* După o perioadă de muncă intensă, vreau să mă relaxez și deschid un roman polițist. Nu mi se pare bun. Iau altul. E scris de un nordic, e elogiat și are aproape șapte sute de pagini. Începe mediocru și continuă cu zeci de pagini slabe. Apă de ploaie. Revin la primul, apoi pun mâna pe un volum cu povestiri de Cehov. Mare greșeală! După Talent, o schiță bună, despre ratare, în spiritul autorului, citesc Trântorii, unul dintre cele mai crude texte care s-au scris vreodată. Cam ca schița Calul a lui Marin Preda. Culmea e că nu-mi era cunoscut, fiindcă nu l-aș fi recitit în ruptul capului. Un târgoveț bătrân și sărăcit nu prea are ce să le dea celor două animale prăpădite ale sale, un cal și o cățelușă, care rabdă de foame în ograda sa. Le ceartă, le face morală o jumătate de oră, apoi le dă afară din curte. Bietele ființe stau la poartă, cu ochii triști. Bătrânul se duce după ceai, bea votcă și, la sfatul unui amic, pleacă la o nepoată, să capete mâncare. După o vreme constată că murgul său și cățelușa se țin după el. Își amintește de sfatul aceluiași tovarăș și duce animalele la hingherul Ignat. Acesta leagă căluțul de un stâlp, îl lovește în cap și animalul se prăbușește. Cățelușa îi sare în ajutor și este omorâtă cu aceeași cruzime. Amețit, bătrânul încearcă un confuz sentiment de milă. Îngrozitor! Sunt șocat, sunt bulversat. Mă gândesc serios să nu mai caut în Cehov un refugiu moral.
Cehov exprimă totdeauna adevăruri fundamentale despre om. Dacă în ideea de omenesc intră cruzimea față de animale, refuz să recunosc superioritatea omului printre celelalte viețuitoare. În zonele rurale, oamenii ucid pisici, câini, vite, tot ce suflă, ca și când ar rupe vreascuri sau ar cosi iarba. După cum arată învățatul Walter-Jorg Langbein, animalele au suflet și omul trebuie să la trateze ca atare. Multe pasaje sunt traduse greșit în Biblie, dar Langbein, cunoscător de sanscrită, ebraică, aramaică, elină, latină etc., traduce corect : ” Și fiecărui animal sălbatic viu de pe pământ și fiecărui animal zburător din ceruri și tuturor celor care se târăsc, în care se află un suflet viu, le-am dat ca mâncare toate plantele verzi.” (Facerea, cap. 1, versetul 30) Sunt cuvintele lui Dumnezeu.
* În ultimele săptămâni m-am luptat, în calitate de cititor, cu mii de pagini ale unor romane reușite. Totuși, impresia de ansamblu este că se face multă risipă de cuvinte, în condițiile în care ideile ar putea fi exprimate mai concentrat, mai bine și la un nivel literar superior, în texte scurte, puternice. În China medievală, cei care doreau să avanseze în ierarhia socială dădeau examen în fața unui consiliu de înțelepți incoruptibili. Aspiranții care promovau deveneau mai bogați și puteau ocupa funcții de răspundere. Era exclus ca niște proști să ajungă să-i văcărească pe oamenii de valoare. Fiecare examen se încheia cu un poem compus de candidat. Cu alte cuvinte, poemul era esența înțelepciunii și valorii unui om. Am spus-o în repetate rânduri : adevărații stăpâni ai unei limbi sunt poeții. Ion Gheorghe a compus un roman în versuri, Pâine și sare. Marin Sorescu a scris o mică epopee, La lilieci, care e deopotrivă lirică și epică. Mircea Cărtărescu a promovat poemul ca imago mundi. Mai mult, poeții ar putea scrie, în opinia mea, cele mai reușite proze. Ce sunt marile romane ale umanității decât niște poeme epice, niște simfonii ale umanului, copleșitoare prin frumusețe și prin adevărurile revelate? Război și pace, Idiotul, Demonii, Orbirea, La răsărit de Eden, Deșertul tătarilor, Maestrul și Margareta, Conjurația imbecililor, Iosif și frații săi, Ora de germană, Relatare despre regele David, Foamea,, Rodul pământului, Cartea de la Metopolis, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Groapa, Suflete moarte, Bouvard și Pecuchet, Ghepardul : ample, uluitoare poeme. Gogol a înțeles de la început fenomenul și și-a subintitulat capodopera ”poem epic”. Și nu întâmplător Graham Greene a scris cândva : ” Domnișoara Mc Cullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D. H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru că nu are niciun mesaj.” Sensibilitate poetică autentică! Incomparabilă intuiție!
P.S. Urmează partea cea mai dificilă : să găsim poemului o definiție cuprinzătoare, care să transcendă noțiunile de liric și epic. O vom face cât mai curând.
Se afișează postările cu eticheta poem. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poem. Afișați toate postările
marți, 3 mai 2016
vineri, 3 octombrie 2014
Un poem de Charles Bukowski
Fete tăcute curate în rochiţe cadrilate
am avut parte numai de curve, foste prostituate,
nebune. văd peste tot bărbaţi cu femei tăcute,
blânde - îi văd în supermarketuri,
îi văd plimbându-se pe străzi,
îi văd în casele lor: liniştiţi, trăind cumsecade.
ştiu că pacea lor e doar parţială, dar e pace,
multe ore şi zile de pace.
am avut parte numai de drogate, alcoolice,
curve, prostituate, nebune.
când pleacă una
vine alta
mai rea decât cealaltă.
văd atâţia bărbaţi cu fete curate
în rochiţe cadrilate
cu chipuri normale, fără privirea
aia de şacal.
"să n-aduceţi vreo curvă pe-aici"
le spun puţinilor mei prieteni,
"sigur m-aş îndrăgosti de ea".
"n-ai fi în stare să iubeşti o femeie bună, Bukowski."
am nevoie de o femeie bună. am nevoie
de o femeie bună mai mult decât am nevoie
de maşina asta de scris, mai mult decât de
automobilul meu, mai mult decât am nevoie de
Mozart, am nevoie de o femeie bună
încât aproape că o simt în aer, în vârfurile
degetelor. văd trotuare construite special
pentru paşii ei,
văd perne pentru capul ei,
simt în mine hohotele de râs pe
care ni le vom dărui unul altuia,
o văd mângâind o pisică,
o văd cum doarme,
îi văd papucii de casă pe hol.
ştiu că ea există
dar unde se-ascunde pe pământul ăsta
în timp ce curvele continuă să mă găsească ?
miercuri, 10 septembrie 2014
Un poem de Ion Stratan
Voi povesti cu alt prilej, pe larg, povestea prieteniei mele cu Ion Stratan, la care nu încetez să mă gândesc cu recunoștință, cu afecțiune și cu o infinită durere.
Știu că Nino mi-a dedicat trei poeme. Primul, Între două respirații ale perdelei, este inclus în volumul său de debut, Ieșirea din apă, București, Cartea Românească, 1981, fiind, după cum mărturisea poetul, printre cele mai reușite poezii din carte. Celelalte două au rămas în manuscris. Pe unul, foarte frumos, l-am rătăcit prin munții de hârtii care m-au înconjurat de când mă știu. Nu mi-am pierdut speranța că-l voi regăsi într-o zi. Știu doar că începea așa : ”Ninge cu cești albe, de cafea...” Îl reproduc pe ultimul, peste care am dat în perioada în care am avut calculatorul defect și n-am mai putut intra pe net.
Toamnă
pentru Gigi Șerban
Tu ești nu și te desparți de tine
tu ești tu și nu ai un-să pleci
de din frunzișul toamnei care vine
ți-duc în dar cuvinte ce petreci
De mii de ani Lumina s-a născut
de fiecare dată ea renaște
cuvintele pe care ea le paște
fac rima-îmbrățișată-ntr-un sărut
C-un gând de liniștire-n aste slove
e-un gând de începuturi, ca-n Moldove
spre tine mă aplec, vorbesc tăcut
16 octombrie 1986
Al tău întotdeauna, cu dragoste de frate motan,
Nino Stratan
P.S. Cred că mă înșel cu numărătoarea și Nino mi-a mai dedicat un text într-una dintre ultimele sale plachete, menționând, de data aceasta, pseudonimul meu, Șerban Tomșa.
Știu că Nino mi-a dedicat trei poeme. Primul, Între două respirații ale perdelei, este inclus în volumul său de debut, Ieșirea din apă, București, Cartea Românească, 1981, fiind, după cum mărturisea poetul, printre cele mai reușite poezii din carte. Celelalte două au rămas în manuscris. Pe unul, foarte frumos, l-am rătăcit prin munții de hârtii care m-au înconjurat de când mă știu. Nu mi-am pierdut speranța că-l voi regăsi într-o zi. Știu doar că începea așa : ”Ninge cu cești albe, de cafea...” Îl reproduc pe ultimul, peste care am dat în perioada în care am avut calculatorul defect și n-am mai putut intra pe net.
Toamnă
pentru Gigi Șerban
Tu ești nu și te desparți de tine
tu ești tu și nu ai un-să pleci
de din frunzișul toamnei care vine
ți-duc în dar cuvinte ce petreci
De mii de ani Lumina s-a născut
de fiecare dată ea renaște
cuvintele pe care ea le paște
fac rima-îmbrățișată-ntr-un sărut
C-un gând de liniștire-n aste slove
e-un gând de începuturi, ca-n Moldove
spre tine mă aplec, vorbesc tăcut
16 octombrie 1986
Al tău întotdeauna, cu dragoste de frate motan,
Nino Stratan
P.S. Cred că mă înșel cu numărătoarea și Nino mi-a mai dedicat un text într-una dintre ultimele sale plachete, menționând, de data aceasta, pseudonimul meu, Șerban Tomșa.
miercuri, 11 decembrie 2013
Sinceritate
"E reconfortant să trăieşti printre oameni instruiţi şi inteligenţi," mi-a zis un amic. "Nu te judecă din lucruri de nimic şi nu e necesar să demonstrezi niciodată nimic. Dacă îţi vei arăta vulnerabilităţile, ei îţi vor sări în ajutor.
Cu ignoranţii vanitoşi e mai greu. Ăştia vor înţelege chiar şi o autoironie drept o recunoaştere a inferiorităţii tale şi te vor râde şi cu fundul, singurul organ care le funcţionează la parametri optimi. Dacă nu eşti un geniu în fiecare minut, te vor atăta cu degetul şi te vor fluiera. Ei, care n-au produs, cum spuneam, decât îngrăşăminte naturală, dăruită lumii, din belşug, prin toate orificiile trupului. De aceea sinceritatea practicată în compania tâmpiţilor este păguboasă pentru oricine."
Am văzut cândva, la televizor, un interviu cu un foarte simpatic poet maghiar. Autoriul era un tânăr frumos, nebărbierit şi un pic obosit. A fost rugat să citească o poezie şi s-a conformat.
- Când şi în ce condiţii aţi scris acest minunat poem ? a întrebat grav realizatorul emisiunii.
- Am scris acest text într-o cârciumă, în condiţii foarte grele, dar nu-mi mai amintesc nici cum se numea cârciuma, nici ziua în care am intrat acolo, a răspuns geniul, oftând.
Mă întreb ce-ar fi înţeles un prost din cuvintele bardului.
Cu ignoranţii vanitoşi e mai greu. Ăştia vor înţelege chiar şi o autoironie drept o recunoaştere a inferiorităţii tale şi te vor râde şi cu fundul, singurul organ care le funcţionează la parametri optimi. Dacă nu eşti un geniu în fiecare minut, te vor atăta cu degetul şi te vor fluiera. Ei, care n-au produs, cum spuneam, decât îngrăşăminte naturală, dăruită lumii, din belşug, prin toate orificiile trupului. De aceea sinceritatea practicată în compania tâmpiţilor este păguboasă pentru oricine."
Am văzut cândva, la televizor, un interviu cu un foarte simpatic poet maghiar. Autoriul era un tânăr frumos, nebărbierit şi un pic obosit. A fost rugat să citească o poezie şi s-a conformat.
- Când şi în ce condiţii aţi scris acest minunat poem ? a întrebat grav realizatorul emisiunii.
- Am scris acest text într-o cârciumă, în condiţii foarte grele, dar nu-mi mai amintesc nici cum se numea cârciuma, nici ziua în care am intrat acolo, a răspuns geniul, oftând.
Mă întreb ce-ar fi înţeles un prost din cuvintele bardului.
marți, 12 februarie 2013
Un poem de George Geacăr
eu. zise el
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.
mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii
în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!
drace!
era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.
mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii
în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!
drace!
era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă
vineri, 11 ianuarie 2013
Un poem de Horia Gârbea
nu mă numesc william
|
în fiecare poet este cîte un mr. hyde care iese noaptea din trupul bunului dr. jekyll un ticălos neruşinat ucigaş de oameni de treabă şi de sine Şi nu adoarme pînă cînd acea femeie descărnată nu-şi reazemă pe umărul lui capul pe care pielea a putrezit demult simt şi eu cum de fiecare dată o fiară ţîşneşte din profesorul cumsecade gata pentru un şir de masacre îmi spăl mîinile în urina fricii lui york mă mînjesc cu excrementele groazei lui richard cerînd un cal pe cîmpul de luptă nu mă opresc pînă cînd sîngele care curge printre versurile lui will nu-mi umple gura călduţ şi sărat aşa se petrec nopţile mele şi mă trezesc ostenit plec anonim printre cîini de pripas şi tramvaie cu povara faptelor mele şi cu gîndul la crima de mîine la capătul străzii dimineaţa se ridică mereu un soare uriaş şi indiferent |
sâmbătă, 27 octombrie 2012
De ce nu avem cititori
Comentariile prietenilor la postarea anterioară mi-au limpezit minţile tulburate de fostul meu amic şi am înţeles, în sfârşit, de ce nu se mai citeşte azi.
1. Educaţia în familie este esenţială. Dacă părinţii nu citesc, nici copiii n-o vor face. Mie, ca profesor, îmi vin copii din ce în ce mai slabi. Sunt unii aflaţi la a doua generaţie de concepţie în condiţii de alcoolism crunt. Pe vremuri, când aveam un bezmetic în clasă, mă înţelegeam cu părinţii. Aceştia aveau un respect pentru carte şi şcoală moştenit de la înaintaşi. Acum orice punte de comunicare e închisă. Ministerul ar trebui să ceară profesorilor să-şi pună, obligatoriu, căşti de protecţie, atunci când se mişcă prin şcoală ori circulă prin oraş. În România sunt medii sociale pierdute definitiv pentru cultură.
2. Cei care au posibilităţi materiale şi îşi pot cumpăra cărţi preferă să piardă vremea după cum le dictează nivelul lor mental, influenţat de faptul că nici babacii lor nu deschideau o carte într-o viaţă de om. "Se distrează" prin cluburi, discoteci şi cârciumi, "citind" şi ei volume de whisky, vodcă, bere şi vin. Păi, se compară plăcerile astea cu chinul de a parcurge o carte groasă ? Să nu se înţeleagă, de aici, că un om nu are voie să bea sau să se îmbete şi că e obligat să stea toată ziua cu cartea în mână !
3. Editurile practică preţuri imposibile. Tonul l-a dat, ca de obice, Hunanitas. Dacă o carte bună costă 40-50 de lei, un om care trăieşte o săptămână din suma asta nu-şi permite să o cumpere. Într-o vreme, cadrele didactice erau cadorisite cu câte o sută de euro, "pentru cărţi". Factura fiscală trebuia să fie neapărat dintr-o anumită perioadă, de obicei o săptămână fixată cu străşnicie, şi nu puteam achiziţiona decât opurile pe care le găseam pe moment în librării.
4. Pe toate canalele de televiziune curg seriale melodramatice, exotice, sentimentale, călduţe. Filmele respective presupun un efort minim de înţelegere - personajele se iubesc, se urăsc, se luptă între ele şi se ucid -, consumând timpul liber al celor care ar mai manifesta un oarecare interes şi pentru altceva decât pentru mâncare şi băutură. O carte e alcătuită din pagini acoperite cu semne, pe care cititorul le umple cu viaţă, printr-un efort de imaginaţie. Păturile de mijloc ale populaţiei, mai deschise către lectură, îşi consumă energia alergând după o bucată de pâine, iar când ajung acasă, deschid televizorul şi înghit ce li se oferă ca pe o binecuvântare.
5. Salut o măsură benefică pe care miniştrii pedelişti au luat-o înainte de a dispărea din peisaj. Lectura suplimentară a devenit obligatorie pentru elevi. Trebuie să spun că la clasele mele, cititul a fost totdeauna aşa. N-am constrâns pe nimeni niciodată să facă anumite lucruri, cu excepţia lecturii unor cărţi. Programul zilnic pe care l-am impus ţâncilor şi adolescenţilor le-a prins teribil de bine. Fiindcă nu e totuna să te apuci de citit la opt ani sau la vârsta pensiei. Cel care se gândeşte să se instruiască pe cont propriu şi începe să citească după patruzeci de ani a pierdut toată frumuseţea literaturii şi nu mai înţelege nimic dintr-un roman ori dintr-o poezie modernă. Zice că sunt nişte porcării, le aruncă repede cât colo şi rezolvă problema culturalizării. Pe urmă îşi expune "impresiile de lectură" ani în şir, în mijlocul tovarăşilor de pahar, obţinând deplina aprobare a acestora.
P.S. 1. Până la urmă, pasiunea pentru lectură este o dependenţă nobilă, instalată la o vârstă timpurie. Restul e vorbărie.
2. Zicerea săptămânii. Poetul Valentin Emil Muşat mi-a trimis, pe e-mail, următorul citat :
"România are destule personalității, acum însă avem nevoie de caractere. "(Carol I)
1. Educaţia în familie este esenţială. Dacă părinţii nu citesc, nici copiii n-o vor face. Mie, ca profesor, îmi vin copii din ce în ce mai slabi. Sunt unii aflaţi la a doua generaţie de concepţie în condiţii de alcoolism crunt. Pe vremuri, când aveam un bezmetic în clasă, mă înţelegeam cu părinţii. Aceştia aveau un respect pentru carte şi şcoală moştenit de la înaintaşi. Acum orice punte de comunicare e închisă. Ministerul ar trebui să ceară profesorilor să-şi pună, obligatoriu, căşti de protecţie, atunci când se mişcă prin şcoală ori circulă prin oraş. În România sunt medii sociale pierdute definitiv pentru cultură.
2. Cei care au posibilităţi materiale şi îşi pot cumpăra cărţi preferă să piardă vremea după cum le dictează nivelul lor mental, influenţat de faptul că nici babacii lor nu deschideau o carte într-o viaţă de om. "Se distrează" prin cluburi, discoteci şi cârciumi, "citind" şi ei volume de whisky, vodcă, bere şi vin. Păi, se compară plăcerile astea cu chinul de a parcurge o carte groasă ? Să nu se înţeleagă, de aici, că un om nu are voie să bea sau să se îmbete şi că e obligat să stea toată ziua cu cartea în mână !
3. Editurile practică preţuri imposibile. Tonul l-a dat, ca de obice, Hunanitas. Dacă o carte bună costă 40-50 de lei, un om care trăieşte o săptămână din suma asta nu-şi permite să o cumpere. Într-o vreme, cadrele didactice erau cadorisite cu câte o sută de euro, "pentru cărţi". Factura fiscală trebuia să fie neapărat dintr-o anumită perioadă, de obicei o săptămână fixată cu străşnicie, şi nu puteam achiziţiona decât opurile pe care le găseam pe moment în librării.
4. Pe toate canalele de televiziune curg seriale melodramatice, exotice, sentimentale, călduţe. Filmele respective presupun un efort minim de înţelegere - personajele se iubesc, se urăsc, se luptă între ele şi se ucid -, consumând timpul liber al celor care ar mai manifesta un oarecare interes şi pentru altceva decât pentru mâncare şi băutură. O carte e alcătuită din pagini acoperite cu semne, pe care cititorul le umple cu viaţă, printr-un efort de imaginaţie. Păturile de mijloc ale populaţiei, mai deschise către lectură, îşi consumă energia alergând după o bucată de pâine, iar când ajung acasă, deschid televizorul şi înghit ce li se oferă ca pe o binecuvântare.
5. Salut o măsură benefică pe care miniştrii pedelişti au luat-o înainte de a dispărea din peisaj. Lectura suplimentară a devenit obligatorie pentru elevi. Trebuie să spun că la clasele mele, cititul a fost totdeauna aşa. N-am constrâns pe nimeni niciodată să facă anumite lucruri, cu excepţia lecturii unor cărţi. Programul zilnic pe care l-am impus ţâncilor şi adolescenţilor le-a prins teribil de bine. Fiindcă nu e totuna să te apuci de citit la opt ani sau la vârsta pensiei. Cel care se gândeşte să se instruiască pe cont propriu şi începe să citească după patruzeci de ani a pierdut toată frumuseţea literaturii şi nu mai înţelege nimic dintr-un roman ori dintr-o poezie modernă. Zice că sunt nişte porcării, le aruncă repede cât colo şi rezolvă problema culturalizării. Pe urmă îşi expune "impresiile de lectură" ani în şir, în mijlocul tovarăşilor de pahar, obţinând deplina aprobare a acestora.
P.S. 1. Până la urmă, pasiunea pentru lectură este o dependenţă nobilă, instalată la o vârstă timpurie. Restul e vorbărie.
2. Zicerea săptămânii. Poetul Valentin Emil Muşat mi-a trimis, pe e-mail, următorul citat :
"România are destule personalității, acum însă avem nevoie de caractere. "(Carol I)
joi, 4 octombrie 2012
Un poem de George Geacăr
eu. zise el
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.
mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii
în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!
drace!
era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă
DIMINEAŢA INTRU LA BAIE DESCHID OCHII
şi pe cine văd în oglindă?
pe cine dracului văd în oglindă?
azi dimineaţă însă în autobuz
o necunoscută cu priviri azurii uitându-se chiar la mine
zâmbea. am zâmbit şi eu
ca să-mi poarte noroc
şi ce mi se-ntâmplă să nu mi se-ntâmple
numai pentru că n-am încotro. am zâmbit apoi şoferului
de autobuz
directoarei la şcoală
ce mai ! am zâmbit toată ziua.
m-am întors acasă după-amiază pe ploaie
pe strada mea în construcţie minunată.
mă izbea ploaia în faţă şi tot zâmbeam.
înaintam în ceaţa ochelarilor mei
ca alice în ţara oglinzii
în dormitor glorios ca un steag zdrenţuit
mă răsucesc fulgerat!
de sub plapuma desfăcută ochi azurii!
drace!
era păpuşa raluca
pusă acolo să doarmă. păpuşa dianei
obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea.
peste zâmbetul meu se lăsă semiîntunericul serii
cine să-l vadă
joi, 13 septembrie 2012
Un poem recent de Horia Gârbea
berbecul
cinci oameni
vor să omoare un berbec
cel mai ușor
zise primul
este ca voi patru
să țineți berbecul
de cîte un picior iar eu
să-i tai beregata
al doilea spuse
mai ușor este ca voi patru
să răsturnați berbecul
pe spate iar eu
să-i înfig țepușa în inimă
în inimă
în inimă
dar mai lesne
spuse al treilea e ca voi patru
să țineți berbecul pe loc
și eu să-i trăznesc un ciocan
fix între coarne
și cel mai ușor
zise al patrulea este
ca voi patru
să vă dați mai încolo
iar eu să împușc
berbecul în cap
al cincilea nu zise nimic
se uită lung la berbec
și cu privirea lui
începu să stingă
stea după stea
pînă cînd berbecul
se șterse definitiv de pe cer
(textul a apărut în premieră în revista „Ramuri” nr. 8/2012)
cinci oameni
vor să omoare un berbec
cel mai ușor
zise primul
este ca voi patru
să țineți berbecul
de cîte un picior iar eu
să-i tai beregata
al doilea spuse
mai ușor este ca voi patru
să răsturnați berbecul
pe spate iar eu
să-i înfig țepușa în inimă
în inimă
în inimă
dar mai lesne
spuse al treilea e ca voi patru
să țineți berbecul pe loc
și eu să-i trăznesc un ciocan
fix între coarne
și cel mai ușor
zise al patrulea este
ca voi patru
să vă dați mai încolo
iar eu să împușc
berbecul în cap
al cincilea nu zise nimic
se uită lung la berbec
și cu privirea lui
începu să stingă
stea după stea
pînă cînd berbecul
se șterse definitiv de pe cer
(textul a apărut în premieră în revista „Ramuri” nr. 8/2012)
joi, 8 martie 2012
O primăvară luminoasă pentru toate femeile !
Dacă eu sunt foaia pe care Dumnezeu îşi scrie poemul, femeile pe care le-am iubit sunt însuşi poemul. Fără început şi fără sfârşit.
Urez doamnelor şi domnişoarelor care citesc acest blog, dar şi celor pe care nu le interesează ce scriu, să aibă parte de o primăvară fericită ! Să fie iubite şi să-şi onoreze frumuseţea interioară !
LA MULŢI ANI !
Urez doamnelor şi domnişoarelor care citesc acest blog, dar şi celor pe care nu le interesează ce scriu, să aibă parte de o primăvară fericită ! Să fie iubite şi să-şi onoreze frumuseţea interioară !
LA MULŢI ANI !
miercuri, 15 februarie 2012
O întrebare
Vreau să aflu părerea prietenilor mei într-o problemă.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.
P. S. Am terminat şi naraţiunea despre Dacia.
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii, pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.
P. S. Am terminat şi naraţiunea despre Dacia.
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii, pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)