Cele mai frumoase rânduri scrise de mâini omeneşti

 

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate ) 
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( John Steinbeck, La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Moromeții, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

 

Du-te la Tomşa! Un articol de Liviu G. Stan

 Liviu G. Stan

Du-te la Tomşa!

Unul dintre romanele nedrepățite ale lui 2019 a fost cel al lui Șerban Tomșa, Casa noastră cea de toate zilele (Ed. Tracus Arte). Asta ca fapt divers. Iar în trena acestui roman, prozatorul a strecurat, la mică distanță, și un volum de povestiri, Ninge la Iasnaia Poliana (Ed. Paralela 45, 2020), și acesta tot pe sub radarul criticii. 

Aidoma precedentei cărți de proză scurtă, Supraveghetorul și alte povestiri (Ed. Tracus Arte, 2017), și de data asta Tomșa ne oferă o mică expoziție de mecanică, arătându-ne cum funcționează diverse piese ce compun universul său romanesc, la care lucrează de peste douăzeci de ani cu discreția unui eremit. 

Ninge la Iasnaia Poliana (acasă la Tolstoi) grupează nouăsprezece povestiri scurte și foarte scurte, unele flash fiction. Impecabile. Impecabil scrise. Și asta pentru că legea de bază a școlii lui Cehov își arată minuțiozitatea în miniaturile lui Tomșa: acțiunea să fie un decor al personajului și nu personajul un decor al acțiunii. 

Răbdător și hârșit în primejdia singurătății literare, Șerban Tomșa și-a amenajat o insulă între generații, o Más a Tierra robinsoniană. Biologic aparține generației ’80, dar prea puține și vagi caracteristici îl leagă de ingineriile postmodernismului optzecist. Nici de către nouăzeciști, cu toată propensiunea lor spre „legalizarea” marginalității, nu a fost asimilat. Așa că i-a rămas imensitatea secolului XXI, și nu se poate spune că această condiție de naufragiat îi dăunează în vreun fel scrisului. Din contră, timpul crepuscular i-a oferit prozei sale picarești o aură exotică de povestaș machiguenga. 

În solitudinea indigenă afișată, Șerban Tomșa predică o proză pur și simplu fascinată de viață, o atitudine din ce în ce mai rară printre atâtea post-ironii și post-umanisme. Și totodată, peste proza sa plutește și o eleganță blândă de artefact (sensul arheologic al cuvântului), în timp ce escapismul îl înrudește cu alți doi practicanți ai teleportării – Ion Iovan și Marian Ilea. 

Vrei personaje stranii desprinse din America Latină a lui Juan Rulfo? Ia barca și du-te la Tomșa, are colecții cât pentru o arhivă. Vrei să vezi cum se comportă milostenia din proza lui William Saroyan aplicată ruinei rurale a sudului românesc? Du-te la Tomșa! Vrei demonstrații de realism magic „primordial”, un aer retro de Ștefan Bănulescu, un comic absurd cu ștaif de John Cheever? Du-te la Tomșa!

Nu am folosit ca pe-o banală metaforă imaginea insulei. Chiar dacă, în general, în povestirile sale nu se întrevede conturul senzorial din romane, construcțiile ficționale ale lui Șerban Tomșa – cum se întâmplă, de pildă, în Casa noastră cea de toate zilele – sunt dominate de un efect turbionar de claustrare, de captivitate a locului, un soi de blestem topografic ce ascunde granițele unei insule penitenciare. O iminență geologică încadrată, însă, într-un fantomatic topos de câmpie, în care descrierile capătă o transparență psihopompă, o membrană orfică. 

O altă marcă a literaturii lui Șerban Tomșa, fie în roman, fie în proză scurtă, este premisa distopică. Ruralismul distopic (îndoit cu un strop de satiră). Însă nu prin închipuirea laborioasă a unor lumi distopice, ci prin situații neașteptate în care firul subțire al realității se rupe, adesea pe fond etilic, iar firescul și factualul devin un straniu ritual anomic, luând forma unui coșmar sau a unei reverii suprarealiste. 

Toate aceste „enzime" se regăsesc și în Ninge la Iasnaia Poliana. Șerban Tomșa schimbă, cu naturalețea visării cu ochii larg deschiși, decoruri și epoci, claviaturi ambientale și topografii. Dacă în povestirea care dă titlul volumului avem de-a face cu o întâmplare anodină tratată în stilul scheciurilor lui Ion Băieșu, în „Noiembrie, iepuri mecanici” ne trezim într-o vânătoare de oameni cu parfum latino-american, iar în „O vizită la 1925”, o povestire de un umor nebun, găsim un remix din D-l Goe pornind de la un scurtcircuit al istoriei – România Mare nu există, iar „Mica Românie” se transformă într-o colonie germană.

Ce-ar mai fi de spus? Cu acest volum, Șerban Tomșa își mai construiește un ponton pe insulă, așteptând nu niște oaspeți cu ochelari VR și servicii futuriste de banking, ci un oaspete care știe să aprecieze o haină cu miros de paie arse. 

                                                          https://fictiunea.ro/2020/35/art4/ 

 

Despre William Faulkner sau naraţiunea în evantai

 Am avut un an greu, cu stres intens și cu multe probleme de rezolvat, care nu mi-au permis să corectez cele două romane terminate, nici să citesc cărţile programate pentru această perioadă  Totuși, din spirit de supraviețuire, am citit/recitit mai multe volume despre care voi scrie când voi avea răgazul necesar.

     În paralel cu ultimul op al lui Augustin Doman, am parcurs din nou, după mai mult de patruzeci de ani, trilogia lui Faulkner. Cred și eu, ca și Paul Cernat, că autorul trilogiei este nr. 1 în proza americană, dar lângă el l-aș pune și pe Steinbeck. Nu mă întind aici cu o demonstrație, dar aș fi nefericit dacă aș fi obligat să-i ierarhizez.
     În adolescență m-au impresionat forța epică și ingeniozitatea construcției în romanele lui Faulkner. Plus, mi se părea pe atunci, o anumită ambiguitate care pune în lumină o scenă, restul rămânând în umbră, ca în Biblie, unde prezența lui Dumnezeu se simte permanent, deși El nu se arată. Astăzi ezit în a spune că Faulkner ar avea un stil biblic, în termenii lui Erich Auerbach. Faulkner nu e nici în întregime homeric, fiindcă lucrurile se limpezesc treptat, rămânând mereu câte ceva de lămurit şi de comentat. Rămân,oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc și nu-mi doresc să scriu romane cu un final în care toate grinzile construcției se pupă la milimetru, acțiunile personajelor sunt explicate  pe de-a-ntregul, într-o transparență ce poate fi tradusă în termeni reali și raționali. Literatura fără ambiguitate nu este literatură.
   Sunt fascinat acum, în Cătunul - Orașul este și mai strălucit! - de umorul fin al relatării, infuzat în fiecare rând. Văd mai bine decât în urmă cu patru decenii structura cărții, observ fizionomia personajelor și omenescul din ele. ( Prin 1973, Snopesii mi se păreau niște momâi sinistre, greu de descifrat. Este evident că îți trebuie o anumită vârstă nu numai pentru a scrie romane adevărate, ci și pentru a le înțelege pe cele concepute de alții. Faulkner însă mă fascina şi când nu-l înţelegeam!) La un prim nivel, Faulkner este limpede, fără contururi misterioase, așa cum sunt și Steinbeck, Tolstoi, Preda, Aldulescu și alți scriitori realiști, dar, la el, miticul și înclinația de a pune un strop de mitologie într-o poveste circulă prin venele personajelor. E sângele, e viața lor. Narațiunea este admirabil croită, rotundă, bine strunită. Iar claritatea lui Faulkner  nu duce, cum spuneam, către lămurirea totală a resorturilor psihice și sociale care animă ființele pe hârtie, ci către adâncimi insondabile, unde inconștientul și nebunia ne opresc în fața unor uși pe veci zăvorâte. E, în paginile americanului, un melanj de minimalism, realism, fantezie, comic, homerism și profeție tragică, curgând, împreună ori pe rând, ca un fluviu cu multe brațe, în marele mister al vieții. Intuiția mea din adolescență este, în esență, corectă. Pe scurt, Faulkner este un romancier pe gustul meu, unul adevărat până în vârful unghiilor. Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii de profesie. Ca în O adunare liniştită de Marin Preda, personajele sunt cu ochii unele pe altele şi nu se satură de povestit. Cu vervă şi haz de necaz.
Privind volumele în parte, Conacul rotunjeşte magistral personajele faulkneriene, deşi pare inferior literar Oraşului. Lirismul tragic îi dă posibilitatea lui Faulkner de a etala o viziune epică atât de puternică, încât orice prozator nu poate decât să-l admire. Interesant e că prozele lui Faulkner conţin nu doar relatarea unor fapte, ci şi interpretarea acestora.

    Voi scrie cândva despre Ratliff, unul dintre cele mai interesante personaje din literatura universală. Un rus americanizat, comportându-se ca un Moromete ambulant.
    Închei cu revizuirea unor puncte de vedere expuse în trecut. Trilogia faulkneriană este, în opinia mea, superioară celorlalte romane ale autorului. Aș coborî puțin Pe patul de moarte, pe scara narațiunilor marelui scriitor, punând Zgomotul și furia și Lumină de august imediat după Cătunul, Orașul și Conacul.

Note despre Marin Preda

 * Către sfârşitul vieţii, Preda era preocupat de "tema povestitorului", cum zicea el. Am redactat cândva un lung eseu în legătură cu această obsesie ( care explică, în opinia mea, căutările, aspiraţiile şi evoluţia prozei lui Marin Preda), dar l-am pierdut când mi-am schimbat adresa. La fel s-a întâmplat şi cu textul despre M. Blecher, teza mea de licenţă, despre care George Gană spunea că era, în 1981, cea mai bună exegeză care se scrisese până atunci despre Blecher. Atâta muncă risipită în van!

* Într-o discuţie cu Marin Al. Preda, nepotul marelui scriitor, am zis că romanele Delirul şi Marele singuratic, deşi scrise cu o mână "grea", de romancier pursânge, au multe pasaje discutabile. "Da, a aprobat amicul meu, el scria prost când era fericit." ( Totuşi, când a publicat Moromeţii I, Preda era cu Aurora Cornu.)
* Mă gândesc deseori în ce stare de spirit trebuie să fie un romancier pentru a ne ferici cu o capodoperă. Nu cred că putem generaliza. Blecher scria cu perspectiva sfârşitului în faţă, în timp ce Rebreanu trudea din greu, cu buzunarele pline. Alţii scriu uşor şi firesc, cum torc pisicile. Sadoveanu e un exemplu. Flaubert şi E. Barbu dădeau lupte crâncene cu manuscrisele.Un lucru care îmi sare însă în ochi este că puţini romancieri - Dostoievski, Faulkner, Thomas Mann, Conrad - au reuşit să dea mai mult de trei-patru cărţi "mari". De cele mai multe ori, una-două.

* O temă interesantă în opera lui Preda este actul de a povesti. O adunare liniştită este deopotrivă relatarea unei călătorii la munte şi valorizarea relatării cu pricina. Preda foloseşte inserţia ( povestirea în povestire) în Moromeţii ( vizita lui Moromete la Traian Pisică), dar şi în alte texte.
* Sunt uşor dezamăgit de recitirea celor mai bune povestiri ale lui Eugen Barbu. Prea des caută cuvântul rar, preţios, eventual inventat, învârtit cu o fudulie care nu dă totdeauna bine şi strică plăcerea lecturii. Uneori nimereşte locuri comune pe care nu le tratează ca atare, ci le ia în serios, ornamentându-le cu hărnicie. "Descriptiv!Descriptiv!", ar fi exclamat E. Lovinescu după o lectură a lui Preda, la Sburătorul. Cuvintele criticului i se potrivesc mai degrabă lui Barbu. Totuşi, admiraţia mea faţă de autorul Princepelui creşte: câtă tenacitate a dovedit în finisarea miracolului literar numit Groapa! Mare scriitor!

* În 1986 am fost în Siliştea-Gumeşti, cu colegii de cerc din zona mea. Mai întâi, şoferul autobuzului n-a nimerit drumul către şcoala în care învăţase Preda. Am trecut de vreo patru ori prin dreptul morii, iar sătenii ne salutau cu mâinile ridicate, din ce în ce mai veseli. În curţile oamenilor se uscau la soare cuburi de tizic, adică de bălegar presat şi trecut printr-un tipar. La ce îl folosesc? am întrebat. Îl ard iarna în sobă, mi s-a răspuns. Apoi a venit surpriza. La intrarea în şcoală, un bătrân vioi şi energic, cu obrazul neted şi cărămiziu de trai bun, ne-a oprit şi ne-a spus că el este..."bătrânul învăţător". Am dat să trec mai departe, dar am fost reţinut de colegii care considerau apariţia drept o minune căzută din cer. "Dumnezeule, zicea o doamnă, nu-mi închipuiam că l-aş fi putut vedea vreodată pe bătrânul învăţător!" Şi bătrânul învăţător n-a dezamăgit. A început să povestească, în stilul cunoscut din povestirea lui Preda, lucruri pe care nu voiam să le aud. Îmi venea să-mi bag degetele în urechi, dar alţii căscau gura de parcă Zeus însuşi le cuvânta. 
"M-am întâlnit cu el şi i-am zis:
- Nu ţi-e ruşine, mă, măgarule, să râzi tu dă mine, învăţătorul tău? Eu, care etc. Să mă bagi în cărţile tele şi să râză toţi proştii dă mine?Ai?
Atunci, Marin a pus capul în pământ şi n-a mai spus nimic..."
Atât am auzit. Am reuşit să scap de acolo şi să văd clasa în care studiase romancierul, în vreme ce învăţătorul turuia înainte, în faţa ultimilor admiratori. Am trecut şi pe la casa lui Preda, dar eram aşa de, cum să zic, amar-dezamăgit, încât n-am dat buzna, cum au făcut doi prieteni, să mă fotografiez cu Ilinca, în dreptul pridvorului.
Pentru cine nu ştie, o informaţie. "Bătrânul învăţător" a murit în 2007( trăia încă Ţoiu, căruia i-am dat vestea într-o scrisoare), cu o lună înainte de a împlini...100 de ani. Vă vine să credeţi? Presa a spus la vremea respectivă că Florea Gheorghe, model pentru personajul Toderici din Moromeţii, este un "erou" şi "o legendă vie" pentru elevii şcolii şi pentru săteni.

Profesorul de filosofie

 Eram elevul preferat al profesorului de filosofie ( sau filozofie, cum se scria pe atunci în manual). Se numea Jean Florescu. Deşi firav şi scund, omul era un băutor de forţă şi avea un principiu pe care ni l-a spus de câteva ori:" Bă tată, dacă elevul intră cu mine în cârciumă, bă, bem, amândoi, bă tată, până cădem sub masă, bă tată, şi eu, şi elevul, bă! . Dar dacă, bă tată, îl prinz pe elev bând singur în cârciumă, eu îl termin pe elev, bă tată!" Am povestit undeva când m-a luat de la ore să-i duc acasă televizorul nou cumpărat: "Doamna profesoară, Şerban e elevul meu preferat. Învoiţi-l două ore, că am cumpărat un televizor şi vreau să mi-l care în spinare acasă!."

Am ajuns acasă la profesor cu televizorul. M-a poftit să iau loc într-un fotoliu.

─ Ăla e fotoliul în care meditez la operele mele, a spus el.

─ Oooo, ce onoare! am exclamat eu.

─ Dar poate că tu ai vrea să citeşti din operele mele!

─ Sigur, sigur, ar fi o mare onoare pentru mine!

Mi-a întins câteva file de agendă. Erau prinse cu două agrafe. Am citit pe prima filă:”Stimaţi colegi şi îndoliată văduvă, ne-am adunat aici cu ocazia morţii colegului nostru...” Era o scurtă cuvântare ţinută la înmormântarea unui coleg. A greşit, mi-am zis eu, şi mi-a dat notiţele astea. Am început să citesc al doilea text:”Stimaţi colegi şi îndoliată văduvă...” Murise alt dascăl.

─ Cum ţi pare, bă tată?

─ Sunteţi, ca şi Nietzsche, un mare stilist, am răspuns eu. Scrieţi extraordinar! Sunteţi genial.

─ Bă tată, tu mă tulburi. Meriţi să te cinstesc!

 M-a târât la cârciumă şi mi-a dat vodcă şi coniac.

─ Bă tată, dă-ne, bă, câte o vodcă, a comandat bunul meu dascăl.

─ Bă tată, parcă n-a fost aşa bună. Dă-ne, bă tată, câte un coniac.

Puţin mai târziu:

─ Parcă tot vodca era mai bună. Mai dă-ne, bă tată câte o vodcă.

Îmi scârţâiau maţele şi mă ameţisem. Acolo s-a înfiinţat şi profesorul de sport Radu, tovarăşul lui de pahar. Umblau toată ziua beţi prin curtea liceului. Am văzut cu ei, în cabinetul de geografie, un meci între Dinamo şi Universitatea Craiova. Dinamoviştii atacau pe flancuri.

─ Bă tată, bă Radule, eu crez că o să câştige Dinamo, bă!

─ Da, dom’ profesor, aproba celălalt cu îngăduinţă.

Craiovenii contraatacau şi Oblemenco şuta cu puţin pe lângă poartă.

─ Bă tată, bă Radule, s-ar putea să câştige şi Craiova, bă!

─ Da, dom profesor.

Dinamoviştii reluau atacul.

─ Bă tată, bă, eu crez că tot Dinamo va câştiga, bă!

─ Da, dom profesor.

Puţin mai târziu:

─ Bă tată, da s-ar putea să câştige şi Craiova, bă!

Şi au ţinut-o aşa tot meciul.

Acum, că venise şi Radu, eram în mare pericol. I-am făcut semn profesorului Radu că vreau să plec de acolo. El s-a dus până la uşă, apoi a venit şi mi-a zis:

─ Şerbane, au venit nişte colegi după tine. Are diriginta treabă cu tine.

Am zbughit-o către ieşire. L-am mai auzit pe filosof zicând:

─ Bă tată, bă Radule, să nu minţi, că mă supăr rău de tot.

Am ajuns, împleticindu-mă, la ultima oră. Nişte asistente tocmai îi vaccinau pe copii.

─ Bine că venişi! Suflecă-ţi mâneca!

Reacţia alcoolului cu vaccinul a făcut să-mi apară o gaură în mână şi am stat speriat un an întreg. Mai am şi acum un semn acolo.

Filosoful avea nişte păsărici şi el. Dacă te vedea că stai cu o fată în bancă, se făcea negru la faţă, răbda o vreme, apoi izbucnea cu glasul sugrumat de furie: "De ce, bă tată, nu laşi tu fata aia în pace?" "Păi, dom profesor, n-am..." "Şi tu, bă fată, de ce nu-ţi vezi de treaba ta?" Erai mazilit pe viaţă. Îmi era drag. Mă contrase dur la o şedinţă cu elevii, care avusese ca temă disciplina în şcoală. Luasem apărarea unor colegi şi spusesem că anumite lucruri reprobabile făcute de ei erau nişte accidente şi că nu trebuie să dramatizăm,. "Ce accidente, bă tată? Accidentul îl faci cu maşina sau pe calea ferată etc." Fusese foarte furios pe mine, mă porcăise bine şi mă socoteam deja ieşit din graţiile lui. S-a întâmplat însă să mă asculte la oră, după două fete care bălmăjiseră nişte prostii. Am fost foarte coerent şi am trecut în rândul simpatiilor sale. “Bă tată, bă, acum e altă mâncare de peşte.” Mă întrebase ce filosofi mă interesau pe mine. Platon, Kant, Hegel, Nietzsche şi Lucian Blaga, am răspuns eu. " Bă tată, bă, pe viitor o să vorbesc în cinstea colegului vostru Şerban, bă, despre Platon, Nietzsche şi Lucian Blaga, bă!" Pe ceilalţi doi îi uitase şi a a uitat până la urmă şi promisiunea făcută. Am făcut şi psihologia cu el. Ne explica concret temperamentele. "Bă tată, acum sunt la catedră, uite! Dacă intră unul pe uşă, iar eu mă uit pe fereastră şi mă gândesc la ale mele, înseamnă că sunt melancolic. Dacă ăla intră şi eu îi zic, sigur pe mine, să iasă afară, sunt sagvin, bă! Dacă mă duc la el, îl înjur de mamă şi-i dau şi vreo două, înseamnă că sunt coleric, bă tată! Iar dacă ăla intră, iar eu mă apropii de el şi-l iau la mişto, sunt flegmatic, bă! Aţi înţeles?"
Citeam multă filosofie şi chiar voiam să intru la facultatea cu pricina, fără să ştiu că trebuia să fac, cu luni înainte, demersuri pe la organizaţia de partid. Ultima dată când l-am văzut, într-o staţie de autobuze, mirosea puternic a coniac şi mi-a recitat un fragment din Le Cid :"La valeur n'attend point le nombre des années ." Era chiar textul din manualul de clasa a X-a. Mi-a mulţumit pentru fidelitate şi de atunci nu l-am mai zărit decât de vreo două ori,din autobuz, când treceam prin Bolintin. Am aflat mai târziu că avea o baterie care îi stimula muşchiul cardiac şi că a fost găsit mort în casă. Era singur, aşezat în fotoliu, cu o carte pe genunchi şi n-a fost descoperit decât după cinci zile.

Primele imagini. Mingea şi prunul

 

M-am născut în localitatea Sîrbeni, unde se afla o maternitate numită, pe atunci, casă de naştere. După spusele mamei, aveam ochii mari şi îi fixam neîntrerupt pe un punct al tavanului. Mulţi ani mi-a plăcut să spun, în glumă, că m-am născut în ţinutul lalelelor. În Sîrbeni erau oameni muncitori şi frumos educaţi, urmaşii unor bulgari veniţi din munţii Rodopi să facă legumicultură pe râul Jirnov. Omul de serviciu de la şcoala de acolo luptase în război şi avea Parkinson. Într-o iarnă, pe un ger cumplit, a intrat în cancelarie cu un braţ de lemne şi a spus:

─ Dom’ derector, e un frig afară de te ia dracu’!

Acelaşi bătrân sta de vorbă cu un altul care i-a zis:

─ Bă Ivane, de unde vine, bă, mirosul ăsta de lalele?

─ Ce dracu lalele visezi tu, Gheorghe? Vidanjează unii closetul şcolii.

Mai mult decât de o vârstă, fericirea noastră este legată de anumite locuri.  Poienile din grădinile năpădite de salcâmi ale ţăranilor, potecile care duceau în câmp, cimitirul năpădit de liliac, fragi sălbatici şi irişi, holul, biblioteca şi amfiteatrele Facultăţii de Litere. Ai fost fericit undeva, cândva.

Un fotograf făcea poze tuturor oamenilor care locuiau pe o rază de 50 de km. Din cauza faptului că „pozarul ” avea un umăr sucit, toate amintirile noastre sunt trase ușor către dreapta și apărem, în ochii posterității, oblici în raport cu solul.

Prima imagine care îmi apare în ceţurile îndepărtate ale memoriei este o scenă în care eu eram înfăşat, iar tatăl meu m-a luat în braţe şi m-a scos afară să-mi arate zăpada. Cred că nu împlinisem un an şi eram așezat lângă sobă, când afară s-a pornit un viscol de poveste. Tata m-a luat în brațe, a mers cu mine pe prispa casei bătrânești, a luat cu mâna dreaptă puțină zăpadă, a strâns-o în pumn și mi-a dat bulgărele acela să-l țin și eu în palmă câteva secunde, pentru a cunoaște una dintre minunile vieții de pe pământ. De aceea Ștefan Bănulescu mi-a fost mai apropiat decât Marin Preda și  Cartea Milionarului îmi este cel mai drag roman din literatura română, alături, desigur, de prozele lui Vasile Voiculescu. ( Exclud din percepția mea orice judecată de valoare.)  Din același motiv, textele lui Juan Rulfo, Marquez, Manuel Scorza și Miguel Angel Asturias exercită asupra mea o vrajă perpetuă.

Pe urmă mă văd jucându-mă cu o minge roşie pe care apoi am pierdut-o.

─ Unde este mingea? a întrebat mama.

─ Nu ştiu, a luat-o potiii ( copiii)!

Râdea mama, râdea tata, râdea şi bunica vitregă. Mai râdeau şi când în cimitirul aflat la 50 de metri de noi se auzeau femeile jelindu-şi morţii. O căutam pe mama şi îi spuneam:

─ Cântă oitarii (lăutarii) în cimitir.

Marea mea plăcere era să mă duc în mijlocul şoselei, să mă aşez jos şi să-mi pun ţărână în cap. Apucam nisip cu mâna pe care o ridicam deasupra capului, apoi eliberam praful fierbinte pe frunte şi pe faţă, trăind o fericire intensă. Bunica vitregă mă lega cu o funie de un prun bătrân, să nu mai ies din curte. Mai târziu stăteam sub prun fiindcă din el curgeau bucăţele de zahăr şi dulciuri pe care mama le arunca de la distanţă.

─ Dacă stai cuminte acolo, Dumnezeu îţi dă bunătăţi, îmi spunea ea. Aşa că aşteptam ore în şir cu ochii în ramurile prunului. Sub acelaşi prun am citit prima carte care mi-a plăcut în mod deosebit şi mi-a deschis uşa magică a literaturii: Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Interesant e că un prun identic există şi acum acolo, dar nu sunt sigur că e acelaşi pom.

Se făcea colectivizarea şi nişte oameni cu serviete veneau mereu la poarta noastră. Ai mei îi auzeau când intrau la vecini şi fugeam toţi în fundul grădinii şi ne ascundeam după un dâmb plin de coada-şoricelului. Într-un fel sau altul, ăia i-au luat bunicului pământul, boii şi căruţa. Bătrânul făcea adevărate crize de disperare când îşi amintea cum a fost lăsat sărac.”Boii mei! Căruţa mea!”, striga el cu disperare. Îmi aminteam de un lan cu nişte plante puternic mirositoare ( era cânepă) şi de un alt loc cultivat cu ardei. În fiecare zi mă trezeam în căruţă, în drum către pământurile noastre. Am simţit că s-a întâmplat ceva când nu m-am mai deşteptat în căruţă, ci într-un pat din casă. Mai târziu am aflat că boii şi caii erau tăiaţi de unul, L., şi fierţi în cazane, apoi daţi la porci. Peste tot, în ţară, caii au fost măcelăriţi şi ştiu că s-a scris mult despre această tragedie. Îmi mai amintesc de nişte cărţi de joc folosite de mama şi de bunica vitregă. Erau lucioase, colorate şi am cerut şi eu una s-o văd mai bine şi s-o pipăi. Bunica m-a refuzat şi a ascuns micile cartoane, spunându-mi că le-a băgat în sobă.

În perioada aceea am mai prins o eclipsă de soare, când am fugit toţi afară, unde se făcuse brusc noapte. În casă ţineam un miel bolnav  şi ţin minte că numai bunicul şi mielul au rămas înăuntru.  Acum îmi dau seama acum că a fost eclipsa din februarie, 1961.

 

Lebedele negre

 

Dan Miron este numele unui prozator publicat în mod repetat de Editura Polirom, ceea ce spune multe despre valoarea cărţilor sale. Cu rare excepţii, critica literară nu-l bagă în seamă, având alte obiective presante. De altfel, primele rânduri ale romanului Ascultă muzica  sună aşa: “Nu-i luă mult să afle pe propria piele adevărul banal că succesul e o amantă vulgară, niciodată satisfăcută.”

Romanele lui Miron au în centru adolescenţi şi tineri confruntaţi cu problemele specifice vârstei şi este impresionantă empatia cu care autorul pătrunde în intimitatea personajelor. Traiectoriile acestora se întretaie, se îndepărtează şi se apropie, cu efecte spectaculoase. Trei bărbaţi gravitează în jurul aceleiaşi femei, care practică o prostituţie luxoasă, rămând însă în mod miraculos pură. Un tânăr e profesor de științe sociale (Emil), al doilea e scriitor (Tiberiu), iar al treilea politician (Alex). Și dacă asupra primilor doi aripa nereuşiteei ratării plutește nemilos, celui de-al treilea norocul succesului îi bate la uşă, fiind pe cale de a face o carieră politică.

Tiberiu o visează pe tânăra femeie şi rămâne obsedat de ea. Într-o scenă foarte reuşită, Emil o întâlneşte  într-un autobuz, dar un beţiv deviază situaţia  şi băiatul nu reuşeşte să o cunoască pe Alina. Scena e reuşită. Emil ajunge la poliţie, plin de voma beţivului. Alex pare predestinat succesului:” Era un bun vorbitor, ba chiar un veritabil causeur, şi deţinea acel rarisim sinţ (înnăscut?dobândit?) care-l ajuta să ia decizia potrivită la momentul oportun. Mai presus de toate, a reuşit să asimileze rapid legile nescrise valabile într-o organizaţie: muncă, disciplină, obedienţă, răbdare, modestie – pentalogul arivistului bine temperat pe care Alex îl adoptase şi îl urma cu stricteţe.”

      Prima scenă dintre Alex şi Irina e memorabilă. Altminteri, Dan Miron e un excelent portretist . Iată descrierea lui Pantazi, Stăpânul Cheilor:”Pantazi se afla la a treia tinereţe, cea mai bună perioadă a vieţii, susţinea el peremptoriu, în care mintea se combină perfect cu simţurile şi cu o experienţă de viaţă neasemuit de bogată. Era un bărbat înalt, corpolent, cu obrajii plini şi faţa lată, pe care nasul acvilin adulmeca, precum un radar senzual, plăcerile anticipate de buzele pline şi pofticioase. Un sibarit camuflat neglijent în pielea unui intelectual. Ochii albaştri priveau lumea cu fixitatea serioasă a miopilor, deşi el renunţase din cochetărie la ochelarii cu dioptrii mari în favoarea lentilelor de contact trendy. Avea o ţinută dreaptăşi făcea eforturi mari să-şi ascundă burta, muşchii nu-i mai erau elastici, dar nici fleşcăiţi, ca la majoritatea bărbaţilor de vârsta sa.” Şi descrierea continuă, mereu inspirată şi sugestivă. Mai toate personajele au parte de o portretizare reuşită. Ascultă muzica e un roman foarte bogat şi concentrat: la orice pagină îl deschizi, citeşti cu bucurie. Conţine o galerie de personaje pentru prezentarea cărora ne-ar trebui mai multe pagini, adică un adevărat studiu literar. Iată şi portretul lui Michael Pope:”Un bărbat arătos. Carismă cât cuprinde. Impunător, deşi nu e prea înalt. Ochii de culoarea măslinei coapte, părul negru bogat, tuns scurt, fruntea înaltă, aristocratică, mâini cu degete lungi de pianist, voce sonoră, plăcută, dicţie impecabilă de actor, maniere distinse de boier. Ar fi putut să fie dansator, muzician, pictor. Orice, doar să fi vrut! E de părere el.” În mulţimea de personaje care populează romanul găsim personaje publice, uşor de recunoscut.

Stăpânul Cheilor este un profesor care dă meditaţii, acceptând plata şi în relaţii sexuale. Alina apelează la acest mod de a-şi plăti meditaţiile. Din această cauză, ea e privită cu suspiciune şi dezgust de celelalte fete din grupa sa. Actul dezvirginării este relatat în detaliu, fără să aibă totuşi nimic trivial în el.

E o carte plină de miez, probând din plin vocaţia de romancier a lui Dan Miron, hăţişul relaţiilor dintre personaje fiind strunit cu mână sigură de autor. Traseele pe care destinul poartă personajele sunt sinuoase, neaşteptate, spectaculoase. O vreme, Tiberiu face pe consilierul politic şi are un succes nebun. Pretutindeni, bărbaţii se izbesc de femei ispititoare. Dan Miron reuşeşte performanţa de a nu fi nicio clipă vulgar, ci nuanţat,  de bun-gust, elevat. Punctele prin care personajele se atrag şi se resping aparţin inconştientului ( un afiş, o bucată muzicală), Dan Miron fiind un scriitor care ar putea fi psihanalizat cu succes.

Personajele sunt în esenţă nişte intelectuali autentici, ca şi, de altfel, însuşi autorul. Naratorul percepe natura acestora în mod magistral, fiind el însuşi un intelectual de rasă. Nivelul preocupărilor personajelor este încântător. Sunt aduse în discuţie, cu dezinvoltură, nume prestigioase ale culturii şi nu simte nici măcar o notă stridentă sau nepotrivită: Dan Miron e un intelectual de rasă. Este interesantă teoria Lebedelor Negre. Aceasta ar fi, în opinia mea, cheia întregului roman.

Destinul îi reuneşte în final pe scriitor şi pe Alina într-o pereche neaşteptată, dar reuşită.

Finalul cărţii e de o măiestrie artistică impresionantă. Rar găsim un roman atât de izbutit şi cu atât de puţine ecouri în presă. ( Mai ştiu o cronică literară în România literară, semnată de Sorin Lavric.)

Am spus că e un romam dens, bogat. Aş spune că raportată la opera lui Dan Miron, Ascultă muzica este similară cu Lumină de august pentru creaţia lui Faulkner.

 

 

 

 

 

 

O splendidă reverie alegorică

 

        O splendidă reverie alegorică este Goarna lui Tuturuz de Ştefan Mitroi. Editura RAO, Bucureşti, 2019. „Un cătun nord-dunărean se înfiripă din mit şi se prăbuşeşte în istorie”, scrie Ioan Es. Pop în inspirata sa prefaţă. Cartea lui Ştefan Mitroi este de o frumuseţe rară şi fiecare capitol ar putea fi transformat într-un strălucitor poem. În cătunul abandonat dispare timpul: „Dispăruseră  zilele. Tot aşa, săptămânile, lunile, anii, urmând ca foarte czrând să înceteze însuşi timpul să mai existe. […] Rămăseseră doar ele ( casele – n.m. Ş. T.). Şi, fiind făcute din aceeaşi ţărână, le păsa de cei dispăruţi. Oamenii erau rudele lor cele mai apropiate, apoi copacii şi păsările, chiar dacă ultimele îşi aveau rădăcinile în aer, nu în pământ.”

        Este relatatămai întâi colonizarea unei măguri personificate. Prima casă este a lui Parpală, care îşi aduce familia şi tot avutul şi îşi înjghebează o casă:” Parpală apăruse din spatele măgurii, dinspre ceafă, urmat de o femeie, patru copii, un măgar şi câteva oi.” Construirea casei are ceva din actul Creaţiei: „Era gata dinainte, doar că stătea risipită pe câmpul de la poalele măgurii. Ei n-au făcut altceva decât s-o strângă la un loc, împărţind-o în două încăperi. I-au pus acoperiş de stuf şi-o băşică de porc în golul ferestrei.” Încet-încet măgura este ocupată de tot mai multe case. Enumeraţia noilor proprietari are o forţă evocatoare deosebită şi un umor specific: „Îşi ziceau acum Caţaonu, Ţuicaru, Putinică, Buturugă, Minciună, Gâlceavă, Cocoşatu, Mucică, Biolaru, Cucuzeru, Studiatu...”

            Începe apoi depopularea locului şi unele case intră în pământ. Nuanţe mitice are transformarea lui Loghin într-o stană de sare. Loghin aude tot, dar vede numai în trecut.Câinii resimt şi ei singurătatea. Un cocoş de tablă bate din aripi şi începe să cânte. La pag.17 apare prima dată numele lui Hariton, care a luat premiul Academiei pentru o carte în care îşi descria casa pe sute de pagini. Casele au suflet, fiind intens personificate. Casa lui Hariton vorbeşte cu autorul, cea a lui Loghin cade într-un „somn adânc”. Toate locuinţele au memorie, comportându-se ca nişte entităţi vii.Caselor le vine ideea să-şi caute stăpânii şi pornesc în convoi către Bucureşti. Pleacă şi biserica, clopotniţa, grădinile şi cimitirul. Este relatată povestea cimitirului, unde zac mulţi luptători în războaie. Casele, clopotniţa, biserica intră într-un dialog prelungit, fac planuri şi îşi exprimă presupuneri foarte interesante. Aducerea câte unui mort înseamnă bucurie pentru cimitir. Un umor negru străbate paginile lui Ştefan Mitroi când vine vorba de locurile de veci:”Bolile pruncilor au pălit în faţa războiului, care i-a oferit cimitirului încă tânăr al cătunului aproape un an de huzur. Curgeau înmormântările cu nemiluita, Doamne, cât de frumoasă putea să fie viaţa atunci!” A urmat războiul cu turcii, dar epidemia de holeră i-a adus cimitirului mari bucurii:”Cea de holeră i-a adus cele mai multe bucurii!Fiecare mormânt proaspăt, o bucurie nouă! S-au ivit vreo sută de morminte în plus!” Satisfacţiile aduse de războaie au fost şi mai mari;”Erau însă bucurii mărunte în comparaţie cu cele de care a avut parte în anii Primului Război Mondial. Crezuse că mai mult de atât nu se poate. Dar se putea!” Războaiele aduc tot mai mulţi morţi, iar relaţiile dintre case şi oameni devin tot mai strânse. O locuinţa e martora unei crime şi înregistrează chipul criminalului care este prins.Relaţiile dintre case, clopotniţă şi biserică devin tot mai strânse:”Pe lângă faptul de a fi guralivă, clopotniţa mai avea şi cusurul de a le depăşi pe toate în înălţime, ceea ce o făcea să arate ca măgarul între oi.” Sfinţii au rolul lor. Mouche salvează o icoană dintr-un incendiu şi devine un sfânt local.

Fântâna are parte de o bucurie neaşteptată:”Simţind atingerea picioarelor păsării, era ca şi cum un strop din căldura acestora cobora în trupul ei de piatră,, ajungând de aici în lemnul cumpenei, pe care-l ajuta să înfrunzească şi să se umple de flori! Mirosea parcă a salcâm înflorit când ciripea pasărea!”

Capitolul şase ne convinge, o dată în plus, că volumul ar fi putut conţine o culegere de excepţionale poeme. Capitolul Adunarea şi scăderea e un prilej de reverberaţie lirică, excelent pusă în pagină. Valorile morale dobândite în sat devin perene şi supravieţuiesc tuturor vârstelor.

         Treptat, casele încep să fie repopulate cu copii şi jocurile acestora. Nişte miri sunt jefuiţi de tot ce au, o sanie scapă într-un iaz prin gheaţa subţire. Fantezia incomparabilă a autorului iese din plin la lumină. Un cireş răsare pe un mormânt şi este evocată lumea de apoi într-un mod original şi încântător:”Acolo sus, adaugă Burghezu, e şi vară, şi iarnă, în acelaşi timp. Zilele de toamnă sunt amestecate cu cele de primăvară. E ce zi vrea fiecare să fie. Dacă ai poftă în ziua asta de vară, e vară, dacă ţi se nezăreşte un minut mai încolo să fie iarnă, e iarnă.” Morţii află că vor învia numai cei care vor asta:”Cei mai mulţi nici nu vor să audă. Le convine în cer. Nu le mai trebuie o nouă viaţă pe pământ.”

O reuşită analogie a oamenilor cu furnicile este foarte reuşită :”Ei, aş! Au dat de gustul uleiului din candelă. Mai au niţel şi-l termină. Acum au terminat duşumeaua, tăbliile patului şi, n-o să vă vină să credeţi, icoana de pe perete. I-au mai rămas Maicii Preciste doar ochii. N-au avut curajul să se atingă de ei! Şi nici de pruncul pe care-l ţine precista în braţe. Acestuia nu i-au făcut niciun rău. Îl leagănă toată ziua şi-l mângâie.”

Convoiul de case ajunge în apropierea clopotelor oraşului. Se porneşte un viscol apocaliptic, iar când totul se opreşte, rămân prea puţine elemente dintre cele pe care naratorul Hariton le-a visat. A fost visul unei nopţi de iarnă. Dispărând în zorii zilei, casele şi morţii continuă un ciclu cosmic perpetuu: pământ-cer-pământ-cer.

Goarna lui Tuturuz este un emoţionant şi seducător poem epic, scris de un foarte important autor care nu şi-a uitat rădăcinile dulci şi amare, dătătoare de viaţă şi de talent literar. Semnele acestei puternice vocaţii sunt impresionante şi prezente în fiecare pagină.

 

 

Prezentarea volumului meu de memorii

 

Amintirile unui optzecist întârziat

 

 

              Amintirile unui optzecist întârziat este o carte de memorii şi prezintă cronologic copilăria, adolescenţa şi prima mea tinereţe. Secvenţele narative cuprind prima parte a vieţii, începând cu cele mai vechi amintiri şi sfârşind la vârsta de 25 de ani, când am devenit profesor.  Sunt descrise locurile în care am trăit : casa bunicilor, apoi bojdeuca în care am stat o vreme, casa nou construită, camera din Bolintin în care am locuit, ca licean,  cu chirie, campusurile studenţeşti din Grozăveşti şi Kogălniceanu. Dar acesta este un decor firav în comparaţie cu personajele care populează cartea. Atenţia naratorului nu este îndreptată către sine, ci către cei cu care am avut şansa de a mă intersecta, aşa că volumul este o suită de portrete vii, de la tovarăşii de joacă până la prietenii din  facultate.  N-am uitat marile idealuri ale lui Alexandru Borţan, aerul de seducător al lui Pavel Staicu, felul de a fi al tuturor tovarăşilor de joacă. Perioada studenţiei ocupă un loc central. Profesorii şi mai ales studenţii care vor deveni mari scriitori sunt evocaţi cu atenţie şi cu empatie. Lunediştii, în frunte cu Nicolae Manolescu şi Nino Stratan, reprezintă nucleul acestor memorii, dar sunt portretizaţi şi prieteni care n-au avut legătură cu cenaclul, integrându-se într-un climat al dialogului civilizat: Mircea Cărtărescu, Ioan Alexandru, Bogdan Ghiu, Călin Vlasie, Ion Bogdan Lefter, Eugen Suciu, Doru Mareş, Florin Iaru Traian T. Coşovei, George Geacăr, Nino Stratan, Daniel Pişcu, Marin Neagu,  Nino Stratan,  Florin Pripoae, Valentin Emil Muşat, Marin Preda, Romulus Bucur, Ivan Gheorghe, Mircea Vasilescu, Alexandru Muşina, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Laurian Câmpeanu, Grigore Moga şi mulţi alţii.  Toate figurile interesante pe care le-am întâlnit în viaţa mea reînvie în aceste pagini. Am insistat în special pe cei care au devenit poeţi şi care frecventau Cenaclul de Luni. Cel mai des pomenit este Ion Stratan, care mi-a fost un prieten apropiat şi faţă de care am avut o afecţiune durabilă.  Nu sunt uitaţi nici profesorii din liceu şi din facultate. Am încercat să fac uşoară misiunea cititorilor şi am scris textul cu tot hazul de care sunt capabil. Probabil că opul va fi citit de de cei care se vor regăsi în paginile mele. Un critic încă tânăr m-a provocat să scriu aceste memorii şi m-a asigurat că nu voi duce lipsă de cititori avizi. Dacă stăm şi socotim bine, Amintirile unui optzecist întârziat va avea succes, chiar dacă vor fi citite doar de foarte numeroasele personaje din carte.

 

Un interviu luat de poeta Camelia Iuliana Radu pentru revista Literadura

 

PE GAURA CHEII

INTERVIU, scriitorul Șerban Tomșa

Cunoscut ca unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, scriitorul Serban Tomșa a făcut parte din Cenaclului de luni, al optzeciștilor, ca prozator. Prietenul din studentie al poetului Ion Stratan, de care a rămas legat pe viață, prozatorul cu un drum discret în lumea literară, ne uimește de fiecare dată cu scrisul condensat, evocator, pătrunzător.

Până în prezent a publicat următoarele cărţi:

1.       Biblioteca lui Noe, roman, Ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 2003, 144 pag.; ISBN 973-98894-9-2

2.       Maimuţe în haremul nopţii, Ed. Andreas, Bucureşti, 2006, 258 pag., ISBN(10) 973-87575-6-0, ISBN (13)  978-973-87575-6-1;

3.       Gheţarul, roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 408 pag, ISBN 978-973-23-2860-6

4.       Călugărul Negru, Tracus Arte, Bucureşti, 2014;

5.       Supraveghetorul şi alte povestiri, Tracus Arte, Bucureşti, 2017;

6.       Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019;

7.       Ninge la Iasnaia Poliana, Editura Paralela 45, 2010.

 

Prefețe

     G. Topîrceanu, "Scrieri alese", Ed. Andreas, București, 2008

Este prezent în antologiile :

1. Alertă de gradul zero în proza românească actuală ( Ed. Herg Benet, București, 2011,  coordonator Igor Ursenco)

2. 1312 SIRENE ( Ed. Neuma, Cluj-Napoca 2017, coordonator Horia Gârbea)

3.  Amorul pe înţelesul tuturor. O antologie a prozei contemporane de dragoste (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2018, coordonator Cosmin Perţa)

 

 

 

Întrebari:

1.       Cum, când, de ce ați început să scrieți? Când ați înțeles că scrisul vă este destin? Care au fost emoțiile trăite la prima publicare? De ce proză, roman?

Scriu de pe la doisprezece ani. Am scris pe o foaie de hârtie : „Vreau să devin scriitor.” Am pus hârtia într-o cutiuţă de lemn, pe care am îngropat-o. Cutiuţa a putrezit de mult, dar eu mi-am văzut visul cu ochii. Am început cu poezie. La optsprezece ani (1974), Geo Dumitrescu îmi publica, în Luceafărul, un text, Eu iubesc trandafirii. Pentru mine, literatura însemna, în primul rând, poezie. Tot în 1974 am obţinut premiul Dimitrie Bolintineanu, pentru poezie. A fost un festival literar care s-a ţinut la Bolintin, unde eram licean. Poemele mele nu aveau nimic patriotic, dar preşedintele juriului, poetul Florin Mugur, a spus că nu semnează nimic, dacă nu sunt premiat eu. Mai târziu i-am scris lui Florin Mugur. Era redactor la Cartea Românească şi m-a invitat la el, sugerându-mi să scriu un roman, fiindcă se putea publica mai uşor. Trimisesem texte câtorva scriitori, printre care Valeriu Cristea, Florin Mugur, Marin Sorescu şi încă unul, pe care nu mi-l mai amintesc. Mi-a răspuns doar Florin Mugur. Timid cum eram, nici nu l-am sunat, nici nu l-am căutat pe Florin Mugur. Am lăsat totul baltă. Probabil că dacă nu se inventa netul, n-aş mi mers nicăieri cu manuscrise în geantă şi n-aş fi ajuns scriitor. Şi o precizare foarte importantă. Am mers o vreme la Cenaclul de Luni, din preţuire faţă de Nicolae Manolescu, dar n-am citit niciodată acolo ( şi nici în alt cenaclu!), în ciuda insistenţelor prietenului Nino Stratan, care conducea pe atunci faimosul cenaclu. Stratan chiar a anunţat că voi citi nişte poeme, dar n-am făcut pasul acesta.

 

2.       Cum se naște un roman? Aveți o idee, un miez? O frază, un pasaj? Titlul vă însoțește de la început sau îl alegeți la final? Când știți că este gata un volum?

Am renunţat la poezie, fiindcă ceea ce scriam eu nu se potrivea cu ceea ce se promova atunci. Aveam încredere mai degrabă în poeţii ieşeni şi clujeni, decât în bucureşteni. Totuşi, sunt de părere că poeţii sunt adevăraţii stăpâni ai unei limbi. Proza face risipă de cuvinte. Urmuz a atins perfecţiunea, spunând totul în câteva pagini. Pornesc de la un motiv literar, de la o idee, de la o stare de spirit, de la o temă literară. După aceea stabilesc planurile narative, personajele, până ce se leagă totul într-o poveste. Spre sfârşit, textul merge din ce în ce mai bine şi finalurile sunt punctele mele forte. Mi s-a întâmplat să am două romane într-unul şi atunci am separat, cu bisturiul, cele două cărţi. Le-am rescris şi le-am dezvoltat. Aşa au apărut Călugărul Negru ( care, oricum, e complicat) şi Casa noastră cea de toate zilele. Întrezăresc finalul după primele douăzeci de pagini. De ce roman? Fiindcă e centrul de greutate al unei literaturi şi am văzut că încă este o specie viabilă, cu multe posibilităţi de exprimare. Ştiu că volumul e gata când curge firesc către un final pe care îl văd cu claritate.

 

 

3.       Vă faceți de la început un plan de roman sau după apariția unor fraze, pasaje scrise întâmplător? Vă propuneți de la inceput o temă?

După cum spuneam, îmi propun de la început o temă, dar uneori aceasta se transformă în altceva. Îmi fac şi un plan, cum ziceam, dar niciodată nu mă pot ţine de acesta. În Gheţarul există tema ratării, a neterminării unei opere, pornind de la sindromul Leonardo, care şi-a terminat puţine opere. De la un punct încolo, textul ia iniţiativa şi se scrie singur. Când o iau pe o cale greşită, mă îmbolnăvesc şi o vreme nu mai pot scrie. Apoi reiau totul cu mai multă forţă şi prospeţime. Cred că inconştientul meu îmi dictează cărţile Volumele mele sunt scrise în complicitate cu forţe spirituale care nu se supără că nu le invoci când când faci ceva de valoare.

 

4.       Cum stabiliți care sunt personajele? de la inceput, pe parcursul scrisului apar cele secundare sau sunt bine stabilite de la început? De unde vă inspirați în crearea lor? Din realitate? Le inventați? Le completați?

În linii mari stabilesc personajele de la început, dar pe parcurs se ivesc altele, mai interesante, mai pline de viaţă. Mă inspir şi din realitate, dar imaginaţia joacă un rol esenţial. 20% realitate, 80% imaginaţie.

5.       Fiind de formație filolog, urmați criteriile teoretice cunoscute sau preferați să dați o formă personală structurilor prozei scurte, romanelor, povestirilor? Ce considerați că vă definește a fi optzecist?

Totdeauna caut o formulă personală în ceea ce scriu. Romanele mele sunt diferite unele de altele. Încerc să mă reinventez de fiecare dată. Tema dictează stilul şi construcţia. Încerc să găsesc o muzică pe care să pun cuvintele şi aleg cele mai potrivite forme verbale. Alţii ar putea să mă definească mai bine în contextul optzeciştilor. Mă consider un creator de personaje şi un scriitor care tratează literatura ca literatură: să fie ambiguă şi să aibă prospeţimea uscatului ieşit de sub apele primordiale, când Creatorul le-a separat prin cuvintele Sale. Aş fi mulţumit dacă aş fi considerat un important autor de distopii în literatura noastră. Gheţarul, Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele sunt distopii.

6.       Care ar fi sfaturile pe care le-ați da celor care se apucă de scris? Dar celor care scriu proză scurtă, roman? 

În general, nu dau sfaturi. Dar e mai greu să fii prozator decât poet. Nici nu prea avem critici literari de proză. Cele câteva excepţii confirmă ideea mea.  Îi sfătuiesc totuşi pe tineri să scrie lizibil şi să uşureze lectura celor interesaţi de literatură. Cititul să fie o plăcere, nu un chin. De asemenea să nu creadă într-o singură opinie. Să fie încrezători în posibilităţile lor, dar nu mitocani, cum se întâmplă uneori. Proza scurtă se scrie fie la o singură mână, ţâşnind realmente din inconştientul nostru, fie ne obligă la nenumărate rescrieri şi retuşări. Creangă a spus într-o scrisoare către Maiorescu:” Am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt.”

7.       Din tot ce ați scris până acum, care este volumul pe care îl iubiți cel mai mult? Dar volumul pe care il considerati a fi reprezentativ?

Reneg primele două romane, Biblioteca lui Noe şi Maimuţe în haremul nostru. Să considerăm că nu le-am scris. Probabil că, rescris, al doilea ar ieşi onorabil, sub titlul Maimuţele nopţii. Dacă aş rescrie Gheţarul, probabil că acesta ar fi cartea care mă reprezintă. Cel mai reuşit text? Supraveghetorul. Cele mai dragi? Călugărul Negru, Casa noastră cea de toate zilele şi Ninge la Iasnaia Poliana. Sunt şi cele mai accesibile cititorilor.

 

8.       Planuri de viitor? Manuscris în lucru?

Nu cred în faptul că trebuie să scrii zeci de romane pentru a fi socotit romancier. De ani buni, literatura s-a transformat în industrie. Faulkner a scris mai multe romane, dar doar câteva sunt cu adevărat bune. Textuetele se revarsă mecanic, fără haz şi fără relief artistic. Cum zicea Rebreanu? Balzac a scris peste o sută de volume şi câteva sunt de mare valoare. Flaubert se laudă cu câteva şi toate sunt bune.  ( Scriitorii preferaţi ai lui Rebreanu erau Joseph Conrad şi Thomas Hardy.) Uitaţi-vă la Juan Rulfo şi la Mateiu Caragiale: au scris foarte puţin, dar sunt mai valoroşi decât Cezar Petrescu. Sigur, poţi fi foarte bun în multe romane de mare valoare. Însă scriitorii aceia sunt puţini.

 Aici n-am avut timp să scriu zeci de volume, fiindcă meseria de profesor mi-a consumat timpul şi energia, de-a lungul a patruzeci de ani, aproape în totalitate. Unui romancier îi trebuie timp şi răbdare. Stau prost cu timpul .

Am terminat o carte de memorii şi lucrez simultan la un nou roman şi la un volum de povestiri.

Să vedem ce va mai fi. Sănătoşi să fim!