joi, 11 ianuarie 2018

Lecturi într-o vacanţă fără zăpadă

* Cândva, un prieten mi s-a plâns că îl dor oasele, fiindcă îl bătuse un negru în somn.
"- Bă, albule, de ce ridici tonul în cârciuma mea? s-a răstit omul de culoare la mine.
Şi a scos o bâtă şi m-a luat la omor. Şi a pisat la mine până dimineaţa."
* Oricât de sus ai ajuns, este bine să fii modest şi plin de respect faţă de semenii tăi.
* "Spitalele, puşcăriile şi curvele: astea sunt universităţile vieţii. Am deja câteva diplome. Puteţi să-mi spuneţi profesor doctor." (Charles Bukowski, Confesiunile unui om suficient de nebun ca să trăiască alături de bestii)
*Am reuşit să revizuiesc unul dintre romanele scrise şi nepublicate până acum. Voi deveni cititor până la încheierea vacanţei
* "Dar n-aveam cum să strigăm să ni se facă dreptate, fiindcă atunci când n-ai niciun ban, legea nu mai funcţionează. […]Din punct de vedere financiar, era limpede ca lumina zilei că ieşeai mult mai bine dacă aveai p...dă în loc de p...lă." (Charles Bukowski, Doi beţivi)
* Puţini prozatori - Dostoievski, Gogol – au o traiectorie ascendentă. Cei mai mulţi dintre ai noştri – Rebreanu, Breban, Preda, DRP-ul şi mulţi alţii – coboară încet sau abrupt panta valorii.
* De ce oare simt nevoia, de la o anumită vârstă, să citesc/recitesc mai ales autori americani şi ruşi?
* Un scenariu se repetă semnificativ în istoria noastră. Un conducător este mierlit/mazilit de tovarăşii săi, iar peste ani este plâns, devine obiect de cult şi i se dedică monumente. Au păţit-o Burebista, Decebal, Ţepeş, Ioan-Vodă cel Cumplit, Cuza, Mihai I, Ceauşescu şi atâţia alţii. Dacii îşi distrugeau elitele, trimiţându-i la Zamolxis.  Ar fi de psihanalizat acest ritual întipărit adânc în inconştientul nostru.
*Iată şi finalul trilogiei lui William Faulkner :
"Da' acuma putea să rişte, simţea chiar ca un fel de îndemn să-i dea realmente o şansă, ca să-i arate, să-i dea dovadă ce-i putea face dacă voia să-ncerce. Şi de fapt, îndată ce se gândi la asta, parcă-l şi simţea pe Mink Snopes, care-aproape o viaţă-ntreagă o trecuse doar necăjindu-se şi chinuindu-se de pomană, cum începe s-alunece, să se-nfiltreze, să pătrundă uşor, aproape ca şi somnul; ai fi zis că putea să şi observe, să urmărească fiecare firişor de iarbă crudă şi firicel de rădăcină şi găurelele minuscule făcute de viermii pătrunzând tot mai adânc în pământul plin de-atâţia oameni care toată viaţa lor se istoviseră-n necazuri şi-acum scăpaseră şi rămăsese pământul, ţărâna care să se necăjească şi să se chinuie cu pasiunile şi cu speranţele şi cu spaimele, cu dreptatea şi cu nedreptatea şi cu amărăciunile lor, lăsându-i pe oameni în voia lor acum, ei între ei, toţi grămadă, că nu mai ştia nimeni, nu se mai sinchisea nimeni care cine era, şi printre ei şi el acum, egal cu toţi, bun ca oricare, brav ca oricare, inextricabil de-ai lor, anonim ca ei toţi : frumoşi, superbi, mândri, viteji, şi el în culmea culmilor printre visele şi spectrele strălucitoare ce stau pietre de hotar în lunga istorie omenească - Elena şi episcopii, regii şi îngerii apatrizi, serafimii trufaşi şi blestemaţi." (William Faulkner, Conacul)
În 1955, la moartea lui Thomas Mann, Faulkner a spus :” El (Thoams Mann – n. m.) şi Joyce au fost marii scriitori ai timpului meu. A avut mai mult talent decât l-a putut stăpâni.”

L-aş pune pe Faulkner înaintea tuturor, deşi Iosif şi fraţii săi e un roman greu de egalat.

vineri, 5 ianuarie 2018

Muşcând cu poftă din mărul roşu al realităţii

    Proaspete, savuroase, alerte, actuale, incisive, pline de umor şi de o rară inventivitate sunt povestirile lui Dumitru Augustin Doman din excelentul volum Zbateri facile, strădanii futile,  Editura Bibliotheca,  Târgovişte, 2017. Textele sunt inspirate din cea mai fierbinte – atât de fierbinte, că uneori frige! – realitate socială a momentului. Dumitru Augustin Doman are însuşirea rară de a transforma un fapt cotidian într-o pagină memorabilă, privind totul printr-un ochean deformator care arată credibil evenimentele senaţionale şi mai rar banale, care se petrec în jurul nostru. Totul este răsturnat cu fundul în sus, personajele sunt fundamental imorale şi orice gest are o motivaţie şi o acoperire meschină, de un materialism care îi transformă pe oameni în nişte fiinţe veşnic nesătule, împăcate şi fericite cu soarta lor. Sunt schiţele unui artist care surprinde apocalipsa spirituală a unei lumi, într-o viziune care merge de la un realism crud, până la un absurd halucinant. Cam aceeaşi impresie estetică trebuie să fi făcut Momentele lui Caragiale când au fost tipărite prima dată. Nu întâmplător, cartea se deschide cu un motto din Caragiale :”Eu nu pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viaţa banală a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce îmi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimţind ce calcă jos! Groase tălpi trebuie să aibă!”  Tehnicile literare etalate de Dumitru Augustin Doman sunt însă moderne şi ingenioase, ţinând uneori, ca şi la Kafka, de un firesc al nefirescului. Livrescul irizează în ambiguitate lexicală când este evocată decăderea umană  spre cerşetorie şi parazitism. :”Doamna Geta din Strada Plopii fără soţ este o pensionară octogenară, văduva unui colonel de geniu.” ( Casa Geta, pag. 7) O faună pestriţă închiriază nişte camere mizere, iar locatarii vânează înmormântările şi pomenile. Oamenii sunt de condiţii diverse, însă sărăcia îi aduce la un numitor comun. Mironică e un minor analfabet şi cretin, Manuela Bocioacă e fost lector universitar, şi Grig Vasiliu, fost plutonier la vânătorii de munte, se mulţumesc cu ce le pică. Ies cu noaptea-n cap, se aşază  pe banca din faţa casei şi se dreg cu bere la bidon, după ce palinca prea tare de la un parastas din ajun le dă crunte dureri de cap. O confuzie burlescă face ca o ambulanţă să meargă la adresă de lângă cimitirul Eternitatea din Iaşi, nu  lângă Eternitatea din Hârlău, unde ar fi trebuit să ajungă. Aici, începutul povestirii reuneşte elemente din planuri diferite într-un comic grotesc  :” Luni seara, de fapt aproape de miezul nopţii de decembrie. Alexandru Macedonski n-are nici un amestec. Nici emirul, ca să fim drepţi.”( Eternitate, pag. 77) Cartea lui Dumitru Augustin Doman se citeşte cu sufletul la gură, fiind o panoramă uluitoare a societăţii româneşti de azi şi putând fi receptată în mai multe chei: estetic, sociologic, moral, cultural. O adevărată paradă a ticăloşilor ne acaparează interesul şi ne lasă cu gura căscată. Talentul lui Dumitru Augustin Doman este frapant, el ştiind să contureze personaje vii, cu care ne întâlnim aievea pe stradă sau prin diverse instituţii. În creaţiile lui Dumitru Augustin Doman se pot recunoaşte oameni din toate mediile sociale din România. Mi-a fost imposibil să dau, pe reţelele de socializare, nişte citate din carte, fiindcă mulţi cunoscuţi ar fi zis, trecând „vina” asupra mea, că urmăresc să râd de ei. Cum ziceam, nu e omis niciun aspect al lumii în care trăim.  Justiţia este ridiculizată. Două tinere judecătoare adorm în timpul pledoariei unui bătrân şi zaharisit avocat ( Frumoasele  din judecătoria adormită). În Revoluţia din sala paşilor pierduţi, „un depanator de electrocasmice, pe nume Cornel, originar din Suceava  se dă prinţ moştenitor al lui Ştefan cel Mare şi revendică tot ţinutul Moldovei. Globalizarea se simte şi în mediile cele mai sărace, locuite de romi. Un pastor american, de culoare, îi cheamă la slujbă pe minoritari, apoi le oferă, la alegere, după terminarea slujbei - în care le arată ei că nu vor aunge în rai dacă femeia stă deasupra bărbatului în timpul actului sexual – hamburgeri sau hotdogi. Ferdinand, bulibaşa, cere şi una, şi alta : „ Şi una, şi alta, mânca-ţi-aş curu tău de cioară grasă!” ( Pastorul cel bun, pag. 104)  Dar sunt şi romi înstăriţi. Bunăstarea lor transformă înmormântările în petreceri pantagruelice, înspăimântătoare ( Pomana bulibaşei, pag. 84-87). Fabuloasă este Celula de scris şi de procreat ( pag. 107), unde puşcăriaşilor li se aduc bibliografii, cu camionul,de la Biblioteca Academiei, iar ei citesc şi scriu pe rupte, încât închisoarea bubuie şi se clatină ca lovită de cutremur. Studioşii nu se opresc din scris decât pentru a lua un prânz compus din icre de Manciuria, supă de broască ţestoasă şi biftec de căprioară. Doar deţinutul Cristian Porcea nu citeşte şi nu scrie nimic, fiind zilnic vizitat de femei pe care nu mai pridideşte să le mulţumească( Celula de scris şi de procreat, pag.107-111). Sistemul de sănătate este măcinat de corupţie. Un chirurg încasează zilnic, din şpăgi, două mii de euro (Melancolia chirurgului, pag. 112-114). Din pricina inculturii şi a pierderii reperelor morale, denunţurile sună ca perlele de la rubrica ”Din caietul grefierului”, dintr-un ziar de odinioară, denunţătorul fiind nemulţumit că este mituit cu sume din ce în ce mai mici ( Denunţ de Ignat, pag. 119-120). Presa este ridiculizată în Mielul negru cu şase picioare (pag.49-50) Lumea academică e înfometată şi ea, făcând concesii, dar cu jumătate de măsură ceea ce duce la situaţii absurde : un specialist în germanistică se trezeşte acuzat de plagiat, deşi el îl tradusese pe Hedegger şi îi dăduse manuscisul maestrului său, cu ani în urmă. Acela publicase imediat lucrarea şi avansase în lumea universitară  ( După douăzeci de ani sau scandalul unui autoplagiat).  În Principii şi rahat, decanul unei facultăţi de stat şi profesor la o facultate particulară face concesii cu jumătate de măsură. Îi trece pe studenţii influenţi, nu primeşte bani şi îi pune, într-o scenă kafkiană, să stea toţi cu faţa la perete şi să citească de mai multe ori, de pe bilete, cu voce tare, titlurile subiectelor care le-au căzut. Îi trece fără ca ei să fie pregătiţi, dar n-a luat şpagă şi i-a şi ascultat!  Urmele omenescului sunt romantice şi palide ( O pleurezie norocoasă în amor, pag.25 şi Romantism târziu şi facil, pag. 72), fiind aduse la crunta realitate de o replică aruncată ca un duş rece, sortită să lămurească lucrurile. Romanticul domn Eleusis Ionescu îi propune vecinei sale o excursie cu maşina lui, la Sinaia, apoi să vadă Babele , Sfinxul, Crucea de pe Caraiman, Castelul Peleş mănăstirea Sinaia, „terase cu martini şi vin de Sâmbureşti.” Răspunsul femeii vine prompt: ” Cu plăcere, domnul Ionescu! Dar noi mergem la Sinaia să ne futem, nu-i aşa? Restul sunt pretexte.” ( pag. 72)
   Şpaga, mita, corupţia şi hoţia au devenit legi unanim acceptate, aşa încât şi un înalt ofiţer de poliţie îl ajută pe un amărât să fure câţiva saci de ciment de pe un şantier, împingându-i roaba peste un dâmb ( Poliţistul complice, pag.125-128) Există chiar un inventar al şpăgilor, în Un pod de legătură între doi oameni civilizaţi. E precizat tariful pentru fiecare meserie, funcţie şi serviciul solicitat. Doar procurorii „iau şpagă orice, n-au un cod al bunelor maniere de luat şpagă. Ei iau chiar orice : bani, valută, după caz, cu şi fără TVA, o revizie tehnică la maşina de lux, alcool, parfum, mămăligă cu brânză şi smântână, purcel, miel, caşcaval şi afinată...” Ba unul dintre ei primeşte în dar chiar... un pod, pentru a nu mai face un ocol de trei kilometri, în drumul către casă. Şpaga este excelent definitită:” Şpaga reprezintă până la urmă nu doar o mituire vulgară, între oameni hrăpăreţi, lacomi şi cu înclinaţii penale. Şpaga arată şi nivelul cultural, nu doar economic şi financiar, al unui popor. Şpaga este o punte de legătură, ca să zicem aş, întrucâtva pleonastic, între doi oameni civilizaţi.” ( pag. 94) Din ficţiunile lui Dumitru Augustin Doman, cei mai şifonaţi ies politicienii: Campanie electorală, Puşculiţa domnului senator, Primarul imobiliar, Naşul ( ca în Miguel Angel Asturias!), Cei şapte magnifici din Dealul Boului sau Orice ai vota, Bourean iese, O floare şi doi grădinari, Puşculiţa domnului senator, Jan Porojan şi balena de aur.  Incultura politicienilor şi a alegătorilor este monstruoasă: Interviu cu un client politic, Revista lui Becali. Politicienii le cer ei înşişi ziariştilor, oferindu-le şi probe, să-i denunţe la DNA, pentru a căpăta prestigiu ( Vipera cu corn în frunte).Ca într-o piesă de teatru absurdă, se fac studii de fezabilitate, unele după altele, costând zeci de milioane de euro, iar autostrăzile sunt prezentate virtual şi situaţia va rămâne aşa în veci, după cum precizează un oficial ( Autostrada virtuală din studiile de fezabilitate). Realitatea capătă un aspect halucinant, dezumanizarea fiind fenomen generalizat. Discuţiile de la cârciumă şi treburile mărunte ale unor oameni săraci îl inspiră pe scriitor în realizarea unor povestiri antologice: Ilie face coteţ pentru porci, Clasa ţărănească merge în paradisAventuri de-o noapte, Texticolul lui Hitler, Alzheimer şi Parkinson. De neuitat este povestirea O oaie pentru sufletul meu, în care Ion Ăl Mare şi Bun, mare proprietar de oi şi gazda unor chiolhanuri la care vin înalţi oficiali, îşi bate joc, cu un haz nebun, de unul dintre aceştia care îi fură o oaie făcută pastramă. Admirabil e amănuntul relevant care face ca personajele să fie vii, credibile. Iată cum discută Ion Ăl Mare şi Bun cu un chelner: „ Măi, băiete, măi Nae, mâncaţi-aş pula ta, până vedem noi ce mâncăm, adu-ne o baterie de vin.” [...] „”Ce-i asta?! Întreabă Ion Ăl Mare şi Bun. „ O baterie de vin de Cotnari”, răspunde chelnerul. Iar Ion Ă M şi B, fals iritat : „Auzi, la ce armă ai făcut armata?” „La infanterie.” „Ei, se cunoaşte, eu am făcut-o la artilerie. O baterie de vin înseamnă 12 sticle de Cotnari şi una de apă minerală. Până aflăm noi ce vrem să mâncăm în afară de ciorbă de burtă, adu-ne bateria!” (pag.99)  Înălţătoarea iubire se metamorfozează într-o împreunare monstruos-mitologică, între două trupuri tatuate cu animale şi o diversitate de plante. Cultura e umilită social şi reabilitată de scriitor. Şi aici intră în scenă admirabila imaginaţie a lui Dumitru Augustin Doman.  Trei scriitori provinciali pun la cale o mascaradă în care se atacă  reciproc în publicaţiile de profil, în mod violent, apoi trec la elogii nemăsurate, pentru a atrage atenţia asupra lor. Dar nu-i bagă nimeni în seamă şi ei îşi reiau existenţa obişnuită (Porcăiala generală). Poetele sunt premiate pentru a deveni obiectul plăcerilor unor organizatori, dar uneori planurile iniţiale iau o turnură grotescă, atunci când poeta premiată se dovedeşte a fi bătrână şi şchioapă ( Poeta ca însoţitor). Supravieţuieşte un „scriitor de chelneriţe”. Acesta scrie cu creioane colorate, pe trupurile goale ale ospătăriţelor dintr-un local, preţurile băuturilor ( Scriitor de ospătăriţe). Societatea românească e o casă de nebuni şi naratorul începe să joace şi el rolul unui om cu devieri de comportament: fie se vede ministru de Interne şi pleacă precipitat, într-o marţi dimineaţa, să-i mituiască pe oficiali cu o sticlă de ţuică de Pieleşti, fie visează că toate produsele se ieftinesc, iar pensiile şi salariile cresc ( Bucurie, veşti bune, lapte şi miere).
   După cum am mai spus, volumul Zbateri facile, strădanii futile se citeşte, aşa cum a şi fost scris, pe nerăsuflate. Repet, este o radiografie dură a societăţii de azi, sub semnul unei arte literare de natură ludică, gradată cu har, de la un realism aspru până la un absurd grotesc şi monstruos : şarja, hiperbola, caricatura, anecdoticul, fabulosul, poanta şi alte artificii literare  sunt asumate conştient, personajele fiind motivate şi mişcate de sforile groase ale unei vieţi sociale denaturate: Lăcomia, Şpaga, Corupţia şi Hoţia sunt noii zei ai minţii omeneşti. Scriitorul consemnează, cu o inventivitate rară şi cu un surâs amar, evenimentele care se petrec de-a valma, deopotrivă în realitate şi în imaginaţia sa. Realitatea din care muşcă autorul, cu un prefăcut aer de naivitate, este un măr roşu, dar alterat pe dinăuntru. De aceea umorul este unul de natură specială, iar râsul nostru, ca şi al prozatorului, devine un rictus de lehamite şi de disperare.

P.S. Mi-a căzut din nou windows-ul şi voi lipsi destulă vreme de pe aici. Mi s-a făcut lehamite. 

marți, 2 ianuarie 2018

Suntem la fel de tineri ca Nichita

  În amintirea poeţilor Ion Stratan, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei

Nu era toamnă, nici primăvară.
Nici iarnă, nici vară.
Era când prea cald, când prea frig.
Înăuntru, la mese se aflau poeţii. Fiecare avea câte o carte înfrunzită în mâini.
În ferestre înverzea, opalescent, absintul.
Suntem la fel de tineri ca Nichita, a oftat un poet şi s-a ridicat.
A închis cartea, a pus-o pe un raft şi a ieşit grăbit.
Îngerul de la bar, cu înfăţişare de câine, a mai servit un rând.
Geamurile s-au făcut lăptoase.
Suntem la fel de tineri ca Nichita, a spus un alt poet şi s-a grăbit către ieşire.
Din tavan s-a pornit o ninsoare fierbinte, cu ceşti de cafea şi batiste de exilaţi.
Suntem la fel de tineri ca Nichita, au spus poeţii în cor şi s-au ridicat în picioare.
Stăteam în uşă şi îi priveam.
Mă gândeam să intru.
Mă gândeam să plec.

luni, 25 decembrie 2017

Bilanţ şi nu prea

* Am vrut să fac un bilanţ al anului care a trecut şi m-a luat groaza. Nu voi pomeni nici despre cele câteva izbânzi care m-au ţinut în viaţă : mi-e teamă că se vor evapora. Totuşi, nu mă pot împiedica să nu mă laud că aproape am terminat de recitit trilogia lui Faulkner. Cine ştie dacă în viitor voi mai avea timp! În fine, voi încerca să scriu aici măcar câteva rânduri despre nişte cărţi memorabile, pe care autorii au avut amabilitatea de a mi le trimite.
* Idei pentru senzaţionale romane poliţiste. Le-aş vinde, dar doar de la 10 000 de euro în sus.
* Un prieten îmi transmite urări din Sri Lanka, altul din Montreal, un al treilea din creierii munţilor. Iar eu, demolat de căratul lemnelor pentru iarnă, îl mângâi pe câinele Paşenka şi privesc peisajul cenuşiu, cu sentimente amestecate.
* O carte excepţională, care mă entuziasmează : Zbateri facile, strădanii futile de Dumitru Augustin Doman. Iată cum începe prima povestire din volum : "Doamna Geta din Strada Plopii fără soţ este o pensionară octogenară, văduva unui colonel de geniu.''( Casa Geta, pag. 7) Observaţi cum irizează livrescul în ambiguitate lexicală?
* Trebuie să există o limită între ceea ce se poate spune într-un jurnal public, cum este acest blog, şi unul intim, în care pot scrie orice. Mă simt înconjurat de prieteni şi înclin să nu ascund nimic.  Sunt oameni - puţini, e adevărat - pe care nu-i vei convinge în veci de bunele tale intenţii, aşa cum nu-l vei face pe un suporter al Stelei să ţină cu Dinamo. Sălbăticia din noi aşteaptă răbdătoare în întuneric, până când timpul ne va fura şi puterea de detesta, iar pământul ne va astupa gurile. Pentru onoarea ideii de om, e obligatoriu să existe o limită şi în resentimentele pe care oamenii le au unii faţă de alţii.
* Primesc, în sfârşit, mesaje de la prieteni - mai tineri ori de aceeaşi vârstă cu mine-  pe care îi credeam pierduţi. Dumnezeu e mare şi bun. Voi încerca să-i revăd, în vara viitoare, pe cei rămaşi în viaţă.
* Criticul literar se confruntă cu un risc moral pe care scriitorul nu-l încearcă : acela de a nu scrie sau de a scrie negativ despre un scriitor care se va dovedi a fi important. Degeaba va scrie foarte târziu, când jocurile sunt făcute. Răul a fost făcut şi nimic nu mai poate fi îndreptat pentru critic. Şi-a făcut sieşi o subevaluare, poate, nedreaptă. Pentru scriitor, cum ziceam, niciodată nu e prea târziu.
* O nouă vizită la mormântul tatei. Cimitirul începe să-mi devină familiar.  În copilărie era o juglă de lilieci şi stânjenei, acum e acoperit în întregime cu cavouri.
* Va fi încă o vacanţă de muncă intensă. Poate că voi reuşi să fac ce mi-am propus.

duminică, 24 decembrie 2017

Ziua în care luam vacanţă

De când am deschis ochii în lumină, au dispărut succesiv patru-cinci lumi diferite. Ceea ce văd acum, ridicându-se din copilărie, nu sunt oamenii pe care îi știu și pe care i-am păstrat în conștientul meu, ci reprezentanții unei specii de prădători. E inutil să insist. Prădătorul nu are principii. Are doar un instinct supradimensionat, incompatibil cu ideea de om.
    Ziua în care luam vacanță era cea mai frumoasă din an. Mă văd mergând pe ulițele satului, cu ghizdanul în spate, agitându-mi brațele de fericire. În noaptea de dinaintea ultimei zile de cursuri nu puteam dormi. Primele mele insomnii au fost pricinuite de bucuria despărțirii de școală. Nu mai vedeam, în clasă, atâtea bătăi cu ciomagul, nu mai era nevoie să mă trezesc dimineața și să plec prin la școală, prin gerul neprietenos. Diminețile de iarnă erau cele mai grele. Mergeam către școală, prin nămeți, în șir indian. Cei mai puternici pășeau în fața celorlalți, să le facă drumul mai ușor. Fănică Lupu ne făcea pârtie cu bocancii săi uriași, sănătoși. Urmam, în ordinea vârstei, Celerean, Momoc, eu și Petre Ion ( fie-i țărâna ușoară!). Fănică și Celerean ne apărau și de pumnii elevilor mai mari, dovedindu-se tovarăși de nădejde. Când, după ultima oră, ni se spunea că intrăm în vacanță, simțeam că zbor.
Acasă mă așteptau sania și zilele nesfârșite de săniuș. Rareori un incident îmi strica vacanța. Într-o zi am văzut într-o curte trei țărani care se agitau pe lângă un cal din picioarele căruia șiroia sânge de un roșu aprins. Nu mi-am dat seama că-l doftoriceau, am crezut că îl taie și mi s-au muiat picioarele. Am avut de mic compasiune pentru animale, dar fiica mea mi-a accentuat și mi-a lărgit această trăsătură, așa încât, acum, solidaritatea cu necuvântătoarele a ajuns o povară grea în viața mea. Timpul n-avea limite, vacanțele păreau că țin ani întregi. Și nu vorbesc despre vacanța de vară, când zilele călduroase se scurgeau leneș și aveam impresia că mă întorc în bancă, toamna, după câțiva ani de libertate. Eram alt copil.
Ieșeam dimineața cu sania și mă întâlneam cu prietenul meu Momoc. Peste câțiva ani, mutându-mă în alt cartier, am devenit nedespărțit de vărul Badea, zis Bătrânu'. Colindam locurile mai înalte din sat și ne opream pe Lacul Briții ( poate că vreo moșiereasă se numise Brita!), o mlaștină înghețată din spatele conacului boieresc. Ne dădeam cu săniile, alunecam pe ghete și ne roteam, făcând oglinda. Deseori uitam să mergem la masă și ne întorceam acasă seara, când făceam câte un om de zăpadă la poartă, înainte de a intra la căldură.
Un singur regret aveam : nu puteam citi revista Cutezătorii ( mai există oare?). Dirigintele ne abona o dată la trei luni și citeam cu nesaț nu numai benzile desenate cu Dan Buzdugan, ci și foiletonul Ostrovul lupilor de Petre Luscalov. Acolo l-am citit prima dată pe Vasile Poenaru, un copil-minune, marea speranță a poezii românești. Tot în Cutezătorii am aflat despre existența lui Șerban Cioculescu. Mai târziu, când ultimul a citat, în România literară,  niște scriitori, am făcut cunoștință cu Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Lucian Raicu. Eram răsplătit cu vârf și îndesat, la începutul cursurilor, când profesorii ne distribuiau numerele revistei sosite în vacanță. De la Cutezătorii am trecut la ziarul Sportul ( eram dinamovist fidel), iar în paginile cotidianului mi-au atras atenția articole scrise de D. R. Popescu și Adrian Păunescu. Aveau talent literar, nu glumă! O tabletă de Geo Bogza, reprodusă în manualul de română, m-a condus către Gazeta literară. L-am rugat pe tatăl meu, care lucra la oraș, să-mi cumpere publicația. Numai că aceasta se transformase în România literară. Așa am ajuns să fiu la curent cu se întâmpla în literatura noastră și să scriu, prin 1970, pe o foaie de hârtie și pe o cărămidă din peretele casei, orientat către grădină : ”Vreau să ajung scriitor.” ( În 1974 mi s-a publicat prima poezie în Luceafărul.) Ceruisem hârtia și o introdusesem într-o cutie de lemn pe care am îngropat-o. Mai mult ca sigur că a putrezit de multă vreme, iar zidul cu inscripția mea a fost tencuit în urmă cu câțiva ani. Visul a rămas și s-a prefăcut într-o flacără care arde intens, dincolo de vârstele noastre, dincolo de lumile care dispar și apar.

vineri, 22 decembrie 2017

Am un vis

Visez ca un scriitor român să ia Nobelul şi toţi confraţii să jubileze. Să îl felicite, să îl sărbătorească, să se mândrească sincer cu el. Laureatul să protesteze şi să spună că numeroşi alţi scriitori români merită premiul cel puţin la fel de mult ca şi el. Şi să rostească numele a patruzeci de autori.
Totuşi, editorul şi binefăcătorul autorului nostru îl va duce pe acesta în brânci până la Stockholm, unde să-şi primească premiul. La aeroport, norocosul va fi condus de toată scriitorimea română, care îl va ovaţiona. În capitala Suediei, scriitorul şi editorul vor ţine, pentru prima dată în istorie, un discurs în duet şi vor vorbi despre faptul că o cultură are nevoie de mai mulţi scriitori, artişti, filosofi, eseişti, istorici şi politicieni de valoare. La întoarcere, scriitorul şi editorul vor fi primiţi din nou cu urale,  de oamenii de cultură şi de o masă compactă de politicieni, în frunte cu preşedintele statutului. Vor descinde la Palatul Parlamentului pe care îl vor transforma, pentru o lună, în cea mai mare cârciumă din lume. Literaţi, savanţi, academicieni şi universitari vor bea şi vor benchetui, neîntrerupt, patru-cinci săptămâni, legând prietenii pe veci, ţinându-se de gât şi pupându-se pe urechi, ca fraţii. Vor fi cheltuiţi toţi banii primiţi de laureat. Fiecare scriitor şi artist va primi câte un milion de euro din partea parlamentarilor. Premiatul, dublu. Uniunea Scriitorilor nu va mai fi dezbinată şi va fi învestită cu prerogativele unei Case Regale. Va primi anual o sută de milioane de euro, din partea statului român.
Şi de atunci, scriitorii, artiştii, oamenii de ştiinţă, academicienii, universitarii şi politicienii vor crea şi vor trăi în pace şi fericiţi, până când...

Dar uite că mă înjură unul care a sărit de pe lista mea, din pricina bramburelii de pe Facebook.


P.S. Îmi dau seama că, oricare ar fi numele scriitorului român premiat, visul meu ar deveni, în realitate, un coşmar. 

luni, 18 decembrie 2017

Iarba creşte sub zăpezi

*Din copilărie şi până hăt, la o maturitate încă vioaie, mă obişnuisem ca după arsura duşmănoasă a primei brume să nu mai rămână nimic verde. Pământul era negru, trunchiurile copacilor băteau, ca şi zarea, în cenuşiu, iar vegetaţia rămasă căpăta nuanţe de maro : nicăieri nu este mai urâtă toamna decât la şes. Cam ca în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu : ’’ Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle.’’ Păi, să vedeţi poeme şi simfonii în galben, roşu şi portocaliu, prin zona colinară! Şi asta e o pricină pentru care n-aş dori să mor aici, pe un gri deprimant. Într-un singur an mai rămăsese puţină iarbă verde, la casa roşie pe care am evocat-o de mai multe ori şi care a devenit motivul central al unui roman.  Atunci, pe 31 decembrie, am jucat acolo fotbal, cu Florian Florea, fratele actualului primar, cu Ion Neagoe, Nelu Stama, Badea Bătrânu, Nelu Florea – primarul -, Radu Manolache, Ion Pantazi Momoc, Gioni Mortu, cu un băiat numit Zamfir, tot de pe uliţa Oltenilor, şi cu alţii câţiva de care nu-mi mai amintesc. De mai mulţi ani constat însă că bruma e neputincioasă în faţa sevei viguroase a ierbii. Aceasta din urmă rămâne verde şi sub zăpezi, iar primăvara e gata crescută, grasă şi suculentă, deşi temperaturile sunt mult mai scăzute decât în copilăria noastră. Probabil că e un alt soi de iarbă ori poate că şi vegetaţia şi-a schimbat codul genetic. E un semn de speranţă pentru întreaga viaţă de pe Pământ?
   Sau e un semnal că lumea e dată peste cap?  În urmă cu un deceniu şi jumătate, într-o primăvară,  un ţăran îşi desfăcea glugile de coceni rămase din iarnă şi înjura de mama focului, iar fiul său nu mai prididea să lovească în dreapta şi-n stânga cu un ciomag. M-am apropiat şi am văzut un morman de făpturi ucise. Nu erau şobolani. Păreau un fel de şoareci de curse, alungiţi şi cu picioare înalte, dar specia era incertă.
─ Ce sunt ăştia? am întrebat mirat.
─ Dracu’ ştie? mi-a răspuns ţăranul, cu ochii bulbucaţi de uluială. S-a curcit şoarecii cu şobolanii. Că nu e nici şoareci, nici şobolani.
Într-adevăr, erau un fel de catâri printre şoareci.
Şi mă gândesc cu îngrijorare dacă şi printre oameni nu s-or fi curcit  proştii cu deştepţii, anafabeţii cu oamenii frumos educaţi şi a ieşit o rasă căreia, vorba ţăranului, nici dracu’ n-are ce să-i mai facă.

*Visez ca atunci când voi mai fi internat într-un spital, să fiu tratat ca Alexandru Arşinel. Şi să ies de acolo fericit, cântând colinde.


duminică, 10 decembrie 2017

Ce rămâne

         Nu i-am înţeles niciodată pe oamenii care sunt zbiri cu subalternii şi preş pentru şefi. Cu linguşeala e complicat. Îmi amintesc că în timpul liceului am stat două săptămâni la internat, unde erau condiţii de viaţă precare. Elevii din toţi anii de studiu dormeau într-o singură cameră, un adevărat grajd în care încăpeau patruzeci de băieţi. Nu puteai închide ochii din pricina diverselor activităţi în care erau prinşi studioşii, dar nici nu puteai respira, fiindcă aerul era, de fapt, un fum gros de ţigară pe care l-ai fi putut tăia nu cu cuţitul, ci cu un joagăr bine ascuţit. Te sufocai realmente. Internii făcuseră o echipă de baschet şi se tot hârjoneau pe un teren amenajat într-o sală mai mică decât dormitorul. Un elev din clasele mari, micuţ de statură, avea şi el un ideal : să ajungă în echipa care devenise între timp reprezentativă pentru liceu. Le tot întreba, cu ochii lucind de speranţă şi cu milogeală în glas, pe vedetele team-ului, doi vlăjgani chipeşi :
- Credeţi că am şanse să prind şi eu echipa?
Lunganii ăia erau nişte tipi binevoitori, dar cu piticul simţeau nevoia să fie ceva mai duri, poate fiindcă îi simţeau răutatea care îi ieşea şi prin porii pielii.
- De, nu ştiu. Să mai vedem! Mai antrenează-te!
Nu mă interesa baschetul, nu mă interesa echipa, dar într-o zi am făcut, de faţă cu toţi, o remarcă în legătură cu faptul că era un efort considerabil să te antrenezi zilnic, pentru a fi într-o formă acceptabilă în sportul cu pricina.
- Păi, cine te-ar băga, mă, pă tine în echipă? s-a schimonosit, cu venin, piticul către mine, fără nicio legătură cu conţinutul replicii mele.
I-am rânjit cu sadism. I-am spus, fără cuvinte, că îi înţeleg şi răutatea, şi frustrarea. Nu m-a pocnit. Îşi dăduse seama, putoarea, că i-aş fi întors-o, că afacerea s-ar fi putut încheia rău pentru el, fiindcă solizii săi camarazi nu i-ar fi sărit în ajutor şi ar fi încălcat regula nescrisă a oricărei asemenea comunităţi, aceea de a nu permite unui boboc să-l bată pe un veteran. Cât de reprezentativ este, pentru români, caracterul dulăului Samson, din fabula Câinele şi căţelul de Grigore Alexandrescu! Adevărul exprimat în textul ăla mi-a fost confirmat de sute şi sute de ori, de-a lungul unei vieţi de om.
Linguşeala poate fi expresia dorinţei de parvenire, a fricii sau, pur şi simplu, poate fi confundată cu o politeţe exagerată. Sigur, sunt oameni de toată mâna. Unii nu se înţeleg nici cu superiorii, nici cu cei mai jos puşi. Alţii sunt protocolari. Ideal ar fi să ne purtăm cu cordialitate şi bunăvoinţă cu oricine ne intersectăm. Am însă o simpatie secretă pentru cei care încearcă să-şi protejeze colegii sau pe cei aflaţi sub ei şi sunt mai îndrăzneţi cu şefii care încalcă regulile bunei-cuviinţe.
            Unde voiam să ajung? Că în literatură, linguşeala poate aparţine unor personaje, însă niciodată autorilor. Aţi observat că personajele negative sunt totdeauna mai vii şi mai convingătoare decât cele binecuvântate de prozatori cu toate virtuţile omeneşti? Omagiile interesate ale scriitorilor au viaţă scurtă. Literatura care rămâne este mai degrabă o negare a realităţii, deseori prin reinventare, şi chiar o bătaie de joc la adresa societăţii, a unor profesii, a unor tipuri umane. Să nu uităm că şi unele credinţe religioase au apărut ca nişte schisme în raport cu doctrina oficială. Cât de mult l-a mai batjocorit, în scris şi oral, Caragiale pe Eminescu! ( Poate de aceea, remarca un încă tânăr critic literar, a avut ulterior remuşcări şi a devenit unul dintre primii apologeţi ai poetului.) Nenea Iancu l-a parodiat cu voioşie şi pe prietenul Delavrancea. Dar e obligatoriu ca atât autorul, cât şi personajul luat peste picior să nu ia povestea personal, ceea ce nu e deloc uşor.  Când eram foarte tânăr şi terminam liceul, n-am avut nici măcar tăria de a accepta nişte adevăruri simple, legate de mine. La ultima oră de dirigenţie, diriginta noastră, neuitata Ani Şerban ( nu era ruda mea şi nu ştiu dacă mai trăieşte : ar trebui să aibă acum peste optzeci de ani), ne-a făcut câte o scurtă caracterizare şi şi ne-a dat sfaturi care să ne folosească pe viitor. În prostia mea, mă aşteptam să-mi spună că sunt un tip profund, genial, original etc. Citeam foarte mult, publicam poezii prin reviste de prestigiu şi ce altceva ar fi putut să-mi comunice? Surpriza a fost mare. În loc de elogiile visate de mine, doamna noastră, căreia îi aduc acum un omagiu foarte târziu, mi-a zis că sunt un ins prea singur, prea izolat, un neadaptat la realităţile vieţii şi că voi avea mult de suferit din această cauză. Sfatul ei era să ies mai mult în lume, să socializez, să mă implic în felurite activităţi. Parcă m-ar fi lovit cu o măciucă în moalele capului. M-am supărat pe dumneaei şi i-am purtat pică două-trei zile.
Dar a avut gura aurită. Aşa eram, aşa am fost şi aşa am rămas toată viaţa, spre paguba mea.

P.S. După instalarea noului windows, mă incomodează teribil poziţionarea caracterelor pe tastatură.

duminică, 3 decembrie 2017

Pauză

De la un timp lucrurile se reîntorc spre origini : țărână, apă, foc.Se prăbușesc în gropile din care au urcat. Curg grămadă și ireversibil în același sens al nimicului. Devin iremediabile, ireparabile, definitive în descompunerea lor ereditară, irevocabilă. Umilința nu va mai putea fi răscumpărată și eșecul nu va fi convertit în triumf, suferința exagerată n-are cum să trezească fericirea într-un om cu mințile întregi.Ticăloșia și credința vor merge braț la braț și doar țărâna le va astupa tuturor gura.Dar cine-l va mângâia pe cel carea încercat îndelung, prea îndelung, toate durerile/chinurile/torturile vieții, fără să guste din magiunul acrit al fericirii? Cine? Nimeni. Nu cumva cine ne promite o eternă zi albă după o îndelungată viață neagră ne dă o cinică țeapă? 
Nu luați în seamă ce-am zis pe aici. Furia mea păcătoasă este cea care vorbește: computerul meu își dă duhul, iar porțile către dumneavoastră îmi vor fi închise. Tocmai acum când îmi găsisem niște prieteni adevărați.Probabil că ne vom vedea cândva.
Abia am putut arunca un ochi printr-o fereastră întredeschisă. O vreme nu voi mai putea intra pe net și nici nu voi mai lucra cu computerul ăsta, care face pe prostul.

Să sperăm că ne vom reîntâlni.

Marea țeapă a speranței

* De la un timp lucrurile se reîntorc spre origini : țărână, apă, foc.Se prăbușesc în pivnițele din care au urcat. Curg grămadă și ireversibil în același sens malefic. Devin iremediabile, ireparabile, definitive în descompunerea lor din ce în ce mai accelerată. Savanții și cărturarii devin urangutani și cimpanzei, politicienii se metamorfozează în rinoceri și și hipopotami. Umilința nu va mai putea fi răscumpărată și eșecul nu va fi convertit în triumf, suferința exagerată n-are cum să trezească fericirea într-un om cu mințile întregi.Ticăloșia și credința vor merge braț la braț și doar țărâna le va astupa tuturor gura.Dar cine-l va mângâia pe cel carea încercat îndelung (of, prea îndelung!) toate durerile/chinurile/torturile vieții, fără să guste din magiunul fericirii? Cine? Nimeni. Nu cumva cine ne promite o eternă zi albă după o îndelungată viață neagră de dă o cinică țeapă? 
Nu luați în seamă ce-am zis pe aici. Furia mea păcătoasă este cea care vorbește: computerul meu își dă duhul și el, iar porțile către dumneavoastră îmi vor fi închise. Tocmai acum când îmi găsisem niște prieteni adevărați.Probabil că ne vom vedea când nu va mai fi nimic de făcut. Le veți fi făcut dumneavoastră pe toate.

Prin 1978, în mediile universitare se punea de un dicționar. Student fiind, am fost solicitat să scriu despre Constantin Fântâneru. Observați ironia soartei? Și nu insist. M-am îmbolnăvit în mod misterios, am stat opt luni în Spitalul Studențesc și n-am mai scris un rând douăzeci și cinci de ani, iar despre dicționar nu mai știu nimic. Recitindu-l pe Fântâneru, sunt uimit de prospețimea viziunii sale, de frumusețea interioară a personajului, de inovațiile sale de atunci, de influența pe care a avut-o asupra generației '30, dar și de faptul că este trecut cu vederea de mulți comentatori. Și i-a...inspirat pe mulți dintre cei care fac floarea literaturii noastre. Văd amprenta sa la Mihail Sebastian, foarte discret la Camil, la Eliade, la Ionescu, în târziul Solitarul. Mai mult decât toți cei menționați mai sus, Fântâneru are și o perspectivă poetică asupra lumii.

*„ Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui şi suplini nițică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviință,
Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii.
Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.
Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti.
Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea.
Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, si de am fi tobă de carte si de erudiţie, si de am cunoaste întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.
Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală.
Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii.”
(din “Primejdia mărturisirii”, de Nicolae Steinhardt, Editura"Humanitas, 2006)

*"În mai 1927 a venit pedagogul liceului ţipând la noi să intrăm în clase că este inspecţie mare. De fapt, Ionel I.C. Brătianu sărbătorea cu foştii colegi 40 de ani de la absolvirea liceului. Directorul Liceului «Sf.Sava», Ştefan Pop, l-a rugat să intre în clasele cursului superior şi să vorbească elevilor. Asta era inspecţia. Eu eram chestorul clasei pentru că eram premiant şi când au intrat în clasă Ionel I.C. Brătianu, alături de directorul liceului şi profesorul de istorie, eu am dat raportul că suntem clasa a VI-a. Iar Brătianu a venit la catedră şi ne-a ţinut un discurs de 3-4 fraze, dar care mi-au rămas în cap: «Opt sute de ani am avut idealul pe orizontală să ne strângem cu toţii laolaltă în aceeaşi patrie. Am realizat aceasta în 1918. Acuma avem idealuri de construire pe verticală, pentru ca prin cultură şi civilizaţie să justificăm în faţa omenirii şi a istoriei posesia acestui pământ. De aceea sunteţi dumneavoastră la şcoală ca să învăţaţi şi apoi să creaţi cultură şi civilizaţie!». Mi-a rămas în cap. Şi asta a spus-o în toate clasele, din cursul superior."(Şerban Milcoveanu în Adrian Majuru, " Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi", Editura Compania, Bucureşti, 2006)

duminică, 26 noiembrie 2017

Lacrimi de câine

Aproape toată lumea ia apă de băut de la fântâna boierească. Fac și eu drumul o dată sau de două ori pe săptămână. Mă duc după cursuri, așa că am la mine pâinea cumpărată de dimineață, pentru a da ceva și câinilor flămânzi pe care îi găsesc acolo. Periodic îmi fac printre ei un prieten fidel. Îmi recunoaște mașina și vine imediat la mine. După câteva săptămâni dispare și apare altul. Am și acum un asemenea amic, dar azi a lipsit de la întâlnire. Poate a sfârșit-o și el sub roțile unei mașini sau găurit de un vânător. La întoarcere opresc la farmacie, ca soția să-și ia medicamente. Rămas în mașină, zăresc un câine amărât, cu blana zdrențuită și cu burta lipită de coloana vertebrală cum intră în parc și îl traversează, amușinând prin frunzele uscate. Caută ceva de mâncare. Caută necontenit, însă nu găsește nimic, ca păsările marine ale lui Hemingway. Ies repede din mașină, îl strig și dau să mă reped la sacoșa cu pâine. Se vede treaba că nu este obișnuit să i se ofere ceva, în afară de lovituri și înjurături. Nu mă ascultă și merge înainte. Pe bicicletă apare secretarul primăriei, un bun prieten, cu care discut o vreme, fără a scăpa câinele din ochi. Animalul s-a oprit la capătul celălalt al parcului, într-o zonă încălzită de soare. Când mă despart de tovarășul meu, constat că maidanezul a dispărut. Urc în mașină și, fără mari speranțe, o iau pe fundătura din spatele primăriei. Mă gândesc că e posibil să-l revăd. Speranța mea nu e deșartă. Mă întâlnesc cu el chiar la cotitură și opresc în mijlocul străzii, incomodând o camionetă care venea din sens opus. Strig din nou câinele și văd că nici nu îndrăznește să mă privească. E slab, prăpădit și lăcrimează de frig, de foame, de umilință. Am văzut câini surâzând, dar niciodată n-am întâlnit un câine atât de amărât, care să plângă. E greu să spun ce simt. ( În drum spre priveghiul soției unui prieten văzusem, în plină noapte, un cățel cât ghemotocul mergând pe marginea drumului. Și atunci am vrut să opresc mașina și să iau animăluțul acasă. Dar NU POT, obiectiv vorbind, să adopt mai mulți câini și mai multe pisici decât am acasă.) Îi arunc pâinea și nu-i vine să creadă. O înfulecă imediat. Între timp, șoferul camionetei, care este un străin, cotește cu măiestrie și mă salută zâmbind amar, ca un semn de aprobare pentru gestul meu. 
Multă vreme nu voi avea liniște, chiar dacă voi mai căuta câinele. Ce înseamnă o firimitură într-un ocean de foame și de durere?
Dumnezeule mare, asta e viața pentru unele ființe?
În orașe sunt oameni care se prefac că adoptă câini, dar îi încarcă în dube și îi aruncă noaptea prin sate, unde sfârșesc în chinuri, de inaniție ori cu capetele sfărâmate de bâtele țăranilor. Orice s-ar spune, orășenii au un nivel superior de înțelegere a lumii. M-am convins în repetate rânduri de asta. Expulzarea câinilor din oraș este un lucru foarte grav. Aș da o lege extrem de dură pentru cei care duc animalele spre un sfârșit atât de crud. Și e atât de greu să fie sterilizate și întreținute cumva, pe cheltuiala statului sau a unor filantropi, animalele fără stăpân? Știu, creștinul Gigi Becali are chiar pasiunea de înfige furca în câinii de pripas. Dar nu e singurul om cu bani din țara asta. 

Pentru literatură, nimic nu este prea târziu. Dar pentru un autor altfel stau lucrurile. E ca în Fetița cu chibrituri. Din motive care țin de o existență mult prea chinuită, pentru mine lucrurile bune au venit prea târziu, la pachet cu evenimente, eufemistic vorbind, neplăcute. Un poet i-a arătat prima mea cărțulie unui alt fost coleg de facultate, un om inteligent și talentat pe care l-am evocat în O minte frumoasă. ”Trop tard!”, a exclamat amicul nostru. Viața lui fusese deja dată peste cap de faptul că o editură i-a refuzat un prim roman. A devenit doctor în Celine, dar n-a mai scris și n-a mai publicat ficțiune. A fost găsit mort în urmă cu câțiva ani. Poetul a murit și el și l-am portretizat, cu emoție, într-un text care îi poartă numele. Viața nu m-a lăsat să scriu ce am vrut, cum am vrut, când am vrut și cât am vrut, însă de fiecare dată când am făcut-o, m-am gândit la prietenii mei și la faptul că ei au avut încredere în mine și s-au așteptat să fac lucruri frumoase. Visam să le arăt că nu le-am trădat încrederea. Aș fi dorit ca Nino Stratan să-mi poată citi ultimele cărți pe care le voi publica și să vadă că sunt ceea ce spunea el că voi fi. Dar n-a fost să fie. Mi-e teamă că nici eu nu voi apuca să public ce am scris. Tovarășii mei s-au dus și au mai rămas doi-trei. Alaltăieri am aflat că și cel mai bun prieten din liceu e mort de câțiva ani buni. Îl caut de multă vreme pe net. El era un tip special și nici nu avea alți prieteni, în afară de mine. A suportat rigorile unei Academii de Marină, pentru a ajunge comandant de navă și pentru a avea posibilitatea de a vedea operele lui Michelangelo. Fără asta, mi-a mărturisit el, viața sa nu avea sens. Încă din vremea lui Ceaușescu îmi trimitea ilustrate din toate colțurile lumii. Apoi s-a așternut tăcerea. Îmi dau seama că nu-mi voi revedea prietenii rămași în viață și că totdeauna scriem pentru cineva, chiar dacă o facem și pentru înseninarea spiritului nostru. Dar când partenerii de dialog au dispărut, ce mai putem face?

* Unii spun că ar trebui ca scriitorii clasici să fie scoși din programa școlară. Într-adevăr, pentru un copil sunt greu de abordat limba română mai veche și grafia cu „u” acela final, care nu se citește : „voiu”, „un puiu”, „Mateiu” ( Mateiu Caragiale!) etc. Dar ce te faci când, după ce le-am citit copiilor Popa Duhu, un elev slab la învățătură a înțeles geniul lui Creangă și îmi pomenea o propoziție de câte ori avea ocazia? Secvența cu pricina era aceasta : „unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.”
Și ce spuneți de finalul acestei pagini scrise de Creangă?
Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.”  

P. S. O doamnă pe care o admir mult, fostă elevă a mea, mă anunță că acel câine este hrănit de proprietarele unui recent deschis magazin cu mâncare pentru câini și pisici. Ele s-au oferit să cumpere și medicamente, câinele fiind bolnav, iar doamna despre care vorbeam și una dintre proprietarele magazinului, studentă la medicină veterinară, îl vor trata. Mă bucur nespus de mult că sunt atâția oameni buni pe lumea asta! Azi căutasem din nou câinele, fără să-l mai găsesc.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Moartea unui profesor

    În multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În  orașul Videle, câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile.  Cu ani în urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare, cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a, multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție, să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -, ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă... progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea : Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în alte privințe consider inutilă orice discuție.)
Să mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost, pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie, scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el, matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci, afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a fi colegul său de serviciu.
Îmi vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de simetrie, dar nu știa să se exprime.
- Ia zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?
- Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.
Când l-a trecut la loc, profesorul a spus :
- Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic. Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.
Ajunsesem colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema proverbului Nu mor caii când vor câinii. 
- Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?
Aici dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de degajare, care era numai a lui, și a răspuns :
- Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!
- Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.
Într-o vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea mai apropiată cârciumă.
- Ce faci tu, mă, acolo? a întrebat X.
- Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.
- Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le corectez și eu pe ale mele!
Și a luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.
Când eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :
- Ia spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei impresiona.
Omul a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :
- Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?
- Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.
Într-adevăr, încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva, adică pavoazat.
Avea prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață. Locul era ticsit cu munți de varză.
- Să nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.
Tot în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate. Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor ( era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul în rate.
- Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că lucrați undeva...
- O, asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul școlii.
Și a scos ștampila din buzunar.
- Și eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.
Și a scos și el ștampila care îi întărea afirmația.
De la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase să bea nimic în dimineața cu pricina.
Înspăimântată, femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.
Octavian Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparate casnice, dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing! După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :
- Oprește mașina, să cobor!
- De ce? s-a mirat șoferul.
- Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul contrabasului?
Profesorul Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini din cartierul său muriseră.
Într-un moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.

P. S.Am întâlnit o persoană care tocmai citea Călugărul Negru și era foarte încurcată, fiindcă nu recunoaște personajele. Romanul este, în proporție de 90%, pură imaginație. Cât de păgubos este pentru un autor ca romanele sale să fie citite, într-o comunitate restrânsă, ca niște ziare?
Pentru liniștea tuturor, mărturisesc adevărul : pe recent dispărutul profesor Octavian Muscalu încă nu l-am luat ca model pentru niciun personaj. Cineva îl identificase, chipurile, într-o carte publicată în urmă cu 14 ani. În fine, precizez că nu voi mai scrie necrologuri. Mă deprimă îngrozitor.Și poate, în urma acestei decizii, nici nu-mi vor mai muri prietenii.

marți, 31 octombrie 2017

Pisicile mele (text scris pentru o antologie a poetei Andrea Hedeș)


 Totul a început când fiica mea a apărut în poartă cu un pisoi tărcat care se freca afectuos de picioarele ei. O însoțea bătrâna care avea grijă de fată când noi eram plecați la școală. Pisicul era foarte stingherit și își ridica spinarea, plin de umilință, sub privirile noastre. Fusese, probabil, bătut și alungat de undeva.
— Întreabă-l pe tati dacă te primește cu pisoiu’, a îndemnat-o bătrâna pe Nicolle.
— Tatiiii! Mă primesti sî pă mine cu pisoiu’ ăsta?
Nici nu se punea problema, nici nu trebuia să mă întrebe. Am luat în brațe mica felină și am mângâiat-o.  Dacă am un adevărat cult pentru câini, simt o dragoste nesfârșită pentru căprioare, iepuri și pisici. Sunt fragilitatea întruchipată. Cu timpul, sentimental acesta copleșitor s-a extins față de tot ce este viu și respiră, indiferent că sunt șoareci, broaște sau șerpi. Din acel moment, pisicile au devenit membri cu drepturi depline în familia noastră. Bătrâna îl botezase pe motănel Gogu. Gogu a trecut prin multe perioade de cumpănă. A fost ars cu acizi sau sodă pe abdomen și l-am ținut lângă patul meu, în fața unui reșou, până s-a vindecat. Cineva i-a rupt un picior și soțul bătrânei,  un fost jandarm care folosise de multe ori pistolul în viața sa (și nu pentru a împușca iepuri!), o ținea una și bună, că trebuie să-l omorâm, fiindcă nu se mai face bine.
— Lu’ Gogu, moartea! Gata! La tocător cu el, că nu se mai face bine!
Bătrânii aceia mâncau din porcul de Crăciun, în mod curios, mai ales jumările și baba îl striga pe Gogu să-i dea friptură. Așa se face că într-o zi abia am smuls cotoiul din mâna bătrânului țicnit care ducea animăluțul la un butuc să-i taie capul, pe motiv că piciorul nu i se va vindeca. Gogu s-a întremat și mă aștepta în continuare pe acoperișul holului, cu ochii mijiți în soare. Când apăream pe poartă, se cățăra și el jos, pe vița-de-vie.  Nicolle avea câțiva ani și mergea la grădiniță. În anotimpurile reci, când venea acasă, mă anunța tristă: 
— Goguțu, țaculu' dă el („săracu' de el!”), avea ochii plini dă frig. 
Mă grăbeam să ies afară și să-l aduc pe Goguțu lângă sobă.
Apoi motanul a dispărut fără urmă.
 A urmat legendarul Tom. O pisică fătase în podul casei noastre. Împreună cu Nicolle, l-am ales pe Tom să fie al nostru, iar pe ceilalți pisoi i-am dat spre adopție. După câțiva ani, văzând că toate pisicile dăruite altor oameni erau călcate de mașini sau o duceau greu, am refuzat să mai dau cuiva vreun pisoi. Tom avea spatele și capul negru, iar burtica și botul erau de un alb imaculat. Era uriaș, frumos și liniștit. Farfuria cu carne friptă stătea pe masă, dar Tom nici nu se gândea să fure ceva. A trăit peste zece ani. Pe vremea aceea nu știam cum să tratez animăluțele și nici nu aveam în zonă un cabinet specializat. Acum funcționează, la Videle, cabinetul minunatului doctor Pantale. Lui Tom i s-au adăugat Bill, care se supăra când îl dădeai jos de pe un scaun, și Tucu, care avea o boală infecțioasă ereditară. Au murit toți trei în același an, 2007, când începusem să-mi revin din depresie. Bill a fost prins într-o cursă, pe Tucu l-a doborât o răceală, iar Tom a venit într-o zi obosit și a stat în pat șase săptămâni, fără să bea apă sau să mănânce. L-am găsit întins pe covor, când am venit de la școală. Fusese otrăvit sau îl terminaseră paraziții intestinali.
A urmat Maya. La prăvălia noastră nu se mai găsea pâine, așa că m-am dus în alt cartier. Chioșcul era închis, dar de sub el a ieșit un pisoi necăjit și înfometat, semănând cu Tom, care își ridica  stingherit spinărușa și se uita la mine. Un elev s-a oprit cu bicicleta și mi-a spus :
— Au fost mai mulți pisoi, dar îi omoară unu’  când se îmbată.
— E motănel sau pisicuță? am întrebat eu.
Băiatul lăsase bicicleta și stătea cu pisoiul în brațe.
— E pisicuță, a răspuns copilul. O luați, dom’profesor?
Ezitam. Mă temeam că soția va dezaproba gestul, cum avea să se și întâmple.
— O luați, dom’ profesor? m-a întrebat din nou copilul și atunci m-a cuprins o milă imensă față de ființa vădit subnutrită care își aștepta sentința, cu ochii țintă la mine. Am credința fermă că animalele abandonate sunt copii fără părinți.
În mașină s-a tot agitat și când a văzut că nu are pe unde să iasă, a oftat și s-a culcat pe banchetă. În treacăt fie spus, am observat că toate animalele abandonate oftează. Secretara Editurii Cartea Românească îmi spusese același lucru. O vreme a mâncat și a dormit continuu, cel mai adesea în șapca mea. Din Maya au ieșit   zeci și zeci de pisicuțe și de motani care m-au impresionat cu afectivitatea lor, dar și cu suferințele prin care au trecut.  Le cumpăr pui congelați și hrană pentru pisici și le facem supă cu carne. Când îi chem la masă, bat toaca într-un gard metalic și acoperișurile de tablă ale câtorva case încep să zuruie sub salturile pisicilor mele. Am asistat la moartea și la agonia multora dintre ele și lucrul ăsta m-a marcat puternic. Am încercat să le ajut, dar  pe aici nu se știa că injecțiile cu calciu întăresc paraziții. Am avut o pisicuță căreia i-au dispărut puișorii, dar i-a hrănit pe ai alteia până la epuizare și moarte. Le-am administrat Rombendazol, vitamine, antibiotice, dar destinul i-a pierdut pe toți. Fiecare avea numele și personalitatea sa : Mirel, Șogoru, Tigruțu, Gus, Martinică, Cumințelu, Tudorel, Șoricel, Ohi-Aurii, Gyan, Firicel, Mitea, Jim, Auraș, Jenică-Blajinică, Ionică, Ochișor, Prințesa și atâția alții. Pe aici, oamenii cresc porci și vaci și se miră că noi ne folosim o mare parte din venituri pentru a îngriji cârduri de pisici.  În ultima vară, cineva le-a pus capcane și le-a făcut dispărute pe foarte multe. Am suferit cumplit pentru fiecare dintre ele. Patru motani erau negri ca tăciunele : Gyan, Ochi-Aurii, Firicel și Jim.  În toamna trecută muncisem o lună să astup, cu spumă poliuretanică și cu vată minerală,  toate orificiile podului și să le fac culcușuri confortabile pe lângă coșurile casei. Toată iarna îi ținusem, în timpul zilei, în casă, pe un cearșaf  întins pe pat, lângă sobă, să doarmă și să se încălzească, în vreme ce eu stăteam pe un scaun și citeam.  Abia după ora unu, după miezul nopții, mă înduram să le iau în brațe și să le duc la locurile lor, în pod. Abia după aceea mă culcam și eu. Cât timp îmi rezolvasem problemele cu somnul, le țineam și noaptea în casă și mă trezeam de câte ori o pisică voia afară. Mă ridicam din pat de mai multe ori până ce toate ieșeau și intrau din nou în casă. Peste ani, din cauza insomniei, n-am mai putut să le bag decât ziua în camera mea. Încă am destul de mulți, băieți și fete, și mă confrunt cu un fenomen care mă copleșește. Pisicile au ajuns să fete de patru ori pe an, lucru de neimaginat pe vremuri. Am avut și douăzeci și cinci de animăluțe. L-am „tăiat” pe Creangă, vorba unui amic. Recent, fiica mea a găsit o soluție pentru a le steriliza, dar au intervenit evenimente care m-au pus în imposibilitatea de a face acel lucru atât de util.
Anul trecut a început o adevărată Apocalipsă a pisicilor mele. Mai întâi s-a îmbolnăvit Tigruțul și a fost nevoie să-l tratez. Am învățat, cu acest prilej, multe lucruri utile despre bolile pisicilor. Apoi Tudorel mi-a fost furat de cineva. Avea un căpșor luminos și dulce, iar blana avea diferite nuanțe de gri. Era cel mai frumos pisic pe care l-am avut și mai fusese răpit de două ori. Așa e pe aici : se fură orice, de la gunoiul de grajd, la pisici și cai.
Pe urmă, Gus a fost rănit grav de niște câini. L-am salvat cu vitamine. Firicel era un motănel negru, de aproape trei ani, negru ca pana corbului. Era blând și curajos, nu fugea de străini, nu se ferea de nimeni - era un chin să scot mașina din curte! - și avea cel mai înduioșător glăscior atunci când cerea mâncare.  Era inocența întruchipată. Într-o dimineață a fost văzut zăcând în drum, cu capul sfărâmat de o mașină. Când am ajuns acolo, mai era doar sângele care acoperea o bună parte din asfalt. Sunt șoferi care vânează câini și pisici, mai ales dacă animăluțele sunt negre. Ce satisfacții demne de un om!
La un an după ce au dispărut Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, l-am găsit mort pe Mielușel.
 Era un motan tărcat, mic și greu, ca un iepure de câmp, bine hrănit. În copilăria mea așa erau toate pisicile. Mai târziu au apărut, în ținut, felinele cu blană neagră, pătată cu alb.
       Când era mic, Mielușel a dispărut două zile și am lăcrimat pentru el. Când a reapărut la geam, inocent și flămând, l-am răsfățat cu un cârnat prăjit. De atunci știam când vrea să-i dau ceva bun. Mă privea cu blândețe și cu o anumită lumină în ochi, apoi își îndrepta capul către bucătărie. Între timp, familia de pisici s-a mărit, iar Mielușel a ajuns veteran. Avea șapte ani și a început să-i prigonească sistematic pe Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, motani mai tineri, iar aceștia au dispărut pe rând. În urmă cu doi ani am vrut să-l dau pe Mielușel spre adopție unei fetițe, mare iubitoare de pisici. Am mers să-l ducem cu mașina și soția ținea motănelul într-o sacoșă, însă îi scosese capul afară. Când am oprit mașina și am deschis ușa, Mielușel a rupt sacoșa și a fugit. L-am descoperit în șanț, în dreptul mașinii. De teamă, avea botul și urechile indigo. Pe urmă a traversat drumul și s-a ascuns în grămada de lemne din curtea fetei. Aceasta l-a observat și mi-a spus că lungea ”urechiușile” când îl strigam. N-a fost chip să mai iasă. La școală, eleva mi-a spus că nu mai era nici în lemnele ei. O săptămână încheiată l-am căutat prin împrejurimi. Am luat la cercetat albia râului, care era o junglă de nepătruns și l-am strigat vreo trei zile pe la dispensarul veterinar, însă totul a fost în zadar. În fiecare după-amiază ploua torențial, tuna și fulgera. Lunea următoare l-am găsit la ușă, bolnav și slăbit. Cum trecuse râul? Cum răzbise prin hățișurile de arbori și de arbuști, de case și de grădini? Era un mister. I-am dat antibiotice, vitamine și l-am hrănit. Și-a revenit repede și a reînceput să-i bată din nou pe ceilalți motani. Am zis că nu-l mai dau totuși nimănui. Fetiței i-am dat două pisicuțe gemene, cărora le-a mers de minune în noul cămin.  Mielușel a avut mai multe necazuri. I-a puroiat o rană la gât și l-am tratat cu succes. Apoi a fost împușcat în creștet și infecția îi cuprinsese tot capul. L-am salvat și atunci. Mielușel dispărea câte o săptămână, dar se întorcea mereu la casa lui. Ultima dată a lipsit mai mult și s-a întors într-o stare jalnică. Nu mânca, nu bea apă, dar stătea lângă farfurioară, muindu-și limba din când în când. Aveam eu însumi gripă și am plecat să-i iau vitamine după două zile. Când m-am întors, ceruse afară și dispăruse.
L-am așteptat și l-am strigat o lună. Apoi am descoperit că pisicile nu se mai culcă în adăpostul construit de mine în podul casei. Am urcat să văd care e motivul. Mielușel zăcea inert, lângă o cadă nouă, nefolosită. Avea furnici în gură și m-a înduioșat peste măsură. Foarte tulburat, am reușit să-l cobor și să-l îngrop sub nucul cel mare, răsărit chiar în anul în care s-a născut Nicolle. Alături de Mielușel se odihnesc pentru vecie Mirel, Tucu și Tom.
  


sâmbătă, 28 octombrie 2017

Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea, la o nouă ediție

A apărut ediția a doua a monumentalei lucrări Marin Preda. Repere biobibliografice de Stan V. Cristea (Editura Aius, Craiova, 2017). E impresionantă: 791 de pagini, 11255 de referințe. Și mă izbește un lucru : în linii mari, Marin Preda a fost un scriitor și un om norocos. A fost mereu în lumina reflectoarelor, elogiat, invidiat, iubit, editat, citit, recompensat cu bani mulți, funcții și case boierești. Care au fost atuurile sale? 1. Talentul literar indiscutabil. 2. Un instinct de supraviețuitor și o diplomație țărănească eficientă, de câștigător. Scriitorii mai vârstnici nu l-au ajutat. Sadoveanu, care l-a încurajat doar pe Labiș, ar fi spus că teleormăneanul a sălbăticit limba. Arghezi cred că nici nu știa cine era Preda. L-au sprijinit însă enorm Paul Georgescu și Aurora Cornu, prin sfaturi pline de înțelepciune. Mă gândesc la câteva lucruri. Instinctul artistic este esențial în realizarea unei opere. Pe vremea lui Preda era important și în afirmarea unui autor. Preda avea studii de învățător, dar clasicii de azi sunt tobă de carte și doctori în diferite domenii. Poate greșesc, însă respectul exagerat pentru creațiile unor scriitori se datorează acum mai puțin valorii literare și mai mult nivelului intelectual al autorilor. Sunt scriitori care se lasă purtați de talent, ca de curentul unei ape mari. Dacă au și cultură, rezultatele sunt mărețe. La alții talentul și inteligența merg în același ritm și rezultă cărți de același calibru. În fine, există scriitori mai mult inteligenți decât talentați și atunci intrăm într-un straniu impas. Dacă ei reușesc să-și transforme istețimea în inteligență artistică, obțin rezultate notabile și, cum au relații bine plasate și se descurcă minunat în plan social, ajung în manuale și devin oamenii momentului. Dar nu e sigur că volumele acestora din urmă vor rezista în timp. În fine, voi scrie mai pe larg despre carțile lui Stan V. Cristea, care a adus idei și informații noi, fundamentale, în toate volumele pe care i le-a dedicat conjudețeanului său. Fiindcă acesta este ultima fațetă a norocului lui Preda : a beneficiat de devotamentul unui eminent și neobosit specialist care i-a consemnat fiecare cuvânt scris/rostit, fiecare rând caligrafiat despre el. Apropo, Eugen Simion este lider absolut al referințelor despre Preda, citat de peste o mie de ori!
Iată o mostră care probează intuiția artistică al lui Preda, care l-a cam părăsit în unele cărți, cum ar fi Delirul : ”Opera de artă e seducție, și când conține în ea elemente prea vizibile ale unei morale oricât de fascinante, această seducție se micșorează. Scriitorii obsedați de mari aspirații morale sacrifică o parte din seducția naturală a artei, pândind însă tot timpul să nu ucidă în el pe artist, fără de care nici moralistul n-ar mai avea nicio putere de convingere.” 
Nicăieri n-am găsit o explicație mai plauzibilă pentru faptul că îi prefer pe Cehov și pe Gogol lui Lev Tolstoi.
Și încă un citat reprodus de autorul opului: „Cărțile care sunt bune de la cap la coadă continuă să ni se pară niște miracole tot atât de mari ca și lumea însăși. Pentru că, într-adevăr, autorii unor astfel de cărți dețin secretul de surprinde și de a eterniza un moment din viața unui om, a unei familii, a unei categorii sociale. E un secret și toate marile cărți sunt misterioase.”
Impunătoarele, exhaustivele lucrări ale lui Stan V. Cristea despre Marin Preda sunt indispensabile pentru viitoarele studii despre marele prozator.