Noiembrie, iepuri mecanici

Această povestire a apărut, cu titlul Ultima vânătoare, în antologia Alertă de gradul zero în proza românească, coordonată de Igor Ursenco, dar avea atâtea greșeli, încât am roșit de jenă. Vina, firește, a fost a mea. Tastez prost și încet, cu un singur deget. Textul a mai fost tipărit în revista Sintagme literare, scoasă de Geo Galetaru și în Almanahul Sintagme literare.

Când se trezi, soarele era aruncat departe, pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să aţipească din nou. Aerul rece, din camera înaltă, nezugravită de mulți ani,  îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.

         Trase plapuma pe cap, dorindu-şi să alunece din nou în somn. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă, răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu viscole și zăpezi de frişcă ţinută în frigider. Când începea să ningă, simțea că s-a întors cu adevărat acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acoperită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale.  Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită, ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu, își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate, iar malul răului devenea o adevărată junglă. Toamna se colorau și se înmiresmau ierburile şi copacii, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. Erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă.  Pământul cenușiu mustind de apă, căzi de baie prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o ceașcă de pământ. Beau amândoi cu înghiţituri mici, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori într-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră acolo, pentru totdeauna. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică,  descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau ca nişte musafiri nepoftiţi şi bădărani în viața tihnită a lui Casoss. Lucrurile curseră din ce în ce mai repede : protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său în dizgraţie și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau,  evenimentele salvatoare din 1989.  Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său.  Iată însă că un document ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ultima sa fugă -. Aici, printre zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsa învăţătorului, refugiindu-se într-o ascunzătoare sigură, despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.

          Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. În mijloc era conacul construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Pe latura sudică avea un balcon îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când slăbiciunea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori nepotul ieșea şi el acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână secular, intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne, care se aliniau pe malurile apei.

De sub așternut auzi ușa și zgomote metalice la uşa sobei. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.

─ Gata? Pe baricade? se ridică Casoss în capul oaselor.                           

Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească păsările. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai că niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle, furând puii şi determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică, iar cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoarele.

Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.

─ Ei, ce s-a mai întâmplat? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.

─ Vulpoiul ăla alb, sau ce dracu o fi, a desfăcut iar plasa de sârmă.

─ Mare scofală! O reparăm, încercă să-l liniștească academicianul.

─ O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm? Că ne-a luat patru curcani.

─ Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, trosnindu-și oasele.

Era o  dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe argintie putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.

─ E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.

─ ‘Ai că nu te cred, râsese Casoss.

─ Nu mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…

Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.

─ Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.

─ Mergem, îl corectă acela.

─ Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.

Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine, ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.

Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.

         Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul.  Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine. După ce vânatul din ţară fusese aproape în întregime distrus de armele braconierilor,  unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici. Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.

Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure.  Abia atunci observă că intrase în zona interzisă,  a adevăratului vânat. Acum era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian care făcea ravagii în rândul zimbrilor mai greoi. În ultima vreme se reduseseră îngrijorător efectivele de dropii și bouri și nu mai rămăseseră în viață decât câțiva cerbi. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.

  Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.

Își aduse aminte că îl auzise pe Catalan spunând că vânătorile în zona lupului alb erau peste măsură de primejdioase, fiindcă marii demnitari organizau aici vânători de oameni și puneau apoi dispariția acestora pe seama carnivorelor aduse din nordul Rusiei. Țintele erau mai totdeauna vânătorii solitari, care sfârșeau sub gloanțele senatorilor și miniștrilor, fiind după aceea devorați de sălbăticiuni. Casoss zâmbi. Era o poveste atât de vizibil cusută cu ață albă, încât nimeni nu-i dădea crezare. Cei care răspândiseră această legendă urmăreau, probabil, descurajarea vânătorilor.

   Acum mergea cu pași repezi, transpirase din belșug, mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului  și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă.

   Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Vânătorii guvernamentali îl așteptau la cinzeci de metri în față, cu armele pregătite. Se opri brusc, paralizat de groază. Mai apucă să le vadă hainele de camuflaj, scumpe, când ei puseseră deja puștile la ochi.

                                      ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )

Cartea unei vieți

          Cum poți justifica o viață?  Când poți spune că n-ai trăit degeaba? Sigur, mă refer la cei care trăiesc în aerul rarefiat al marilor idei, fiindcă, vorba lui Mircea Cărtărescu, despre eșec vorbesc numai învingătorii. Altminteri, orice familist cu un cont bancar substanțial, cu mașini, vile și femei la grămadă, spune că el e realizat, iar Nichita, bunăoară, a fost un ratat. La o petrecere de acum un sfert de veac, un inginer mucalit, Ursea, mi-a zis aceste cuvinte memorabile : ” Crește unu' douăzeci de porci și zece tauri și pe urmă spune că nu mai aveți niciun merit, dom' profesor!”
         Va fi avut Beethoven sentimentul zădărniciei?
         Dar Kant și Hegel, doi dintre cei mai mari filosofi care au existat vreodată?
         A fost mulțumit Michelangelo după ce a terminat Capela Sixtină?
         Știm sigur că Leonardo a căutat continuu drumuri noi și a finalizat puține lucrări.
         În ceea ce mă privește, aș fi împăcat dacă aș fi scris povestirile lui Cehov sau unul dintre romanele : Suflete moarte, Maestrul și Margareta, Rodul pământului, Conjurația imbecililor, Orbirea, Sub vulcan, La răsărit de Eden, Ora de germană, Relatare despre regele David, Deșertul tătarilor. Dacă ar fi să aleg unul singur, mi-aș călca pe inimă și m-aș opri la Conjurația imbecililor. (Firește că în România de azi niciuna dintre aceste cărți n-ar fi avut niciun ecou. ) Din cauza unor conjuncturi nefericite, am fost un întârziat, m-am rătăcit tot timpul și am descoperit poteca foarte târziu. Dar oare chiar asta e calea?  Și acum, în timp ce elevii mei îmi povestesc că se visează prin baruri, visele mele mă poartă pe străzi întunecoase, necunoscute, neliniștit că n-am prins cursul ținut de un mare profesor sau că am încurcat drumul către o bibliotecă.  Dar aș fi fost fericit dacă aș fi putut avea existența magică a lui Axel Munthe și aș fi scris Cartea de la San Michele. Să nu fii mare scriitor, dar să fii atât de împlinit ca om, cum a fost acest suedez uluitor, mi se pare suprema reușită a unei vieți. N-am găsit nicăieri o conștiință mai evoluată și un omenesc mai copleșitor decât în Cartea de la San Michele. 

Când Dumnezeu a cerut puțină apă

În ținutul din care dispăruseră ulmii și turturelele, verile erau prea călduroase, iar iernile prea geroase.

Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se strecurau, leneșe, către nicăieri.

Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și l-a legat cu o sfoară groasă de tulpina unui soc, crescut lângă bucătărie.

─ Îl ţin aici până moare de foame şi de sete şi pe urmă îl împăiez, rânjise omuleţul.

Dar uliul se ţinea pe picioare şi după patru săptămâni. Când piticul cel negru se apropia, pasăre îşi zburlea aripile, pregătindu-se să se apere. Într-o după-amiază de vară, bărbatul ţigănos şi-a pierdut răbdarea, a luat toporul de pe un butuc şi a tăiat uliul în bucăţi, începând cu picioarele.  Băiatul  văzuse cum  vietatea ţipa de durere şi se zvârcolea în agonie. A  fugit în cimitir, printre stânjeneii violeți și crinii cu parfumuri grele, înecăcioase, unde a încercat să citească din Cireşarii. Dar n-a reuşit.

Vecinul din fața casei, roșu și buhăit, dormea până târziu și sforăia de se scuturau merele din cei doi pomi aflați la poartă și se speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.

─ Cât e ceasul? îl întreba el pe băiat, ieşind din bojdeucă şi întinzându-şi oasele.

─ Stai să mă uit, răspundea piciul şi intra să se uite la ceas, deşi ştia că grăsanul se trezeşte mereu la ora zece.

După aceea, roşcovanul îl întreba pe copil cât face nouă înmulţit cu şapte. Omului i se părea că asta este cea mai grea problemă din lume. Lămurit şi somnoros, se întorcea la patul său şi se culca din nou.

 În spatele bojdeucii în care stătea puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea tigvele pe care le cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi împăia.

Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a zis văduvoiului iubitor de tigve și de sfârleze :

─  Dă-mi și mie ...ăăăă....să fumez...ăăă ...nițică apă!

─  Ia ascultă! Nu ţi-e ruşine să-ţi baţi joc de mine? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Apa se bea, nu se fumează! Mă iei de prost?  Du-te şi... fumează apă în altă parte!

─ Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să fiu mai atent. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am voie să mai greșesc.

Și a pornit încetișor mai departe, printre pietrele drumului, șontâc, șontâc.

După câteva secunde de uluială, stăpânul jucăriilor s-a îngălbenit la față și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă. Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit de pașii săi.

Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a făcut febră. A zăcut câteva zile.

După ce și-a revenit n-a întârziat să pună, pe pătuţul de lemn de la poarta sa,  o oală de pământ plină cu apă, care avea să-l aştepte în fiecare zi pe Dumnezeu.

Apa se înfierbânta vara și îngheța iarna, când spărgea vasul în care era pusă.

 ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )

Nu există țară pentru artiști

Era poreclit Dom Pedro și ar fi putut să facă o facultate adevărată, așa cum le spunea el instituțiilor de învățământ de pe vremuri. Dar n-a vrut.

̶  La stilul meu, precis aș rămâne mereu cu câteva restanțe pe toamnă. Mai mult m-aș târî. Ce, asta ar fi viață?

Omul avea o prestanță evidentă, datorită staturii impresionante și părului negru, des ca peria. Purta şi o mustaţă bogată, cu vârfuri ascuţite, în stil mexican, responsabilă de porecla exotică, căpătată încă din adolescenţă. Era foarte demn și nu se umilea niciodată. Se purta cu nepăsare și devenea lacom doar atunci când pe masă se punea ceva care îi plăcea. Una peste alta, un bărbat care respira libertate prin toți porii ființei sale.

A trecut prin multe meserii, dar la serviciu făcea exact ce îi poftea inima. Se simțea obosit, lua o pauză. Voia să plece, pleca. Avea poftă de o bere, o bea. Îi era somn, se culca. Era enervat, se îmbăta. Degajat, fără explicații, fără regrete. Dacă șeful îl amenința cu concedierea, a doua zi nu se mai ducea el la slujbă. Și nu mai călca pe acolo toată viața.

Dom Pedro avea niște expresii favorite care făceau din el o prezență agreabilă, așa că toți îi căutau tovărășia.

─ Măi, să fie!

─ Salut, tot, săru’  mâna, la revedere, sărbători fericite, ăla e, ce mai!

─ Ai, mă, zău?

Era iubit și respectat fără să fi făcut cel mai mic efort în direcția asta.

Era de pomină întâmplarea când Pedro, soldat fiind,  a agățat o prostituată și s-a dus cu ea la o margine de pădure. Era beat și nesigur pe el.

─ Ai de gând să faci ceva sau plec? Că n-am toată ziua la dispoziție, l-a grăbit femeia.

Pedro s-a ridicat în picioare. Orizonturile se clătinau, prăbușindu-se peste el. Atunci i-a venit ideea salvatoare și s-a așezat la loc.

─ Fă, tu știi că nu bine să te f...ţi cu oricine? a întrebat-o el pe tânără. Nu e moral să fii curvă și pe deasupra...

─ Po-poftim?  s-a bâlbâit ea, necrezându-și urechilor.

Dar Pedro a predicat înainte, făcându-i o morală strașnică.

Părinții săi, oameni foarte înstăriți, au murit și i-au lăsat moștenire o grădină cu vie  și o casă mare, cu nenumărate camere. Dom Pedro s-a retras la țară și a devenit și mai liniștit. Ca să aibă bani de țigări, vindea azi o ușă, mâine o sobă, iar mai târziu obiecte de mobilier. Se învecina cu niște tineri blonzi ca nişte norvegieni, care mergeau, în nopțile de toamnă, la furat porumb de pe câmpurile CAP-ului.

─ Băi, a zis unul dintre voinici, putem noi să-l lăsăm pe Dom Pedro să moară de foame?

Au convenit că nu puteau. Așa că în următoarea noapte l-au convocat și pe el la o expediție de jaf. La miezul nopții s-au urcat în căruță. Acolo băieții aveau o sticlă mare, plină cu țuică.

─ Îmi dați și mie un gât? a întrebat, politicos, Dom Pedro.

Tovarășii săi s-au precipitat să-i satisfacă dorința.

Când au ajuns la tarlaua pe care o aveau ca țintă, Pedro băuse trei sferturi din conținutul clondirului. Fârtații i-au pus un sac în mână și l-au îndemnat să nu piardă timpul. Dar după ce a coborât din teleguță, el a simțit cum o fericire fără margini îi inundă toată ființa. Fusese toată viața un om liber, dar acum simțea că zboară. I s-a năzărit că ar putea fi un comisar care îi vânează pe infractori. A întins mâna spre un camarad, ca și cum ar fi avut un pistol, și a răcnit :

─ Bummmm!

Hoții au sărit ca arși.

─ Băi, Pedro, dă-o dracu de treabă, pune mâna și umple sacul, că n-avem timp de goange!

─ Bauuuuuu!

─ Pedro, nu fi nesimțit! Te-am luat cu noi de milă și tu ne dai de gol?

─ Bummmm!

─ Auzi? Dacă te-ai îmbătat, stai măcar liniștit și nu mai face tărăboi !

─ Paaaaac!

─ Fiiuuuuuu!

─ Bummmm!

─ Bauuuuuuu!

Se dezlănţuise al treilea război mondial.  Băieţii lăsaseră sacii şi se minunau de tărăboiul pe care-l făcea Dom Pedro.

─ STAȚI AȘA! s-a auzit, din boscheţi, o voce autoritară și prăduitorii au rămas încremeniți.

Trei milițieni, cu armele în mâini, îi înconjuraseră.

Dom Pedro râdea de se prăpădea.

- Băi, băiete, a zis un zbir, în timp ce îi punea lui Pedro cătușele, în felul tău ești un...d-ăia... cum le zice...zi-i să-i zic...aha!... un comedian d-ăla! Un artist! De-o juma’ de oră stăm şi te ascultăm.

̶  Ce artist, mânca-ți-aș? s-a revoltat un fur. E un prost care moare de foame. Iar noi, să știi, cântăm și la acordeon  şi suntem oameni de onoare!

Nu mai știu ce s-a mai întâmplat cu personajul meu, dar e clar că lumea asta nu e făcută pentru artişti.
( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )

Locul în care nu mai ești nimic

Unii oameni sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.

Altora le cresc aripi în nopţile de primăvară.

N-am văzut pe nimeni să fie fericit la amiază.

Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi, în zilele de arşiţă, pe fundul unei bălţi răcoroase.

Dar există, pentru fiecare, spații  în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.

Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit.

Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.

Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, plecat fiind în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase  aievea mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. Nu era nici zi, nici noapte, nici vară, nici iarnă. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Niciun pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.

Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite ?

M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit.

              ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )

Un înger lovit pe trecerea de pietoni

            Pentru Niculina Marian

        Un înger se îndreaptă către un spital bucureştean, prin ploaia cenuşie de iarnă. Vrea să vadă cu ochii săi supraceleşti dacă nu s-a împuţinat lumina în ochii şi în sufletele chirurgilor. Omul de la volan zări îngerul, îi ghici şi aripile pe sub pardesiul subţire şi se gândi că un asemenea trofeu nu avea nimeni. Bărbatul este proprietarul mai multor supermaşini, dar acum conduce un Mercedes-Benz negru. Braconează prin pădurile din jurul capitalei şi are acasă mai multe congelatoare pline cu iepuri, căprioare şi mistreţi. Tapiţeria tuturor maşinilor sale este din piele asortată la culoarea caroseriei. Văzu îngerul îndreptându-se către trecerea de pietoni şi se gândi la pielea albă, diafană, a acestuia. Da, aşa ceva era un adevărat vis. Mascul hotărât, care a făcut tot ce şi-a dorit, fără să dea socoteală nimănui, şoferul supraponderal şi transpirat pândi momentul în care îngerul făcu al doilea pas pe zebră şi ţâşni cu limuzina, doborându-l. O aripă se desprinse de pe spatele făpturii cereşti, fâlfăi de câteva ori şi se opri la picioarele unui cerşetor. De sub arhanghel izvora un sânge evanescent care se volatiliza, umplând aerul cu toate culorile curcubeului şi cu un inconfundabil miros de trandafiri. Criminalul vru să coboare şi să-şi arunce prada în portbagaj, dar lumea se strânsese ca la urs şi el fu nevoit să demareze, strângând pumnii şi blestemând curiozitatea proştilor, fiindcă era sigur că de solidaritate nici nu putea fi vorba. Mesagerul ceresc avea picioarele fracturate, dar se ridică zâmbind, îşi potrivi oasele zobite la loc şi acestea se vindecară instantaneu. Dădu să plece, nu şchiopăta deloc, însă aripa lipsă îi dădea un aer caraghios.

─ Stai să-ţi dau aripa, strigă cerşetorul, fugind după el.

─ Nu mai am nevoie de ea, zise îngerul surâzând. Acum e a ta.

─ Cum să fie a mea? Te rog să o iei, că nu te mai primeşte acolo, sus, spuse rugător cerşetorul şi făcu un gest semnificativ în sus.

─ Te înşeli, îngerii n-au nevoie de aripi. Le poartă uneori doar că să fie recunoscuţi de păcătoși. Puneţi-o pe spate, mai zise îngerul şi se îndepărtă uşor, ca în vis, către poarta spitalului.

─ Eşti nebun, mai apucă să spună boschetarul.

Dar nu apucă să termine, că aripa de înger îi sări din mână şi i se aşeză pe spate. O simţi şi pe a doua care îi ieşise prin zdrenţe şi fâlfâia nerăbdătoare, desprinzându-l încet de trotuar şi ridicându-l deasupra oraşului.

 ( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )

Fluturele ( o schiță scrisă din rațiuni didactice)

      Doamna Margareta tocmai a împlinit șaizeci și cinci de ani. E scundă, brunetă, cu o față ca o lună plină. E văduvă de mulți ani și are două fete care au terminat studiile. Una e profesoară la o școală din Militari, cealaltă este contabil la o bancă. Doamna Margareta s-a obișnuit să ghicească viitorul fetelor sale după un anumit semn.

Prima dată s-a întâmplat când stătea de vorbă, în bucătărie, cu Ana, fata vecinilor, studentă la Drept. Vorbeau despre vreme, despre faptul că în piață legumele s-au scumpit din nou și că e greu să mai găsești azi un bărbat căruia să-i acorzi încredere. În momentul acela un fluture alb a venit în zbor și s-a așezat pe rama ferestrei. A doua zi, studenta a fost cerută în căsătorie de un medic, chirurg la Spitalul Universitar.

La fel s-au petrecut lucrurile cu Maria, fata cea mare a doamnei Margareta. Erau în aceeași bucătărie și mama îi făcea fiicei o listă pentru cumpărăturile pe care fata urma să le facă din piață.

̶  Să nu uiți să iei păstârnac. E foarte important. Păstârnacul dă gust și aromă supei.

̶  Iau și tarhon?

̶  Ia și tarhon, că poate înlocui sarea.

Un fluture mare, roșu, s-a oprit pe rama geamului. Doamnei Margareta a început să-i bată mai tare inima. A doua zi Maria a fost cerută în căsătorie de un coleg, profesor de educație fizică.

Când la fereastra bucătăriei s-a oprit un fluture galben, a doua fată, Cristina, s-a măritat cu un ofițer.

Acum doamna Margareta  e liniștită. Și-a măritat fiicele și trăiește singură în apartamentul de două camere. Săptămânal este vizitată de cele două fete care muncesc mult, dar sunt fericite alături de soții lor. Maria așteaptă un copil.

Doamna Margareta a aprins aragazul să-și încălzească supa și s-a așezat pe scaun. Se simte obosită. Privirile ei se odihnesc în ramurile plopului din fața ferestrei. Și atunci un flutura mare, negru, se așeză pe rama ferestrei.

”Vai! se sperie femeia. Ăsta chiar că e frumos!”

A doua zi, Cristina, fata mai mică a doamnei Margareta,  sună îndelung la ușă, dar nimeni nu veni să-i deschidă. Abia după ce pompierii au spart ușa, au găsit-o pe doamna Margareta stând nemișcată, în fotoliul din fața televizorului, având ochii deschiși și părând că se uită spre ușa bucătăriei.

Humbert Humbert la psihanalist : Lolita este America văzută de un impostor

    La început a fost fascinația pentru geniul și posibilitățile artistice ale lui Nabokov : strălucitor, unic, plin de revelații. Se întâmplase să recitesc mai multe capodopere ale literaturii universale și am rămas uimit de diferența de forță literară existentă între Nabokov și, să zicem, Canetti. Ultimul mi s-a părut șters, modest prin comparație cu rusul, dar norocos în a nimeri, o dată în viață, o viziune uimitoare și niște personaje unice.
    Pe urmă m-a captivat evoluția lui Humbert Humbert. El este un rătăcit sau un impostor. Nu-și cunoaște ori își ascunde originile. Când se prezintă, spune că este fiul unui elvețian ”de origine incertă” și al unei englezoaice care moare timpuriu, fără să lase, în aparență, urme adânci în existența copilului. Originea incertă și moartea mamei ar putea indica absența unui leagăn matern, al unei patrii abandonate în împrejurări nefericite. În primii ani, Humbert este un copil răsfățat și dominat de obsesii erotice. Prima sa iubită este serafică, iar lucrul acesta îi trezește  puternicele instincte sexuale, iar acuplarea pe o plajă, la o vârstă incredibil de fragedă, este împiedicată de niște martori vulgari și zgomotoși. Ulterior Humbert are intuiția nimfetei, a Lolitei, copila inocentă și demonică, încarnată mai târziu, în mod desăvârșit, în Dolores Haze. Este oare Lolita o rusoaică, spiritual vorbind? Da și nu. Inocența, grația, feminitatea și demonismul sunt categoric rusești. Vulgaritatea, caracterul pervers și sexualitatea debordantă vin de peste ocean. Nu orice fetiță este o Lolită și nu orice adult o simte pe inocenta-demon :”Trebuie să fii artist sau nebun, o ființă posedată de o infinită melancolie, cu o bulă de otravă fierbinte în viscere și o văpaie supersenzuală arzând permanent în delicata coloană vertebrală ( oh, de câte ori te vei umili și te vei ascunde! ) ca să distingi dintr-o dată, după semne inefabile - conturul vag felin al pomeților, suplețea unui membru acoperit de puf și alte indicii pe care disperarea, rușinea și lacrimile de duioșie îmi interzic să le enumăr - micul și fatalul demon printre copiii normali. Ea stă acolo neștiută de ceilalți, ea însăși ignorându-și fantastica putere.” ( Vladimir Nabokov, Lolita, Polirom, 2003, pag. 23) Actul sexual întrerupt în copilărie face din viitorul bărbat un pedofil. Pentru a-și motiva înclinațiile perverse, Humbert pune la bătaie o erudiție demnă de respect : ”Bătrânii Lepcha, în vârstă de optzeci de ani, se împreunează cu fete de opt ani și nimeni nu se mai formalizează. La urma urmelor, Dante s-a îndrăgostit nebunește de Beatrice, fetișcana sclipitoare, fardată și grațioasă, îmbrăcată într-o rochie purpurie și împodobită cu multe bijuterii. Beatrice avea nouă ani și întâmplarea s-a petrecut în 1274, la Florența, în timpul unui banchet, în vesela lună a lui mai. Iar Laura, de care se îndrăgostise nebunește Petrarca, era o nimfetă blondă, de doisprezece ani, care se zbenguia prin polen și praf, o floare în plin zbor pe frumoasa câmpie văzută de pe dealurile din Vaucluse.” (pag. 26) Humbert admite cumva  - ”nebunește”! -  că toate cazurile prezentate sunt totuși niște anomalii. O caută pe Lolita chiar printre prostituate, dar este dezamăgit. Se căsătorește cu Valeria , care îi atrage atenția cu ”aerele ei de fetiță palidă”. Deziluzia este mare : ”în locul fetiței palide ce făcea trotuarul, Humbert Humbert s-a pomenit că ține în brațe o babă, multă, grasă, cu picioare scurte, sâni mari și, practic, fără minte.” Sarcasmul lui Nabokov este, ca deseori în acest roman, teribil. Humbert Humbert moștenește o mică afacere în America, iar Valeria se îndrăgostește de un taximetrist, un rus alb, și se produce divorțul. Detaliile întâlnirii celor trei sunt, iarăși, excepționale. Humbert are porniri criminale când descoperă că iubitul soției sale se ușurase la toaletă, își aruncase și mucul țigării, dar nu trăsese apa. Divorțul de Valeria înseamnă o tentativă de a se despărți de Rusia natală, de originea sa „incertă”. Dar estetul desăvârșit din Humbert Humbert, care nu putea fi decât rus sau european, scoate iarăși capul la suprafață când prezintă minunățiile din America. N-am văzut la niciun scriitor american peisaje mai frumoase și de un bun-gust mai frapant decât cele evocate de Humbert. Sunt nenumărate tablouri de neuitat, dar voi oferi doar o mostră : ”Din când în când, pe imensitatea acelor câmpii, arbori uriași înaintau spre noi și se strângeau în pâlcuri, sfioși, pe marginea șoselei, pentru a oferi o fărâmă de umbră umanitară deasupra unei mese de picnic, cu pete de soare, pahare aplatizate de hârtie, ghindă și bețe de înghețată împrăștiate pe pământul cafeniu. ” ( pag. 186-187) Descrierea Americii, făcută în timpul nesfârșitelor preumblări cu Dolores, înlocuiește evocarea actelor sexuale. Nabokov n-are și plăcerea exhibării detaliilor, precum Henry Miller sau Bukowski. Cunoașterea biblică a Lolitei este pudică, sugerată prin explorarea Americii.
     După ce Lolita îl părăsește, Humbert se consolează o vreme cu Rita, o variantă a Soniei Marmeladova. După ani, o scrisoare de la Lolita îi permite să o găsească pe fosta sa iubită, măritată, gravidă, banală - începe să semene cu maică-sa! -, lefteră și veștedă. Scena revederii este cutremurătoare. Dar mai multe elemente nu sunt motivate literar, ci doar psihologic. Humbert îi cere femeiuștii, în ciuda crudei realități, să fugă cu el. Are revelația faptului că a fost un monstru care i-a furat fetei copilăria și află, cutremurat, că nu el a fost iubirea vieții ei, ci celălalt, care i-a urmărit prin toată America și i-a furat-o pe Dolores. Humbert plecase la întâlnire înarmat și hotărât să-l omoare pe bărbatul care îl deposedase de obiectul fericirii sale. Cum acesta nu este soțul Lolitei, el pornește, după ce-i lasă viitoarei mame o sumă considerabilă, în căutarea lui Clare Quilty, marele vinovat pentru prăbușirea iluziilor sale.  Îl găsește pe răpitorul Lolitei și îl ucide într-o scenă lungă și sângeroasă. Sunt mai multe motive pentru care suprimarea lui Quilty nu este firească : timpul trecut, umorul și talentul victimei de a relativiza evenimentele în timp ce discută cu călăul său ( elemente care ar fi putut tempera elanul criminal al lui Humbert, bărbat cult și inteligent), înfățișarea ultimă a Lolitei, sentimentul zădărniciei, faptul că fata nu-l iubise niciodată pe Humbert și conștientizarea ideii că a fost un descreierat care a privat-o pe Dolores de copilărie.  Humbert ajunge un fel de Raskolnikov, care comisese o crimă cu toporul, dar sfârșește ca Mink Snopes, într-o închisoare americană. Omul își greșește și vârsta, înfăptuind la maturitate ceea ce visa să facă în copilărie. Agresor al Lolitei, Humbert Humbert devine ulterior o victimă a fetei, adică a unei Americi superficiale și corupte.
       Marea problemă a lui Humbert Humbert și marea temă a romanului ar fi criza de identitate. Personajul are o natură duală, poate chiar o triplă personalitate.  Oscilează între estetismul și erudiția uni european, înclinațiile artistice ale unui rus și bizareriile unui psihopat american. La sfârșit, Humbert Humbert încă n-a optat pentru adevărata sa identitate, rămasă pe veci ”incertă”.

P.S. Dacă îi refuzăm lui Humbert Humbert credibilitatea, s-ar putea afirma că el minte când își etalează pedofilia, iar Lolita este doar alegoria a lumii în care trăim. Ca personaj, ea este totuși atât de vie, atât de reală! Această ambiguitate aproape imposibilă nu-i reușește decât unui scriitor de geniu.

Când cade vălul

* Fericiții din parlament și din guvern se joacă de-a alba-neagra legislativă. Îți votează privilegii și urlă că vor mări salariile, intenționând să le micșoreze. Când sunt prinși cu ocaua mică, recunosc cinstit că nu sunt fonduri pentru măriri, dar...anunță că vor veni cu alt proiect privind salarizarea. La, ce bun, bă? La ce bun? Suntem la cheremul unei clase politice care își bate joc de noi, pe banii noștri, dar care are putere perpetuu, fiindcă și-a creat o clientelă căreia îi aruncă oase proaspete. Iar printre noi se găsesc mereu bravi care se sacrifică de dragul familiilor lor - un os e un os, nu e pâine goală - și din satisfacția de a-și vedea prietenii - pe care-i vând ieftin! - murind de foame. Neam de trădători, națiune de complici, închinători la altarul urii și al compromisurilor urât mirositoare.
* Inconștientul nostru iese la suprafață și când povestim în repetate rânduri aceeași scenă, deseori inventată, redăm același citat, repetăm aceeași replică. De obicei sunt elemente care-i pun pe alții în situații jenante. Unul s-a dovedit a fi ignorant, afemeiat etc. Altul s-a îmbătat și a făcut prăpăd.  Cum nu putem vorbi decât despre noi înșine, complexatul se identifică imediat cu cel de care se râde, dar conștientul lui începe să țipe, arătând spre oameni cunoscuți pe care amarnic îi blamează sau îi căinează cu o șiretenie veninoasă : uite, nu eu sunt bețiv, ci ăla! Nu sunt eu smintit, ci Cutărică! Și o ia de la capăt cu relatarea. De multe ori am senzația că mă aflu în salonul unui spital și aștept să intre doctorii. Poate ăia mă vor salva și nu voi ajunge să fiu țapul ispășitor pentru păcatele tuturor. Pentru greșelile mele, reale sau închipuite, am ispășit destul.
* Cristiano Ronaldo e un mare norocos. Rareori am văzut ca un atacant să aibă atât de des șansa de a se confrunta cu turme de fundași cretini. Oportunist, cam cum era Inzaghi, portughezul nu-i iartă și înscrie câte o căruță de goluri. Capătă încredere, atinge o anumită măiestrie și înscrie puncte frumoase, cum s-a întâmplat cu lovitura liberă transformată în poarta nemților.
* Sunt caractere care put de la distanță. Uneori le simți după vocea bărbatului cu pricina : pițigăiată, nefirească, femeiască ori lătrată, conflictuală, dacă nu e mieros-manelisă, sunând a milogeală. Am un mare păcat pe care trebuie să-l mărturisesc. Rar, foarte rar, mi se întâmplă să am o reacție de respingere instantanee a unor oameni. Îmi stârnesc o repulsie pe care nu mi-o explic. Mi s-a întâmplat în tinerețe cu doi viitori scriitori ale căror nume nu le pomenesc. Unul dintre ei mi-a justificat în timp, prin comportamentul său, aversiunea pe care mi-a stârnit-o. Sunt câteva celebrități față de care am avut aceeași reacție, dar nu-i pomenesc decât pe câțiva : Nadal, Cristiano Ronaldo, Victor Pițurcă, Mircea Sandu, Dominique Strauss-Kahn și, ultimul pe listă, Laurențiu Reghecampf, un ins dubios, ciudat rău, pe jumătate muiere, pe jumătate războinic.
* Când cade vălul. Ați trăit vreodată acele clipe astrale, m-a întrebat deunăzi un domn mai în vârstă, când, după analize atente și frământări fără un rezultat cert, vălurile aparențelor cad într-o bună dimineață și adevărul îți apare întreg în fața ochilor, senin, lipsit de ambiguitate, irevocabil?Rămâi uimit de cât de orb ai fost până atunci și cu câtă liniște accepți și o catastrofă!”
 * Să nu uit să-mi fac un fișier/ atelier literar, numit Fiziologia gherțoiului. Vai, am devenit toți niște mahalagii culturali. Puterea, pe de o parte, și foamea, pe de altă parte, lasă să se vadă monștrii din noi.
P.S. În viitoarea postare voi propune o interpretare nouă a romanului Lolita de Vladimir Nabokov.

Utopii și femei care-și folosesc pumnii

* E necesar să fac o distincție. Dacă scriitorii sunt în totalitate intelectuali - și chiar mai mult decât atât, din moment ce sunt creatori de cultură -, puține personaje se ridică la condiția de proprietari de idei. Am vrut să subliniez tocmai această stare de lucruri într-un articol postat anterior. Ștefan Bănulescu a fost un intelectual de marcă - dar se mai pune această problemă în cazul unui geniu literar? -, însă personajele sale sunt fie rurale, fie locuitori ai unor toposuri imaginare. Și ajungem la marii creatori de utopii, atât de puțini în lume, dar printre care avem și noi reprezentanți marcanți : Ștefan Bănulescu cu Cartea de la Metopolis și Mihail Sadoveanu cu  Creanga de aur, Divanul persian și Ostrovul lupilor. Îi reamintesc pe câțiva dintre cei care au imaginat utopii și distopii : Hesse, Junger, Canetti, Musil, Kafka, rusul Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Nabokov, Bradbury, Pierre Boulle, Kurt Vonnegut.
* Intuiție genială a lui Faulkner în Absalom, Absalom! : oameni care sunt plini de evenimentele celorlalți, ca niște saloane pustii  prin care trec cunoscuții. E un mod subtil de a vorbi despre sărăcia spirituală a celor care nu citesc cărți, n-au idei, n-au trăiri, pe scurt, n-au nimic în interiorul lor care să le aparțină și se umplu cu evenimentele mizere din existențele celorlalți, ca niște haznale încăpătoare.
* M-am întrebat deseori de ce noi n-avem mai multe romane cu personaje civilizate și rafinate, dar ne apropiem de cruzimea și de animalitatea estetică a sud-americanilor. Thomas Mann a scris mii de pagini fără personaje negative. În schimb, în Desculț, oamenilor li se pun botnițe  să nu mănânce strugurii boierului. Creațiile semnate de Preda, Rebreanu și D. R. Popescu mișună de ticăloși, specie frecvent întâlnită și în operele marilor citadini : Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Constantin Țoiu, Mihail Sebastian, Augustin Buzura. Răspunsul e simplu. Imaginarul fiind lângă noi, nu putem scrie romane cu lorzi și doamne rasate decât rareori, din moment ce în lumea în care trăim sunt, printre multe altele, femei și bărbați care se bat cu pumnii, jucând în piese de teatru comice. Oamenilor simpli, destinul le-a rezervat comicul. La tragic, ei au rareori acces. De aceea scriitorul nostru național nu putea fi decât Caragiale. Oameni ai compromisului, nu l-am putut inventa pe Shakespeare și nici nu avem organ pentru a-l percepe.  Ce personaje să imaginezi, când în jurul tău foiesc cetățeni rătăciți într-o lume amorală? Ce complexitate, ce finețuri? Trăiască triștii comedianți! În altă ordine de idei, cu jale o spun, violența vieții noastre de familie nu se compară cu cea întâlnită la alte popoare. Student fiind, îmi amintesc că am văzut, într-un magazin, o fată suavă și un tânăr frumos cum se uitau la niște produse.
- Fire-ai al dracu' dă bețiv, nu te mai uita la sticle, ca lupu' la oi! am auzit glasul îngerului, zicându-i însoțitorului său.
- Fire-ai a dracu' cu căpățâna ta, mă uitam la conservele alea, nu la sticle! a venit un răspuns șuierat și încărcat de ură.
Un student îmi povestea că a văzut cu ochii lui cum, în plină stradă, o băbuță îi aplica moșului ei croșee repetate, cu care îl trimitea la pământ. Loviturile erau însoțite de ocări groaznice. Bătrânelul se aduna cu greu de pe trotuar și o implora pe consoartă :
- Stai, fă, nu mai da, că ne vede lumea!
- Și ce dacă ne vede? brava pugilista.
Și-l cotonogea înainte, cu sârg.
Scene trase parcă la indigo mi-au fost relatate de un profesor. O femeie își altoia cu nădejde bărbatul în bărbie și-l dobora cu măiestrie, însă tot ea striga :
- Dă ce dai, mă, bețivanule, în mine? Dă ce?
- Păi, eu dau? mormăia de jos capul familiei. Mă bați tu, da banii mei e buni.
Într-o seară un vecin al dascălului s-a întors acasă beat mort. Profesorul a văzut, vrând-nevrând, ce s-a petrecut în continuare. Nevasta l-a întâmpinat pe soț cu înjurături și cu o ploaie de pumni bine țintiți, în față și în stomac. L-a făcut ferfeniță.
A doua zi, amicul meu l-a interpelat pe omul care avea capul umflat, nasul rupt și buzele sparte :
- Vecine, da' te-a bătut nevastă-ta, nu glumă!
- Păi... să știi că am și meritat-o, a chicotit cel snopit în bătaie și și-a continuat, șontâc-șontâc, drumul spre nicăieri.

P: S: Pe Eugen Simion l-am auzit vorbind pentru prima dată despre infernul conjugal din opera lui Marin Preda. Mie, sincer vorbind, scenele de isterie din romanele lui Dostoievski, ca și pasajele care îi au centru pe Matilda, Petrică Nicolau și Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, mi se păreau neverosimile. Trebuie să vezi și să trăiești multe nu numai pentru a putea scrie, ci și pentru a înțelege, în calitate de cititor, anumite adevăruri.

Un grătian cu care mă mândresc : inginerul Ion Neagoe

             Mai mare decât mine cu doi ani, Ion mi-a fost coleg când frecventam amândoi școala mare, adică ciclul gimnazial. Era un băiat brunet, cu fața luminată permanent de bucurie. Țin minte că atunci când jucam fotbal și toți eram aprinși la față și încrâncenați, el râdea de se prăpădea. S-a născut pe 22 iunie 1954, în Gratia, în noaptea cea mai scurtă din an, aproape de Sânziene. Și-a petrecut copilăria ” în căruță, sub o cergă, la capul locului, alături de tigva cu lapte bătut”, după cum îmi va scrie peste zeci de ani. Face parte dintr-o familie străveche, având cultul muncii și o autentică credință în Dumnezeu. Tatăl său se numea Anghel, bunicul era Niculae, iar străbunicul a fost Vasile, faimosul Mărtac, cel înzestrat cu puteri paranormale și care avea să dea identitate neamului său : ai lu' Mărtac. Numele familiei a fost inițial Dumitru, dar în timp s-a impus supranumele Neagoe. Tudora, mama sa, provenea dintr-o familie de aromâni și avea un frate Meldiat. Părinții lor erau Chiru și Ioana. Înaintașii veniseră din sudul Dunării, în urmă cu două veacuri și se stabiliseră în cartierul Satul Nou, din Cartojani, apoi în Cadrilater și, în sfârșit, în Gratia, pe vale, între morăreni.  Ion a făcut Liceul de Metrologie din București, în perioade 1971-1976 și a urmat Facultatea de Utilaj Tehnologic București. În prezent locuiește în Petroșani, Hunedoara și este inginer la APA SERV. Este căsătorit din 1983, cu Elena-Dumitra, profesoară de chimie. Are doi copii : Cătălin-Andrei Neagoe, inginer în construcții și arhitect, doctorand la Barcelona și Oana-Monica Neagoe, medic la Paris. Frații lui Ion sunt Maria Neagoe, profesor universitar la Facultatea de Psihologie, Universitatea din București și Ilie Neagoe, șofer, acum decedat. L-am cunoscut pe Ilie, un om de o rară noblețe sufletească, un exemplu de hărnicie tradițională.
De fiecare dată când îl revăd pe Ion, retrăiesc bucuriile unei inocențe care nu se va mai întoarce. Ion m-a vizitat în vara trecută și am înțeles că este ultimul grătian care mai știe originile și așezările străvechi ale Gratiei. A fost o tradiție de familie să păstreze vie memoria a trecutului. Spre rușinea mea, trebuie să mărturisesc că am cunoscut bătrâni centenari și nu mi-a trecut prin cap să-i descos în legătură cu rădăcinile noastre. Nu i-a întrebat nimeni nimic și au căzut în uitare. Cândva am avut ideea de a scrie o monografie a comunei și de a scoate un ziar local, dar cel care mă putea ajuta în acest proiect m-a pasat cu grabă, de parcă aș fi urmărit să obțin avantaje personale : avea alte priorități. Ziarul a apărut aievea, însă nu a fost conceput de mine, ci de o tânără din orașul X, care lucra în redacția uni ziar de acolo și avea umbrelă politică. Exista, de asemenea, o așa-zisă monografie a localității, concepută prin anii '60 de o eminentă învățătoare, dar în text sunt puține informații concrete și multă vorbărie ideologică, inspirată din documentele PCR.
L-am rugat pe Ion să scrie despre locurile noastre vechi de când lumea, să nu ne pierdem identitatea în negurile sulfuroase ale timpului, iar el s-a conformat și a făcut și un desen. E o piatră de temelie pentru viitoarele inițiative de a sistematizare a documentelor legate de comuna Gratia.
Voi posta, în viitorul apropiat, mesajul prietenului meu.


P.S. După ce am văzut Barcelona-Real, simt atât de multă scârbă față de aranjamentele din competițiile sportive și de rolul jucat de arbitri în această mascaradă, încât nu voi mai urmări meciurile de fotbal și nu voi mai scrie despre această modalitate de delectare a minții. Am crezut, după Steaua-Pandurii Târgu-Jiu, că numai în arbitrajul românesc miroase a hazna.