Prostia ca o formă de răutate

Iată câteva dintre perlele extrase din lucrările elevilor care au susţinut Bacalaureatul :
Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.
Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.
Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui. Cătălina l-a iubit şi i-a dăruit un copil din flori, apoi s-au căsătorit.
Luceafărul s-a transformat într-un hipiot şi i-a zis Demiurgului că-l face cântăreţ, să-l asculte toată lumea.
Luceafărul se duce la demagog, şi nu la demiurg, şi îi cere să-l facă muritor.
Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.

Putem înţelege mai multe lucruri din aceste câteva rânduri :
1. Ignoranţa elevilor îmbracă forme comico-groteşti. Nu au idee despre Eminescu şi nu cunosc nici măcar sensurile unor cuvinte din vocabularul  de bază al limbii române.
2. Orizontul lor de interese se rezumă la bani, sex şi... răceală.
3. Fiecare afirmaţie e făcută cu o uluitoare siguranţă de sine, adolescenţii având o mare încredere în ei înşişi.
Sigur că rezultatele vor fi pe măsura prestaţiilor. Dar cine vor fi socotiţi vinovaţi ? În primul rând, profesorii, care sunt nişte proşti şi nu ştiu să predea. În al doilea rând, sistemul, fiindcă au fost introduse camere de supraveghere.
În această ecuaţie, minciuna, iresponsabilitatea şi răutatea sunt esenţiale. De ce nu recunosc ei, pur şi simplu, că nu au învăţat ?
Îi simpatizez pe elevi, sunt în excelente relaţii cu ei, sunt prietenul şi protectorul lor, dar trebuie să recunosc că asistăm la ticăloşirea unor generaţii, fiindcă părinţii nu mai ştiu ori nu mai pot să-şi impună, în faţa progeniturilor, un punct de vedere corect.  Chiar astăzi am auzit cum un elev foarte slab, care n-a deschis caietul şi cartea ani de zile, spunea cuiva că el a luat note mici la Testele Naţionale, fiindcă nici cei mai buni profesori nu ştiu materia şi nu au făcut nimic la ore. Ce ar mai fi de zis ?
În aceste condiţii îmi vine greu să separ prostia de răutate. 
Culmea culmilor este că nici dascălii care se pun în unghii să-şi pregătească discipolii nu sunt iertaţi pentru... binele făcut. Ştiu vreo două cazuri de părinţi ai căror elevi au luat zece la examen, însă nu ratează niciun prilej de a-l minimaliza şi a-l vorbi de rău pe profesorul care a făcut eforturi considerabile pentru a le duce odraslele la performanţa respectivă. Cunosc, de acum, placa : recunoştinţa creştin-românească !
Lumea în care trăim tinde să se transforme într-un coşmar în care unii trag ponoasele pentru distracţia dementă a celorlalţi. Încep să scred că însăşi ideea de OM suferă acum mutaţii morale fundamentale.

P.S. Autorul poeziei Să facem sex, publicată de mine pe blog, a luat 3,30 la limba şi literatura română şi 2,50 la matematică. El îi arată cu degetul, acuzator, pe profesorii săi care... n-au ştiut ce să-l înveţe. Orice comentariu este de prisos.

Moartea unui scriitor : ANTON MARIN

Ieri s-a stins un scriitor. Era prietenul meu.
Nu ne văzusem niciodată, dar schimbam impresii pe bloguri. Textele lui erau de o rară coerenţă şi aveau o acurateţe a argumentării care mă seducea. La un moment dat mi-a trimis romanul Eu, gândacul, pe care l-am citit cu mare plăcere şi despre care am postat, pe blogul meu, un articol elogios. Atât de exigentul şi rafinatul critic literar Micawber ( proprietarul blogului http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/ ) l-a citit şi Domnia Sa pe Anton şi a scris favorabil despre cărţile sale. Avizatul comentator şi-a exprimat satisfacţia că apreciez modul de a scrie al autorului dispărut. Anton Marin este, într-adevăr, un prozator înzestrat cu mult talent literar, un scriitor autentic, de o bogată oralitate, cu auz fin, de prozator pursânge care ştie să creeze personaje vii şi convingătoare. Nu i-am citit, din păcate, romanul Corăbii de fum, corăbii de lumină, despre care Liviu Drugă, prietenul nostru comun şi prozator de mare perspectivă, mi-a spus că este extraordinar. De asemenea, Povestea unui om şi a gândacului său, primit înainte de Paşte, se află pe noptiera mea şi îşi aşteaptă rândul la lectură. Dacă aş fi ştiut că Anton este atât de bolnav, aş fi citit volumul imediat şi mi-aş fi spus impresiile aici. Dar omul, aşa cum îl întrezăresc din contactele noastre scrise, era de o discreţie neverosimilă şi era dăruit cu o demnitate rar întâlnită la semenii noştri. Nu se căciulea, nu se umilea, nu-şi aservea acţiunile niciunui interes. Verticalitatea lui m-a impresionat chiar de la primele noastre schimburi de mesaje. La început am crezut că este vorba de aroganţă, dar curând mi-am dat seama că am de-a face cu un caracter desăvârşit.
A murit aproape necunoscut, într-o ţară în care artiştii, profesorii şi oamenii de ştiinţă mor de foame în mod scandalos pentru orice om civilizat, dar firesc pentru nişte guvernanţi care nu ştiu că o naţiune nu dăinuieşte decât prin spirit. Destinul lui mă tulbură, iar suferinţa prin care a trecut mă afectează puternic. Când am primit mail-ul lui Liviu Drugă - care i-a fost alături până la sfârşit -, am avut un şoc. "Anton s-a stins azi " sună ca un avertisment în legătură  cu zădărnicia tuturor lucrurilor omeneşti.
Anton Marin va rămâne însă totdeauna viu, printre noi, prin admirabilele sale cărţi.