Viață și literatură. Scriitorii-oglindă

       O viață trăită cu intensitate poate duce la realizări majore în plan artistic. A spus-o un critic de teatru, a repetat-o legendarul actor Ștefan Iordache. Sigur, talentul este indispensabil, dar rareori un om care n-a ieșit din tiparele ipocritei vieți de cetățean model a dat capodopere. Abia după ce ai suficient material de viață, își face treaba și scriitura. Nu-i uităm pe cei cu trăiri interioare neobișnuite. Kafka, de pildă, a fost un funcționar desăvârșit, dar Sartre se ducea la cârciumă și la bordel cu elevii din liceul la care a predat o vreme. ( Profesorul meu de filozofie n-a scris nimic, însă avea o idee de care mă amuz și acum : ”Bă, tată, bă, dacă elevul intră cu mine în cârciumă, bă, bem amândoi, și eu și elevul, bă, până cădem sub masă, bă! Dar dacă îl prinz pă elev bând singur în cârciumă, bă, eu îl termin dăfinitiv pă elev, bă, tată, bă!”) În fine, a trăi intens nu înseamnă neapărat a umbla rupt de beat prin cârciumi și a te bate cu oricine este dornic de o cafteală. Nu toată lumea se numește Munch, Modigliani sau Edgar Poe. Dar în vremuri civilizate, cârciuma este, pentru un scriitor, un topos inevitabil : berăria lui Caragiale, cafenelele lui Hemingway și Sartre, localurile lui Erich Maria Remarque. Sartre scria într-o cafenea, fără să știe că mulți americani traversau oceanul doar pentru a-l vedea la lucru.
     Sunt scriitori care își folosesc prea puțin imaginația. Asamblează cu har scene pe care le-au trăit ori la care au fost martori, dar au ”ureche” și spirit de observație. Nimic nu pune la locul lor gesturile și vocile personajelor mai bine decât realitatea. Cei mai mulți locuitori din Siliștea-Gumești nu cred nici acum că a fost ceva de capul consăteanului lor Marin Preda, mai ales că prozatorul ”a râs” de ei, folosind numele adevărate ale unor țărani. ”Păi, ce-a făcut ăsta, bă? A scris și el ce a auzit pă ulița noastră! D-astea poci să scriu și eu. Și încă mai multe.” În situația semnalată, fără să beneficieze însă de oralitatea dialectală/subculturală cu care sunt înzestrați românii,  sunt scriitorii sud-americani, japonezi, chinezi, nordici, arabi și africani, exploratori ai unor lumi cu tradiții exotice. Povestind, aparent ei nu fac altceva decât să înlăture vălurile care ascundeau niște lumi deja existente. Sunt etnii și obiceiuri care par, prin ele însele, ficțiuni cu o poezie aparte. Citesc cu o emoție specială romanele Graziei Deledda, laureată a Nobelului, pe vremea când premiul răsplătea literatura de cea mai înaltă valoare. În cele șaisprezece romane ale sale, Deledda evocă existența unor comunități închise din Sardinia, cu tradiții seculare și cu drame demne lumea antică a Greciei. Ca mai toți scriitorii fără imaginație, Grazia Deledda are personaje vii și credibile. De pildă, în Iedera ( Ed. orizonturi, București, 2012) fiecare ființă pe hârtie este memorabilă în felul său : Annesa, moș Castigu, părintele Virdis, Paulu Decherchi, unchiul Zua. Personaj foarte complex și cu caracter puternic, Annesa îl ucide prin sufocare, într-un moment de disperare, pe unchiul Zua, astmaticul infirm și bogat, pentru a salva de la ruină nobila familie Decherchi și din dragoste pentru Paulu. Deși nu este pedepsită de autorități pentru crimă ( autopsia dovedește că bătrânul a murit sufocat, fiindcă nu i s-a administrat, din neglijență, tratamentul), viața îi rezervă Annesei o soartă crudă. După dureroase peregrinări, se reîntoarce în casa familiei Decherchi, care pe vremuri a cules-o de pe drumuri și crescut-o, realăturându-se, într-o bătrânețe urâtă, lui Paulu, idolul vieții ei. E un roman cu o acțiune mereu tensionată, cu spectaculoase schimbări de situație și cu un efect emoțional devastator asupra cititorului. Fundalul natural, cu munții măreți pe care joacă parcă marile umbre ale destinului, dă cărții o necesară notă poetică. Scriitorii care au deschidere deopotrivă către abisul sufletesc al personajelor și către marile mituri ale lumii sunt pe placul meu. Îi voi prefera pe Knut Hamsun, Joyce, Faulkner, Dino Buzzati, Elias Canetti și Ștefan Bănulescu autorilor care nu au decât o viziune socială și psihologică. (Acum văd că se bate monedă pe politic, una dintre cele mai facile și mai primitive teme literare.)
 Se pare că Iedera este capodopera Graziei Deledda.

Cărțile arse și cărțile nescrise sunt cele mai frumoase

        M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

P. S. Un film tulburător : http://www.youtube.com/watch?v=XKkWIi53ITc&feature=share

Meşterul Manole a fost un fel de Dorel

Abia acum am prins tâlcul legendei meşterului Manole. Şi câte interpretări am citit pe marginea acţiunilor personajului cu pricina ! Câte subtilităţi, câtă poezie de idei ! Ce gânduri măreţe mi-au trecut prin cap, meditând la destinul acestui creator !
Îmi amintesc cum fremătam de emoţie când, la un seminar, vrând să ne verifice, profesorul Silviu Angelescu ne-a dat ...un extemporal pe tema " Meşterul Manole - mit estetic ". Ce minunăţii au scris, pe colile lor, Călin Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu şi Bogdan Ghiu ! Chiar eu, la o adică, am băgat nişte texte de-mi venea, recitindu-le, să dau cu căciula pe acoperişul Universităţii !
Dar azi mi-a picat fisa. Manole era un Dorel ceva mai inteligent şi cu mai multă imaginaţie decât eroul reclamelor de pe micul ecran. Omul voia să scape de soţia lui, Ana, o scorpie fără seamăn. Se trezea în fiecare noapte şi dărâma ceea ce zidise ziua. Pe urmă, ca lucrurile să se lege, a inventat visul acela ciudat şi vocile pe care le auzise, chipurile, în somn.  Le-a povestit braşoavele astea tovarăşilor săi, oameni tari de vârtute, dar slabi de cap şi, ca orice român, gata să-şi încalce oricând jurămintele. Fideli condiţiei lor de căcăcioşi iremediabili, ei şi-au anunţat nevestele să nu dea dracu' să se arate cumva pe şantier până nu trece beleaua cu viziunile lui Manole. Milos, Dumnezeu a vrut să o salveze pe Ana, dar ei i se năzărise că bărbatu-său o înşeală cu alta, chiar la locul de muncă. Şi aşa a ajuns în ghearele lui Manole, care a zidit-o cu mare plăcere, scăpând pentru totdeauna de paţachină.
Trăim în plin Kafka.
Am văzut programul de lucru al unei firme de construcţii. Totul e organizat în aşa fel, încât să se lucreze cât mai puţin şi cât mai prost. Câţiva metri pe zi, distruşi şi refăcuţi a doua şi a treia zi ! Cu mare risipă de materiale şi cu o desfăşurare de forţe care iau ochii oricui. Pe managerii acestor unităţi ar trebui să-i facem autori de distopii. În mod sigur ne-ar aduce Nobel-ul de mai multe ori !
 În lipsa unor programe sociale, politicienii, la putere sau în opoziţie, îşi dau cu bâtele în cap, aruncându-ne în preistorie.  Stupefiantă este reacţia susţinătorilor lor. Aceştia s-au transformat în suporteri, luând şi ei ciomegele în mâini şi declarându-şi unii altora război. Sunt intoleranţi cu opiniile opozanţilor şi refuză să comunice civilizat. Politeţea, ruşinea şi principiile morale curente au dispărut ca şi când n-ar fi fost. Cum se numeşte oare psihoza asta naţională ?
Nu pot să nu remarc un fenomen toxic pentru viitorul nostru. Se ştie că un copil face nu ce i se spune să facă, ci ceea ce vede că fac oamenii mari. Aceasta este esenţa educaţiei. Şi ce văd ei în jur ?
La urma urmelor, vinovaţi de rezultatele proaste ale economiei, învăţământului şi muncii în domeniul sănătăţii sunt intelectualii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, care sunt cam aceleaşi persoane. Numai nenorociţii ăştia strică totul şi ne pun în faţă nişte oglinzi care nu ne arată deloc frumoşi şi deştepţi ! N-am putea să băgăm în buzunar banii pe care îi cheltuim cu ei ? Hai să-i alungăm din ţară sau să le desfiinţăm cuiburile de elevaţi plini de mofturi, adică posturile de televiziune şi publicaţiile culturale!

Exilul literaturii

La sugestia scriitorului Dan Miron, am citit două masive romane semnate de scoţianul Alasdair Gray : Lanark, Ed. Polirom, 2008 şi Bătrâni îndrăgostiţi, Ed. Polirom, 2010.
Primul roman este, fără dubii, o capodoperă şi pare conceput de însuşi Franz Kaka. Autorul scrie cursiv şi limpede, dar reuşeşte să creeze o atmosferă stranie, cu scene fireşti şi absurde în acelaşi timp. Infernul din Lanark respiră aceeaşi naturaleţe a nefirescului pe care o întâlnim în Procesul, Castelul, America şi Orbirea, romanul lui Canetti. Cea de-a doua carte, Bătrâni îndrăgostiţi, alternează jurnalul bătrânului învăţător John Tunnock - în care consemnează amorurile sale cu fete rebele - cu naraţiunile pe care acesta le scrie despre Atena antică, perioada Renaşterii, epoca victoriană şi Scoţia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea.  Stilul curat, transparent, plin de inteligenţă îmi aminteşte, prin farmecul erudiţiei şi prin umorul subtil, de Anatole France, cel din Istorie contemporană.
Originalitatea lungului roman Lanark este atât de frapantă, încât autorul unei recenzii se întreba ce fel de creatură va fi fiind Alasdair Gray. ( Asta mi-a amintit că, la începuturile carierei mele de prozator, un amic dim Buzău mi-a mărturisit că a fost bulversat de lectura unui roman scris de mine. Soţia şi nora sa şi-au manifestat şi ele dorinţa de a-mi citi opera, dar el mi-a spus că va trebui să le prelucreze serios înaintea lecturii, ca femeile să nu sufere vreun şoc ! Acelaşi personaj drag mie mi-a povestit, cu alt prilej, că a dat Maimuţe în haremul nopţii unui critic literar local. După ce omul a parcurs şi ultimul rând a burlescului meu op, l-a căutat pe prietenul meu şi l-a descusut îndelung, pe un ton grav, întrebându-l cum arăt, cu ce mă ocup, ce obiceiuri am şi...dacă sunt sănătos la cap. Chestia m-a înveselit enorm - am râs în hohote, spre consternarea tovarăşului meu - şi mi-a dat certitudinea că sunt, într-adevăr, pe un drum bun.) Seamănă izbitor de mult cu Kafka, având totuşi amprenta sa artistică de neconfundat. Mă gândesc că în urmă cu patruzeci de ani, în România nici n-ar fi fost luat înseamă, din moment ce se vâna numai noutatea absolută. Gray era kafkian, canettian etc.
Voi face două observaţii.
1. Originalitatea se manifestă în variate feluri, uneori chiar în afara ideii de inovaţie. Ghepardul de Lampedusa ori, Rodul pământului de Knut Hamsun şi Casa Buddenbrook de Thomas Mann au o structură clasică, dar câtă frumuseţe se revarsă din paginile lor ! Sunt mulţi care nu l-au agreat pe Marin Preda, fiindcă e rural şi are un mod de a scrie depăşit chiar şi de Flaubert care şi-a publicat textele în secolul al XIX-lea. Nici nu vreau să-mi amintesc că popa şi învăţătorul din Siliştea-Gumeşti erau oripilaţi de arta lui Preda, confirmând tradiţia unui obscurantism autohton.
Poate că marea călătorie în căutarea originalităţii are un punct final, după care urmează reîntoarcerea. În limitele valorilor literare, probabil că Urmuz a atins Ultima Thule literară. Apoi s-a sinucis.  Cu cât mai accentuată e nota personală, iar cititorul are o mai acută impresie că asisă la o re-naştere a lumii cunoscute, cu atât e mai bine pentru scriitor. Dar literatura nu va pieri datorită repetării unor cicluri, forme şi stiluri.
2. Din altă direcţie vine pericolul : din partea celui care deschide ori nu cărţile. Nivelul cultural al unei societăţi exercită o presiune puternică, deşi abia vizibilă, asupra receptării actului artistic, aşa cum luna influenţează nivelul oceanelor. Mă refer strict la proză, fiindcă marea poezie nu e, practic, condiţionată de nimic, exceptând geniul entităţii umane care aşterne cuvintele pe hârtie. Să ne imaginăm că toţi cititorii lui Preda aveau alura intelectuală a lui Florea Gheorghe, învăţătorul şi personajul său. În acest caz şi criticii literari ar fi avut o altă percepţie asupra fenomenului literar, iar marele scriitor al momentului ar fi fost un oarecare Nic. Smeureanu !