ! Ori ai făcut treaba respectivă fiindcă îi eşti dator ! Zi-i, "sărut mâna " unei persoane care nu a trecut prin lume şi îţi va da lopata în mână, să-i râneşti la porci ! Doar te-ai oferit singur să-i fii grăjdar !
Teoretic, de prostie sunt feriţi medicii, preoţii şi poliţiştii. Ei sar totdeauna în apărarea celor aflaţi în dificultate, pentru a le asigura sănătatea trupului şi a sufletului şi pentru a nu li se încărca drepturile. Nu-mi pot imagina un medic refuzând să-l opereze pe un pacient, un poliţist asistând pasiv la un linşaj sau un preot refuzând o mână întinsă.
Cei mai inofensivi proşti sunt naivii, cum sunt copii  şi sălbaticii. Aşa cum noi credeam că libelulele sunt avioane, un sălbatic ar lua Boeing-urile drept libelule uriaş, bune de mâncat şi ar încerca să le vâneze !
După foarte mulţi ani, azi am văzut, în grădină, o libelulă mare, albastră. Se aşezase pe o tufă de coacăz. Cele din copilărie erau transparente, ca şi când ar fi fost confecţionate din sticlă şi oţel. Asta era precum cerul Mediteranei. Am început să mă gândesc cam ce fel de călători ar putea transporta minusculul vehicul aerian .
Uneori e atât de plăcut să fii prost !

P.S. Lipsa de civilizaţie este un fel de prostie colectivă.