Nu-mi place răutatea gratuită.
Detest invidia și aroganța și nu vreau să am de-a face cu cei care prezintă trăsăturile amintite. Uneori, în fotbal, tupeul este însă binevenit. Rădoi este un fotbalist pentru care am o anumită admirație, datorită atitudinii sale în teren. Totuși, omul e prea plin de el, prea cocoș. M-am întrebat deseori care este secretul țănțoșeniei sale. Astăzi am aflat. Sportivul nu și-a luat bacalaureatul nici până la treizeci și patru de ani. Cu toate pilele și poziția sa. A fost jucător faimos, a câștigat munți de bani, iar recent Becali l-a pus șef peste târla sa. Dar atletul nostru este un ignorant, un analfabet, ca și patronul/nașul său. De aceea e atât de simpatizat de smeritul Gheorghe. Acum știu care este explicația răutății, invidiei și aroganței : atotputernica prostie.
Se afișează postările cu eticheta răutate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta răutate. Afișați toate postările
duminică, 28 iunie 2015
joi, 3 iulie 2014
Reconfortanta inocență
Înfumurarea și prostia mă oripilează și nu-mi face plăcere să aduc vorba de cei care sunt binecuvântați cu aceste blesteme. Iar invidia care emană din unii - nu la adresa mea! - mă sufocă. Spațiul moral de care am nevoie dispare sub potopul resentimentelor. Dacă s-ar scrie un tratat despre prostie, s-ar vedea că treptele flagelului respectiv sunt nesfârșite : tâmpenia nu are limite, în vreme ce bunătate, inteligența și geniul creator au niște hotare dincolo de care nu mai pot răzbate. Ca să poată fi analizată și tratată corect - în fond, este o boală - prostia ar trebui să fie definită limpede și urmărită în variate împrejurări, așa cum procedează Todorov când diferențiază fantasticul de fabulos și de straniu. Acelea erau categorii estetice, pe noi ne interesează aspecte psiho-etice. Răutatea, lenea și frustrarea sunt deseori niște forme de nerozie. Azi nu mai este nimeni tâmpit în sensul clasic al cuvântului, adică greu de cap, și de aceea aș defini prostia ca pe o eroare de raportare la un obiect bine definit. Cretinul de azi este mediocrul de ieri. Își vâră nasul unde nu-i fierbe oala și unde nu se pricepe neam, vorba regretatului Alex. Leo Șerban. Are impresia că e atotștiutor și îi judecă negativ pe cei care îi cad în bătaia simțurilor. Nici dacă-l pici cu ceară, nu scoți de la el o vorbă bună despre cineva. Are, cum s-ar zice, spirit critic. Pe scurt, idiotul vede numai idioți. Aflând că nu este chiar cel mai prost om de pe pământ, prinde curaj și începe să-l judece și pe Dumnezeu. În general nu poți face nicio treabă cu el, fără să te târască în haznaua cea mai adâncă. Ori te păcălește, ori te face de băcănie, povestind lucruri inimaginabile despre obiceiurile tale. Îmi aduc aminte de un sobar care trăia pe vremuri într-o localitate învecinată. Îți cerea cărămidă subțire și era nemulțumit că e prea subțire. Când îi dădeai groasă, era prea groasă. Cerea arcuri de canapea și spunea că mai bună ar fi fost sârma. Îi duceai sârmă, și urla după arcuri. În fine, soba se dărâma, iar el fugea și spunea că nu i-ai dat să bea și să mănânce, ba chiar n-ai vrut să-i plătește lucrarea și d-aia a lucrat el la mișto, ca să te scoată de prost, iar soba să se dărâme! E o specie care mișună peste tot : pe stradă, în birourile unor instituții, pe net. Wikipedia, de pildă, e plină de nerozi precum un maidanez de purici. Oameni care n-au citit nimic de un autor scriu articole enciclopedice despre el sau îi corectează pe alții.Și o fac cu o suficiență dezarmantă! Habar n-au de bibliografie ori de specii literare, dar folosesc peremptoriu termeni ca onorabilitate, surse credibile etc. Folosesc pseudonime și își notează cu atenție izbânzile : ”Am contribuit la elaborarea articolelor despre brânză și papuași.. Am corectat articolele cutare și cutare.” Exact ca în Gogol când Ivan Ivanovici consemna pe bilețele actele fundamentale ale vieții sale : ”Acest pepene a fost mâncat de Ivan Ivanovici în anul cutare, ziua cutare, luna cutare. Au fost de față cutare și cutare.” E ciudată înclinația nulităților de a-și trece în înscrisuri micțiunile și ieșirile la closet. Fie că au senzația că în felul ăsta capătă onorabilitate, justificându-și existența - uite, sunt și eu cineva, fac lucruri importante! -, fie e vorba de un strigăt al subconștientului lor - ”Sunt un zero, un minic, o umbră trecătoare, care n-a făcut nimic în viață! - căruia căruia îi răspunde cu disperare conștientul : ”Uite, dragă, că ai făcut câte ceva și în general faci lucruri esențiale, de neuitat, de care alții nu sunt capabili!” Ceea ce, la o adică, e cam aceeași mâncare de pește. Pe urmă, te pomenești cu câte unul că vine și te insultă, din senin, pe wall-ul tău, fără ca el să știe despre ce vorbește. L-am lăudat recent pe un înzestrat poet și prozator. Bucuros, valorosul autor a dat link-ul pe contul său de Facebook, mulțumindu-mi. Credeți că lucrurile s-au terminat aici? Noooo! Au intervenit niște prieteni ai lui, filosofii dracului, care au arătat că îmi bat joc de el, că îl pun la muncă, pentru a confirma ce-am zis eu despre el etc. De bună-credință, scriitorul se bucura, văzând că este iubit de confrați, dar mai dihai de așa-zișii fani, habotnici și iute mânuitori de săbii, în realitate niște tute inculte, manipulatori primitivi care încercau să-l pună pe poetul-prozator în conflict cu mine. Recent, un editor mi s-a plâns că este terorizat de un poet care îi telefonează zilnic și îi impută faptul că a publicat și opurile altor stihuitori. Ăia, zice nemulțumitul, n-au pic de talent și i-ai pus în rând cu mine! În realitate, îmi spune editorul, ăia scriu poeme mai bune decât supărăciosul. Sincer vorbind, nu voi înțelege niciodată asemenea atitudini.
Pentru a compensa disconfortul provocat de mizeriile pomenite până acum, voi rememora scene cu inocenți care știau să facă simpatică până și mult hulita invidie. Eram prieten cu un poet care semăna cu serafimii din icoane : blond, suav, eteric. Am înțeles că era iubit și de Cezar Ivănescu. Era de o sinceritate dezarmantă și mereu îmi reproșam că n-am fost suficient de bun și de înțelegător cu el. Când bea câte o bere, el îmi mărturisea cu tristețe :
- Bătrâne, eram un copil frumos ca un înger și toată lumea mă iubea. Nici acum nu sunt urât, dar parcă și curvele fug de mine! De ce, bătrâne, de ce?
Cu alt prilej :
- Bătrânelule, în adolescență beam cot la cot cu tata și cu mama, până cădeam sub masă toți trei. Mama scria poezii și ni le citea. Erau d-alea cu rimă și cu toate dichisurile. Degeaba îi spuneam eu tatei, bă tată, asta sunt poezii de căcat, bă, n-au nicio valoare. Bă, spunea tata cu ochii închiși de beție, bă, mă-a are talent, bă, nu glumă!
Într-un rând, colegul meu a venit la cămin foarte pornit fiindcă aflase că o foarte frumoasă și originală poetă trăia cu un prozator celebru, director de editură.
- De ce, bă, bătrânelule, să se f... ea cu moșul ăla și pe mine, care sunt tânăr și frumos, nici nu mă bagă în seamă? Uite și tu, ăla e un boșorog, zici că e o oaie bătrână și năpârlită, iar ea se regulează cu el, că are o editură la dispoziție!
Cât de dulce și de lipsită de răutate era revolta prietenului meu de odinioară!
Dar ia să fi trăit el printre niște mediocri, că-l râdeau dobitocii și cu posteriorul!
Pentru a compensa disconfortul provocat de mizeriile pomenite până acum, voi rememora scene cu inocenți care știau să facă simpatică până și mult hulita invidie. Eram prieten cu un poet care semăna cu serafimii din icoane : blond, suav, eteric. Am înțeles că era iubit și de Cezar Ivănescu. Era de o sinceritate dezarmantă și mereu îmi reproșam că n-am fost suficient de bun și de înțelegător cu el. Când bea câte o bere, el îmi mărturisea cu tristețe :
- Bătrâne, eram un copil frumos ca un înger și toată lumea mă iubea. Nici acum nu sunt urât, dar parcă și curvele fug de mine! De ce, bătrâne, de ce?
Cu alt prilej :
- Bătrânelule, în adolescență beam cot la cot cu tata și cu mama, până cădeam sub masă toți trei. Mama scria poezii și ni le citea. Erau d-alea cu rimă și cu toate dichisurile. Degeaba îi spuneam eu tatei, bă tată, asta sunt poezii de căcat, bă, n-au nicio valoare. Bă, spunea tata cu ochii închiși de beție, bă, mă-a are talent, bă, nu glumă!
Într-un rând, colegul meu a venit la cămin foarte pornit fiindcă aflase că o foarte frumoasă și originală poetă trăia cu un prozator celebru, director de editură.
- De ce, bă, bătrânelule, să se f... ea cu moșul ăla și pe mine, care sunt tânăr și frumos, nici nu mă bagă în seamă? Uite și tu, ăla e un boșorog, zici că e o oaie bătrână și năpârlită, iar ea se regulează cu el, că are o editură la dispoziție!
Cât de dulce și de lipsită de răutate era revolta prietenului meu de odinioară!
Dar ia să fi trăit el printre niște mediocri, că-l râdeau dobitocii și cu posteriorul!
luni, 30 iulie 2012
O linguriţă de dulceaţă până la prima eră glaciară
Băiatul îşi descoperi însuşirea neobişnuită către sfârşitul verii, când stătea întins pe spate, pe malul râului şi se uita pe cer. Dintr-un lan de cânepă alăturat venea un miros înţepător. Norii albi, rari şi parfumaţi, se mişcau agale în adâncurile eterului. Îşi dori ca aceştia să stea în loc, desupra lui, şi să-i ţină umbră. Şi ei încremeniră brusc.
Reuşi să-i ţină aşa, săptămâmi în şir. Pe urmă lungi mesele cu desertul care îi plăcea, nişte amandine făcute de mama sa. Dirigintele său nu l-a crezut când el a povestit la şcoală că fiecare prânz al său durează între două şi patru zile.
Se obişnui să-şi lungească nopţile cu câţiva ani. De seara până dimineaţă avea suficient timp să citească, să meargă în excursii şi să doarmă. Apoi începu să oprească timpul la începutul vacanţelor. Îşi lua o pauză de vară de zece ani, iar iarna rămânea acasă cel puţin şapte ani. De câte ori îşi amintea figura schimonosită de ură a profesorului de română, mai adăuga câte un an.
Crescu mare şi deveni scriitor. Când scria, era destul să facă un gest şi lumea de lângă el să dispară, suspendată, cumva, într-o altă epocă. Publică mai multe romane, se agită încoace şi încolo, iar într-o zi se simţi singur şi obosit. Îşi dădu seama că nu mai poate stăpâni timpul, care căpătase o viteză înspăimântătoare.
Părăsi oraşul pentru a se întoarce la ţară, în casa părinţilor săi. Drumul cu autobuzul către cătunul prăpădit în care copilărise dură doisprezece ani. Din staţia în care îl lăsă şoferul până la poarta casei bătrâneşti mai făcu două decenii. Străbătu curtea prăfuită într-o sută de ani. Întârzie mult, moşmondindu-se pentru a deschide uşa şi gândindu-se cât de bună era pe vremuri dulceaţa din cămară. Ştiu că nu va mai ajunge niciodată acolo şi se întoarse să vadă, pentru ultima oară, drumul pe care trecuseră cândva prietenii săi.
Un val gros de zăpadă îl acoperi, transformându-l într-o statuie mirată, în viscolul care urma.
Reuşi să-i ţină aşa, săptămâmi în şir. Pe urmă lungi mesele cu desertul care îi plăcea, nişte amandine făcute de mama sa. Dirigintele său nu l-a crezut când el a povestit la şcoală că fiecare prânz al său durează între două şi patru zile.
Se obişnui să-şi lungească nopţile cu câţiva ani. De seara până dimineaţă avea suficient timp să citească, să meargă în excursii şi să doarmă. Apoi începu să oprească timpul la începutul vacanţelor. Îşi lua o pauză de vară de zece ani, iar iarna rămânea acasă cel puţin şapte ani. De câte ori îşi amintea figura schimonosită de ură a profesorului de română, mai adăuga câte un an.
Crescu mare şi deveni scriitor. Când scria, era destul să facă un gest şi lumea de lângă el să dispară, suspendată, cumva, într-o altă epocă. Publică mai multe romane, se agită încoace şi încolo, iar într-o zi se simţi singur şi obosit. Îşi dădu seama că nu mai poate stăpâni timpul, care căpătase o viteză înspăimântătoare.
Părăsi oraşul pentru a se întoarce la ţară, în casa părinţilor săi. Drumul cu autobuzul către cătunul prăpădit în care copilărise dură doisprezece ani. Din staţia în care îl lăsă şoferul până la poarta casei bătrâneşti mai făcu două decenii. Străbătu curtea prăfuită într-o sută de ani. Întârzie mult, moşmondindu-se pentru a deschide uşa şi gândindu-se cât de bună era pe vremuri dulceaţa din cămară. Ştiu că nu va mai ajunge niciodată acolo şi se întoarse să vadă, pentru ultima oară, drumul pe care trecuseră cândva prietenii săi.
Un val gros de zăpadă îl acoperi, transformându-l într-o statuie mirată, în viscolul care urma.
duminică, 29 iulie 2012
Andreea Creţulescu
Printre moderatorii emisiunilor de ştiri, Andreea Creţulescu este o prezenţă care frapează prin luminozitatea ei. Nu-şi întrerupe cu mojicie invitaţii, nu face insinuări murdare, nu se ceartă ca la piaţă, nu jigneşte şi nu minte.
E inteligentă, gândeşte pe cont propriu, are idei, dicţie şi carismă, manifestându-se impersonal faţă de diferitele puncte de vedere exprimate de participanţii la emisiunile pe care le realizează la REALITATEA TV.
Nu în ultimul rând, ea este o femeie frumoasă.
Să te tot uiţi la televizor !
P.S. 1. Andreea Creţulescu are un partener permanen, căruia nu i-am reţinut numele, fiindcă este mai nou în domeniu, dar trebuie să remarc că şi acesta este un excelent profesionist.
2. Astăzi se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt.
Iată cele şapte păcate capitale identificate de Părintele Nicolae, altele decât cele canonice: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.
E inteligentă, gândeşte pe cont propriu, are idei, dicţie şi carismă, manifestându-se impersonal faţă de diferitele puncte de vedere exprimate de participanţii la emisiunile pe care le realizează la REALITATEA TV.
Nu în ultimul rând, ea este o femeie frumoasă.
Să te tot uiţi la televizor !
P.S. 1. Andreea Creţulescu are un partener permanen, căruia nu i-am reţinut numele, fiindcă este mai nou în domeniu, dar trebuie să remarc că şi acesta este un excelent profesionist.
2. Astăzi se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt.
Iată cele şapte păcate capitale identificate de Părintele Nicolae, altele decât cele canonice: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.
joi, 5 iulie 2012
Prostia ca o formă de răutate
Iată câteva dintre perlele extrase din lucrările elevilor care au susţinut Bacalaureatul :
Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.
Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.
Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui. Cătălina l-a iubit şi i-a dăruit un copil din flori, apoi s-au căsătorit.
Luceafărul s-a transformat într-un hipiot şi i-a zis Demiurgului că-l face cântăreţ, să-l asculte toată lumea.
Luceafărul se duce la demagog, şi nu la demiurg, şi îi cere să-l facă muritor.
Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.
Putem înţelege mai multe lucruri din aceste câteva rânduri :
1. Ignoranţa elevilor îmbracă forme comico-groteşti. Nu au idee despre Eminescu şi nu cunosc nici măcar sensurile unor cuvinte din vocabularul de bază al limbii române.
2. Orizontul lor de interese se rezumă la bani, sex şi... răceală.
3. Fiecare afirmaţie e făcută cu o uluitoare siguranţă de sine, adolescenţii având o mare încredere în ei înşişi.
Sigur că rezultatele vor fi pe măsura prestaţiilor. Dar cine vor fi socotiţi vinovaţi ? În primul rând, profesorii, care sunt nişte proşti şi nu ştiu să predea. În al doilea rând, sistemul, fiindcă au fost introduse camere de supraveghere.
În această ecuaţie, minciuna, iresponsabilitatea şi răutatea sunt esenţiale. De ce nu recunosc ei, pur şi simplu, că nu au învăţat ?
Îi simpatizez pe elevi, sunt în excelente relaţii cu ei, sunt prietenul şi protectorul lor, dar trebuie să recunosc că asistăm la ticăloşirea unor generaţii, fiindcă părinţii nu mai ştiu ori nu mai pot să-şi impună, în faţa progeniturilor, un punct de vedere corect. Chiar astăzi am auzit cum un elev foarte slab, care n-a deschis caietul şi cartea ani de zile, spunea cuiva că el a luat note mici la Testele Naţionale, fiindcă nici cei mai buni profesori nu ştiu materia şi nu au făcut nimic la ore. Ce ar mai fi de zis ?
În aceste condiţii îmi vine greu să separ prostia de răutate.
Culmea culmilor este că nici dascălii care se pun în unghii să-şi pregătească discipolii nu sunt iertaţi pentru... binele făcut. Ştiu vreo două cazuri de părinţi ai căror elevi au luat zece la examen, însă nu ratează niciun prilej de a-l minimaliza şi a-l vorbi de rău pe profesorul care a făcut eforturi considerabile pentru a le duce odraslele la performanţa respectivă. Cunosc, de acum, placa : recunoştinţa creştin-românească !
Lumea în care trăim tinde să se transforme într-un coşmar în care unii trag ponoasele pentru distracţia dementă a celorlalţi. Încep să scred că însăşi ideea de OM suferă acum mutaţii morale fundamentale.
P.S. Autorul poeziei Să facem sex, publicată de mine pe blog, a luat 3,30 la limba şi literatura română şi 2,50 la matematică. El îi arată cu degetul, acuzator, pe profesorii săi care... n-au ştiut ce să-l înveţe. Orice comentariu este de prisos.
Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.
Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.
Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui. Cătălina l-a iubit şi i-a dăruit un copil din flori, apoi s-au căsătorit.
Luceafărul s-a transformat într-un hipiot şi i-a zis Demiurgului că-l face cântăreţ, să-l asculte toată lumea.
Luceafărul se duce la demagog, şi nu la demiurg, şi îi cere să-l facă muritor.
Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.
Putem înţelege mai multe lucruri din aceste câteva rânduri :
1. Ignoranţa elevilor îmbracă forme comico-groteşti. Nu au idee despre Eminescu şi nu cunosc nici măcar sensurile unor cuvinte din vocabularul de bază al limbii române.
2. Orizontul lor de interese se rezumă la bani, sex şi... răceală.
3. Fiecare afirmaţie e făcută cu o uluitoare siguranţă de sine, adolescenţii având o mare încredere în ei înşişi.
Sigur că rezultatele vor fi pe măsura prestaţiilor. Dar cine vor fi socotiţi vinovaţi ? În primul rând, profesorii, care sunt nişte proşti şi nu ştiu să predea. În al doilea rând, sistemul, fiindcă au fost introduse camere de supraveghere.
În această ecuaţie, minciuna, iresponsabilitatea şi răutatea sunt esenţiale. De ce nu recunosc ei, pur şi simplu, că nu au învăţat ?
Îi simpatizez pe elevi, sunt în excelente relaţii cu ei, sunt prietenul şi protectorul lor, dar trebuie să recunosc că asistăm la ticăloşirea unor generaţii, fiindcă părinţii nu mai ştiu ori nu mai pot să-şi impună, în faţa progeniturilor, un punct de vedere corect. Chiar astăzi am auzit cum un elev foarte slab, care n-a deschis caietul şi cartea ani de zile, spunea cuiva că el a luat note mici la Testele Naţionale, fiindcă nici cei mai buni profesori nu ştiu materia şi nu au făcut nimic la ore. Ce ar mai fi de zis ?
În aceste condiţii îmi vine greu să separ prostia de răutate.
Culmea culmilor este că nici dascălii care se pun în unghii să-şi pregătească discipolii nu sunt iertaţi pentru... binele făcut. Ştiu vreo două cazuri de părinţi ai căror elevi au luat zece la examen, însă nu ratează niciun prilej de a-l minimaliza şi a-l vorbi de rău pe profesorul care a făcut eforturi considerabile pentru a le duce odraslele la performanţa respectivă. Cunosc, de acum, placa : recunoştinţa creştin-românească !
Lumea în care trăim tinde să se transforme într-un coşmar în care unii trag ponoasele pentru distracţia dementă a celorlalţi. Încep să scred că însăşi ideea de OM suferă acum mutaţii morale fundamentale.
P.S. Autorul poeziei Să facem sex, publicată de mine pe blog, a luat 3,30 la limba şi literatura română şi 2,50 la matematică. El îi arată cu degetul, acuzator, pe profesorii săi care... n-au ştiut ce să-l înveţe. Orice comentariu este de prisos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)