Șerban Tomșa Casa noastră cea de toate zilele, Editura Tracus Arte
Doar cîteva rînduri de consemnare în această rubrică nu pot fi decît preambulul
pentru o cronică mult mai amplă, așa cum merită volumul cel mai recent al lui Șerban Tomșa. Este un excelent roman ironic deghizat sub un șir de povestiri ale
aceluiași topos, rural, neo-moromeţian, cu personaje ce apar în mai multe dintre
părţile naraţiunii mozaicate. Modele pot fi Strada sardelelor (Cannary Row, care s-ar
traduce mai bine Strada fabricilor de conserve) și Joia dulce ale lui John Steinbeck. Naratorul se schimbă la fiecare secvenţă, find unul dintre personaje, pe rînd, ca la
Faulkner. Fiecare dintre ele are o „suceală”, o scrînteală proprie. Ei sînt simultan vicleni și naivi, blînzi și violenţi, prietenoși și nemernici, într-un loc al încremenirii
timpului, ei sînt de o mobilitate interioară care vine din neliniște. Observă detaliile,
le amplifică în percepţia lor stranie, și nu iau seama la evenimentele mari care de altfel ocolesc de cele mai multe ori zona lor închisă, izolată. Prietenii devin brusc dușmani faptele apar proaspete și neașteptate (Cînd am băgat curent, cel mai mult s-a
bucurat cîinele), au potenţialul unor detonatoare de bombe, dar se sting rapid în indiferenţă. Cea mai importantă dimensiune a cărţii este scriitura magistrală a lui Șerban Tomșa care se identifică extraordinar cu fiecare dintre eroii săi.
Horia Gârbea, Revista Neuma nr. 3-4, 2020
sâmbătă, 28 martie 2020
duminică, 22 martie 2020
Iulian Neacşu despre Casa noastră cea de toate zilele
Casa
noastră cea de toate zilele este o carte greu încadrabila, ca de fapt
întreaga operă a lui Șerban Tomsa. Din punctul de vedere al tehnicii narative,
romanul se circumscrie unor formule epice diverse: el poate fi considerat
roman experimental- format din mai multe monologuri interioare ale personajelor
cu caracter unitar între ele-, parabolă lărgită a ratării intelectualului
neînțeles de cei din jurul său, dar și alegorie la adresa condiției umane.
Stilul limpede, elastic, proaspăt și original este remarcabil. Este un roman
extrem de bine scris, documentat și misterios, ritmul este alert și plin de
vervă, măiestria deosebită a scriitorului de a zugravi scenele importante fiind
evidenta. Romancierul prezintă întâmplările neobișnuite prin care trec
personaje aflate în peisajul fantastic al unui sat de la câmpie, purtandu-ne pe
meleagurile imaginației, la limita dintre real și ireal. Elementul erotic este
unul esențial, sexul este dur, instinctual, sălbatic, femeia este posedată,
supusă și nu iubită, ea fiind, în mentalitatea țărănească, doar un obiect al
plăcerii bărbatului. Este o carte plină de vigoare, o lectură directă și
emoționantă. Scrisul înseamnă pentru autor nu doar bucurie și evadare, dar și o
luptă continuă cu propriile fantasme și a imposibilității unei eliberări
totale. Șerban Tomsa este un scriitor aflat la apogeul talentului său.
Teodor Dună despre romanul Casa noastră cea de toate zilele
La Editura Tracus Arte a
apărut
volumul Casa noastră cea de toate zilele, de Șerban Tomșa.
Polifonic,
centrifug, contrapunctic, Casa noastră cea de toate zilele e
un roman al monologurilor, un straniu puzzle autosubminant, în care fiecare
piesă în plus adaugă „întregului” doar propria ei absență. Întrucât cei care
vorbesc aici dau senzația că au fost de la început morți. Nu niște morți
biologici, ci niște morți în toate celelalte feluri posibile, care își dovedesc
existența doar prin mecanica inimii și a instinctelor.
Dacă un Gogol ar fi scris o continuare
a Sufletelor moarte în secolul XXI, în care cei „cumpărați”,
cei de mult îngropați și cei de la început îngropați, ar fi putut să vorbească,
cu siguranță acea carte ar fi semănat cu această „casă”, de fapt goală și
imposibilă și verosimilă, pe care Șerban Tomșa o ridică pe ruinele unei lumi
aproape cu totul dispărute. – Teodor Dună
joi, 5 decembrie 2019
Liviu Drugă despre Casa noastră cea de toate zilele
Cred că este cartea
cea mai reuşită a lui Şerban Tomşa. Deşi compusă din episoade de viaţă ale
diferitelor şi coloratelor personaje, atmosfera e unitară, iar stilistica face
casă bună (sic!) cu subiectul: viaţa rurală din sudul României.
Trecutul este liantul, prezentul e martorul degradării.
Nostalgia pluteşte discret peste toate, de parcă autorul a vrut să salveze
cumva oamenii şi locurile acelea de şuvoiul devastator al istoriei în barca
sigură a literaturii.
Mi-a plăcut cartea poate şi pentru că mă simt foarte ataşat de
lumea descrisă de Şerban, o lume care, la 30 de ani de la Revoluţie, a rămas
neschimbată. Neschimbată în izolarea, tragedia şi violenţa ei, în confuzia,
tihna şi lipsa de aderenţă la noutăţile prezentului. ”Casa noastră cea de toate
zilele” este, cu sau fără intenţie auctorială, şi un omagiu adus sălbăticiei şi
fragilităţii satului românesc din ultimii 50 de ani.
Mai aplicată şi mai detaliată, aveţi o
recenzie în linkul lăsat la comentarii.
"Întâmplări din locul nimănui". O cronică de Liviu G. Stan la romanul Casa noastră cea de toate zilele
Când eram mic, am mers
cu ai mei o dată sau de două ori la niște cunoștințe din Însurăței, un orășel
fantomatic din Brăila, aruncat pe malul drept al râului Călmățui.
Casa lor era situată
pe o uliță care dădea spre căminul cultural, o ruină neoromânească împrejmuită
de un imaș ce servea și ca teren de fotbal. Iar în apropiere se afla ferma de
porci, cu o drezină ruginită care circula între cocini. Și multe drumeaguri răsfirate
printr-o zonă împădurită ce ascundea un luminiș sordid. Acolo trona o cocioabă
părăsită cu pereții plini de omizi vara, era o colcăială care îmi dădea
frisoane. Și circulau multe legende de groază prin împrejurimi. Una dintre
povești – auzită din gura unui țigănuș – zicea așa: că din livadă, noaptea,
venea în sat un paznic descăpățânat ca să hrănească niște draci pe care îi
ținea priponiți în adâncul păduricii, mult dincolo de Casa cu Omizi. Și dacă îi
ieșea în cale vreun copil, îl ciopârțea cu săpăliga și-l dădea de mâncare
demonilor. Țin minte că întreaga noapte am stat terorizat la fereastră,
așteptând să-i văd felinarul clipocind printre stinghiile gardului.
Romanul este montat din
monologurile unor personaje care populează un teritoriu dezolant din sudul
României (Giurgiu), înecat în sărăcie, violență și singurătate, într-o gheenă a
paseismului. Cârciumarul Mexicanu, Lenin cel Mic, Lenin cel Mare, bătrânul
Mărtac, Roza, poștașul Alucutare, avocatul Edgar, fostul profesor Vânătoru,
bătrâna Boarța, moștenitorul Ștefan Craiu, Eta, Sârbu, Valiman sunt doar
câțiva/câteva dintre faliții/falitele captivi/captive într-un purgatoriu rural
în care trecutul CAP-urilor, prezentul călărit de baroni locali și anii demenți
ai tranziției postcomuniste se amestecă într-un vid temporal. Un vid îmblânzit
cu beții porcești și mitomanie sexuală.
Șerban Tomșa este un
excelent investigator al vicleniei, iar în „Casa noastră cea de toate zilele”
dă un tur de forță.
Pătrundem subit într-o
lume în descompunere și fără ieșiri, sub asediul continuu al ratării. Cârciuma,
simbol ancestral al flecăritului, este un birou de traficat mituri. În jurul
păhărelului cu băutură care urcă spre gură gravitează, ca deșeurile cosmice,
marile povești și marile nostalgii. Fiecare personaj ține cu dinții de câte o
legendă personală de care depinde, într-un fel, întregul sens al vieții lui.
Iar înfățișările diavolului zburdă prin visurile localnicilor, țesând coșmaruri
dintre cele mai perplexe.
Fiecare istorisire
poate fi citită și ca o scrisoare ascunsă sub pernă pe patul morții. Iar
morții, morții din cimitire au și ei povești de spus, glume de făcut, furii de
transmis și își amestecă memoriile cu cei vii într-atât de mult, încât ai
senzația uneori că nu mai poți deosebi cele două lumi, că asiști la hibridarea
lor socială într-o transparență comună.
În „matematica”
violenței comunale, animalele sunt ciuca bătăilor, bureți care absorb
frustrările stăpânilor. Câinii acestor pământuri pustii se perindă printre
oameni ca niște ambasadori ai milosteniei.
Dacă, de pildă, în
proza lui Ștefan Bănulescu, pe care Șerban Tomșa știu că îl admiră,
efervescența epicului schimbă constant zonele geografice din arealul danubian,
dintr-un tic insațiabil de road novel, în narațiunile lui Tomșa se
petrece opusul – un efect turbionar de claustrare; există un sentiment apăsător
de captivitate a locului, de blestem topografic, ca și când fiecare unitate
geografică ascunde contururile unei insule penitenciare.
În montajul
narațiunilor, cele mai multe dintre istorioare se termină cu un sunet, o
onomatopee, laitmotiv folosit fie ca formulă conclusivă de basm (gen Și-am
încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa), fie ca o incantație audio
pentru a potența emanațiile tribale ale mărturiilor.
Creionând pe marginea
urgențelor zilei, într-un stil ce mustește de oralitate sudică, Șerban Tomșa
obține în romanul său, în primul rând, o mică și unică enciclopedie a
singurătății; iar în al doilea rând, o cronică tulburătoare, pe alocuri
cumplită, a ghetoizării politice din provincie (asemănătoare izbitor cu modelul
PSD) și a șocului demografic.
Fidel moștenirii
nouăzeciste a romanului realist, dar pe filon mistic, Șerban Tomșa, un mohican
al discreției absolute, se distinge radical în postura unui romancier cu
instincte distopice dintre cele mai subtile. Și asta merită un semn de
exclamare.
Cât privește
frumusețea codificată a caselor, va trebui să o descoperiți singuri, este o
aventură sută la sută privată.
joi, 24 octombrie 2019
Reflecţiile lui Jung
Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, București, 2010. Este o carte fabuloasă, una dintre lucrările fundamentale ale culturii de pretutindeni. Jung a fost mult mai mult decât un om de știință și mulți l-au considerat un profet. Lui i s-au revelat marile adevăruri prin vise și prin viziuni. Dacă Freud și-a câștigat domeniul metru cu metru, prin rațiune și observație, lui Jung i s-au oferit soluțiile pe tavă și n-a avut de făcut decât să-și urmeze, toată viața, calea indicată de propriul inconștient. Important este că a avut cultura necesară pentru a înțelege mesajele. A cunoscut bine mitologiile tuturor popoarelor și, spre deosebire de Freud, i-a citit și i-a înțeles pe cei mai mari filosofi ai lumii. De pildă, pe Nietzsche îl evaluează, dintr-un punct de vedere psihanalitic, cu multă exactitate. Exemple nenumărate probează afirmațiile mele. Le voi da pe cele mai accesibile. Până să înceapă războiul, Jung are viziuni teribile. Le va interpreta corect abia mai târziu. Înainte ca mama sa să moară, psihanalistului îi apare în vis tatăl său, decedat de mai mult timp. Acesta îl roagă pe fiu să-l învețe cum să se poarte cu femeile. Jung face un infarct și intră în moarte clinică, văzând Pământul de la o înălțime de câteva sute de kilometri. La un moment dat, de jos vine către el, rostogolindu-se, medicul care îl îngrijea. Psihanalistul se trezește în patul de spital și îi spune doctorului că va muri în locul său. Tânărul râde neîncrezător, dar peste puțin timp se taie la mână în timpul unei operații, face septicemie și moare. Pe patul de spital, Jung are revelația unei zone atemporale a inconștientului. ( Independent de psihiatrul elvețian, eu însumi am avut revelația că există o zonă cuplată la Divinitate, în care evenimentele trăite de noi cronologic există simultan. Tom Kastelka, personajul meu din Ghețarul, trăiește concomitent în prezent, trecut și viitor. Trebuie să spun că mulți ani am visat ce mi se va întâmpla a doua zi sau într-un viitor apropiat. Am visat și texte,dar nu le-am scris pe toate : n-am luat prea în serios darul previziunii - aș fi avut nevoie de un Maestru spiritual - și acesta m-a părăsit parțial. A revenit de câțiva ani. Am mai spus, romanele scrise de mine sunt expresia inconștientului meu. ) Jung are senzația că își scrie opera pentru a răspunde la întrebările pe care i le pun permanent spiritele. Septem Sermones ad Mortuos sunt adevărate poeme, de o adâncime greu de aproximat. Omul de știință elvețian a descoperit oameni care aveau, ca maeștri spirituali, spiritele unor persoane ilustre, dispărute de sute de ani. Explorarea inconștientului se dovedește o cale eficientă de cunoaștere a personalității umane și, prin acțiunea sa, Jung ajunge la mituri, la religii, la preceptele filosofice esențiale și la rostul omului în lume. Practic, destinul nostru e generat de inconștientul care ne lasă să ne mișcăm numai între anumite limite. Tulburător! Ce descoperă inspiratul cercetător? Multe lucruri uluitoare, dar le voi menționa pe cele care m-au marcat și care ne interesează în mod deosebit.
1. Omul nu poate trăi fără mituri și fără zei. Când o face, se alienează, se îmbolnăvește și are un comportament patologic. Mulți scriitori au intuit că, în perioada modernă, omul a dobândit confort, însă și-a pierdut sufletul. Trebuia să vină Jung și să arate că împlinirea Sinelui nu este posibilă dacă se cască o prăpastie între Eu și inconștient, prin scoaterea miturilor din joc. Demitizarea Cosmosului este o mare greșeală și conduce omenirea într-o prăpastie. E o direcție greșită, un adevărat drum către sinucidere. Fiecare om este în acord cu mitul său originar.
2. Inconștientul evoluează în timp, ca o casă care are mai multe niveluri. De aceea descoperirile unui psihanalist nu sunt valabile pentru vecie.
3. Relația cu zeii și cu miturile se schimbă de-a lungul secolelor. De aceea religiile trebuie să se plieze pe nevoile spirituale ale oamenilor moderni.
4. Mitul creștin nu mai este funcțional, rămânând înțepenit în dogme vechi de mii de ani și îndepărtându-se de omul contemporan. Creștinismul ar trebui înnoit și pus într-o altă relația cu omul de azi. Nevoia imperioasă de mit se manifestă prin credința nestrămutată că în anumite momente omenirea crede că se va întoarce Hristos, prin importanța pe care unii credincioși o acordă Fecioarei Maria și prin ridicarea OZN-urilor la rang de mit actual. Jung a murit în 1961, dar a prevăzut crizele spirituale ale societății de azi.
5. Dacă există supraviețuire după extincție, morții își continuă misiunea spirituală fixată în timpul vieții, dar nu au un orizont de cunoaștere mai larg.
P.S. Jung îi face lui Freud un portret de neuitat și descoperă că mentorul său este el însuși nevrotic. Relația lor e ciudată, Freud văzând cumva, în Jung, un adevărat fiu. Când cel din urmă aduce vorba despre morți ( o temă predilectă), austriacul leșină. De altminteri, Freud are mereu impresia că urmașul său îi dorește moartea.

Etichete:
creștinism,
Eu,
Freud,
Ghețarul,
psihanaliză,
reflecții,
Septem Sermones ad Mortuos,
sine,
Șerban Tomșa,
vise
Orientul luminat şi limitele umane
Oamenii care levitează, merg pe apă, discută familiar cu spiritele morţilor, fac demonstraţii de pirokinezie, telekinezie şi telepatie, opresc gloanţele cu mâna şi aruncă, în luptă, cu sfere de foc sunt uluitoare realităţi. Am recitit cartea Magul din Java de Kosta Danaos, dăruită de prietenul Manuel Angelescu. Autorul este un grec care a văzut filmul documentar Inelul de foc, în care un Maestru Nei Kung, acupuncturist, generează curent electric, vindecându-l pe cameraman de o infecţie la ochi, apoi dă foc unui ziar cu o flacără care îi iese din mână. Dintre cei care l-au căutat pe Maestrul John Chang, el a acceptat numai cinci occidentali printre elevii săi. Kosta Danaos este al doilea dintre ei.
Magul din Java este povestea uceniciei lui Kosta alături de John Chang şi, în acelaşi timp, istoria disciplinei Mo-Pai, care, în ultimii 2000 de ani, şi-a ţinut secrete învăţăturile. Din relatarea întâlnirilor cu Chang se desprind numeroase idei filosofice, religioase şi morale. Chang îşi povesteşte el însuşi ucenicia la Maestrul Liao Tsun Tong, care, la rândul lui, a fost elevul Maestrului Pai Lok Nen. Pregătirea se desfăşoară pe mai multe niveluri şi constă în stocarea şi utilizarea energiilor yang şi yin, definite foarte bine în relaţie una cu cealaltă. La început se înmagazinează energie yang, apoi yin şi acestea sunt reunite. Din interacţiunea lor, bine controlată prin exerciţii, rezultă energii incalculabile şi de neimaginat pentru noi, occidentalii. Maeştrii despre care vorbesc au devenit nemuritori, fiindcă după moarte reuşesc să-şi ia cu ei tot yang-ul, adică toate atributele umane. În mod cert, de la nivelul treizeci în sus, practicanţii de Nei Kung devin nemuritori. Ca şi Hristos, care i s-a înfăţişat lui Toma Necredinciosul, ei reuşesc să-şi recompună trupul şi după moarte şi să apară în faţa ucenicilor, în carne şi oase, la mulţi ani după moarte. În istoria Chinei, doi înţelepţi au ajuns până la nivelul şaptezecu şi doi, ultimul, când sunt activate toate chakrele, iar cea din vârful capului înfloreşte. Aceştia sunt Iluminaţii. De la nivelul patru în sus, iniţiatul îşi dublează puterea cu fiecare treaptă urcată. E uşor, pentru el, să arunce fulgere din palmă, precum Jupiter, zeul grecilor. Poate că făpturile fantastice de pe Olimp nu ţin deloc de imaginaţie. Dacă alchimiştii europeni caută nemurirea într-un elixir al vieţii veşnice, chinezii o găsesc în forţa interioară, incomparabilă, a omului, dobândită prin zeci de ani de exerciţii spirituale.
Cartea abundă în scene incredibile, când John îşi arată o parte din puterile sale fabuoase şi cu keris-uri, un fel de pumnale vechi de sute de ani, încărcate spiritual şi înzestrate cu conştiinţă. Obiectele, care îi protejează pe membrii familiei în orice împrejurare, sunt scoase periodic, curăţate cu suc de lămâie, hrănite cu fumul unor beţişoare aromate şi unse cu ulei aromat. Când familia e în pericol, keris-urile zăngăne în teci. Unul dintre ele a salvat viaţa copiilor familiei respective, când aceştia au avut un grav accident rutier şi maşina s-a făcut fărâme.
Multe idei sunt identice cu cele susţinute şi de Hristos. Alteră se referă la altceva. Iată câteva.
1. Dumnezeu există şi viaţa nu a apărut întâmplător pe Pământ. Maestrul Chang ajunge la această concluzie fără să fi fost instruit de nimeni. Pământul are patru miliarde de ani, iar pentru apariţia întâmplătoare a unei simple bacterii ar fi nevoie de patruzeci de miliarde de ani ! Fenomenul vieţii este ordonat şi dirijat de o Conştiinţă Superioară. După ce-şi abandonează doi ani familia şi trăieşte în sălbăticie şi meditaţie, Chang are un dialog foarte instructiv cu Dumnezeu, care îi vorbeşte. La unele întrebări, El îi răspunde, la altele nu. Una dintre curiozităţile lui Chang este dacă vânătoare este o preocupare acceptabilă, iar Dumnezeu îi spune cu glas tunător, ca şi lui Moise, că vânătoarea este admisă numai în situaţiile de supravieţuire. Vânătoarea practicată ca sport este un mare păcat, care atârnă greu în karmă, fiindcă natura aparţine lui Dumnezeu. Totuşi, Chang nu e sigur dacă Dumnezeu sau un spirit foarte puternic i-a vorbit. Când cere o dovadă a existenţei Divinităţii, o stea se desprinde de pe cer şi cade în flăcări, la picioarele lui Chang, făcând un crater. Desigur, unii cititori, puţini, vor râde şi îl vor cataloga pe autor drept un nebun care crede ce-i spune alt nebun, dar aceştia sunt cei care înţeleg cel mai puţin din ce se întâmplă în viaţa lor.
2. Karma este o realitate. Tot ce ţi se întâmplă trebuia să ţi se întâmple şi trebuie să accepţi ce ţi se dă ca pe un dar. Inclusiv nenorocirile.Tot ce facem şi gândim influenţează evoluţia noastră ulterioară. Ne dictăm singuri viaţa ulterioară, în bine sau în rău. Chiar şi blestemele se întorc la noi ca un bumerang. Primim ce ni se cuvine, fiecare pasăre pe limba şi pe fapta ei piere sau evoluează în bine. Dumnezeu intervine prea puţin - avem libertatea de a ne nenoroci ! -, stabilind data naşterii şi a morţii.
3. Imediat după moarte intrăm în două unde magnetice : una albă, unde ţi se îndeplinesc dorinţele, alta neagră, unde domnesc furia, frustrarea, impulsurile de răzbunare şi unde spiritele nu primesc nimic din ceea ce solicită. Aceste zone ar putea fi asociate, la rigoare, cu Paradisul şi Infernul, dar staţionarea spiritelor în ele este temporară.
4. Sensul vieţii noastre este să facem bine, să iertăm, să nu ne răzbună şi să nu strângem averi materiale. Altminteri, karma ne îngroapă destinul. La debutul iniţierii, Maeştrilor li se cere promisiunea - e ca un jurământ sacru - că nu-şi vor folosi puterea pentru a face rău. Maeştrii respectivi au puteri nelimitate în comparaţie cu un om obişnuit, dar duc o viaţă modestă. O vreme, Chang nu are hrană pentru familia sa şi mănâncă la două zile. Iniţiaţii tratează mii de pacienţi, unii foarte bogaţi, dar nu acceptă niciun ban din partea acestora.
5. Chi-ul, fluxul vital, este esenţa vieţii.
6. Chang descoperă, pe cont propriu, că reîncarnarea este, de asemenea, o evidenţă. Dumnezeu este drept şi nu oferă o unică viaţă deopotrivă unui handicapat şi unui ins sortit să fie fericit. Abia după depăşirea unui anumit nivel, spiritul scapă de lanţurile reîncarnării.
7. Spiritele Superioare ne veghează şi ne înregistrează existenţa, făcând karma să-şi urmeze cursul. Spiritele obişnuite percep în special mirosurile lumii în care trăim. De aici utilizarea tămâiei şi a beţişoarelor parfumate.
8. Timpul are altă durată pentru spirite. În lumea lor, un an pământesc echivalează cu o zi.
Şi câte şi mai câte minunăţii nu conţine volumul lui Kosta Danaos !
P.S. Kosta Danaos este de formaţie inginer. El reprezenta tipul uman dominat de scepticism. Altfel spus, nu credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar ceea ce a văzut cu ochii lui în Java l-a convertit definitiv la o anumită formă de taoism.

Acoperişul şi grinzile poveştii
1.Ce părere aveti despre faptul că principiul
de studiu cronologic al literaturii române este rezervat, în ciclul liceal,
doar claselor a XI-a și a XII-a? Credeți că este suficient timpul alocat?
Credeți că, în acest context, este sacrificată literatura română veche?
Întrebările
dumneavoastră sunt interesante, dar sunt şi alte aspecte care ar fi putut fi
vizate: rolul manualelor, selecţia textelor, nivelul de dificultate al
noţiunilor de limbă etc. Poate că manualele ar trebui să fie diversificate în
funcţie de profilul liceului. Poţi introduce literatura română veche la clasele
cu profil filologic, dar nu le-o poţi vârî pe gât celor care studiază
matematica şi informatica. Elevul n-are maturitatea necesară pentru a gusta
rafinamentul textelor vechi. Ce zic eu, chiar şi limbajul lui Creangă, atât de
expresiv, depăşeşte orizontul gustului estetic al copiilor. Timpul alocat este,
în mod evident şi la toate nivelurile, insuficient pentru studierea temeinică a
literaturii române. Însă la clasa a V-a s-a scos o oră. Factorii responsabil
sunt superficiali, ca să nu zic altfel. La o întrunire cu profesorii de
specialitate, după o pledoarie convingătoare a unui dascăl, o inspectoare
amatoare a întrebat cu semeţie: ,,Şi ce
mare brânză faci într-o oră?” Aş întreba şi eu: ce mare lucru poţi face în
patru ore pe săptămână, în condiţiile în care programele rămân încărcate?
2. Ce credeți despre renunțarea la studiul
monografic al autorilor în favoarea structurării programei pe genuri și specii
literare?
În materie de
programe sunt de părere că o cale de mijloc ar fi benefică. Manualele din urmă
cu 30-40 de ani prezentau o structură uşor de recunoscut: prezentarea autorului
şi a operei sale, un text reprezentativ, analiza textului. Acum noţiunile
literare sunt prezentate urmând o hartă pe care autorul manualului şi-o face în
prealabil. La nivel gimnazial, manualele de dinainte de ’89 erau foarte slabe. Erau diferenţiate pe literatură şi
gramatică. Textele literare erau substanţiale, dar pline de violenţă şi având o
tematică sinistră: drame sângeroase, morţi, asasinate. Întrebările de la
sfârşitul textului erau puerile, cum sunt şi acum. Sunt texte care au
supravieţuit în manuale peste o jumătate de secol: Mioriţa, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Baltagul, O scrisoare
pierdută. Autorii preiau cu seninătate texte din manuale străvechi. Am
cunoscut un bun profesor care a deplâns, până la dispariţia sa fizică,
eliminarea din manuale a povestirii Puiul
de Brătescu-Voineşti. O primă tentativă de înnoire s-a produs în anii ’80, când
au fost realizate două foarte bune manuale de limba şi literatura română.
Literatura şi gramatica erau reunite după o metodă timidă, dar notabilă. În
fine, au apărut manualele alternative. La liceu oferta este generoasă, dar şi
la gimnaziu sunt edituri care au prezentat manuale excelente. Unii autori au
înţeles însă că trebuie să pună în cărţi tot ce ştiu ei. Selecţia textelor a
rămas o problemă permanentă, nerezolvată satisfăcător nici până azi.Multe însă
sunt slabe, iar noile posibilităţi grafice de a prezenta textele şi noţiunile a
dus la un iureş năucitor de exerciţii, dezorientându-i pe elevi. În ciclul
gimnazial, noile programe şi manuale de limba şi literatura română sunt
dezarticulate şi lipsite de orizont. Cunosc profesori care nu folosesc deloc
manualele şi utilizează doar auxiliare şi culegeri de exerciţii şi probleme.
3. Care credeți că este impactul reducerii
criticii literare din manualele școlare?
Dar al studiului în bibliotecă vizând conceperea de fișe de lectură?
Lipsa
reperelor critice este un defect al manualelor, chiar dacă unii elevi au tendinţa de a învăţa analizele şi de a
ignora operele. Lectura criticii poate debloca nevăzute zăvoare mentale care distorsionează
receptarea unui text. Critica literară este absolut indispensabilă în predarea
literaturii române. Iar studiul în bibliotecă ar trebui să fie obligatoriu, cu
fişele de rigoare. Nu e de imaginat ideea de studiu fără utilizarea
bibliotecii. Nu sunt pentru constrângeri, dar sunt convins că fiecărui elev ar
trebui să i se prezinte o bibliografie obligatorie.
4. Mai vizează programa școlară studiul
literaturii române conform criteriului de valoare estetică?
În manualele de liceu, într-o mare
măsură este respectată valoarea estetică. Dar aceasta este o întrebare care
comportă numeroase dificultăţi, în condiţiile în care noţiunea de valoare
estetică a devenit, în opinia mea, o noţiune lipsită în bună parte, azi, de
conţinut. În orice caz, chiar dacă este lăsată deoparte latura estetică,
manualele merg pe ideea că trebuie să fie studiaţi autorii cei mai cunoscuţi. La
nivel primar şi gimnazial, literatura se predă lamentabil. Într-un manual de limba şi literatura română
pentru clasa a IV-a, elaborat de cinci autori, găsim şi o frumoasă poezie de
Nichita Stănescu, Povestea:
,,Povestea e o casă şi ea/cu acoperiş, sub nea,/de ţigle ori de şindrilă/bătute
de moş Păsărilă." Întrebări pentru copii: ,,Care ar fi acoperişul
poveştii? Dar grinzile?" Am putea continua: ,,Care e dormitorul? Dar
baia?"
Valoarea este
înlocuită cu notorietatea. Îi las la o parte pe cei care au găsit o metodă
simplă de înnoire a textelor: îi introduc în manuale pe prieteni ori pe colegii de studiu. Se vede
limpede că unele texte sunt scrise la solicitarea celui care face manualul.
5. Observați scăderea interesului față de
autorii canonici în conceperea programelor școlare?
Există şi tendinţa
de a-i trece cu vederea pe unii dintre scriitorii clasici, socotiţi perimaţi, dar
în general sunt respectate listele canonice. După cum spuneam, alegerea textelor nu este
totdeauna cea mai potrivită. Ilustrarea curentelor literare – de exemplu, tradiţionalismul,
neomodernismul - se face nu prin cele mai bune texte.
6. Credeți că programele școlare actuale
care vizează studiul literaturii române au în vedere formarea unui sentiment național? Mai este el
necesar astăzi?
Sentimentul
naţional a fost devalorizat prin exacerbare înainte de 89, când era principala
temă a manualelor de română din ciclul gimnazial. De altfel, prezentat tematic,
în toată nuditatea sa, acest sentiment ar fi promovat în mod nepotrivit şi
devine neatractiv pentru copii. Când valoarea estetică e nulă - a se vedea textul
lui Alecsandri dintr-un manual de clasa a a VII-a -, sentimentul cu pricina
este compromis. Sentimentul naţional trebuie transmis doar prin mijloacele
seducătoare ale literaturii de calitate. Până la urmă, a scrie cărţi bune, a-ţi
face datoria la locul de muncă sau a învăţa reprezintă o modalitate de a fi
patriot. Sentimentul naţional nu este un duh care pluteşte deasupra apelor
literare. Când elevul descoperă că poeţii şi romancierii români sunt comparabili
cu cei mai buni scriitori din literatura universală, apare sentimentul de
mândrie naţională.
Etichete:
anchetă,
Caiete critice,
literatură,
manuale
sâmbătă, 24 august 2019
Jurnal în firimituri
· De ce
marile mele iubiri au fost platonice, ca în Adela lui Ibrăileanu? Pentru că am privit femeile ca pe nişte
opere de artă, zise doctorul..
· Trăiesc
într-o ficţiune marqueziană. Evenimentele importante din viaţa mea întind
timpul, în cercuri şi în spirale, pe multe decenii. Pentru a povesti un
eveniment, trebuie să am asupra sa o perspectivă de cel puţin treizeci de ani.
Ce mai tura-vura, sunt un personaj marquezian. Sunt şi eu un colonel ( în
realitate un sublocotenent în rezervă) a cărui principală preocupare este să
aştepte poşta. Electronică, de astă dată." Mulţi ani amai târziu"
valorific o scenă căreia, în prezent, nu-i sesizez semnificaţiile.
·
După
treizeci şi doi de ani am revăzut râul copilăriei mele, Jirnov. După o vizită
şi câteva rugăciuni la mormântul tatălui meu, am luat-o pe jos, spre gârlă. Am
mers cam un kilometru. Podul era frumos amenajat cu scări care duceau până
lângă albia apei. Partea unde amenajasem un teren de tenis, cu Nelu, Gioni,
Marin Roşu şi Badea, era năpădită de buruieni şi scaieţi, iar firul apei nu se
mai vedea. În schimb, în dreapta, în amonte, o splendidă sălbăticie mă îmbia cu
blândeţe. Apa se strecura limpede printre arbuşti şi sălcii. Copacii şi iarba
făcuseră o oază de vis. N-am mai găsit pietroiul din mijlocul apei, pe care mă
odihneam după fiecare baie. Ştiam când vine toamna după limpezimea şi răceala
apei.Mă văd aşezat pe piatra aceea, privind amurgul. Malul înalt este împânzit
de arbori şi locuri de pescuit apar la tot pasul. Am mers cinci sute de metri,
fără să ajung la baraj, şi m-am întors.
E prima dată când, văzând ceva din copilăria mea, sunt mai impresionat decât atunci când eram un ţânc. Ce verde este râul meu!
E prima dată când, văzând ceva din copilăria mea, sunt mai impresionat decât atunci când eram un ţânc. Ce verde este râul meu!
·
Mi s-a
întâmplat să nu pot citi cărţi importante din pricina hârtiei de ziar pe care
erau tipărite cu nişte litere abia vizibile. Seria "Biblioteca pentru
toţi", de la Minerva, era campioană la acest aspect.
·
Cineva
m-a întrebat de ce am blocat pe altcineva pe Facebook. N-am mai apucat să-i
explic că sunt paisprezece conturi cu nume identice care, în urmă cu ani, mă
tot hărţuiau. Paisprezece, doamnelor şi domnilor!
·
Cel mai
mult am scris cu pixul. Într-o vreme am avut o maşină de scris portabilă.
Tastam încet şi prost, ca şi acum, la computer. Aşa au fost concepute
Supraveghetorul, Călugărul, articolele de pe blog şi manuscrisele nepublicate.
Textul nu păstrează energia inconfundabilă a autorului. Un stilou însă ar face
minuni. Trebuie să caut unul.
·
Dacă
voi apuca să-mi scriu memoriile, le voi concepe ca pe un tratat despre
prietenie.
·
Cea mai
copleşitoare creaţie epică a unui prozator european din secolul XX? Iosif şi
fraţii săi de Thomas Mann.
·
Cărţile
care mi-au făcut cea mai puternică impresie la prima lectură au fost: Un veac
de singurătate de Gabriel Garcia Marquez, Portretul lui Dorian Gray de Oscar
Wilde şi Suflete moarte de Gogol. La următoarele lecturi, doar romanul lui
Gogol a reuşit să mă impresioneze la fel de intens.
·
Lăcomia
şi răutatea nu pot fi vindecate, umilinţa nu poate fi răscumpărată, greşelile
nu pot îndreptate, iar suferinţa atroce nu mântuieşte pe nimeni.
·
14. Deci ce vom zice ? Nu
cumva este nedreptate în Dumnezeu ? Nicidecum !
15.Căci El a zis lui Moise : „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă ; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.
16. Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
18. Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.

Cei buni şi cei răi au
aceeaşi soartă . Înţelepţii dispreţuiţi
·
2. Căci toţi au aceeaşi
soartă : cel drept şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel
necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel ce jură ca şi cel ce
cinsteşte jurământul.
Ecleziastul, cap. 9.
Ecleziastul, cap. 9.
·
12. Atunci mi-am dat cu
socoteala că nu este fericire mai mare decât să te bucuri şi
să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
13. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dat de la Dumnezeu.
13. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dat de la Dumnezeu.
·
Mă
obsedează manuscrisele arse ale lui Gogol.
·
Când eşti
prost şi vanitos, eşti nefrecventabil.
Când eşti valoros şi orgolios, eşti insuportabil. Când eşti însă un geniu, poţi face liniştit pe modestul.
Când eşti valoros şi orgolios, eşti insuportabil. Când eşti însă un geniu, poţi face liniştit pe modestul.
·
Ce-aţi
zice de o taxă pe adulter, linguşire şi hoţie?
·
Dacă
scrii proză şi nu e foarte bună, e o umilinţă pe care poezia nu o cunoaşte.
·
În
liceu aveam doi prieteni foarte apropiaţi: Pavel şi Sandu. Erau duşmani aprigi
şi cultul prieteniei mă ajuta să menţin relaţii ideale cu amândoi. Sandu era
foarte dur şi a pălmuit un librar care ne sugerase să stăm mai departe de
cărţi, să lu nu le furăm. Pe Pavel abia l-am scăpat din mâinile sale de fier,
cu care intenţiona să-l sugrume. Sandu avea pentru mine o mare slăbiciune şi am
fost singurul băiat din liceu care n-a încasat un pumn sau o palmă de la el,
deşi frecuşuri şi polemici ascuţite aveam destule. Îl băteam de-l rupeam la fotbal de
masă - ca şi, mai târziu, pe Nino Stratan -, dar nişte priviri nimicitoare era
toată violenţa pe care o manifesta faţă de mine. Îi răspundeam cu surâsuri
calme, relaxate. Eu îl citeam pe Faulkner, el pe Dostoievski. Idealul lui Sandu
( era din Malu Spart, Pavel era din Vânători) era să vadă. Fără să vadă Capela
Sixtină viaţa lui nu avea niciun sens, obişnuia să spună. Capela Sixtină, cea
mai importantă operă artistică a umanităţii, după părerea lui.) Pentru asta a
suportat rigorile Institutului Mircea cel Bătrân - unde, între noi fie vorba, a
bătut ofiţeri de i-a deznodat şi a terminat cu greu şcoala -, a ajuns căpitan
de navă şi a văzut nu numai Capela Sixtină, ci toate minunăţiile lumii. Îmi
trimitea ilustraţii de peste tot. Pavel a murit subit în urmă cu câţiva ani. Pe
Sandu l-am văzut în urmă cu zece ani la televizor, rătăcit prin Timişoara, fără
memorie şi fără conştiinţa propriei identităţi. Se pare că a murit şi el.
Când mă gândesc că am atâţia prieteni dincolo, parcă nu mă mai înspimântă moartea.
Când mă gândesc că am atâţia prieteni dincolo, parcă nu mă mai înspimântă moartea.
·
Cu cât
eşti mai sincer şi mai comunicativ, cu atât oamenii te vor vârî mai adânc
într-o hazna. Aşa că...tăcere.
·
Lapsusul
la nevoie se cunoaşte, spunea un prieten.
·
Există o
limită a lipsei de măsură rezonabilă.
·
Printre
iubitele lui Stratan s-a numărat şi poeta Domniţa Petri. Era o ardeleancă
ambiţioasă şi visa, pentru bărbatul ei, o carieră literară şi socială
strălucită. Într-o zi l-a întrebat pe Nino care era cartea lui preferată.
- Trântorul lui Emil Botta, a răspuns prietenul meu.
Atunci a început ruptura între cei doi. Nu peste multă vreme s-au despărţit.
- Trântorul lui Emil Botta, a răspuns prietenul meu.
Atunci a început ruptura între cei doi. Nu peste multă vreme s-au despărţit.
·
Cretinii
candidează buluc la alegerile prezidenţiale, ca la un cros comunal.
·
Nu voi
înţelege niciodată ce înseamnă invidia. Probabil că este, alături de delaţiune,
unul dintre cele mai degradante atitudini umane. Nu cred că invidioşii sunt
capabili de prietenie sinceră. Am scris elogios despre doi scriitori români
contemporani şi am pierdut câţiva dintre urmăritori.
·
Jean
Gabin lucra pe platourile de filmare cu doi tineri promiţători: Alain Delon şi
Jean-Paul Belmondo. În timp ce al doilea era foarte arogant şi oarecum lipsit
de respect la adresa lui Gabin, Alain Delon se ridica în picioare de câte ori
bătrânul îşi făcea apariţia, îl trata cu politeţe, îl conducea la locul său şi
îi arăta multă consideraţie. Gabin îşi va aminti cu emoţie de aceste momente.
Este unul dintre motivele pentru care am o simpatie deosebită pentru Alain
Delon.
·
Tinerii
scriitori de valoare sunt centrul de greutate al unei literaturi. În viitor, în
textele lor ne vom privi toţi, vii sau morţi.
·
Criticii
literari, aceşti avocaţi ai destinului. Literar, fireşte.
Top of Form
Etichete:
Alain Delon,
Gogol,
Jurnal în firimituri,
Oscar Wilde,
Şerban Tomşa,
Thomas Mann
joi, 22 august 2019
Umbra lui Marquez peste poveştile Caraibelor
Am profitat de faptul că Editura RAO reeditează opera lui Marquez şi am recitit câteva volume. N-am uitat nicio clipă că Un veac de singurătate este romanul care, alături de Suflete moarte, mi-a făcut cea mai puternică impresie la prima lectură.
Mai întâi Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet ( aşa a tradus Tudora Şandru Mehedinţi!). Povestirile sunt scrise şi publicate cu mai mult de cincizeci de ani în urmă. Frazarea muzicală, impecabilă, a lui Marquez se simte peste tot. Un singur scriitor mai are o asemenea "dicţie" perfectă: Dino Buzzati. Dacă ne întrebăm de unde vine această mână uşoară ca o aripă de fluture, găsim repede răspunsul: cei doi au devenit celebri mai întâi ca ziarişti, făcându-şi stilul şi cizelându-şi îndelung orientarea pentru evenimentele de interes pentru public.
Povestirile lui Marquez rezistă timpului, deşi unele par uşor fanate tocmai din pricina influenţei pe care ziaristul a avut-o asupra scriitorului: foarte numeroasele superlative şi vânarea faptului excepţional:"Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată..." Sau:"i-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas." (Înecatul cel mai frumos de pe lume). Cu zeci de ani în urmă am citit o traducere care suna diferit şi mai bine : Cel mai frumos înecat din lume. şi încă: un personaj vede un transatlantic fantomatic "mai mare decât orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat decât orice altceva întunecat de pe pămâmt ori din apă..."( Ultima călătorie a vasului-fantomă) Şi exemplele pot continua. ( Vasul-fantomă are "numele săpat în slove de fier halalcsillag". Halalcsillag înseamnă, în limba maghiară, Steaua Morţii!)
A doua trăsătură pe care ziaristul i-o impune scriitorului este tenta comercială a tuturor textelor marqueziene şi nu ştiu dacă până acum a remarcat cineva acest lucru. Chiar titlurile sunt sugestive în acest sens: Povestea târfelor mele triste. Către sfârşitul vieţii, artisticul devenise anemic în textele columbianului, dar sonoritatea comercială bătea puternic în urechile citirorilor săi. Marquez este unul dintre cititorii mei preferaţi şi mi-e greu să selectez care povestiri sunt mai frumoase: toate îmi plac, într-un fel sau altul.
Colonelului n-are cine să-i scrie ( şi aici textul e tradus mai puţin inspirat decât versiunea pe care am citit-o în tinereţe) este o mică bijuterie: un colonel care aşteaptă de peste o jumătate de secol( ce lungi sun perioadele marcate de columbian în textele sale!) o pensie care nu mai vine niciodată. Se intersectează zilnic cu poştaşul şi cu încă vreo două personaje. Face foamea, fiindcă n-are nicun venit şi trebuie să mai hrănească şi un cocoş de lupte, ţinut legat cu o sfoară de piciorul patului. Cocoşul acela şi pensia ipotetică sunt speranţele care-l ţin în viaţă. Are ocazia să vândă cocoşul, însă se răzgândeşte şi rămâne înfometat şi plin de o aparentă încredere.
Una peste alta, Colonelului n-are cine să-i scrie este, după cum spuneam, un text de o mare frumuseţe: mai mult o povestire extinsă decât un roman.
Gabriel Garcia Marquez este ultimul prozator de rezonanţă universală.

sâmbătă, 3 august 2019
Un romancier
Excepţional este romanul Filip Manakis: o poveste europeană, semnat de Liviu G. Stan,
Editura Fractalia, 2019.
Începutul cărţii m-a entuziasmat şi m-a lăsat fără
grai. Din curiozitate am verificat vârsta autorului: abia dacă depăşeşte
treizeci de ani. Nu mă întreb cum va scrie el la o ipotetică maturitate, ci cum
este posibil să manevreze acum epicul cu o mână de maestru. O asemenea
siguranţă de sine la toate capitolele este cu adevărat impresionantă. Autorul
este, desigur, un talent de primă mână. Romanul
atinge excelenţa cu fiecare pasaj, cu fiecare pagină.
Să le luăm pe rând. Stilistic, autorul dă dovadă de
o adevărată virtuozitate, folosind clapele unui pian perfect acordat, pe
tonalităţi dintre cele mai diverse. Romanul este deopotrivă concentrat şi
aerisit:
„o ceaţă de
tărâm mlăştinos,
o
ceaţă de pădure asiatică în care oamenii vânează oameni;
o
ceaţă-emisar sosită pe străzile oraşului doar pentru a prefaţa realitatea
inevitabilă.
Realitatea
inevitabilă?
Războiul.
Începea
războiul.”
Moartea vegetală capătă accente neaşteptate.: ”Sub capac, năpădită de bolboci, varza,
devenind treptat arsură, se pregătea să trimită fum în lumea viselor.”
Scenele sunt decupate şi reaşezate cu minuţiozitate
şi cu o artă a unui mozaic încântător, a unui mobil şi ingenios joc de cuburi.
Faptele sunt grupate în jurul unei anchete
jurnalistice. Descrierile minuţioase, abundând în termeni tehnici, alternează
cu fantezia cea mai debordantă. Logica epică este una kafkiană: nefirescul se
instalează într-un confortabil firesc. Scene bizare, picături de absurd dau
continuitate unei naraţiuni stranii: “Odată,
taică-său văzuse o muscă înecată în cana cu ceai; fiul avea şi el o cană cu
ceai; când copilul şi-a mutat privirea aiurea, tatăl nu s-a putut abţine şi a
înlocuit cănile, frământându-şi apoi degetele cu o tristeţe inexprimabilă.”
Liviu G. Stan este deopotrivă un portretist memorabil, ca şi un peisagist
inimitabil:”Sub elicoptere, se zărea şerpuind
albia râuluiDoamnei. Peste Lacul Vidraru plutea o strălucire orbitoare, ce
făcea insesizabile insuliţele de deşeuri plutitoare care migrau din
localităţile înşirate de-a lungul reţelei hidrografice, purtate de cursul
afluenţilor spre punctul final de la poalele Barajului”. Perspectiva
narativă este impecabilă şi schimbările sale se fac cu mare abilitate. Uneori personajul
însuşi este uimit de realitatea care îl asaltează: „Filip Manakis puse primul pas, apoi al doilea pas pe nişte trepte de
inox.
Inoxul
este mereu porno.
Îi
era frică să nu-şi spargă capul.”
Din pivniţa lui Jenel Plopeanu porneşte un tunel
subteran, săpat până departe, în eventualitatea izbucnirii războiului.
Portetele sunt de neuitat: de exemplu, Zina Plopeanu. Subtilitatea este la ea
acasă:”Alteritatea poate fi o morgă cu
vitrine. Posibilitatea dezastrului trezeşte în noi o fibrilaţie necrofagă”.
Viziunile, fantezia compun o realitate a cărei
luxurianţă îl copleşeşte pe cititor. Poet al stărilor interioare, Liviu G. Stan
este un excelent evocator al mulţimilor adunate în jurul barajului. Bogăţia de detalii
devine foarte bogată când sunt evocate scenele de război. Liviu G Stan este un
prozator al explorărilor virtualului imprevizibil.
Absurdul se prelungeşte în fantastic: „Dar, dintr-o dată, peretele se îndepărtă,
lumina albastră se întrerupse în bezna holului, dintr-o dată, generalul francez
se făcuse mai mic şi dispăruse progresiv dincolo de botul cizmei de la piciorul
drept al lui Filip Manakis, dintr-o dată, trecu prin Filip Manakis oxigenul
rece,
dintr-o
dată, putu să se ridice în picioare,
dându-şi
seama că fusese târât,
târât
pe podea.”
Autorul este un romancier pentru bucuria cititorilor,
dar şi pentru uzul altor romancieri, iar rândurile sale capătă cadenţa unui
superb poem epic.
Una dintre numeroasele (foarte numeroasele!) chei
ale romanului ar putea fi aceasta: „Filip
Manakis nu-i aruncă nicio privire, nicio vorbă. Simţea un gust sălciu de metal
pe cerul gurii. Şi se gândea că omul-şoarece e un dozator de poveşti dintre
cele mai sordide, nectar pentru presă, se subînţelege”. Romanul ca un dozator
de poveşti!
N-am folosit nici jumătate din însemnările făcute
pentru această sumară prezentare. Construit fără cusur, romanul este foarte
complex, savant orchestrat, relevă o neobişnuită vocaţie de creator epic şi ar merita
un studiu aprofundat: Liviu G. Stan va fi unul dintre numele mari ale
literaturii noastre dintotdeauna.
Dare de seamă despre moarte
Orice carte
a lui Dumitru Augustin Doman se citeşte pe nerăsuflate, fiind realizată perfect
încă de la prima versiune. Maestrul DAD este ceea ce se numeşte un scriitor
plin de har: o inspiraţie nesecată îi deserveşte cu fidelitate, cu nedezminţită
constanţă fiecare pagină scrisă. Oriunde deschidem o carte scrisă de DAD, găsim
spontaneitate, idee şi stil. E cazul şi acestei Moarte de după moarte, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Este printre
puţinii scriitorii români ( Caragiale fiind capul de afiş) care stârnesc
interesul cititorului cult sau de toată mâna. Iată, el ne propune o formă
inedită de creaţie: glose în jurul unei teme literare majore.
Moartea apare ca o obsesie nobilă, parcurgând ca un
fir roşu toate cele 134 de pagini ale cărţii. Memorabilă carte, trebuie spus
din capul locului. Idei proprii, citate, imagini, secvenţe biografice, visuri
sunt prinse ca nişte fluturi într-un insectar.”Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui
neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces…Eram
conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram
mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii
de toată mâna ( facturi, chitanţe şi notificări) ascumdea dovada…” Cartea
debutează cu cu evocarea zilei de naştere a autorului, când s-au întâmplat o
mulţime de evenimente. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar în 1526, Soliman
Magnificul îl ucide pe regele Ludovic al II-lea în bătălia de la Mohacs şi
transformă Ungaria în paşalâc.Şi aşa mai departe. Dar evenimentul cel mai de
seamă este că pe 29 august, 1751, în pivniţele castelului Heidelberg s-a
terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin lume, cu o capacitate de
221 726 de litri.
Reflecţiile sunt care de care mai surprinzătoare :”Nimeni nu-i profet în ţara morţii veşnice.”(
pag. 15) “Gioconda? Zice vizitatorul de
la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul eu este grimasa Morţii cărea-I
cer să mă păsuiască.” Presimţirea
sfârşitului încă din tinereţe: “moartea e poate singura oglindă/ în care
începem să ne vedem”
(Daniel Turcea)
E un regal, o
antologie despre moarte. Price pagină ar merita citată:”Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt
mort, încă gândesc. Sunt.”
Elemente de viaţă
sunt prezentate prin prisma unei morţi pe jumătate absente:”În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă
din apă: voi şti pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în
cârlig.” ( I. D. Sârbu) Sau:”Cu câtă
religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului,
sperând în sine-ţi că acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te
mai uite dincoace de râu”. Imaginaţia stilizează uneori forme interesante:”Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu
picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.” Ori:” Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la
vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici...”
Apar lucruri de o
mare frumuseţe:” Antoine de Saint-Exupery
a dispărut intespestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv,
m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu
avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit
acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută în urmă cu câteva
luni.” Toate textele sunt de o frumuseţe stranie:”Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.”
„Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea
devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar
obscen.”
Partea a doua
cuprinde veritabile poeme în proză, în care biograficul şi ficţiunea îşi dau
mâna.”Medicina este în fond o profesie practicată
de impostori şi rataţi. Ea ameliorează când şi când starea omului, dar menirea
ei ar trebui să fie aceea de a vindeca de moarte, dwefinitiv. Şi ea tocmai asta
nu poate.”
În partea a treia,
umorul este mai accentuat. Sunt convocaţi, printre mulţi alţii, Caragiale şi
Cioran. Uneori rândurile par a fi despresinse din Ecleziast:” Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici
cei vii şi nici cei harnici Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.”
În fine, capitolele
se succed pline de har, de haz şi de o indescriptibilă tristeţe. Citate din
diferiţi poeţi ( Adrian Alui Gheorghr şi Mircea Bârsilă, printre ei) iluminează
zădărnicia vieţii. Uneori rămânem îndelung pe gânduri:”Cum oamenii buni, inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de
vânat animale nevinovate (căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă
că Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor perpese de pescuit şi de
vânat oameni. În fiecare dimineaţă, când ies în stradă, mă uit în dreapta, în
stânga, în sus, în jos mai devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.”
Moartea de după moarte este o carte memorabilă, iar Dumitru Augustin Doman unul
dintre scriitorii români reprezentativi de azi.
marți, 9 iulie 2019
George Geacăr
Dimineața deschid calculatorul și o postare a lui Claudiu Komartin îmi dă fiori. Îmi dau seama că George nu mai este. Simt un enorm gol interior, care mă aspiră spre niciunde. Nu mai sunt în stare să fac nimic. Tocmai voiam să-l întreb ce mai face. Ultima dată vorbisem cu el, pe Facebook, și ne făcuserăm reciproc recomandări în legătură cu alimentația și cu abordarea insomniilor.
L-am cunoscut în 1984, când ne-am întâlnit la Universitate. Ne-am dat amândoi examenul de definitivat în învățământ și am locuit o săptămână în căminul unui liceu bucureștean. Atunci George mi l-a prezentat pe Mircea Bârsilă, tânăr, foarte îndrăzneț, cârlionțat. Urma să devină tată. George era un tânăr voinic și chipeș, care mi se adresa cu ”bătrâne”. Pletele sale castanii fluturau în vânt, aducătoare de noroc. Dintr-o simpatie care dădea peste margini - îmi era dragă până și căciula lui! -, simțeam nevoia să îmbunătățesc formula de adresare și îi ziceam ”bătrânopol”, așa cum făceam și cu Stratan. George era un poet excepțional, un intelectual de elită, debordând de inteligență și de spirit critic. Vorbea degajat, înțepător, profund tonic. Era foarte incomod în polemici, dar ironia sa dură, de care nu se despărțea niciodată, avea asupra mea un efect reconfortant. Râdeam în hohote, în toiul discuțiilor. După probele de examen, ne plimbam prin Cișmigiu, discutam și ne amuzam. Aveam în comun o geană din Céline. Ne descopeream cu încântare, unul celuilalt, ciudățeniile. El a intuit în mine un personaj care se află veșnic între lumi, neavând loc pe nicăieri și neacomodându-se în niciun mediu social. George pășea optimist pe o cale pe care i-o sugerase Cezar Ivănescu, despre care vorbea cu mare respect. Îl admira, de asemenea, pe Tudor Cristea. Cum începuse să mi se rărească părul, am mers împreună cu proaspătul meu prieten să-mi cumpăr o pălărie. Vânzătoarea mi-a oferit una cu borurile mari, de bulibașă. George a râs și i-a zis :” Stați, doamnă, că nu vrem să-l face pe Șerban primar!”
Am trecut amândoi cu succes de probe și ne-am despărțit pentru a nu ne revedea niciodată. Am pecetluit prietenia noastră, pentru vecie, cu o sticlă de coniac Târnave. El și-a continuat cariera de poet, eu n-am contenit cu rătăcirile. Când m-am decis, într-un târziu, să public un mic roman, primul care a scris despre cartea mea, în Litere nr. 8, august 2003, a fost George. Articolul, Sleirea fântânii în postmodernism, este o capodoperă de acceptare a unei formule artistice, pe fondul unor obiecții de o mare gravitate, dar făcute într-un mod autoironic. Am scris și eu o cronică la un volum al lui, dar redactorul revistei care urma să-mi găzduiască textul, Constantin Carbarău, mi-a pierdut articolul, cartea - o ceruse s-o citească! - și fotografia la care țineam cel mai mult. Am corespondat cu George ani în șir și păstrez și acum epistolele sale. Ne telefonam. Vorbeam mult, bucurându-ne pentru dialogul nostru. Un apel al lui m-a prins pe când intram într-un cabinet medical. Am răspuns și l-am făcut pe doctor să aștepte. M-am operat și am făcut depresie. Pe urmă i-a venit rândul și lui să treacă prin Infern. Ne-am regăsit cumva teferi și am continuat să comunicăm. Eram sigur că va atinge o vârstă venerabilă și vom avea timp pentru multe.
A dispărut un mare poet. Am rămas fără cuvinte. Timpul nostru nu mai este.
Ne vom revedea, bătrâne, pe plaiurile veșnicei vânători a cuvântului care exprimă adevărul.

miercuri, 12 iunie 2019
Arena nr. 4. O povestire
Arena
nr. 4
lui Juan Martin Del Potro
Arena
de tenis a fost construită recent şi poate găzdui treizeci de mii de
spectatori. Avea toate facilităţile care întâmpină poftele şi mofturile omului
modern. Aşa că oamenii mestecau tot timpul şi aveau în mână pahare cu cele mai
fine băuturi. Mulţi adormeau şi, între două servicii, se auzeau sforăituri, iar
jucătorul aflat la serviciu tresărea vizibil enervat. Cu timpul, oamenii din tribune începură să
aibă cele mai diverse preocupări: dormeau, discutau despre vreme, făceau
politică ori scăpau intenţonat pe jos câte un obiect, pentru a se uita sub
fusta vecinei de scaun. Aşa se face că în timp ce un tenismen avansa către
fileu, pregătindu-şi voleul, un horcăi puternic puternic, venit din tribune, îl
făcu să-şi piardă concentrarea, alunecă pe suprafaţa dură şi piciorul stâng îi
trosni ca un vreasc. Fu scos pe braţe din arenă şi o ambulanţă îi transportă la
spital. Asta nu fu nimic, fiindcă mai pe seară doi jucători îşi dislocară
segmentele la aceeaşi minge: unul îşi deplasă şoldul, celălalt umărul. În ziua
următoare se petrecură cinci accidente şi numărul acestora se menţinu la acest
nivel toată săptămâna. Pe urmă, fracturile şi rupturile musculare se înmulţiră
ameţitor. Câteva ambulanţe aşteptau în permanenţă la intrarea în arenă.
Spectatorii părăsiră celelalte terenuri, inclusive arena centrală, pentru a
umple arena nr. 4, care deveni neîncăpătoare. Se organiză un sistem de pariuri
care le umflă buzunarele multora. Se paria, de exemplu, dacă tenismenul R. F.
îşi va scrânti genunchiul drept, în ghemul al treilea din setul al doilea. Dacă
N. D. va suferi o întindere în primul ghem al setului al cincilea. Dacă lui R.
N. I se va face rău în ghemul al patrulea din primul set. Şi aşa mai departe.
Ce se întâmpla pe celelalte arene deveni cu totul neinteresant. Un comentator
avansă ipoteza că sunt, în lume, mai multe porţi spre Infern şi arena nr. 4
este una dintre ele. Omul îşi argumentă teoria cu vasta sa experienţă căpătată
într-un spital de boli nervoase. Clinica era una de lux. Rezervele erau de cel
mult trei pacienţi, erau călduroase şi dotate cu televizoare şi internet. Toată
lumea ştia însă că în rezervele 4, 5, 10 şi 15, pacienţii contractau tot felul
de afecţiuni şi plecau acasă muribunzi, deşi în saloanele menţionate, aşternuturile,
podeaua şi baia sclipeau de curăţenie. Dacă nu-i plăceai asistentului-şef,
acesta te condamna la moarte, repartizându-te în rezerva nr. 4. Nu exista altă
explicaţie, spunea un credincios care murmura toată ziua rugăciuni, decât că
locurile respective erau porţi către iad. Ceva din comportamentul piosului
bolnav nu-i plăcu asistentului-şef şi acesta îl expedia în rezerva nr. 4, de
unde omul plecă acasă, delirând şi având năluciri. Rezerva nr. 4 era, fără
niciun dubiu, o intrare în lumea Răului. Cam aşa, declară comentatorul, se
întâmplă cu arena nr. 4. După această declaraţie, celelalte arene rămaseră fără
niciun spectator şi patru ecrane uriaşe fuseră amplasate în jurul arenei nr. 4.
Străzile învecinate fură blocate şi tot oraşul urmărea meciurile în care
tenismenii rămâneau handicapaţi pe viaţă. Competitorii socotiră că primesc prea
puţini bani pentru spectacolul pe care îl ofereau întregului mapamond, aşa că
începură, în secret, să joace la pariuri şi să aranjeze accidentele. Se văzură
scene care băteau orice imaginaţie: gâturi sucite ireversibil, braţe şi
picioare paralizate instantaneu, dinţi scoşi cu mingea, fracturi craniene
provocate de lovirea repetată a capului cu racheta. Jucătorii se întreceau pe
ei înşişi. Deveniră nişte actori de geniu. Simulară leşinuri, bătăi între ei
sau cu arbitrii, crize de orbire. Actorii se specializară: unii erau foarte
buni la căzăturile pe burtă, alţii săreau în cap, în fine cei mai mulţi cădeau
de-a-n picioarele. Cu timpul fuseră angajaţi fachiri care înghiţeau flăcări şi
săbii, printre băieţii de mingi, până ce protagoniştii se hotărâră să facă ei
înşişi circ. Deveniră la modă morţile cerebrale şi infarcturile făcute în timp
ce se jucau mingi extreme de spectaculoase. Dolarii curgeau cu miliardele.
Şi
atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Un jucător făcu infarct pe bune şi muri în
timp ce le zâmbea spectatorilor şi îi aplauda pentru zarva de sute de decibeli
pe care aceştia o făceau. Zadarnice fuseră tentativele de resuscitare pe care
medicii de pe ambulanţă le iniţiară. Sportivul muri în drum spre spital. Vestea
se răspândi repede în mass-media. Brusc, spectatorii declarară că s-au săturat
de atâtea maimuţăreli. Suportaseră prea multe simulări grosolane, de la crize
de epilepsie până la accesele de agorafobie ale unora. De la fracturi până la o
orbire inabil prefăcută. Era însă prea mult ca un jucător să moară de-a binelea
pe teren.
Şi părăsiră arena până la unul.
Etichete:
Arena nr. 4,
Juan Martin Del Potro,
Şerban Tomşa
Abonați-vă la:
Postări (Atom)