O capodoperă. Întâmplarea de la podul Owl Creek de Ambrose Bierce

        Un bărbat stătea pe un pod de cale ferată din nordul Alabamei, uitându-se la apa care curgea învolburată la douăzeci de pași sub el. Mâinile îi erau duse la spate, încheieturile legate c-o sfoară. O frânghie îi înconjura strâns grumazul. Capătul celălalt al ei trecea peste eșafodajul din lemn de deasupra și atârna liber la nivelul genunchilor săi. Câteva scânduri așezate pe traversele ce susțineau calea ferată le serveau drept eșafod, lui și călăilor săi – doi soldați din armata Federală aflați sub conducerea unui sergent care, în viața privată, ar fi putut trece drept ajutor de șerif. Pe același eșafod, la mică distanță de ei, stătea un ofițer în uniforma gradului său, înarmat. Era căpitan. La fiecare capăt al podului se afla câte o santinelă cu pușca așezată în poziția cunoscută sub numele de „susținere”, ceea ce s-ar traduce prin așezarea armei vertical pe umărul stâng, patul poposind pe antebrațul întors spre piept – o poziție formală și nenaturală, forțând corpul să stea drept. Nu părea să fie datoria acestor indivizii să știe ce se petrecea la mijlocul podului; ei doar blocau cele două capete ale pasarelei care-l însoțea.

         În spatele uneia dintre santinele nu se zărea nimeni; calea ferată intra preț de câteva sute de metri într-o lizieră, după care, curbându-se, se pierdea în depărtare. Fără îndoială, undeva, mai departe, se găsea și un avanpost. Pe celălalt mal al râului era câmp deschis – o pantă lină acoperită cu o palisadă din trunchiuri verticale de copaci, cu locașuri pentru puști și cu o singură ambrazură prin care se ițea țeava unui tun de alamă ce veghea podul. La jumătatea pantei dintre podul piciorului și fort se aflau spectatorii – o singură companie de infanterie stând „pe loc repaus”, cu patul puștilor pe pământ și țevile înclinate ușor înapoi pe umărul drept și mâinile împreunate deasupra magaziei. Un locotenent stătea la dreapta lor, cu vârful sabiei în pământ și mâna stângă odihnindu-se pe cea dreaptă. Cu excepția grupului celor patru de la mijlocul podului, nimeni nu se mișca. Compania era cu fața la pod, privirea pironită, împietrită. Santinelele, întoarse cu fața spre malurile râului, puteau trece drept două statui care decorau podul. Căpitanul stătea cu brațele încrucișate, tăcut, privind cu luare aminte forfota subordonaților, dar nespunând nimic. Moartea este un demnitar care, atunci când sosește anunțat, trebuie primit cu toate manifestările formale de respect cuvenite, chiar și de către cei care-l cunosc prea bine. În codul militar tăcerea și nemișcarea sunt forme de respect.

         Omul care urma să fie spânzurat avea în jur de treizeci și cinci de ani. Era un civil, dacă ar fi să-l judecăm după înfățișarea sa de om al pământului. Înfățișarea sa era normală – un nas drept, buze ferme, fruntea largă, de pe care părul lung și negru fusese dat pe spate, căzând înapoia urechilor pe gulerul jerseului său bine întreținut. Purta mustață și o barbă ascuțită, dar nu și favoriți. Ochii îi erau mari și gri închis, cu o expresie de amabilitate pe care cineva cu greu și-ai fi putut-o închipui la un bărbat cu gâtul în ștreang. În mod evident, nu era un criminal de rând. Codul militar liberal prevede spânzurarea multor feluri de oameni, dintre care nu sunt excluși nici gentilomii.

         Pregătirile fiind gata, cei doi soldați s-au dat la o parte, fiecare trăgând în lături bârna pe care stătuse până atunci. Sergentul se întoarse spre căpitan, îl salută și se retrase imediat în spatele ofițerului care, la rândul său, se dădu înapoi un pas. Aceste mișcări i-au lăsat pe condamnat și pe sergent la cele două capete ale aceleiași scânduri, care se-ntindea peste trei dintre traversele de cale ferată. Capătul pe care ședea civilul aproape că ajungea, dar nu o făcea, pe-o a patra traversă. Scândura cu pricina fusese ținută locului de greutatea căpitanului; iar acum de cea a sergentului. La semnalul celui dintâi, cel din urmă se va da la o parte, scândura se va înclina, iar condamnatul va spânzura între două traverse. Întregul aranjament i se părea simplu și eficace. Fața nu îi fusese acoperită și nici la ochi nu fusese legat. Se uită o clipă la acest sprijin instabil, după care își lăsă privirea să rătăcească asupra apei care se învolbura nebună sub el. O bucată de lemn în derivă îi atrase atenția, iar ochii o urmăriră cum se lasă purtată de curent. Ce încet părea să se miște! Ce ape molcome!

         Își închise ochii pentru a-și concentra ultimele gânduri asupra soției și copiilor săi. Apa, învăluită în aurul soarelui de dimineață, ceața stătută de sub malurile aflate la oarecare depărtare în josul râului, fortul, soldații, bucata de lemn – toate izbutiră să-l distragă. Și acum deveni atent de o nouă perturbare. Frământându-se la gândul celor dragi, i se păru că aude un sunet pe care nu-l putea nici ignora dar nici înțelege, un ciocnet ascuțit, distinct, metalic, ca izbitura ciocanului unui fierar în nicovală; avea aceeași rezonanță. Se întrebă ce ar fi putut fi și dacă se află la distanțe incomensurabile ori în apropierea sa – i se părea că ambele variante erau la fel de adevărate. Se repeta la intervale regulate, dar la fel de distanțate precum dangătul funest al clopotelor. Aștepta fiecare nou ciocnet cu nerăbdare și – fără să știe de ce – cu neliniște. Intervalele de tăcere creșteau progresiv; întârzierile deveneau înnebunitoare. Odată cu rărirea lor, sunetele deveneau tot mai puternice și mai ascuțite. Îi răneau auzul precum lama unui cuțit; se temea că va începe să țipe. Ceea ce auzea era ticăitul ceasului său.

         Și-a deschis ochii și a văzut iarăși apa de sub el. „Dacă mi-aș putea elibera mâinile”, se gândi, „mi-aș putea scoate lațul și m-aș putea arunca în râu. Scufundându-mă, aș putea evita gloanțele și, înotând viguros, ajunge la mal, pierde prin pădure și fugi acasă. Casa, slavă Domnului, este în afara graniței lor; soția și copiii se află dincolo de limitele invadatorilor.”

         În timp ce aceste gânduri, care au fost aici așezate în cuvinte, fulgerară mai degrabă prin mintea condamnatului decât să evolueze în ea, căpitanul îi făcu semn sergentului. Sergentul se dădu la o parte.

         II

         

         Peyton Farquhar era cu adevărat un om al pământului, făcând parte dintr-o veche și respectată familie din Alabama. Fiind un deținător de sclavi și, precum orice deținător de sclavi, un politician, era bineînțeles un secesionist, înfocat susținător al cauzei sudiste. Circumstanțe stringente în natură, pe care ar fi inutil să le menționăm aici, l-au împiedicat să se-nroleze în acea măreață armată care a luat parte în campanii dezastruoase, terminate prin căderea Corinthului, și a fost iritat de această reținere lipsită de glorie, tânjind după eliberarea energiei pe care-o avea, după viața ostășească, după posibilitatea unei distincții. Acea oportunitate, simțea el, ar urma să vină, așa cum vine pentru toți în vreme de război. Între timp făcuse ce putuse. Pentru a ajuta Sudul, nicio dispoziție nu era pentru el prea umilă, nicio misiune prea periculoasă pentru a fi îndeplinită dacă era în concordanță cu calitatea sa de civil cu suflet de soldat și care, de bună-credință și fără prea multe calificări, adera măcar în parte la zicala cu adevărat infamă potrivit căreia totul este permis în dragoste și în război.

         Într-o seară, în timp ce Farquhar și soția sa stăteau pe o bancă rustică lângă intrarea pe moșia lor, un soldat de un cenușiu palid sosi călare până la poartă pentru a cere un pahar de apă. Doamna Farquhar se arătă bucuroasă să-l servească cu propriile ei mâini albe. În vreme ce turna apa, soțul ei se apropie de călăreț pentru a-l întreba ce vești aduce de pe front.

         – Yankeii s-au apucat să repare calea ferată, i-a răspuns omul, și se pregătesc pentru un nou asalt. Au ajuns până la podul de la Owl Creek, l-au reparat și au construit o palisadă pe malul nordic. Comandantul a dat un ordin, care este postat peste tot, decretând că orice civil prins că se amestecă în refacerea căii ferate, a podurilor, tunelurilor ori trenurilor, va fi numaidecât spânzurat. Am văzut cu ochii mei ordinul.

         – Cât de departe-i podul de la Own Creek? întrebă Farquhar.

         – În jur de 30 de mile.

         – Nu este nicio garnizoană pe partea asta a malului?

         – Doar un foișor la vreo jumătate de milă, pe calea ferată, și o singură santinelă la capătul podului.

         – Să presupunem că un bărbat – un civil și un străin ștreangului – ar trece neobservat de foișor și ar păcăli santinela, spuse Farquhar zâmbind, ce-ar putea rezolva?

         Soldatul rămase dus pe gânduri o clipă.

         – Am fost acolo acum o lună, răspunse el. Am observat că potopul din iarna trecută a depus o cantitate mare de radină la piciorul dinspre malul acesta al podului. Acum radina s-a uscat și-ar arde ca iasca.

         Femeia aduse apa, iar soldatul o bău. Îi mulțumi ceremonios, se înclină în fața soțului ei și se îndepărtă călare. O oră mai târziu, după lăsarea întunericului, trecu iarăși pe plantație, deplasându-se spre nord, în direcția din care venise. Era un cercetaș federal.

III

         

         Căzând de pe pod, Peyton Farquhr își pierdu conștiința și era ca și mort. Din starea în care se afla fu trezit – după milenii, i se păru – de durerea provocată de o presiune puternică în jurul gâtului și urmată de un sentiment de sufocare. Acută și pregnantă, părea să se răspândească din gât în fiecare dintre membrele sale. Aceste dureri păreau să se împrăștie de-a lungul unei ramificații bine definite de linii și să zvâcnească cu o periodicitate neînchipuit de rapidă. Semănau cu râuri pulsând de foc, încălzindu-l dincolo de limitele pe care le putea îndura. Cât privește mintea sa, nu era conștient de nimic altceva în afara unui sentiment de plenitudine – de congestie. Senzațiile acestea nu erau acompaniate de gânduri. Partea rațională a firii sale se ștersese deja; nu avea putere decât să simtă, iar simțitul era un chin. Era conștient de mișcare. Învăluit într-un nor luminos, pentru care el reprezenta în acela clipe doar inima arzândă, fără substanță materială, se legănă într-o parte și-n alta, precum un pendul gigantic. Apoi, dintr-o dată, pe neașteptate, lumina îl lovi cu un pleoscăit puternic; un urlet teribil îi invadă urechile și totul deveni rece și întunecat. Putea iarăși gândi; știa că sfoara se rupsese și că el căzuse în râu. Nu simțea că se îneacă; ștreangul din jurul gâtului împiedica apa să-i pătrundă în plămâni. Să mori ștrangulat pe fundul unui râu! – ideea i se păru ridicolă. Deschise ochii în întuneric și văzu deasupra sa o rază de lumină, dar atât de distantă, atât de inaccesibilă. Continua să se scufunde, căci raza devenea din ce în ce mai slabă până când se transformă într-o simplă licărire. Apoi începu să crească și își dădu seama că se-ndreaptă spre suprafață – își dădu seama cu reticență, căci se simțea foarte confortabil. „Să fii spânzurat și înecat”, se gândi, „nu e chiar atât de rău; dar nu doresc să fiu împușcat. Nu; nu am să fiu împușcat, nu ar fi corect.”

         Nu efortul depus, ci durerea ascuțită din încheieturi fu cea care îi dădu de înțeles că încearcă să-și elibereze mâinile. Dădu atenție acestei lupte, de parcă ar fi fost un jongler care și-ar fi făcut numărul, fără să fie interesat de rezultat. Ce efort splendid! – ce forță magnifică, supraomenească. Ah, ce încercări minunate! Bravo! Sfoara s-a desprins; brațele sale au început să bată apa și să-l poarte spre suprafață, palmele de abia ițindu-se de-o parte și de alta a luminii crescânde. Privi cu un interes înnoit cum una dintre ele, apoi cealaltă, se repede la lațul din jurul gâtului. Îl rupseră și-l aruncară cu înverșunare, unduirea acestuia asemănându-se cu cea a unui șarpe de apă. „Pune-l la loc, pune-l la loc!”, își imagină că adresează aceste cuvinte mâinilor sale, pentru că înlăturarea lațului fu urmată de cea mai cumplită durere dintre câte simțise până atunci. Gâtul îl chinuia îngrozitor; mintea îi ardea, inima – care se zbătuse molcom – zvâcni dintr-o dată, încercând să iasă din piept. Întregul corp îl durea, cutremurat de un chin insuportabil! Însă mâinile sale neascultătoare nu dădură nicio atenție comenzii. Băteau puternic apa cu mișcări rapide, care-l împingeau spre suprafață. Simți capul ieșind deasupra apei; ochii orbiți de lumina puternică; pieptul mărindu-se convulsiv și într-o agonie învăluitoare și supremă plămânii înghițiră cu nesaț aerul pe care imediat îl expiră printr-un țipăt.

         Era acum în deplin control peste simțurilor sale. Acestea erau, într-adevăr, neobișnuit de ascuțite și alerte. Ceva în groaznica perturbare a organismului său le-au înălțat și șlefuit într-o asemenea măsură încât percepu lucruri pe care nu le mai băgase până atunci de seamă. Simți picăturile care-i împroșcau fața și le putea chiar auzi pe fiecare în parte. Privi pădurea de pe malul râului și văzu fiecare copac și frunzele cu nervurile lor – vedea și insectele de pe ele: lăcustele, fluturii cu aripile lor strălucitoare, păienjenii cenușii care-și întindeau pânzele din creangă-n creangă. Observă culorile curcubeului în picăturile de apă de pe milioane de fire de iarbă. Zumzetul țânțarilor care dănțuiau deasupra vârtejurilor râului, frenezia aripilor libelulelor, pașii țânțarilor de apă, precum vâsle ce ridică barca – toate acestea răsunau în urechile sale. Un pește sări din apă sub ochii lui și-i putu auzi unduirea corpului. Ieșise la suprafață cu fața îndreptată spre aval; într-o clipă lumea vizibilă păru se strânge roată în jurului lui – punctul central – și văzu podul, soldații, căpitanul, sergentul, cele două santinele, călăii săi. Erau siluete pe fundalul albastru al cerului. Țipau și gesticulau, arătând spre el. Căpitanul își scosese din toc pistolul, dar nu trăgea; ceilalți erau neînarmați. Mișcările lor erau grotești, formele lor gigantice.

         Dintr-o dată auzi un sunet ascuțit și ceva lovi apa la câteva degete de capul său, împroșcându-l cu picături. Auzi un al doilea sunet și văzu una dintre santinele, cu pușca dusă la umăr, învăluită într-un nor de praf albăstriu. Omul din apă văzu ochiul celui de pe pod cum îl privește prin luneta puștii. Observă că era căprui și își aduse aminte că citise undeva că ochii căprui sunt cei mai pătrunzători, și că toți lunetiștii celebri au astfel de ochi. Dar cu toate acestea, cel de față ratase.

         Un vârtej îl prinse pe Farquhar și îl întoarse pe jumătate; privea din nou pădurea de pe malul râului de cealaltă parte a căruia se afla fortul. Sunetul unei voci distincte, monotone și melodioase se auzi în spatele său și pluti deasupra apei cu o claritate care străpunse și supuse toate celelalte sunete, chiar și pe cel al picurilor care-i izbeau urechile. Cu toate că nu era un soldat, trecuse prin destule tabere ca să știe semnificația acelui cânt aglutinat și tărăgănat; locotenentul aflat pe țărm lua parte munca de dimineață. Cu câtă răceală și cruzime – cu acea calmă, rea-prevestitoare și lină intonație – prin intermediul unor cuvinte reci, rosti la intervale regulate:

         – Companie!…. Atenție!… Arma la umăr!… Pregătește!… Țintește!… Foc!

         Farquhar se scufundat – se scufundă cât putu de repede. Apa îi vui în urechi precum mugetul Niagarei, dar cu toate acestea fu în stare să audă tunetul monoton al împușcăturii și, ridicându-se iarăși spre suprafață, trecu pe lângă bucățile lucitoare și aplatizate de metal ce se duceau încet la fund. Unul dintre ele se depuse între gulerul și gâtul său; era incomod de cald, așa că-l smulse de acolo.

         În vreme ce se ridica la suprafață, tânjind după aer, își dădu seama că stătuse sub apă vreme îndelungată; era în mod vizibil mai în aval – mai în siguranță. Soldații aproape că terminaseră de reîncărcat armele; arbiele cu care îndeseau plumbii luceau toate deodată în lumina soarelui, pe măsură ce erau scoase din țevile puștilor, rotite în aer și împinse în bucelele lor. Cele două santinele traseră iarăși, independent și ineficient.

         Omul care era hăituit văzu toate acestea peste umăr; înota de acum viguros în aceeași direcție în care se deplasau și curenții de apă. Mintea îi era la fel de energică precum brațele și picioarele; gândea cu rapiditatea fulgerului. „Ofițerul”, raționă el, „nu va face a doua oară aceeași greșeală. E ușor să ratezi când tragi prima dată. Probabil că deja a comandat să se tragă pentru a doua oară. Dumnezeu să mă ajute, nu mă pot feri de toate.”

         Un pleoscăit îngrozitor la mai puțin de doi metri de el fu urmat de sunet puternic, grăbit, care părea să se deplaseze înapoi spre fort și să se stingă în aceeași explozie care a agitat râul în profunzimile sale. Un val de apă se curbă deasupra lui, căzu peste el, îl orbi și îl sufocă. Tunul intrase și el în joc. În timp ce-și scutură capul de freamătul apei dezlănțuite, putu auzi ghiuleaua zumzăind prin aer, iar o clipă mai târziu, trosnetul și pârâitul crengilor din pădure. „Nu or să procedeze la fel”, gândi el, „a doua oară or să folosească o încărcătură pe măsură. Trebuie să stau cu ochii pe tun; fumul mă va informa – sunetul ajunge prea târziu, întârzie în urma ghiulelei. E un tun al naibii de bun.”

         Pe neașteptate se trezi răsucit și învârtit ca un titirez. Apa, malurile, pădurea, podul de acum departe, fortul și oamenii, toate se amestecară și se șterseră. Obiectele erau reprezentate doar prin culorile lor; linii orizontale de culoare – era tot ce vedea. Fusese prins într-un vârtej și învârtit atât de rapid și amețitor încât simțea că-i vine rău. Peste câteva momente fu azvârlit pe pietrișul de pe malul drept – și sudic – al râului, în spatele unui promontoriu care-l ascundea de ochii inamicilor. Oprirea neașteptată și rugozitatea pietrișului îl revigorată și-l făcută să plângă de plăcere. Își cufundă degetele în nisip, îl strânse în pumni și-l aruncă peste trupul său, binecuvântându-l în același timp. Arăta precum diamantele, rubinele și smaraldele; nu se putea gândi la nimic mai frumos cu care să-l asemene. Copacii de pe mal erau plante gigantice de grădină; observă o ordine clară în aranjamentul lor, inhalând parfumul florilor lor. O lumină stranie și trandafirie strălucea printre trunchiurile lor și vântul cânta printre ramurile o melodie feerică. Nu dorea să-și vadă în continuare de evadarea sa – voia să rămână aici, contemplând acel loc cu adevărat minunat.

         Un bâzâit și o rafală de armă printre ramurile copacilor aflate chiar deasupra capului său îl treziră din acest vis. Tunarul, uimit, trăsese pentru ultima oară, la întâmplare. Sări în picioare, se grăbi pe țărmul înclinat și se scufundă în pădure.

         Toată ziua a călătorit, ghidându-se după cercul Soarelui. Pădurea părea nesfârșită; niciunde nu dădu peste vreun luminiș, nici măcar peste poteca vreunui pădurar. Nu realizase că trăise într-o regiune atât de sălbatică. Iar în această revelație era ceva straniu.

         Căderea nopții îl găsi obosit, flămând și cu picioarele umflate. Gândul la soția și copiii săi îl îndemna să nu se oprească. Într-un sfârșit dădu peste o cărare despre care știa că duce în direcția cea bună. Niciun câmp la orizont, nicio locuință prin împrejurimi. Nici măcar lătratul vreunui câine care să-i sugereze o așezare umană. Trunchiurile întunecate ale copacilor formau un zid drept de-o parte și de alta a lui, terminându-se într-un punct la orizont, ca o diagramă într-o lecție despre perspectivă. Deasupra sa, cum privea prin despicătura dintre copaci, străluceau stele aurii, stranii în înfățișare și așezate în constelații bizare. Era sigur că erau așezate într-o ordine anume, ce ascundea un înțeles malign și secret. De-o parte și de cealaltă a sa, pădurea era încărcată de tot feluri de zgomote, prin care, nu o dată, a putut auzi șoapte rostite în limbi necunoscute.

         Îl durea gâtul, iar când își duse mâna la el băgă de seamă că se umflase îngrozitor de mult. Știa că în locul în care-l strânsese frânghia era acum un cerc negru. Ochii îi erau bulbucați; nu îi mai putea închide. Limba îi era umflată de sete; reuși să mai scape de febră scoțând-o printre dinți în aerul rece. Cât de subtil iarba pavase întreaga cărare – nici nu mai putea simți pământul sub picioare.

         Fără îndoială, în ciuda suferinței sale, adormise mergând, pentru că în fața ochilor i se înfățișa acum o altă scenă – sau poate că de abia acum se trezea din delir. Stătea la poarta casei sale. Totul era așa cum își amintea, și totul i se părea nespus de luminos și frumos în lumina dimineții. Călătorise, probabil, întreaga noapte. Dând la o parte poarta și pășind pe aleea largă și albă, văzu cum flutură niște haine femeiești; soția sa, arătând calmă, tandră și îmbujorată, coboară de pe verandă pentru a-l întâlni. La capătul scărilor stă și așteaptă, cu un zâmbet inefabil de bucurie, o atitudine inegalabilă în gingășie și demnitate. Ah, cât de frumoasă este! Aleargă spre ea cu mâinile deschise. Când este pe cale să o atingă, simte o lovitură surprinzătoare în ceafă; un alb orbitor izbucnește în jurul său cu un zgomot asemănător unui salve de tun – apoi totul devine întuneric și tăcere.

         Peyton Farquahar este mort; corpul său, cu gâtul rupt, se clatină încet dintr-o parte în alta printre traversele podului de la Owl Creek.

(în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)

Ambrose Bierce

Ambrose Gwinnett Bierce (24 iunie 1842 – 1914?) a fost un editorialist, jurnalist, scriitor și satirist american. Este cunoscut în special pentru creația sa An Occurrence at Owl Creek Bridge, cât și pentru dicționarul satiric The Devil's Dictionary

Suntem conectați!

   Suntem conectați. Câmpurile noastre biomagnetice se intersectează, indiferent de distanța pe care o punem între noi. Ceea ce gândim, facem ori spunem îi afectează pe cei din jur.  De aceea când scrii ceva și peste umărul tău privesc răspândaci de bălegar, gata să dea alarma pentru contestatarii născuți cu paraponul în sânge, ai anumite rețineri. De pildă, comportamentul unor mari oameni este modificat de dezaprobarea troglodiților cu diplome universitare. Dacă ați citit texte scrise de Freud și Jung, ați observat că ei au moduri diferite de argumentare. În esență, Freud și Jung sunt eseiști, chiar dacă fundamental au statutul de medici și de oameni de știință. Ideile lor, mai mult decât revoluționare, nu se bazează pe radiografii, analize etc., fiindcă medicina nu avea, pe vremea aceea, aparatură performantă. Observația, intuiția și raționamentele îi conduc însă la adevăruri incontestabile. Nimic nu era obișnuit la Freud, scrie Jung când îi face portretul mentorului său. Totuși, Freud afișează o cuceritoare modestie. Scrie în repetate rânduri : ”Dacă ceea ce face autorul acestor rânduri este recunoscută ca activitate științifică...”Un deschizător de drumuri are nevoie de aprobarea unor oameni inteligenți și e nevoit să-și ia măsuri de precauție dacă are în preajmă ignoranți care bat tobele conflictului. Nu întâmplător vienezul ținea foarte mult la opinia discipolului său elvețian. Demonstrațiile lui Freud sunt aplicate și impecabil argumentate. Scrierile sale au o tentă pedagogică, de inițiere. El își cucerește concluziile pas cu pas, ca și când ar urca spre un vârf de munte. Prin țesătura afirmațiilor sale nu scapă nimic : orice gol logic este exclus. O eroare să fi făcut, că defăimătorii atât ar fi așteptat! I-ar fi sărit în spinare și ar fi încercat să-l discrediteze. Dimpotrivă, Jung are un stil sintetic, cu multe imagini și cu episoade narative care fac textele sale extrem de agreabile. Lucrurile s-au așezat deja și autorului nu pare să-i pese de părerea ignarilor. Trebuie să ai multă încredere în tine însuți, ca să procedezi așa, însă poți eșua ușor în amatorism. Ceea ce nu e cazul lui Jung, un geniu permanent inspirat.
 Suntem conectați sub toate aspectele. În facultate aveam un coleg căruia i se năzărise să fie gelos pe Marin Preda, care își trăsese o amantă tânără și frumoasă, o poetesă care tocmai publicase, la Cartea Românească, un excepțional volum de poeme. Tânărul nu discutase niciodată cu Preda și n-o cunoștea pe muză, dar era revoltat. ”De ce, măi, bătrânelule, să se culce ea cu un boșorog și nu se uită la mine, care sunt, uite, tânăr și frumos?” Către sfârșitul vieții, Hemingway avea obsesia (deloc neîntemeiată!) că este urmărit de serviciile secrete americane. Încă din tinerețe, Nino Stratan îmi cita obsesiv un vers din Nichita Stănescu, care conținea și construcția ”sunt conectat cu uriașii”. ”Bătrâne, îmi spunea Nino, știi că atunci când mă gândesc că Partidul Comunist este o nenorocire, aud bătăi puternice în ușă? Ies și văd că nu e nimeni. Mă gândesc că Nicolae Ceaușescu e un dictator nemilos și imediat aud bubuituri în tavan și în pereți : bum-bum-bum!” Această conectare l-a dus pe prietenul meu la spital. După ce a ieșit, ne plimbam împreună prin Cișmigiu. ” Bătrâne, eram în holul spitalului și mă uitam la televizor. La un moment dat, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apărut pe ecran, îmbrăcat în negru, și a anunțat moartea unui tânăr și talentat poet. Vorbea despre mine, bătrâne!” Apoi mi-a mai zis : ” Știi că am verificat chestia cu conectarea? Stăteam, ca și acum, pe o bancă din curtea spitalului. La un moment dat, am privit un loc de pe potecă, aflat la vreo zece metri de mine și mi-am zis : cine va trece pe acolo se va împiedica. N-ai să crezi, bătrâne, dar în decurs de câteva minute s-au împiedicat, gata să cadă, trei inși!”
 Ulterior, Nichita a spus că ”suntem conectați să iubim, să fim iubiți și să aparținem cuiva”. Îmi place să cred că suntem conectați întru iubire. Câmpurile informaționale negative nu duc doar la distrugerea unor minți luminate, ci și la falimentul unei lumi. Cei care fac rău altora se distrug pe ei înșiși, fiindcă suntem un întreg inseparabil.

O idee a lui Sigmund Freud

   Am mai scris despre faptul că autorii străini scriu pentru cititori și știu să-și vândă cărțile, în vreme ce românii au ca țintă opinia criticilor literari. Lucruri incitante însă ce găsesc în eseul Scriitorul și activitatea fantasmatică de Sigmund Freud ( Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 10, Eseuri de psihanaliză aplicată, Editura Trei, 2010, pag. 119). Mai întâi, psihanalistul face, lucru extrem de interesant, distincția ”între scriitorii care preiau subiecte existente, asemenea vechilor autori epici și tragici, și cei care par să-și creeze singuri subiectele.” Freud precizează în continuare : ”Ne vom ocupa doar de ultima categorie, iar pentru comparația noastră nu-i vom alege pe scriitorii cei mai apreciați de critică, ci pe autorii mai modești de romane, nuvele și povestiri, care au cititorii cei mai numeroși și mai avizi.” Care este ideea? Pentru Freud, scriitorii mai ”modești” au cititori mai numeroși, iar creatorii de mare valoare au un public select. Altfel spus, cu cât ești mai mare, cu atât te citesc mai puțini oameni. (M-am întrebat deseori care e publicul lui Faulkner, în America. Probabil că opul lui Mircea Mihăieș explică și acest aspect, dar încă n-am citit cartea.) Părerile favorabile ale câtorva critici ar valora mai mult decât entuziasmul a milioane de cititori. Este inevitabil să-i dăm dreptate lui Mircea Cărtărescu, care spunea că un poet/prozator poate să scrie doar pentru el însuși. Culmea ar fi să aflăm că Mircea Cărtărescu luptă din răsputeri să nu fie publicat, tradus, citit și mediatizat! Valoarea e valoare : e recunoscută de puțini, dar nu e aplaudată sau popularizată.
    În acest context, scriitorii români apar într-o lumină favorabilă, prin comparație cu europenii și mai ales cu americanii care au transformat scrisul într-o activitate industrială. Să nu uităm totuși că sunt scriitori de valoare, cu nenumărați cititori. Opera lui Caragiale este, printre multe altele, o lectură mai mult decât plăcută. Ismail Kadare, Philip Roth și Haruki Murakami sunt alte exemple. În realitate avem de-a face cu un compromis. Scriitorul trebuie să fie suficient de original, pentru a-și exprima o viziune proprie asupra lumii, și îndeajuns de accesibil pentru a putea fi înțeles de cât mai mulți cititori. Expresiv și abordabil! Oferta făcută celui care deschide cartea să fie tentantă, dar nu să nu fie facilă. La rândul său, cititorul ar trebui să fie instruit, să aibă un gust artistic format și să nu ia în seamă sirenele trivialului sau propunerile frivole.
 

Două poeme de Charles Bukowski

Carson McCullers

a murit de alcoolism

înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.

cărţile ei despre
înspăimântătoarea singurătate

cărţile ei despre
cruzimea
iubirii lipsite de iubire

au fost tot ce a rămas
din ea

după ce un turist care se plimba
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;

a fost imediat depozitată
într-o alta zonă
a vaporului

în timp ce toate din jur
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.

( traducere de Petru Dimofte)

Tragi de-o sfoară, mişti păpuşa

oricine trebuie să-nţeleagă
că totul îi poate dispărea într-o
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...

              ( traducere de Dan Sociu )

Oamenii sunt făcuți să fie prieteni

    Izolarea unor oameni este o anomalie. Ei sunt făcuți să comunice între ei și să fie fericiți. Să se bucure pentru binele pe care îl fac. Ați văzut cum sclipesc ochii unui bătrân profesor atunci când își dă seama că elevii săi au înțeles ce le explică el? Ce ați simțit când un medic vă privește în ochi și vă spune că te vei însănătoși, oricât de gravă ar fi situația ta? Nu voi uita niciodată atenția cu care doctorul și colonelul Andrei Bâlbâie m-a tratat în urmă cu mai bine de un deceniu. M-a așteptat cu răbdare în holul spitalului în care lucra, mi-a observat disperarea și mi-a spus, bătându-mă pe umăr : ”Orice problemă e, o vom rezolva.” Și mi-a fost alături, câteva ore pe zi, în toată perioada spitalizării. Ați întâlnit vreun polițist care să te îndrume când ai rătăcit drumul? Ați stat de vorbă cu preoți care v-au făcut să vă simțiți ușurați sufletește? Eu da. Educația și codul genetic reprezintă destinul nostru. Toată lumea se întreabă de ce evreii sunt permanent în vârful vieții sociale, pe toate meridianele lumii. Cineva a demonstrat, cu statisticile pe masă, că ei sunt mult mai bine educați și mai instruiți decât celelalte etnii care trăiesc pe planetă.
    Anul trecut s-a întâmplat să mă aflu în anticamera medicului meu de familie, pentru a solicita o adeverință. În fața mea era o doamnă frumoasă, distinsă, de foarte bună condiție. M-a privit lung și mi-a spus că în urmă cu 36 de ani mi-a fost elevă. Mi-am amintit cine era și că am purtat cu ea, la clasă, discuții mai mult decât interesante. Avea multă personalitate și o uimitoare îndrăzneală a opiniilor. (La clasa dumneaei n-am predat decât latina, o oră pe săptămână!) Acum e directoarea școlii și soția unui om de vază. Culmea a fost că n-a vrut să intre înaintea mea la consultație. I-a explicat doctorului că mi-a fost elevă și că mă respectă foarte mult. Am fost obligat să intru un minut și să mă prefac că am luat hârtia, ca s-o determin să pășească în cabinet. În urmă cu ani, în anticamera unui spital mi s-a întâmplat același lucru cu un preot din aceeași generație cu doamna profesoară, din aceeași localitate. Sunt medii în care familia este responsabilă, după cum sunt locuri în care copiii sunt trimiși la școală așa cum sunt duse vitele la turmă.
     Citesc Eseuri de psihanaliză aplicată de Sigmund Freud. Iată ce găsesc la pag. 20 : ”Freud ar fi scris eseul pentru a-i face plăcere lui Jung, la a cărui părere ținea foarte mult. [...] Faptul că Jung a văzut în Delir și vise în Gradiva de Jensen o deplină reușită îl bucură pe Freud în mod deosebit; el susține chiar că aprobarea ideilor sale de către Jung valorează mai mult decât cea a unui întreg congres medical.”
Să precizăm că Jung era, la vremea aceea, discipolul fidel al lui Freud. Emoționant! Asta înseamnă prietenia între două genii. Un mare om scrie un text pentru a-l bucura pe un alt mare om. Cred că acesta este sensul cel mai înalt al existenței noastre : să facem lucruri înălțătoare, pentru a-i încânta pe ceilalți. Artiștii au avut muze și, vai, prieteni cărora le-au dedicat operele lor. Dar de frumusețea creațiilor cu pricina s-a bucurat toată lumea ieșită din tenebrele sălbăticiei.

P.S. Școala modernă se bazează pe niște principii foarte sănătoase. Sunt printre cei care le aprobă și le pun în practică. Dar nu cumva se exagerează când li se cere dascălilor să nu solicite deloc memoria copiilor? Elevul nu trebuie să știe cine a fost Eminescu, în ce ligă a jucat Ștefan cel Mare sau ce turme a păzit Immanuel Kant. Nu trebuie să memoreze teorema lui Pitagora și nu e obligat să rețină când s-a născut el însuși și unde s-a întâmplat minunea. Bun, de acord. Dar în condițiile astea, de ce nu se desființează evaluările, examenele și, în definitiv, întregul sistem de învățământ? Fiindcă, inteligenți cum sunt, elevii au prins șpilul și se autoeducă pe net și la colțul străzii. Nu e nevoie să te trezești din noapte și să mergi într-o instituție mohorâtă, pentru a învăța să înjuri și să dai cu pumnul. În plus, în blestematele astea de școli nu afli o boabă despre împerechere, supremul vis al umanoizilor de orice vârstă.

Constituția ca o umbrelă

* Am în cap un articol despre Ștefan Agopian. Ezit să scriu textul și fac asta de luni de zile. Am răsfoit ce s-a scris despre prozator și am constatat că în cele mai multe cazuri - sunt prefețe și studii docte - se vehiculează niște generalități care nu ating formula literară inconfundabilă a autorului. Cu câteva excepții ( printre care, helas, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici și Paul Georgescu), destui critici l-au tratat inadecvat pe Agopian. M-am izbit de tot felul de dificultăți. Puțini scriitori au atât de mulți dușmani precum autorul lui Tache de catifea. Înțeleg că armeanul are o limbă ascuțită, urzicătoare, dar lucrurile merg mult prea departe. E inadmisibil ca relațiile personale să influențeze negativ receptarea unei opere. Pe urmă am văzut că prozele lui Agopian plac unui număr redus de cititori, unii dintre ei fiind ei înșiși scriitori. ( În acest sens, cititorii seamănă cu autorul : Agopian e un cititor leneș, comod, care nu știe să admire. ) Două lucruri sunt curioase. Agopian nu e un filolog îndrăgostit de pulpa suculentă a vorbelor sau de o sintaxă spectaculoasă : el descinde din afara zonei literare, din lumea chimiei și a numismaticii. E un alt Anton Pann, care, venind din afara literarului, stăpânește limba în mod miraculos. La Agopian, intriga este bine ascunsă ori inexistentă, însă acest aspect nu influențează deloc valoarea indiscutabilă a operei sale. El este un autor rafinat, un stilist, un artist care poate fi gustat doar de cunoscători și de esteți, făcând parte din familia povestitorilor de vocație : Sadoveanu, Galaction, Bănulescu, Paul Georgescu. Cu ultimul are în comun și o amprentă apăsat livrescă. Prin atmosferă și personaje amintește de o ipostază a lui Eugen Barbu. E kafkian în dialoguri și în narațiune și flamand în descrieri. Na, că am început să-i conturez profilul artistic!
În fine, mi-am dat seama că, subliniindu-i meritele, îi voi lua de suflet și pe dușmanii armeanului. Evident că mi-l voi face inamic pe Agopian. Să mă explic. Dacă voi scrie că e mare, unic etc., îmi voi asigura antipatia criticilor de meserie. Ce treabă are ăsta, bă, să vină el și să aibă pretenția că pune lucrurile la punct? La rândul său, Agopian se va supăra și el. E cârcotaș, veșnic nemulțumit. Am scris ”mare”, nu ”foarte mare”. Îl știu pe un cunoscut scriitor care se supără pentru cea mai mică observație, chiar dacă dacă l-ai făcut genial! E mare grădina literaturii române. Oricum aș da-o, n-ar fi bine.  Și mi-e silă de conflicte. Iată un caz în care biografia unui om aduce deservicii majore operei sale. Dacă voi scrie textul, nu voi spune nici că e mare, nici că e minor. Voi defini, pur și simplu, formula sa artistică. Dar tare mi-e teamă că, prin vreo două argumente, i-am făcut deja pe membrii ambelor tabere să-și ascută ghearele. Iar când voi scrie cele câteva rânduri, mă aștept ca un tânăr iscusit și prompt să-mi ia ideile și să dezvolte o teză academică.
* După ce a stat mahmur vreo trei luni, Mutu se pregătește să plece de la Dinamo. A lansat fumigene și s-a dovedit că nu-l poate aduce nici pe Gojgaru, un fost fotbalist la o echipă sătească, ajuns la pensie. Cine are încredere în Mutu? O tută rămâne o tută. A încercat să demoleze ce construiește Andone și n-a reușit. Păcat, mare păcat de acest talent al fotbalului românesc! Dacă la ambiția și la talentul său, Mutu n-ar fi adăugat și o prostie pe măsură, ar fi fost singurul român laureat al Balonului de Aur.
* Am fost emoționat de felul în care Președintele învestit în funcție al Statelor Unite a jurat pe Constituție. Da, e un mod de a juca cinstit. Dar la oportunismul nostru, nu putem judeca lucrurile corect. Premiul Nobel pentru Literatură a fost decernat unui cântăreț și toată lumea bună românească a căzut în extaz. Da, a meritat Nobelul! Da, e un mare poet! Halal! Cum poți să spui asta când încă sunt în viață și scriu Ismail Kadare, Philip Roth și mulți alții? O mai mare bătaie de joc la adresa culturii americane nici nu se putea imagina. A trebuit ca Vargas Llosa, el însuși laureat, să scrie că anul viitor premiul va fi dat unui fotbalist. Eu anunțasem și numele fotbalistului : Cristiano Ronaldo. Obediența cu care acceptăm să ni se vâre pe gât orice porcărie este dezarmantă. Dacă într-un stat este pus un Președinte care n-a fost votat de nimeni, vom începe să urlăm de entuziasm.  Iată adevărata democrație! Iată forța democrației! Lăsând toate astea la o parte, voi spune că admir faptul că americanii se bazează pe niște repere de neclintit, așa cum este Constituția, o adevărată Stea Polară a politicii de peste ocean. Mă gândesc cu amărăciune cum stă treaba cu Constituția noastră. Știu că a fost făcută de Antonie Iorgovan, pe care l-am cunoscut în studenție. Asistent universitar la Drept, omul făcea pe zbirul prin căminele studențești. Era un mârlan, o secătură cu arivismul în sânge și îi puțea caracterul de la o poștă. Se descoperă tardiv că e o Constituție cu hibe etc. Și ce trebuie să facem? O vom schimba, firește, după cum ne vor dicta interesele de moment. Pe ici, pe colo... și anume în punctele esențiale. Va fi Vasile la putere, vom face Constituția lui vasile. Va veni Gheorghe, va fi scrisă Constituția lui Gheorghe. O Constituție ca o pălărie sau ca o umbrelă care îi menajează păcatele și îi protejează apucăturile. În România, fiecare lichea are Constituția sa. Numai cei care muncesc n-au nicio lege de partea lor. Constituția noastră e o operă de ficțiune, din moment ce același text poate fi înțeles în sensuri total opuse. Inculpatul și acuzatorul o invocă deopotrivă și arzător, cu convingerea că acolo stă scrisă dreptatea lor. Înțeleg că avem niște caractere modelate în bătaia vântului, dar fără legi care să reprezinte interesele oamenilor care trudesc pentru o pâine, nu vom fi niciodată o națiune.

Literatura ca o felie de tort

* Nimic nu-l mulțumește pe român! Dacă plouă, ar trebui să ningă. Dacă ninge, ar trebui să fie secetă. Consider că autoritățile au făcut bine că au întrerupt cursurile. Prin cătune există familii care nu au lemne cu care să-și încălzească locuințele, iar copiii nu au un codru de pâine. Sunt cazuri dramatice și constat cu bucurie că statul se implică în ajutorarea celor nevoiași. 
Mărturisesc însă că nu înțeleg înclinația multora de a fi permanent Gică contra și de a critica tot ce se face. Impulsionați de ambiția unor opinii insuficient cântărite, asemenea oameni pot fi foarte ușor manipulați, fiindcă sunt previzibili. Un amic îmi povestea despre șeful său, care voia să dețină controlul total și să aibă mereu ultimul cuvânt. Cum făcea, cum dregea, el reușea să găsească soluția cea mai puțin convenabilă pentru angajați. De pildă, dacă un subordonat dorea concediu în iulie, el îi dădea în august. Și invers. ”Ce fac, bă? m-a întrebat prietenul, că nu știu cum s-o mai dau cu ăsta. Aș vrea concediu în august și mi-e teamă că mă va încurca.” ”Cere-i concediu în iulie și îți va da în august”, i-am sugerat. ”Și dacă îmi dă în iulie?” ”Exclus”, am răspuns. Așa că omul a cerut concediu în iulie și i s-a dat în august.

* Îmi displace lipsa unei minime decențe, din partea FIFA, în premierea până la ridicol a lui Cristiano Ronaldo, care a fost modest la Campionatul European, iar în Liga Campionilor a fost eclipsat de Bale. Oficialitățile mai au să-i pună portughezului, pe freza dată cu gel, coroana regelui Cioabă și să-i ofere prezervative din foiță de aur. În campionatul spaniol, arbitrii joacă și ei pentru madrileni. Prin contrast, Barcelona îi pune lui Messi în spate toate poverile. Echipa n-are portar, n-are antrenor de top, n-are lot de nivelul Realului. Neymar și Suarez sunt inconstanți, jucând după capricii. Messi joacă, Messi driblează, Messi centrează, Messi înscrie. Nu e prea mult?

* Instinctele criminale ale unora mă lasă fără grai. Dacă n-au puști, își cumpără câini de luptă și îi asmut asupra maidanezilor. Spun ce-am mai zis și cu alt prilej : cine omoară câini va ucide și oameni. Din păcate, tot mai mulți contemporani trăiesc la nivelul unor impulsuri primare.

* O informație din România literară : ”Cu 95 de milioane de dolari venit anual, americanul James Patterson nu este doar cel mai bogat autor de romane poliţiste din SUA şi din lume, dar îi întrece, şi oho!, de departe, pe Ronaldo şi Messi, pe Madonna şi Rihanna, ba chiar pe Tom Cruise, aşa că despre John Grisham sau J.K. Rowling nici n-are rost să vorbim, cu bietele lor câştiguri de 12-15 milioane pe lună. A început prin a lucra în publicitate, meserie care, odată învăţată temeinic, l-a ajutat în promovarea propriilor romane, chiar mai înainte de a-şi face propria editură, având în prezent douăzeci de salariaţi, şi de a expedia în toate colţurile mapamondului literar sinopsurile viitoarelor cărţi, publicate uneori independent de romane, dar cu acelaşi succes de casă. Altminteri, Patterson e un singuratic, practic necunoscut în metroul new-yorkez, când se întâmplă să iasă din casă, fost gardian de noapte în tinereţe, într-un azil psihiatric, pe vremea când citea puţine romane, totuşi, ce e drept, Ulise al Joyce printre ele. E dispreţuit de confraţi pentru cantitatea industrială a romanelor publicate, cu ajutorul, în ultimii ani, al „subalternilor” săi, pe care nu-i consideră „negri” sau „metişi”, ci colaboratori, inşi care îi triază subiectele şi-i furnizează informaţia. N-ar avea cum să răzbească de unul singur cu o imaginaţie atât de bogată, dacă n-ar fi ei să se ocupe de partea brută a profesiei. Problema lui e partea netă. Care e, literar şi financiar, considerabilă.”

Ce putem spune? Din artă, literatura a devenit industrie care scoate produse de unică folosință. Nu l-am citit pe Patterson ( îi știu pe John Grisham și pe alții), dar bănuiesc că scrie facil și poate fi citit cu plăcere. Probabil că este deconectant. Prin comparație cu literatura de valoare ( tocmai am terminat de citit Iedera de Grazia Deledda), ale cărei personaje gravitează în jurul unei axe morale, textele de consum ( citesc Fata care s-a jucat cu focul de Stieg Larsson) sunt amorale. Oferă imaginației un spațiu de manevră nelimitat. Singurul lucru indezirabil este crima. Personajele încalcă toate codurile tradiționale și fac ceea ce ar face mulți cititori : descoperă criminali, spionează, se distrează, fac amor cu cine se nimerește. Te minunezi cum a evoluat literatura, de la Faulkner la Patterson. Dar poate că asta nu e literatură, iar operele sunt doar niște torturi de forma cărților. Le mănânci și rămâi cu un gust plăcut în gură. Nu simți nevoia să le recitești. E rău însă că în anumite medii sociale, nimeni nu citește nimic. Nici cărți de specialitate, nici altceva. Excepțiile confirmă regula. Zilele trecute am vorbit la telefon cu un fost coleg de catedră, un om inteligent și instruit, care iubește bibliotecile. Mi-a mărturisit că are cunoscuți care îi spun că el n-are ce să facă și de aceea citește. Și mie mi-a spus o învățătoare că scriu, pentru că am destul timp la dispoziție. În realitate, ca și apropiatul meu, muncesc fizic mai mult decât majoritatea celor care nu deschid o carte. În condițiile astea, ce să le mai cerem copiilor? A citi înseamnă a te informa, a ști mai mult decât ceilalți. Informația reprezintă putere. Cultura și cartea sunt legate de ideea de școală. Luându-le, ca proștii, în răspăr, unii nu fac decât să-și discrediteze nu numai meseria, ci și condiția de oameni civilizați.Pe acest fond, o știre mă înviorează : cineva a jefuit un chioșc de ziare. Nu e librărie cu cărți, dar, orișicât, sunt ziare și reviste, mi-am zis. Citesc mai departe și mă dezumflu : hoțul nu luase din chioșc decât revistele porno.

P.S. Un tânăr scriitor îmi spune, pe Facebook, că foarte mulți oameni consideră că literatura este o ocupație greu de înțeles, neserioasă și inutilă. Abia acum înțeleg și eu atitudinea celor mai mulți cetățeni. Dacă din literatură s-ar câștiga mulți bani, aceasta ar deveni dintr-o dată o meserie serioasă și utilă. Autorul pe care l-am pomenit face însă un lucru foarte sănătos : nu discută despre cărți cu cei care nu știu ce înseamnă creația literară.

Cărți despre care n-am scris (III). ”Inima-i un vânător singuratic” de Carson McCullers

     Carson McCullers, Inima-i un vânător singuratic, Ed. Leda, 2005. Cu mulți ani în urmă am citit Ceasornic fără minutare și mi-au plăcut stilul și personajele autoarei. Parcurs recent, volumul Balada tristei cafenele m-a impresionat puternic. Același lucru s-a întâmplat cu Inima-i un vânător singuratic. : deseori, în cazul scriitorilor mari, suntem bulversați de ceea ce ni se relatează și nu ne mai punem problema originalității. Problematica umană ne copleșește, iar esteticul trece în plan secund. Este situația  prozatorilor ruși. Care cititor își mai pune problema tehnicii narative în Demonii sau în Suflete moarte? Prin contrast, la Faulkner, de pildă, te împiedici de schelele pe care s-a așezat romancierul pentru a-și ridica edificiul. ( Interesant este că rușii contemporani sunt plini de artificii încântătoare, care te acaparează la fel de mult ca și impecabila lor scriitură : Andrei Bitov, Evgheni Vodolazkin.) Carson McCullers povestește cursiv întâmplări care au în centru ființe care nu pot comunica normal cu ceilalți, fiind izolate în propria lume interioară. Sunt inadaptați, traumatizați, deformați fizic și afectiv, singuratici, supradotați intelectual, marginalizați. Personajele americancei sunt altfel decât ceilalți membri ai societății și nu găsesc mai pe nimeni care să le înțeleagă. Carson McCullers este o prozatoare a excepțiilor pe care le integrează unui curs firesc de viață, dar care sfârșesc într-o tragedie. Prozatoarea se instalează în inima dramei și a excepționalului, dezvăluind gândurile solitarilor vieții. Anormalul și patologicul este umanizat și devine un mod natural de existență. În același Sud obsedant, doi surzi, evreul John Singer și grecul Spiros Antonapoulos, locuiesc împreună și duc o viață potrivită la cheie, precum un ceas, cu tabieturi și automatisme. Dimineața se prezintă fiecare la lucru. Înainte de despărțire, Singer pune mâna pe umărul lui Antonapoulos și îl privește în ochi. Evreul lucrează la un bijutier, grecul muncește în cofetăria unui compatriot. Seara, după ce se întorc acasă și iau masa ( pregătită de Antonapoulos, care pare și ușor retardat), Singer îi povestește prietenului său întâmplările de peste zi. Uneori cei doi joacă șah, după ce Singer îl ademenește la joc pe Antonapoulos cu o sticlă de băutură bună, iar evreul mută pentru amândoi și îl lasă pe grec să câștige. O dată pe săptămână, Singer împrumută o carte de la bibliotecă și supraponderalul său amic își face o poză la atelierul fotografic. Vinerea se duc la film. Viața lor liniștită e întreruptă brutal de îmbolnăvirea grecului. Apoi acesta începe să aibă un comportament deviant. E nervos, irascibil violent și începe să fure obiecte din restaurante și din magazine. În cele din urmă, patronul său, care îi este văr, îl trimite pe Antonapoulos la un ospiciu aflat la două sute de mile depărtare. Din acest moment, totul se schimbă pentru John Singer. Închiriază altă cameră și ia masa într-o cafenea al cărei patron, Biff Brannon, este el însuși un singuratic, un neînțeles. Treptat, Singer devine confidentul celor care nu-și găsesc locul într-o societate ostilă : un agitator alcoolic, un medic de culoare înstrăinat de familie și o fetiță ieșită din toate tiparele vârstei sale. Mai ales acest ultim personaj este o reușită a cărții. Fata trăiește într-o familie săracă, cu o casă care funcționează ca pensiune pentru alți oropsiți ai soartei. Ziua are grijă de frații ei mai mici. noaptea se plimbă pe străzi și descoperă că există o casă în care se aude un aparat de radio. Se duce des acolo și stă lângă fereastră, ascultând muzică clasică. Ulterior, când Singer își va cumpăra și el un aparat, va merge în camera acestuia și se va delecta cu muzică chiar când chiriașul nu este acasă. Mick este o fată prea înaltă pentru vârsta ei. Când are răgaz, pictează și compune ea melodii scurte. Are visuri mari și se simte încurajată de privirea inteligentă a lui Singer, care le acordă tuturor cea mai mare atenție. Evreul inspiră încredere și siguranță.( Din scrisorile pe care nu le va expedia niciodată lui Antonapoulos, reiese că nu înțelege nimic din dramele cunoscuților săi, dar le acordă permanent atenție.) Doctorul Copeland vrea să schimbe mentalitatea oamenilor de culoare, dar este părăsit de propria familie. Bolnav de plămâni, el continuă să-și îngrijească bolnavii și să facă planuri revoluționare. E bătut, umilit, rănit grav. Jack e marxist și pretinde că știe secretul societății : cu cât muncesc mai mult cei săraci, cu atât bogații devin mai bogați, iar pauperii, mai lipsiți de mijloace economice. Se îmbată des și încearcă să-și popularizeze ideile, dar este luat în râs de ceilalți. Se bate orbește, cu cine nimerește. Ca și medicul, el pare a găsi o oază de înțelegere în camera surdului pe care, ca și ceilalți, îl vizitează des. Singer se duce periodic la prietenul aflat la ospiciu și îi face cadouri costisitoare. La a doua vizită, îl găsește pe Antonapoulos la infirmerie, bolnav de nefrită. Ultima dată când ajunge la tristul așezământ, află că Antonapoulos murise. Totul se prăbușește în John Singer. La întoarcere, își lasă bagajele pe peronul gării, merge în camera sa și își trage un glonț în piept. Ceilalți rămân neajutorați. Cafeneaua lui Biff Brannon continuă să meargă în pierdere, rebelul Jack o șterge către alte meleaguri ( dar își promite sieși că nu va părăsi Sudul infernal), doctorul Copeland e dus cu căruța la ferma de legume a familiei sale, iar Mick se angajează vânzătoare la un magazin. Renunță la visurile sale și, din inocenta care era, se transformă ușor în femeie, căpătând tușe de vulgaritate.
Graham Greene a scris cândva niște cuvinte demne de a fi reținute : ”Domnișoara McCullers și, poate, domnul Faulkner sunt singurii scriitori, după moartea lui D.H. Lawrence, cu o sensibilitate poetică autentică. O prefer pe domnișoara McCullers domnului Faulkner, pentru că scrie mai clar; o prefer lui D. H. Lawrence, pentru ca nu are niciun mesaj.“
  Carson McCullers realizează personaje rotunde, în termenii lui E. M. Forster. Prin comparație, în opera lui Hemingway, dacă facem abstracție de scriitura desăvârșită, umanitatea este apă de ploaie. Cel din urmă are personaje bidimensionale. Cu un stil adecvat poți scrie povestiri antologice, dar nu poți fi un romancier de calibru. Judecând cu inima, o pun pe Carson McCullers alături de William Faulkner, John Steinbeck și Francis Scott Fitzgerald, cei mai mari scriitori americani, în opinia mea. 

P.S. Uimitor este că prozatoarea americană a publicat Inima-i un vânător singuratic când avea doar 23 de ani.

O cronică literară

 Oana Purice

                                   Ficțiunea ca impostură

Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.

O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.

Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.

Cărți despre care n-am scris (II). Reflecțiile lui Jung

Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, București, 2010. Este o carte fabuloasă, una dintre lucrările fundamentale ale culturii de pretutindeni. Jung a fost mult mai mult decât un om de știință și mulți l-au considerat un profet. Lui i s-au revelat marile adevăruri prin vise și prin viziuni. Dacă Freud și-a câștigat domeniul metru cu metru, prin rațiune și observație, lui Jung i s-au oferit soluțiile pe tavă și n-a avut de făcut decât să-și urmeze, toată viața, calea indicată de propriul inconștient. Important este că a avut cultura necesară pentru a înțelege mesajele. A cunoscut bine mitologiile tuturor popoarelor și, spre deosebire de Freud, i-a citit și i-a înțeles pe cei mai mari filosofi ai lumii. De pildă, pe Nietzsche îl evaluează, dintr-un punct de vedere psihanalitic, cu multă exactitate. Exemple nenumărate probează afirmațiile mele. Le voi da pe cele mai accesibile. Până să înceapă războiul, Jung are viziuni teribile. Le va interpreta corect abia mai târziu. Înainte ca mama sa să moară, psihanalistului îi apare în vis tatăl său, decedat de mai mult timp. Acesta îl roagă pe fiu să-l învețe cum să se poarte cu femeile. Jung face un infarct și intră în moarte clinică, văzând Pământul de la o înălțime de câteva sute de kilometri. La un moment dat, de jos vine către el, rostogolindu-se, medicul care îl îngrijea. Psihanalistul se trezește în patul de spital și îi spune doctorului că va muri în locul său. Tânărul râde neîncrezător, dar peste puțin timp se taie la mână în timpul unei operații, face septicemie și moare. Pe patul de spital, Jung are revelația unei zone atemporale a inconștientului. ( Independent de psihiatrul elvețian, eu însumi am avut revelația că există o zonă cuplată la Divinitate, în care evenimentele trăite de noi cronologic există simultan. Tom Kastelka, personajul meu din Ghețarul, trăiește concomitent în prezent, trecut și viitor. Trebuie să spun că mulți ani am visat ce mi se va întâmpla a doua zi sau într-un viitor apropiat. Am visat și texte,dar nu le-am scris pe toate : n-am luat prea în serios darul previziunii - aș fi avut nevoie de un Maestru spiritual - și acesta m-a părăsit parțial. A revenit de câțiva ani. Am mai spus, romanele scrise de mine sunt expresia inconștientului meu. ) Jung are senzația că își scrie opera pentru a răspunde la întrebările pe care i le pun permanent spiritele. Septem Sermones ad Mortuos sunt adevărate poeme, de o adâncime greu de aproximat. Omul de știință elvețian a descoperit oameni care aveau, ca maeștri spirituali, spiritele unor persoane ilustre, dispărute de sute de ani. Explorarea inconștientului se dovedește o cale eficientă de cunoaștere a personalității umane și, prin acțiunea sa, Jung ajunge la mituri, la religii, la preceptele filosofice esențiale și la rostul omului în lume. Practic, destinul nostru e generat de inconștientul care ne lasă să ne mișcăm numai între anumite limite. Tulburător! Ce descoperă inspiratul cercetător? Multe lucruri uluitoare, dar le voi menționa pe cele care m-au marcat și care ne interesează în mod deosebit.
1. Omul nu poate trăi fără mituri și fără zei. Când o face, se alienează, se îmbolnăvește și are un comportament patologic. Mulți scriitori au intuit că, în perioada modernă, omul a dobândit confort, însă și-a pierdut sufletul. Trebuia să vină Jung și să arate că împlinirea Sinelui nu este posibilă dacă se cască o prăpastie între Eu și inconștient, prin scoaterea miturilor din joc. Demitizarea Cosmosului este o mare greșeală și conduce omenirea într-o prăpastie. E o direcție greșită, un adevărat drum către sinucidere. Fiecare om este în acord cu mitul său originar.
2. Inconștientul evoluează în timp, ca o casă care are mai multe niveluri. De aceea descoperirile unui psihanalist nu sunt valabile pentru vecie.
3. Relația cu zeii și cu miturile se schimbă de-a lungul secolelor. De aceea religiile trebuie să se plieze pe nevoile spirituale ale oamenilor moderni.
4. Mitul creștin nu mai este funcțional, rămânând înțepenit în dogme vechi de mii de ani și îndepărtându-se de omul contemporan. Creștinismul ar trebui înnoit și pus într-o altă relația cu omul de azi. Nevoia imperioasă de mit se manifestă prin credința nestrămutată că în anumite momente omenirea crede că se va întoarce Hristos, prin importanța pe care unii credincioși o acordă Fecioarei Maria și prin ridicarea OZN-urilor la rang de mit actual. Jung a murit în 1961, dar a prevăzut crizele spirituale ale societății de azi.
5. Dacă există supraviețuire după extincție, morții își continuă misiunea spirituală fixată în timpul vieții, dar nu au un orizont de cunoaștere mai larg.

P.S. Jung îi face lui Freud un portret de neuitat și descoperă că mentorul său este el însuși nevrotic. Relația lor e ciudată, Freud văzând cumva, în Jung, un adevărat fiu. Când cel din urmă aduce vorba despre morți ( o temă predilectă), austriacul leșină. De altminteri, Freud are mereu impresia că urmașul său îi dorește moartea.