Chipul şi oglinda

       Probabil că nu vom şti nicodată ce s-a întâmplat cu adevărat în trecutul nostru. Adevărata istorie nu este scrisă niciodată. Citim poveştile unora şi altora, alcătuite în aşa fel încât naraţiunea cu tentă savantă să tragă spuza pe turta cuiva şi să-l acopere de oprobriu pe altcineva. Omul de rând este asemenea unui bărbat care e plecat toată ziua la lucru şi află din gura nevestei ce se petrece în sat. Cel care inventează un scenariu credibil şi seducător îşi impune punctul de vedere. Interesant este că artiştii sunt, de multe ori, cei mai respectaţi istorici, iar creaţiile lor dăinuiesc mai mult decât validele cercetări ştiinţifice.
De pildă, Homer. În Iliada şi Odiseea găsim toată spiritualitatea greacă : mitologie, civilizaţie, fapte atestate istoric, eroi civilizatori. Aşa cum arată Felix Buffiere, Homer este perceput ca un factor unificator al istoriei şi culturii elene. Mai mult, impactul creaţiei homerice asupra spiritualităţii europene a fost incomparabil. Cine nu a auzit de cântecul sirenelor, de înţeleptul Ulise, de judecata lui Paris, de răpirea Elenei şi de vălul Penelopei ? Toate acestea ne-au modelat gândirea (insuficient nouă, românilor ) şi ne-au cadorisit cu un orizont cultural inconfundabil. Nu întâmplător unul dintre cei mai moderni scriitori ai secolului XX, James Joyce, şi-a intitulat capodopera Ulise.
Schliemann a crezut în realitatea poveştilor lui Homer şi a descoperit ruinele Troiei. Iliada şi Odiseea sunt mai reale decât orice tratat de istorie.
Oamenii sunt fermecaţi nu de evenimentele petrecute sub ochii lor sau într-un timp revolut, ci de oglindirea acestora în cuvinte şi în imagini. Remarcam cu alt prilej că, în timpul celui de-al doilea război mondial, japonezii îşi asiguraseră serviciile unui pictor, iar americanii îl luaseră pe regizorul John Ford, pentru a eterniza bătăliile navale din Pacific. Parcă în mod simbolic, Ford şi-a pierdut un ochi în confruntările respective.
Când a debarcat în Asia Mică, Alexandru Macedon s-a dus în pelerinaj la Troia, la mormântul lui Ahile şi l-a fericit pe grec pentru că l-a avut pe Homer drept cântăreţ al vitejiilor sale, căci, notează Cicero, "în absenţa unui poet de geniu, şi cele mai strălucite victorii cad în uitare."
Ce putem spune despre noi ? Avem nişte cronicari subiectivi, o baladă cu nişte ciobani care se omoară între ei şi o epopee târzie, foarte târzie, Ţiganiada, care a rămas multă vreme necunoscută şi nu a influenţat deloc literatura română.( Sau opera lui Budai-Deleanu a decis cumva istoria noastră modernă ? Rămâne să medităm. ) Cam atât.  Şi uite că era gata să cad într-o gravă eroare. Uitasem Mănăstirea Argeşului,  textul meu preferat, alături de Tinereţe fără bătrâneţe,  între creaţiile folclorice. Dar nu cumva am împrumutat-o şi pe asta de la greci ? S-ar părea că variantele cele mai vechi ale baladei vin de pe malurile Mediteranei, iar Manole e toată ziua un nume grecesc.
Am putea spune că trei sferturi din istoria noastră a cam fost inventată de Iorga, scriitor prin vocaţie şi istoric prin carieră. Nu Iorga i-a botezat pe voievozii români ? Cel Mare, cel Bătrân, cel Bun etc.
Ca şi Bălcescu, Iorga şi-a pus imaginaţia la lucru şi a reconstituit artistic faptele de arme ale strămoşilor.
Mie îmi place însă istoria românească aşa cum este ea redată în romanele istorice ale lui Sadoveanu : fantezie sută la sută. Chipul nostru este mai frumos în oglindă decât în realitate, iar relatarea faptelor pare mai vie decât realitatea însăşi. De aceea oamenii au simţit nevoia să scrie şi să citească.
Mă întreb însă ce scriitor şi-ar merita perioada pe care tocmai o traversăm.
Poate că am avea nevoie de un Swift sau de un Rabelais. Sigur, ăia n-ar putea să cânte decât în bătaie de joc glorioasele bătălii care se duc între partidele politice de acum.
Dar au nevoie politrucii noştri de scriitori ? Vor ei să li se pună în faţă o oglindă ?
Homer a reuşit să unească întru spirit dezbinatele polis-uri greceşti.
Ar putea o mare literatură română să readucă la viaţă o naţiune distrusă sistematic, de clasa politică autohtonă, din 1947 încoace ?


P.S. E altă discuţie dacă Homer a existat, când, unde a trăit şi câte capitole din cele două epopei îi aparţin.

Viscolul, tastatura și măreția morală

* Am scris ultimul roman la computer, cu un singur deget. Nu simțeam textul, nu-mi plăcea deloc ce ieșea  și l-am refăcut de vreo cinci ori, în doi ani și jumătate. Pe urmă am descoperit că numai ceea ce scrii cu stiloul sau pixul poartă amprenta ta energetică. Scriam textele de mână, apoi le culegeam la calculator. În sfârșit, dând să încep o povestire, am nimerit începutul unui alt roman care va fi mai valoros decât tot ce am scris. Puteam simți cartea prin medierea artificială a tastaturii și am înțeles afirmația lui Marquez cum că ar fi scris de zece ori mai multe cărți dacă ar fi avut, de la începutul carierei sale literare, o mașină de scris electronică, care i-a succedat celei clasice.
Adevărul este că suntem adesea nepăsători cu textele noastre. Cu mulți ani în urmă erau autori care scriau cu bâta, dar redactorii le rescriau operele și romancierii erau lăudați pentru... stilul lor. Acum, datorită lipsei de timp, cărțile nu mai sunt citite cu atenție. Ce zic eu ? Nici autorii nu corectează ce au produs. Cu puțin înainte de moartea sa, Ioan Slavici a fost vizitat de G. T. Kirileanu. Din vorbă-n vorbă, Kirileanu l-a întrebat pe Slavici cum își scriau articolele Caragiale și Eminescu, cu care bătrânul scriitor fusese coleg de redacție. Scriau, reciteau și rescriau, a răspuns Slavici. Erau atenți la fiecare virgulă. Niciunul dintre ei nu dădea „manuscriptul” la tipar înainte de a-l citi celuilalt și a-i cere părerea. Caragiale scria mai greu decât Eminescu. Tinerii din ziua de azi scuipă, în loc să scrie. Nu mai citesc nici ei ce-au însăilat. Când eram profesor, dădeam elevilor, ca temă de pedeapsă, să citească zece pagini din Nicolae Iorga și să-mi spună ce-au înțeles.
Sunt destul de neglijent cu ceea ce scriu pe blog. E doar un jurnal de idei. O revistă importantă mi-a solicitat câteva texte scurte sau un fragment de roman. Ca să nu mai repet experiența anterioară - mai multe publicații îmi solicitaseră același lucru, eu le-am trimis o jumătate de roman și toate au tipărit primul capitol ! -, am expediat niște texte scurte care le plăcuseră mult unor cititori ai mei. Printre ei, Claudiu Bolozan, supertalentatul ziarist. Am făcut greșeala să nu recitesc micile povestiri, iar redactorul-șef s-a arătat încântat de „operele” mele. Bucuros nevoie mare, am așteptat numărul respectiv al revistei și, când am deschis-o, ce să vezi ? Tabletele mele erau reproduse întocmai, dar cât de multe erori comisesem ! De ultima „contribuție” chiar mi-a fost jenă. Detalii semnificative omise, propoziții exclamative și puncte de suspensie la gros, o greșeală de perspectivă narativă etc. Mă întrebam cu groază ce va zice X sau Y despre prostiile mele ? Ce-ar fi gândit Valeriu Cristea dacă m-ar fi citit ? Din respect față de cititori,  trebuie să ne comportăm civilizat cu scrierile noastre.
* Specialiștii în diferite discipline domenii care țin de viața spirituală sunt de acord că viscolul și ninsorile țin, ca și alcoolul și cafeaua, de manifestările maleficului. Dar nu cunosc nimic mai frumos decât o ninsoare viscolită pe care să o simți în obraji. Dumnezeul nostru este, contrar opiniei lui Sartre, artist și se joacă atunci când se pornește ninsoarea ? Există un înger al zăpezii ?   Sau e vorba doar de un demon ipocrit ?
* Antrenorul portughez Jose Mourinho își dă din nou în petic, manifestându-și supărarea pentru faptul că Messi și-a revenit prea repede după o accidentare. Cât de mic trebuie să fii pentru a te bucura, la acest nivel, de răul altuia și a face scandal pe motiv că adversarul tău nu suferă mai mult ? Am citit că  Mourinho apelează la blesteme și la magie neagră, pentru a-și doborî competitorii.  Sportiv, nu glumă ! Noi, românii, suntem cumva rude apropiate cu portughezii ? 
Chiar dacă Mourinho va câștiga de zece ori la rând Liga Campionilor, pentru mine va fi tot un căcănar căruia măreția morală îi este interzisă. O dovadă că nu este un om mare : are la dispoziție cel mai bun lot din lume și nu se poate ține după Barcelona, o echipă din ce în ce mai umană, mai obosită, cu mai multe slăbiciuni.