E sfârșit de octombrie, dar ninge ca-n decembrie, cu fulgi lați și transparenți, ca palmele copiilor din poemele lui Nichita Stănescu. Anotimpul ăsta nu seamănă cu celelate toamne Un octombrie hibernal sau o iarnă de octombrie. Cerul este cenușiu și nefericit ca un țăran care nu reușește să intre în rândul lumii, oricât ar încerca.
Ieri, într-o pauză, un elev de treisprezece ani, cu probleme de comportament, se laudă că a pus un berbec întreg la pastramă.
- Zău? îl întreb. Și de unde l-ai luat?
- De la unchiu'. Era un berbec d-ăla gras, australian.
- Și cine l-a înjunghiat?
- Eu.
- Ai înnebunit? Ești doar un copil! Cum să omori animale? Poți suferi traume care vor face din tine un criminal.
- Ba tai dă toate! Și țapi, și viței!
- Băi, lasă-mă! Nu știi că iezii și caprele plâng și te imploră să nu le tai?
- Eu le dau cu toporu'-n cap până s-apuce să se vaiete!
- Să știi că nu mai suntem prieteni! Pleacă de lângă mine! i-am zis, scârbit de cruzimea lui.
- Păi, ce, e mai bine să mor de foame? a mormăit el.
Nu cred că aș mai putea crește animale care să fie sacrificate. I-aș considera pe porci drept frații mei și i-aș lăsa să îmbătrânească în cocină. Nu mai vorbesc de viței, miei și iezi. S-a constat științific că un purcel are inteligența uni copil de cinci-șase ani. ( Câinele e și mai evoluat.)
Grijile mele se îndreaptă către pisici și câini. Azi am curățat cuștile câinilor și le-am umplut cu paie. M., câinele venit de la o vecină în căutarea unei soarte mai bune, și Pașenka, primul maidanez îmblânzit, s-au instalat confortabil la locurile lor și mă priveau mulțumiți. Lupan, cel de-al doilea maidanez, n-a îndrăznit să intre în locuința sa. Așa a fost mereu. N-a suportat să-i pun zgardă, stă retras și uneori mârâie când îl mângâi. Nu l-am certat niciodată, dar are o frică adânc vârâtă în suflet. Dacă n-ar fi ceilalți, n-ar putea trăi în spațiul limitat de gardurile mele. Cred că a crescut în sălbăticie și nu s-a simțit iubit de nimeni. E un fugar. În vară, când am avut lucrări la casă, celor trei le-am dat drumul în libertate. Au cutreierat locurile pe care supraviețuiseră odinioară, apoi au venit la portița grădinii. Pașenka și M. au intrat în curte îndată ce le-am deschis, însă Lupan a rămas afară până seara, în ciuda rugăminților mele. S-a întâmplat de câteva ori. Abia când îi hrăneam, îl convingeam să vină la mine și să rămână în ogradă. Acum, după ce a scrutat zarea, s-a culcat la intrarea în cușcă. Va rămâne pe veci un străin și nefericirea lui mi se transmite și mie.
În schimb, Pașenka mă terorizează cu afectivitatea sa, face pe prostul, sare pe mine, îmi murdărește hainele, îmi linge mâinile. ( Uneori, când trec grăbit prin zonă, ceilalți doi îl imită și sar și ei cu labele pe pieptul meu, dar cu mai puțin curaj. ) Când l-am adoptat, avea răni la urechi, de la microcipuri. Probabil că a avut un stăpân care l-a iubit și l-a alintat. Dacă nu trec o zi pe la el, se manifestă cu și mai mult entuziasm în clipa în care mă vede. De fiecare dată când ajung acasă, după un drum la oraș, țipă și scheaună, știind că i-am adus ceva bun. Le împart tuturor ce am, dar numai el se bucură foarte tare.
Încerc să mi-l imaginez pe stăpânul său de la oraș. E, mai mult ca sigur, un intelectual. Intră în apartament, se spală, își shimbă hainele și ia o carte în mână. Înainte de a întoarce pagina, se oprește câteva clipe și se gândește unde va fi dispărut câinele său și dacă animalul mai este în viață. ( Exact așa cum fac eu când îmi amintesc de motanul Mitea, pe care cineva l-a prins, în vara asta, într-o cursă, l-a băgat într-un sac și l-a aruncat la marginea capitalei. Pe el l-o fi salvat cineva? )
Dar orășeanul nostru nu-și face iluzii. Oftează și merge mai departe cu lectura.
P.S. Barcelona joacă bătrânește, fără fundași și fără atacanți. În general, fără mai nimic, mizând pe superputerile dispărute ale lui Messi și pe sclipirile lui Neymar. O echipă stângace și lentă. Așa se întâmplă când alegi antrenor după criterii etnice. Barcelona este departe de renașterea mult așteptată. Nici Ronaldo nu mai este jucătorul pe care-l știam, dar Real Madrid este cea mai spectaculoasă echipă din lume, având în componență toate starurile mondiale aflate la zenitul carierei. Chiar și așa catalanii îi puteau încurca pe madrileni, dacă Messi ar fi înscris la primele sale două ocazii. Se pare însă că el a rămas, după plecarea lui Guardiola, doar un fotbalist pentru istorie.
Finala Simonei Halep este o afacere tipic românească, în care a pierdut mai mult decât câștigase înainte. Și-a arătat slăbiciunile exact când nu trebuia. Mai mult nu comentez, că mă doare capul de necaz.
sâmbătă, 25 octombrie 2014
miercuri, 22 octombrie 2014
Licărul nebuniei
Încă de acum zece ani mai mult de 60% din populația României știa că Soarele se învârtește în jurul Pământului.
Am citit despre niște săteni care au furat sacii de nisip cu care armata construise un dig, pentru a le proteja satul de iminentele inundații.
Am văzut, la televizor, cum o comună întreagă crede că Președintele României este Ion Iliescu.
Țăranii din altă localitate sunt convinși că primul om în stat este Dan Diaconescu.
Foarte mulți habar n-au cum se numește țara noastră.
În fine, unul a făcut marea descoperire că ne aflăm pe continentul Asia.
Acești cetățeni, care vor vota și de care depind multe, spun că au creierul în burtă, iar organul cu pricina circulă și pe spinare, înțepenindu-le gâtul.
Suntem dincolo de prostie, dincolo de omenesc. Cuvântătoarelor le scânteiază foamea și setea în priviri. Sunt niște câini aruncați din dube noaptea, niște pisoi jigăriți care fug către oricine le-ar putea da câteva firimituri.
Dar trebuie să spun că foamea nesătuilor este la fel de aproape de nebunia absolută ca și foamea flămânzilor. Ultimii urinează pe tine pentru a te condimenta și te mănâncă pentru a supraviețui, în timp ce primii te devoră pentru a te vomita.
Am citit despre niște săteni care au furat sacii de nisip cu care armata construise un dig, pentru a le proteja satul de iminentele inundații.
Am văzut, la televizor, cum o comună întreagă crede că Președintele României este Ion Iliescu.
Țăranii din altă localitate sunt convinși că primul om în stat este Dan Diaconescu.
Foarte mulți habar n-au cum se numește țara noastră.
În fine, unul a făcut marea descoperire că ne aflăm pe continentul Asia.
Acești cetățeni, care vor vota și de care depind multe, spun că au creierul în burtă, iar organul cu pricina circulă și pe spinare, înțepenindu-le gâtul.
Suntem dincolo de prostie, dincolo de omenesc. Cuvântătoarelor le scânteiază foamea și setea în priviri. Sunt niște câini aruncați din dube noaptea, niște pisoi jigăriți care fug către oricine le-ar putea da câteva firimituri.
Dar trebuie să spun că foamea nesătuilor este la fel de aproape de nebunia absolută ca și foamea flămânzilor. Ultimii urinează pe tine pentru a te condimenta și te mănâncă pentru a supraviețui, în timp ce primii te devoră pentru a te vomita.
luni, 20 octombrie 2014
Omagiu târziu lui Radu Ilie Mânecuță
Radu Ilie Mânecuță este un savant român, bine ancorat într-o realitate spirituală inaccesibilă celor mai mulți dintre noi. I-am citit câteva cărți - Bioenergia, darul Divinității, Taina longevității, Evanghelia Păcii - și am rămas impresionat de modul de argumentare, bazat pe documente incontestabile, al autorului. Evanghelia Păcii este/ar trebui să fie o revelație în peisajul credinței ortodoxe de la noi. ( L-am și întrebat, într-o scrisoare, care este religia care se apropie cel mai mult de Adevăr. Și mi-a răspuns, cu explicații suplimentare, că ortodoxia este calea cea mai curată către Dumnezeu. )
Cu mai mulți ani în urmă, după ce nu dormisem nicio secundă vreo trei luni, mi-am amintit că, la sfârșitul unei cărți, Radu Ilie Mânecuță își dădea și adresa : comuna Ucea de Jos, județul Brașov. Era vremea când el apărea și la emisiunile făcute de Paul Moraru, la OTV. M-am gândit că un învățat care stăpânește atât de multe lucruri, legate într-o concepție rotundă, trebuie să știe și cum se vindecă insomnia. I-am scris, iar omul mi-a răspuns pe larg, cu o caligrafie inconfundabilă și cu informații nu numai surprinzătoare, ci și foarte utile. M-a sfătuit să folosesc dispozitivul LUCAB, pus în vânzare de Fabrica de Ferite Urziceni, mi-a sugerat cum să mă hrănesc și mi-a dat numărul de telefon al bioenergoterapeutului George Fetică, originar din Giurgiu, dar având un cabinet pe Calea Victoriei, între casa de modă ”Venus” și sediul poliției. M-a învățat și niște rugăciuni de protecție care s-au dovedit prea puternice pentru nivelul spiritual la care mă aflam atunci și au stârnit energii negative de nestăvilit. În plus, Radu Ilie Mânecuță mi-a comunicat că în rugăciunea Tatăl nostru, construcția ” și nu ne duce pe noi în ispită” este greșit tradusă. Corect este : ” Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită.” Dumnezeu nu ispitește pe nimeni!
Îmi răspundea prompt la misive, cu nesecată amabilitate. A făcut-o până prin 2011, când între noi s-a așternut tăcerea. L-am căutat pe net multă vreme și am dat peste un blog care îi aparține. Ultima postare a fost făcută pe 16 martie 2012. Ce s-a întâmplat cu cărturarul? Știu că era în vârstă, dar avea o credință puternică și, la temerile și incertitudinile mele, răspundea cu optimism, că Binele este mult mai puternic decât răul și că nu-i lasă acestuia din urmă nicio șansă.
Pe cei care vizitează acest blog și care dețin mai multe informații despre Radu Ilie Mânecuță, îi rog mult să-mi scrie. Îi mulțumesc pe această cale lui Radu Ilie Mânecuță pentru ajutorul pe care mi l-a dat într-un moment greu al vieții mele. Îi voi fi totdeauna recunoscător. Cărțile pe care le-am menționat, plus Nutriția omului, act sacru, ne luminează mințile încurcate într-un pragmatism păgubos și ne arată calea vieții și a dreptei credințe.
Cu mai mulți ani în urmă, după ce nu dormisem nicio secundă vreo trei luni, mi-am amintit că, la sfârșitul unei cărți, Radu Ilie Mânecuță își dădea și adresa : comuna Ucea de Jos, județul Brașov. Era vremea când el apărea și la emisiunile făcute de Paul Moraru, la OTV. M-am gândit că un învățat care stăpânește atât de multe lucruri, legate într-o concepție rotundă, trebuie să știe și cum se vindecă insomnia. I-am scris, iar omul mi-a răspuns pe larg, cu o caligrafie inconfundabilă și cu informații nu numai surprinzătoare, ci și foarte utile. M-a sfătuit să folosesc dispozitivul LUCAB, pus în vânzare de Fabrica de Ferite Urziceni, mi-a sugerat cum să mă hrănesc și mi-a dat numărul de telefon al bioenergoterapeutului George Fetică, originar din Giurgiu, dar având un cabinet pe Calea Victoriei, între casa de modă ”Venus” și sediul poliției. M-a învățat și niște rugăciuni de protecție care s-au dovedit prea puternice pentru nivelul spiritual la care mă aflam atunci și au stârnit energii negative de nestăvilit. În plus, Radu Ilie Mânecuță mi-a comunicat că în rugăciunea Tatăl nostru, construcția ” și nu ne duce pe noi în ispită” este greșit tradusă. Corect este : ” Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită.” Dumnezeu nu ispitește pe nimeni!
Îmi răspundea prompt la misive, cu nesecată amabilitate. A făcut-o până prin 2011, când între noi s-a așternut tăcerea. L-am căutat pe net multă vreme și am dat peste un blog care îi aparține. Ultima postare a fost făcută pe 16 martie 2012. Ce s-a întâmplat cu cărturarul? Știu că era în vârstă, dar avea o credință puternică și, la temerile și incertitudinile mele, răspundea cu optimism, că Binele este mult mai puternic decât răul și că nu-i lasă acestuia din urmă nicio șansă.
Pe cei care vizitează acest blog și care dețin mai multe informații despre Radu Ilie Mânecuță, îi rog mult să-mi scrie. Îi mulțumesc pe această cale lui Radu Ilie Mânecuță pentru ajutorul pe care mi l-a dat într-un moment greu al vieții mele. Îi voi fi totdeauna recunoscător. Cărțile pe care le-am menționat, plus Nutriția omului, act sacru, ne luminează mințile încurcate într-un pragmatism păgubos și ne arată calea vieții și a dreptei credințe.
vineri, 17 octombrie 2014
De Pițurcă am scăpat, dar de altele nu
Am îmbătrânit de când aștept o calificare a reprezentativei de fotbal la un turneu final.
Am înjurat.
Am scris pamflete.
Am ajuns să țin cu adversarii, numai să plece Pițurcă.
Acum s-a cărat și nici nu sunt curios dacă va face purici pe acolo. Arabii își vor smulge curând bărbile.
Am răsuflat ușurat.
Deschid însă televizorul și îl văd pe Stoican, dinamovistul, zicând că-l vom regreta pe barbugiu. Mai întâi am zis că managerul echipei mele de suflet e un prost. Pe urmă m-am gândit că omul a grăit adânc : cine știe la ce soluție catastrofală va ajunge Federația! Primul antrenor care mi se pare îndreptățit să fie numit selecționer este, dacă îl exceptăm pe Mircea Lucescu, Dan Petrescu. Văd însă că șefii de la federație o iau din nou pe drumuri accidentate, printre dune și puțuri de petrol. Și când mai apare și Mircea Sandu, care începe să mănânce rahat și să spună că e o soluție proastă că Pițurcă a fost împins să demisioneze, îți dai seama în ce țară trăiești. Au sărit și alții să spună tâmpenii. Chiar atât de idioți să fie unii ? Sau e o dobitocie interesată? S-ar părea că trebuie să fii cât mai prost într-un domeniu sau altul - iar pe deasupra și lichea! -, ca să fii săltat în slăvi și regretat de oficialități.
Am înjurat.
Am scris pamflete.
Am ajuns să țin cu adversarii, numai să plece Pițurcă.
Acum s-a cărat și nici nu sunt curios dacă va face purici pe acolo. Arabii își vor smulge curând bărbile.
Am răsuflat ușurat.
Deschid însă televizorul și îl văd pe Stoican, dinamovistul, zicând că-l vom regreta pe barbugiu. Mai întâi am zis că managerul echipei mele de suflet e un prost. Pe urmă m-am gândit că omul a grăit adânc : cine știe la ce soluție catastrofală va ajunge Federația! Primul antrenor care mi se pare îndreptățit să fie numit selecționer este, dacă îl exceptăm pe Mircea Lucescu, Dan Petrescu. Văd însă că șefii de la federație o iau din nou pe drumuri accidentate, printre dune și puțuri de petrol. Și când mai apare și Mircea Sandu, care începe să mănânce rahat și să spună că e o soluție proastă că Pițurcă a fost împins să demisioneze, îți dai seama în ce țară trăiești. Au sărit și alții să spună tâmpenii. Chiar atât de idioți să fie unii ? Sau e o dobitocie interesată? S-ar părea că trebuie să fii cât mai prost într-un domeniu sau altul - iar pe deasupra și lichea! -, ca să fii săltat în slăvi și regretat de oficialități.
miercuri, 15 octombrie 2014
Inamicul public nr. 1
Student fiind, eram urmărit de mașinile negre ale Securității. Oh, nu pentru disidență, ci pentru că eram prea prietenos cu străinii : nemți, cubanezi, unguri, sârbi, africani de mai multe etnii, arabi din toate deșerturile. Ba chiar și cu un incaș din Peru, căruia îi cășunase să-mi citească un roman scris de el. Jucam fotbal cu ei, ne uitam la meciuri și mai gustam câte ceva cu maghiarii - erau bine aproviziționați! -, petrecăreți aprigi. Când mă prindea noaptea în oraș, mă urmau, rulând ușor în spatele meu, niște automobile întunecate și mi se întâmplau lucruri stranii. După ce adormeam, îl visam pe Ceaușescu că descinde dintr-un ARO chiar la poarta părinților mei, însoțit de niște indivizi bine făcuți. Mă încolțeau într-o odaie și mă luau la întrebări. :
- De nu vrei, mă, să te faci membru de partid?
- Păi, n-are cine să mă recomande, mințeam eu.
- Ia ascultă, bă, trădătorule, de ce vrei să ne duci cu preșul? Păi, chiar cutare și cutare ( profesori la Litere) ne-au zis că îți dau recomandare. Numai să-i rogi.
Mă trezeam scăldat în sudori.
Pe urmă m-am îmbolnăvit de ceva greu de definit și câțiva ani n-am mai fost bun de nimic. Atunci am renunțat să mai scriu.
Ajuns profesor, constatam că mi se citeau scrisorile. Plicurile nici nu mai erau lipite. Cum mi se umbla și la corespondența amoroasă, bănuiam că o poștăriță curioasă și cu mâncărimi mă spionează. Peste ani, un amic mi-a deschis însă capul:
- Bă, aia era pusă de cineva să-ți cotrobăie prin corespondență.
Nici acum nu fac parte din vreun partid politic. Când observ că sunt pândit, mă suspectez că sunt obosit, că am vedenii și îmi văd de treabă. Iată însă că de ziua mea mi-am comandat niște cărți : Bunin, Și Nai-An, Pu Sung-Ling, Elio Vittorini, Borges, Miguel de Unamuno, Mateo Aleman. Primesc coletul cu ambalajul rupt în așa fel încât să se vadă toate cărțile. Cer explicații.
- Nouă ne-a ieșit la gramaj atât cât scrie în documente, îmi zice diriginta. Înseamnă că nu lipsește nimic.
- Păi, asta e problema?
( Nu demult am uitat o fereastră deschisă, iar un hoț mi-a pătruns pe fereastră, profitând și de alte oportunități. A căutat bani, dar n-a găsit decât cărți. A răsfirat așternuturile și a risipit niște volume prin cameră, pentru a da impresia că înăuntru a intrat o pisică. Dar era un ciorditor prost. Ar fi trebuit să fie un cotoi halterofil ca să poată arunca opurile atât de departe de rafturi. Dar era clar că infractorul știa că nu dorm acolo. Cum am fumuri de detectiv, l-am abordat direct pe unul pe care îl suspectam și i-am zis :
- Cineva mi-a pătruns pe fereastra aia. Ce părere ai ?
- Vă lipsește ceva? V-a furat ceva? a întrebat el repede.
Nu-mi lipsea nimic, nu mi se furase nimic.
- Nu, dar era toată camera răvășită, am zis.
- Dar dacă a fost o pisică ? m-a întrebat el, cu spaimă în ochi.
Deci ăsta era! )
-. Da, i-am spus doamnei. Nu-mi lipsește nimic, nu mi s-a furat nimic.
- Au fost mai multe colete în sac și s-au frecat unele de altele.
Exclus, m-am gândit. Pachetul avea ambalajul distrus de o mână experimentată.
Cine să fi făcut asta? Și de cine a fost pus? ( Mai înainte primisem niște cărți de la câțiva scriitori din Chișinău.)
Ce voiau să afle? Toxicoman nu sunt, deci nu putea fi iarbă. Nu mai gust nici băutura, ca să zicem că mi-ar fi expediat cineva niscai lichide amețitoare. Prin poștă nu se poate trimite așa ceva. ( Aflând că n-am nimic de băut pentru sărbători, un poet mi-a propus, în urmă cu câțiva ani, să-mi trimită, la colet, niște țuică de Văleni! M-am documentat și am aflat că băutura nu circulă pe rutele poștale.) Terorist n-am de gând să devin, ca să primesc componente pentru bombe. Politică nu fac, ca să am nevoie de afișe electorale.
Măi, să fie! Cine mă supraveghează? Mare mister.
Încep să-l înțeleg pe Horia Gârbea, care-mi spunea că numele localității mele îi dă fiori reci și îi evocă un fel de pușcărie.
- De nu vrei, mă, să te faci membru de partid?
- Păi, n-are cine să mă recomande, mințeam eu.
- Ia ascultă, bă, trădătorule, de ce vrei să ne duci cu preșul? Păi, chiar cutare și cutare ( profesori la Litere) ne-au zis că îți dau recomandare. Numai să-i rogi.
Mă trezeam scăldat în sudori.
Pe urmă m-am îmbolnăvit de ceva greu de definit și câțiva ani n-am mai fost bun de nimic. Atunci am renunțat să mai scriu.
Ajuns profesor, constatam că mi se citeau scrisorile. Plicurile nici nu mai erau lipite. Cum mi se umbla și la corespondența amoroasă, bănuiam că o poștăriță curioasă și cu mâncărimi mă spionează. Peste ani, un amic mi-a deschis însă capul:
- Bă, aia era pusă de cineva să-ți cotrobăie prin corespondență.
Nici acum nu fac parte din vreun partid politic. Când observ că sunt pândit, mă suspectez că sunt obosit, că am vedenii și îmi văd de treabă. Iată însă că de ziua mea mi-am comandat niște cărți : Bunin, Și Nai-An, Pu Sung-Ling, Elio Vittorini, Borges, Miguel de Unamuno, Mateo Aleman. Primesc coletul cu ambalajul rupt în așa fel încât să se vadă toate cărțile. Cer explicații.
- Nouă ne-a ieșit la gramaj atât cât scrie în documente, îmi zice diriginta. Înseamnă că nu lipsește nimic.
- Păi, asta e problema?
( Nu demult am uitat o fereastră deschisă, iar un hoț mi-a pătruns pe fereastră, profitând și de alte oportunități. A căutat bani, dar n-a găsit decât cărți. A răsfirat așternuturile și a risipit niște volume prin cameră, pentru a da impresia că înăuntru a intrat o pisică. Dar era un ciorditor prost. Ar fi trebuit să fie un cotoi halterofil ca să poată arunca opurile atât de departe de rafturi. Dar era clar că infractorul știa că nu dorm acolo. Cum am fumuri de detectiv, l-am abordat direct pe unul pe care îl suspectam și i-am zis :
- Cineva mi-a pătruns pe fereastra aia. Ce părere ai ?
- Vă lipsește ceva? V-a furat ceva? a întrebat el repede.
Nu-mi lipsea nimic, nu mi se furase nimic.
- Nu, dar era toată camera răvășită, am zis.
- Dar dacă a fost o pisică ? m-a întrebat el, cu spaimă în ochi.
Deci ăsta era! )
-. Da, i-am spus doamnei. Nu-mi lipsește nimic, nu mi s-a furat nimic.
- Au fost mai multe colete în sac și s-au frecat unele de altele.
Exclus, m-am gândit. Pachetul avea ambalajul distrus de o mână experimentată.
Cine să fi făcut asta? Și de cine a fost pus? ( Mai înainte primisem niște cărți de la câțiva scriitori din Chișinău.)
Ce voiau să afle? Toxicoman nu sunt, deci nu putea fi iarbă. Nu mai gust nici băutura, ca să zicem că mi-ar fi expediat cineva niscai lichide amețitoare. Prin poștă nu se poate trimite așa ceva. ( Aflând că n-am nimic de băut pentru sărbători, un poet mi-a propus, în urmă cu câțiva ani, să-mi trimită, la colet, niște țuică de Văleni! M-am documentat și am aflat că băutura nu circulă pe rutele poștale.) Terorist n-am de gând să devin, ca să primesc componente pentru bombe. Politică nu fac, ca să am nevoie de afișe electorale.
Măi, să fie! Cine mă supraveghează? Mare mister.
Încep să-l înțeleg pe Horia Gârbea, care-mi spunea că numele localității mele îi dă fiori reci și îi evocă un fel de pușcărie.
duminică, 12 octombrie 2014
Sunt născut de ziua lui Ivan Bunin
Alexandru Mușina a repetat ani în șir, pe vremea studenției noastre, o idee la care alții dădeau din umeri :
- O să debutez, bă, o să public o carte, dar n-o să fac gaură-n cer! Și la ce o să-mi foloseacă?
Adică e important ca atunci când publici o operă să aduci un suflu cu totul nou, iar confrații și cititorii să te ia în seamă cu entuziasm. E un orgoliu creator ușor de înțeles și de acceptat. În lecturile mele căutam și eu noutatea, dar una care să mă surprindă și să mă facă fericit, ca imaginea lumii proaspăt ivite de sub apele primordiale. De aceea citeam uluit Portretul lui Dorian Gray, Un veac de singurătate, Ulise, Zgomotul și furia, La răsărit de Eden, Cevengur, Maestrul și Margareta, povestirile lui Henry Lawson ori Vasili Șukșin, Ghepardul, Orbirea, Secretul pădurii bătrâne, Cărarea pierdută, romanele lui Hamsun și toată proza rusă, în fruntea cu Gogol.
Așa am căutat să și scriu : altceva decât s-a practicat până acum, chiar dacă în ceea ce am făcut intră destul artificiu, incluzând uneori și o doză de trivial. Iată însă că Bukowski mi-a schimbat fundamental perspectiva asupra literaturii, iar pe viitor voi opta, probabil, pentru o altă cale.
Destinul ne pune și el indicatoare de circulație, ca să zic așa. Nu cred în horoscoapele care curg pe televiziuni și prin ziare, dar se pare că zodiile nu mint în ceea ce privește reperele fundamentale. Cunosc doi oameni trăiți în medii diferite - oraș-cătun -, cu meserii și înfățișări diferite, dar născuți în aceeași zi a anului. Caracterele celor doi seamănă însă ca două picături de apă. În acest context consider că este un noroc dătător de speranțe să mă fi născut în ziua în care a văzut lumina zilei marele Ivan Bunin. În plus, ca și el, iubesc grădinăritul. La mai multe comparații nu-mi ridic nasul și chiar îmi cer iertare că l-am pomenit în această împrejurare.
Îmi rezervasem un cadou de ziua mea, comandând, printre altele, un volum de nuvele aparținând lui Ivan Bunin. Din nefericire, coletul a întârziat pe drum.
- O să debutez, bă, o să public o carte, dar n-o să fac gaură-n cer! Și la ce o să-mi foloseacă?
Adică e important ca atunci când publici o operă să aduci un suflu cu totul nou, iar confrații și cititorii să te ia în seamă cu entuziasm. E un orgoliu creator ușor de înțeles și de acceptat. În lecturile mele căutam și eu noutatea, dar una care să mă surprindă și să mă facă fericit, ca imaginea lumii proaspăt ivite de sub apele primordiale. De aceea citeam uluit Portretul lui Dorian Gray, Un veac de singurătate, Ulise, Zgomotul și furia, La răsărit de Eden, Cevengur, Maestrul și Margareta, povestirile lui Henry Lawson ori Vasili Șukșin, Ghepardul, Orbirea, Secretul pădurii bătrâne, Cărarea pierdută, romanele lui Hamsun și toată proza rusă, în fruntea cu Gogol.
Așa am căutat să și scriu : altceva decât s-a practicat până acum, chiar dacă în ceea ce am făcut intră destul artificiu, incluzând uneori și o doză de trivial. Iată însă că Bukowski mi-a schimbat fundamental perspectiva asupra literaturii, iar pe viitor voi opta, probabil, pentru o altă cale.
Destinul ne pune și el indicatoare de circulație, ca să zic așa. Nu cred în horoscoapele care curg pe televiziuni și prin ziare, dar se pare că zodiile nu mint în ceea ce privește reperele fundamentale. Cunosc doi oameni trăiți în medii diferite - oraș-cătun -, cu meserii și înfățișări diferite, dar născuți în aceeași zi a anului. Caracterele celor doi seamănă însă ca două picături de apă. În acest context consider că este un noroc dătător de speranțe să mă fi născut în ziua în care a văzut lumina zilei marele Ivan Bunin. În plus, ca și el, iubesc grădinăritul. La mai multe comparații nu-mi ridic nasul și chiar îmi cer iertare că l-am pomenit în această împrejurare.
Îmi rezervasem un cadou de ziua mea, comandând, printre altele, un volum de nuvele aparținând lui Ivan Bunin. Din nefericire, coletul a întârziat pe drum.
joi, 9 octombrie 2014
Un elev cu îndatoriri serioase
Întâmplarea pe care o voi relata este reală.
Un profesor de sport, foarte ambițios, obținea trofeu după trofeu, cu echipa de handbal a școlii. Vedeta formației era un elev ajuns în clasa a VIII-a, minoritar. Tipul arăta ca Raj Kapoor, având părul ca antracitul și mustăți stufoase. Era atât de vânjos, încât îi putea snopi în bătaie pe toți dascălii instituției. Nu-i cotonogea totuși, fiindcă hormonii săi erau bine ținuți în frâu : avea acasă pirandă și copii.
Într-o dimineață, handbaliștii se pregăteau să plece într-o deplasare, pentru un meci important. Se strânseseră toți, numai liderul lipsea.
- Ce face, bă, ăla, al dracului, de nu mai vine? a întrebat antrenorul
Au mai așteptat o vreme, însă starul nu se arăta.
- Mă duc după el, că întârziem și pierdem microbuzul, a decis magistrul.
A ajuns la casa băiatului și a bătut în ușă. După mai multe bubuituri, ușa s-a deschis brusc și sportivul-minune a apărut în persoană, cu mădularul gol și învârtoșat.
- Ho, bre, ce faci zulum așa, ca la caraulă? s-a rățoit el. Au dat tătarii?
- Păi, nu trebuie, bă, să vii la echipă? s-a amărât musafirul.
- Viu, mo, cum să nu viu! Da' acu' ai și matale nițică răbdare! Că ieream și io, ca omu', pă fumeie!
P.S. Ziarul Metropolis îmi face o surpriză. Deși în acte se menționează că m-am născut pe 12 octombrie, evenimentul s-a petrecut, în realitate, pe 10 octombrie :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-58-la-multi-ani/
Un profesor de sport, foarte ambițios, obținea trofeu după trofeu, cu echipa de handbal a școlii. Vedeta formației era un elev ajuns în clasa a VIII-a, minoritar. Tipul arăta ca Raj Kapoor, având părul ca antracitul și mustăți stufoase. Era atât de vânjos, încât îi putea snopi în bătaie pe toți dascălii instituției. Nu-i cotonogea totuși, fiindcă hormonii săi erau bine ținuți în frâu : avea acasă pirandă și copii.
Într-o dimineață, handbaliștii se pregăteau să plece într-o deplasare, pentru un meci important. Se strânseseră toți, numai liderul lipsea.
- Ce face, bă, ăla, al dracului, de nu mai vine? a întrebat antrenorul
Au mai așteptat o vreme, însă starul nu se arăta.
- Mă duc după el, că întârziem și pierdem microbuzul, a decis magistrul.
A ajuns la casa băiatului și a bătut în ușă. După mai multe bubuituri, ușa s-a deschis brusc și sportivul-minune a apărut în persoană, cu mădularul gol și învârtoșat.
- Ho, bre, ce faci zulum așa, ca la caraulă? s-a rățoit el. Au dat tătarii?
- Păi, nu trebuie, bă, să vii la echipă? s-a amărât musafirul.
- Viu, mo, cum să nu viu! Da' acu' ai și matale nițică răbdare! Că ieream și io, ca omu', pă fumeie!
P.S. Ziarul Metropolis îmi face o surpriză. Deși în acte se menționează că m-am născut pe 12 octombrie, evenimentul s-a petrecut, în realitate, pe 10 octombrie :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-58-la-multi-ani/
miercuri, 8 octombrie 2014
”Corbul” de Edgar Allan Poe, într-o nouă traducere
Edgar Allan Poe
Astăzi, 7 octombrie, se împlinesc 165 de ani de la moartea niciodată elucidată a marelui scriitor american Edgar Allan Poe. Cum l-am putea omagia mai bine decât reproducând capodopera lui poetică, într-o traducere mai puțin cunoscută, altfel minunată, traducere pe care am publicat-o în premieră în revista Argeș cu câțiva ani în urmă.
Corbul
de Edgar Allan Poe (1809-1849)
traducere de Procopie P. Clonţea
Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten, zic eu iute, poate bate mai demult –
Doar atât, nimic mai mult.
O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
Pentru mine, dor şi dor.
Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăima şi mă făcea cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
Doar atât, nimic mai mult. Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet; şi scot capul în pridvor; -
Dar nimic, surprinzător!
Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
Doar atât. Îngrozitor!
Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-ncurând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, înafară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
Doar atât. Ingrozitor!
Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spreuşă
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
Doar atât, surprinzător!
Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
- Niciînveciivecilor.
M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
Niciînveciivecilor.
Aşa pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
- Niciînveciivecilor.
Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă vreun stăpân, pe care, cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.
Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
Niciînveciivecilor?
Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
- Niciînveciivecilor.
Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
- Niciînveciivecilor.
- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, înŢara Tenebrelor!
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
- Niciînveciivecilor.
Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat sufletul meu de sub umbra pe covor,
Niciînveciivecilor.
Corbul
de Edgar Allan Poe (1809-1849)
traducere de Procopie P. Clonţea
Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten, zic eu iute, poate bate mai demult –
Doar atât, nimic mai mult.
O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
Pentru mine, dor şi dor.
Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăima şi mă făcea cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
Doar atât, nimic mai mult. Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet; şi scot capul în pridvor; -
Dar nimic, surprinzător!
Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
Doar atât. Îngrozitor!
Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-ncurând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, înafară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
Doar atât. Ingrozitor!
Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spre
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
Doar atât, surprinzător!
Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
- Niciînveciivecilor.
M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
Niciînveciivecilor.
Aşa pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
- Niciînveciivecilor.
Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă vreun stăpân, pe care, cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.
Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
Niciînveciivecilor?
Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
- Niciînveciivecilor.
Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
- Niciînveciivecilor.
- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, în
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
- Niciînveciivecilor.
Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat sufletul meu de sub umbra pe covor,
Niciînveciivecilor.
postare preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman ( http://blogdoman.blogspot.ro/ )
luni, 6 octombrie 2014
Apocalipsa planurilor de viitor
Prieteni încă tineri își fac griji pentru viitorul lor și al copiilor lor. Unii sunt siguri că nu vor trăi să mănânce o pensie. Alții sunt de părere că vor dispărea și pensiile.
Îmi amintesc că Evul Mediu a fost perioada contrastelor extreme. Suntem încă uimiți de sărăcia lucie a oamenilor simpli și opulența orbitoare a marilor familii nobiliare. Erau ființe umane care aveau toate drepturile și altele care n-aveau decât obligații. În aproape o mie de ani mai nimic nu s-a schimbat. Cine e sărac poate muri de inaniție. Cine fură ia tot. Fără milă. Fără scrupule. Fără creier. S-au inversat numai rolurile și se vede asta și din faptul că arta este exorcizată prin înfometare. Trăim un Ev Mediu pe dos. Nobilii sunt pe cale de dispariție, iar urmașii robilor de odinioară au pus fundul pe pungă. Nimic nu mai scapă din ghearele lor, devenite adevărate găuri negre financiare. Ăsta ar fi capitalismul românesc.
În ultimii patruzeci de ani, animalele sălbatice de pe planetă au dispărut în proporție de 52%. 75% dintre vietățile acvatice s-au volatilizat. Din apa dulce, că oceanele nu cred că au putut fi monitorizate. Acolo, moartea a făcut pagube incomparabil mai mari. Oamenii au omorât aceste făpturi, le-au vândut, le-au tocat, le-au mestecat, le-au digerat și au defecat. Nu mai punem la socoteală zecile și sutele de miliarde de animale domestice crescute și îngrășate pentru a fi hăcuite. Viața creată de Dumnezeu a fost transformată în conturi bancare astronomice și în munți de fecale.
O bulimie monstruoasă a pus stăpânire pe omul modern. Pădurile sunt rase în disperare. Nu mai știu câte hectare de pădure se topesc în fiecare secundă, în jungla amazoniană și peste tot în lume. Nu cred că vom ajunge să ne mâncăm între noi, fiindcă atmosfera nu va mai fi, iar frigul cosmic ne va liniști definitiv, ca pe niște paraziți care își distrug definitiv gazda, chiar dacă după aceea pier și ei.
Și atunci la ce bun să ne mai facem probleme pentru viitorul care ne așteaptă după colț?
duminică, 5 octombrie 2014
Două poeme de Charles Bukowski
Tragi de-o sfoară, miști păpuşa
oricine trebuie să-nţeleagă
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...
Carson McCullers
a murit de alcoolism
înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.
înspăimântătoarea singurătate
cruzimea
iubirii lipsite de iubire
din ea
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;
într-o alta zonă
a vaporului
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...
înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.
înspăimântătoarea singurătate
cruzimea
iubirii lipsite de iubire
din ea
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;
într-o alta zonă
a vaporului
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.
vineri, 3 octombrie 2014
Un poem de Charles Bukowski
Fete tăcute curate în rochiţe cadrilate
am avut parte numai de curve, foste prostituate,
nebune. văd peste tot bărbaţi cu femei tăcute,
blânde - îi văd în supermarketuri,
îi văd plimbându-se pe străzi,
îi văd în casele lor: liniştiţi, trăind cumsecade.
ştiu că pacea lor e doar parţială, dar e pace,
multe ore şi zile de pace.
am avut parte numai de drogate, alcoolice,
curve, prostituate, nebune.
când pleacă una
vine alta
mai rea decât cealaltă.
văd atâţia bărbaţi cu fete curate
în rochiţe cadrilate
cu chipuri normale, fără privirea
aia de şacal.
"să n-aduceţi vreo curvă pe-aici"
le spun puţinilor mei prieteni,
"sigur m-aş îndrăgosti de ea".
"n-ai fi în stare să iubeşti o femeie bună, Bukowski."
am nevoie de o femeie bună. am nevoie
de o femeie bună mai mult decât am nevoie
de maşina asta de scris, mai mult decât de
automobilul meu, mai mult decât am nevoie de
Mozart, am nevoie de o femeie bună
încât aproape că o simt în aer, în vârfurile
degetelor. văd trotuare construite special
pentru paşii ei,
văd perne pentru capul ei,
simt în mine hohotele de râs pe
care ni le vom dărui unul altuia,
o văd mângâind o pisică,
o văd cum doarme,
îi văd papucii de casă pe hol.
ştiu că ea există
dar unde se-ascunde pe pământul ăsta
în timp ce curvele continuă să mă găsească ?
miercuri, 1 octombrie 2014
De ce nu sunt fanul lui Cristiano Ronaldo
Real Madrid este o echipă care mi-a devenit antipatică încă de pe vremea mexicanului Hugo Sanchez, care se tăvălea pe gazon și urla ca din gură de șarpe la fiecare contact cu adversarii. Pe deasupra, spaniolii dădeau mocănește la gioale și făceau pe inocenții. Deși au cea mai bună echipă din lume, o adevărată colecție de valori, ei au păstrat tradiția și îi atrag ca un magnet pe jucătorii care mizează pe înșelătorie. Printre ei se află, din păcate, strălucitorul Cristiano Ronaldo.
- Ronaldo ăsta se poartă ca un român, i-am spus cândva unui prieten, intelectual de marcă.
- Mai exact ca un xxx.... român, a zis el, menționând o anumită etnie.
L-am văzut din nou, în această seară, pe Ronaldo cerșind și obținând un penalty nemeritat, care a influențat rezultatul meciului. De ce oare, la valoarea sa, portughezul simte nevoia să se comporte ca un milog și să obțină avantaje în mod fraudulos? I-ați văzut vreodată pe Ibrahimovici, pe Iniesta sau pe Messi procedând așa? Pe vremuri, într-un meci Steaua-Dinamo, Dinu a marcat un gol cu mâna, validat de arbitru. Corneluș s-a dus imediat la cavalerul în negru și i-a cerut să anuleze reușita, recunoscându-și greșeala. În schimb, Cristiano are stofă de slugă parvenită, niciodată sătulă și cu înclinația de a străluci prin necinste. Păcat, mare păcat! Am mai spus-o și cu alt prilej : acestui mare jucător n-ar trebui să i se acorde niciun trofeu individual până nu-și va revizui atitudinea de pe teren. Păstrând proporțiile, el e un fel de Lăcătuș, care simula la greu și plonja în careul advers, păcălindu-i pe arbitri. Să recunoaștem totuși că Ronaldo, spre deosebire de șeptarul român, n-a lăsat pe nimeni invalid și nu-și scuipă adversarii în ochi. Dacă mai adăugăm că există și arbitri idioți ( sau corupți? ) care fac jocurile unor echipe mari, ne cuprinde scârba și nu ne mai interesează nici fotbalul ”mare”.
E de neînțeles să alegi a fi un găinar, când poți fi un zeu.
P.S. Real a câștigat printr-o lovitură de pedeapsă inventată și printr-un gol marcat după un fault în atac. Pentru jocul lor curajos, îi felicit din toată inima pe bulgari, câștigătorii morali ai confruntării. Necazul e că morala nu mai ține de multă vreme de foame.
- Ronaldo ăsta se poartă ca un român, i-am spus cândva unui prieten, intelectual de marcă.
- Mai exact ca un xxx.... român, a zis el, menționând o anumită etnie.
L-am văzut din nou, în această seară, pe Ronaldo cerșind și obținând un penalty nemeritat, care a influențat rezultatul meciului. De ce oare, la valoarea sa, portughezul simte nevoia să se comporte ca un milog și să obțină avantaje în mod fraudulos? I-ați văzut vreodată pe Ibrahimovici, pe Iniesta sau pe Messi procedând așa? Pe vremuri, într-un meci Steaua-Dinamo, Dinu a marcat un gol cu mâna, validat de arbitru. Corneluș s-a dus imediat la cavalerul în negru și i-a cerut să anuleze reușita, recunoscându-și greșeala. În schimb, Cristiano are stofă de slugă parvenită, niciodată sătulă și cu înclinația de a străluci prin necinste. Păcat, mare păcat! Am mai spus-o și cu alt prilej : acestui mare jucător n-ar trebui să i se acorde niciun trofeu individual până nu-și va revizui atitudinea de pe teren. Păstrând proporțiile, el e un fel de Lăcătuș, care simula la greu și plonja în careul advers, păcălindu-i pe arbitri. Să recunoaștem totuși că Ronaldo, spre deosebire de șeptarul român, n-a lăsat pe nimeni invalid și nu-și scuipă adversarii în ochi. Dacă mai adăugăm că există și arbitri idioți ( sau corupți? ) care fac jocurile unor echipe mari, ne cuprinde scârba și nu ne mai interesează nici fotbalul ”mare”.
E de neînțeles să alegi a fi un găinar, când poți fi un zeu.
P.S. Real a câștigat printr-o lovitură de pedeapsă inventată și printr-un gol marcat după un fault în atac. Pentru jocul lor curajos, îi felicit din toată inima pe bulgari, câștigătorii morali ai confruntării. Necazul e că morala nu mai ține de multă vreme de foame.
duminică, 28 septembrie 2014
Charles Bukowski
Citesc povestirile lui Bukowski.
Poate că stilul său este singurul mod în care un scriitor se poate exprima onest. Erotismul umple paginile, de sus până jos. Trivialul atinge culmi de neimaginat și sunt povestite experiențe de nemărturisit. Cu sinceritate, cu lejeritate, cu plăcere, cu haz.
Dincolo însă de toate acestea se află ceva ce le lipsește lui Miller și altora asemenea lui. E sclipirea omenescului în noroi, e bătaia către o semnificație generală, a bucuriei de a trăi, chiar dacă soarta ți-a dăruit numai mormane de gunoaie. Și mai este, lucru esențial, umorul.
Numai în acest sens consider valabilă afirmația unui tânăr critic că un prozator trebuie să relateze o experiență personală.
P.S. O persoană instruită și inteligentă m-a întrebat ce mai citesc.
I-am spus și i-am oferit și câteva impresii în legătură cu proza lui Bukowski.
- Și când te gândești că unii și citesc asemenea lucruri, a reflectat, zâmbind, paretenerul meu de dialog.
Mi-am dat seama atunci cât de departe suntem unii de alții, ca nivel de înțelegere a literaturii : ignoranții de cititori, cititorii de cititori, cititorii de scriitori, vechile generații de autori de noile valuri, scriitorii de scriitori, criticii de scriitori. Precizez că îi consider pe critici niște scriitori cu un statut aparte. Ei ar trebui să fie, teoretic, mai informați decât scriitorii obișnuiți, mai toleranți, cu un gust estetic mai sigur și cu un spectru de receptare a cărților infinit mai extins.
Poate că stilul său este singurul mod în care un scriitor se poate exprima onest. Erotismul umple paginile, de sus până jos. Trivialul atinge culmi de neimaginat și sunt povestite experiențe de nemărturisit. Cu sinceritate, cu lejeritate, cu plăcere, cu haz.
Dincolo însă de toate acestea se află ceva ce le lipsește lui Miller și altora asemenea lui. E sclipirea omenescului în noroi, e bătaia către o semnificație generală, a bucuriei de a trăi, chiar dacă soarta ți-a dăruit numai mormane de gunoaie. Și mai este, lucru esențial, umorul.
Numai în acest sens consider valabilă afirmația unui tânăr critic că un prozator trebuie să relateze o experiență personală.
P.S. O persoană instruită și inteligentă m-a întrebat ce mai citesc.
I-am spus și i-am oferit și câteva impresii în legătură cu proza lui Bukowski.
- Și când te gândești că unii și citesc asemenea lucruri, a reflectat, zâmbind, paretenerul meu de dialog.
Mi-am dat seama atunci cât de departe suntem unii de alții, ca nivel de înțelegere a literaturii : ignoranții de cititori, cititorii de cititori, cititorii de scriitori, vechile generații de autori de noile valuri, scriitorii de scriitori, criticii de scriitori. Precizez că îi consider pe critici niște scriitori cu un statut aparte. Ei ar trebui să fie, teoretic, mai informați decât scriitorii obișnuiți, mai toleranți, cu un gust estetic mai sigur și cu un spectru de receptare a cărților infinit mai extins.
sâmbătă, 27 septembrie 2014
Dor de Cochirleni sau despre cum se păstrează prieteniile
Am spus și mai demult că prieteniile se se leagă în copilărie, în liceu și în facultate, adică în vremuri când te poți iluziona că poți împărți totul cu altcineva. După aceea intri în faza frecușurilor, a rivalităților,a invidiilor, a turnătoriilor, a decepțiilor. Nu-ți mai poți selecta oamenii cu care să comunici. Fac excepție de la această regulă, în opinia mea, prieteniile literare, alianțe trainice de principii nobile, adevărată solidaritate întru frumos. Înfloresc la orice vârstă, indiferent de distanțele care îi separă pe protagoniști. Motivul? Oamenii sunt de condiții culturale asemănătoare, ceea ce le induce și o morală specifică.
Un prieten din tinerețe a vrut să organizeze o petrecere la care să participe veteranii de odinioară, colegi de serviciu și de suferințe. Ne legau amintiri vesele, dar și umilitoare, din anii a două regimuri care nouă ne-au mâncat viețile, iar pe alții i-au făcut nababi. În cele mai negre momente, foștii noștri colegi găseau timp să se mai întâlnească la o bere, la un fotbal, la o discuție. Acum au refuzat, stânjeniți, invitația. X îl detestă pe Y, care îi răspunde cu aceeași monedă. Amândoi nu-l suportă pe Z, care are antipatiile sale. Fiecare a zis despre ceilalți lucruri mai mult decât jenante, iar o întâlnire ar fi ca un foc pe un depozit de dinamită. Chiar dacă unul și-a văzut de treaba lui, a fost înțepat și provocat de alții până când a fost nevoit să răspundă. Și a făcut-o urât, pradă impulsului de moment. E cu adevărat urât că foștii coechipieri nu doresc o reconciliere. Nu voi înțelege niciodată ce-l determină pe un bărbat, față de care ai cele mai bune intenții și cele mai frumoase vorbe, să arunce cu noroi în tine. Se întâmplă ca, din senin, să te trezești cu un jet de venin aruncat drept în ochi! Frustrarea și propria nefericire nu sunt explicații plauzbile pentru răutatea care iese într-un asemenea mod la suprafață, ca un țiței murdar. Nu ne vom revedea niciodată în vechea formație, ca pe vremea când programele unicei televiziuni țineau două ore, curentul se lua la ora 22, iar pâinea, uleiul și zahărul erau cartelate. Sunt caractere care nu-și dau la iveală omenescul din ele decât în condiții de pușcărie. Când le este bine, n-au nevoie de mofturi ca solidaritate, respect sau bucuria de a schimba impresii cu un semen. Am întrebat pe cineva cum se face că A și B, care aveau caractere nobile, mai frumoase decât al meu - eram convins de asta! -, au degenerat în asemenea hal, încât discută acum despre cunoscuții lor ca niște țațe de pe șanț.
- Bătrâne, mi-a zis vechiul meu tovarăș, sunt aliați lângă care nu trebuie să îmbătrânești. E periculos să fii coleg cu ei dacă ai necazuri, mai calci în străchini ori dacă reușești să-ți cumperi o bucată de pâine și să citești o carte. Ca să-i păstrezi la maturitate pe unii tovarăși de drum, e necesar să pui câți mai mulți kilometri între tine și ei. Las la o parte că mulți sunt, de la bun început, un fel de dușmani acoperiți. Te laudă în față, iar după ce ai închis ușa în urma ta, își dau drumul la gură și te bălăcăresc după pofta inimii.
Nu știu dacă ăsta e un adevăr, dar cu camarazii aflați foarte departe am rămas în aceleași strânse și afectuoae raporturi. Visez la o reîntâlnire cu frații mei Valentin Emil Mușat, Marinică Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Călin Ciubreag, Daniel Pișcu, Călin Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Adrian Radu, Mircea Vasilescu, Romulus Bucur, Liviu Papadima, Ionică Banu. Ordinea este întâmplătoare și sper să nu-l fi uitat pe vreunul. Unii - Stratan, Florin Pripoae, Marius Bădițescu, Marinică Preda, Gheorghe Ivan, Vladimir Bălănică - s-au dus să moară puțin, iar alții, intelectuali cu răspunderi mari, nu vor avea timp pentru o revedere de două zile în 6 Martie, în Grozăvești sau pe malul Dunării, la ferma de struguri de la Cochirleni, în apropiere de Cernavodă. Dar sunt sigur că dacă aș fi fost zeci de ani vecin de apartament cu oricare dintre cei menționați mai sus, n-am fi întreținut defel supărări durabile, care să involueze implacabil.
Prietenia e și o afacere de vocație.
Un prieten din tinerețe a vrut să organizeze o petrecere la care să participe veteranii de odinioară, colegi de serviciu și de suferințe. Ne legau amintiri vesele, dar și umilitoare, din anii a două regimuri care nouă ne-au mâncat viețile, iar pe alții i-au făcut nababi. În cele mai negre momente, foștii noștri colegi găseau timp să se mai întâlnească la o bere, la un fotbal, la o discuție. Acum au refuzat, stânjeniți, invitația. X îl detestă pe Y, care îi răspunde cu aceeași monedă. Amândoi nu-l suportă pe Z, care are antipatiile sale. Fiecare a zis despre ceilalți lucruri mai mult decât jenante, iar o întâlnire ar fi ca un foc pe un depozit de dinamită. Chiar dacă unul și-a văzut de treaba lui, a fost înțepat și provocat de alții până când a fost nevoit să răspundă. Și a făcut-o urât, pradă impulsului de moment. E cu adevărat urât că foștii coechipieri nu doresc o reconciliere. Nu voi înțelege niciodată ce-l determină pe un bărbat, față de care ai cele mai bune intenții și cele mai frumoase vorbe, să arunce cu noroi în tine. Se întâmplă ca, din senin, să te trezești cu un jet de venin aruncat drept în ochi! Frustrarea și propria nefericire nu sunt explicații plauzbile pentru răutatea care iese într-un asemenea mod la suprafață, ca un țiței murdar. Nu ne vom revedea niciodată în vechea formație, ca pe vremea când programele unicei televiziuni țineau două ore, curentul se lua la ora 22, iar pâinea, uleiul și zahărul erau cartelate. Sunt caractere care nu-și dau la iveală omenescul din ele decât în condiții de pușcărie. Când le este bine, n-au nevoie de mofturi ca solidaritate, respect sau bucuria de a schimba impresii cu un semen. Am întrebat pe cineva cum se face că A și B, care aveau caractere nobile, mai frumoase decât al meu - eram convins de asta! -, au degenerat în asemenea hal, încât discută acum despre cunoscuții lor ca niște țațe de pe șanț.
- Bătrâne, mi-a zis vechiul meu tovarăș, sunt aliați lângă care nu trebuie să îmbătrânești. E periculos să fii coleg cu ei dacă ai necazuri, mai calci în străchini ori dacă reușești să-ți cumperi o bucată de pâine și să citești o carte. Ca să-i păstrezi la maturitate pe unii tovarăși de drum, e necesar să pui câți mai mulți kilometri între tine și ei. Las la o parte că mulți sunt, de la bun început, un fel de dușmani acoperiți. Te laudă în față, iar după ce ai închis ușa în urma ta, își dau drumul la gură și te bălăcăresc după pofta inimii.
Nu știu dacă ăsta e un adevăr, dar cu camarazii aflați foarte departe am rămas în aceleași strânse și afectuoae raporturi. Visez la o reîntâlnire cu frații mei Valentin Emil Mușat, Marinică Neagu, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Călin Ciubreag, Daniel Pișcu, Călin Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Adrian Radu, Mircea Vasilescu, Romulus Bucur, Liviu Papadima, Ionică Banu. Ordinea este întâmplătoare și sper să nu-l fi uitat pe vreunul. Unii - Stratan, Florin Pripoae, Marius Bădițescu, Marinică Preda, Gheorghe Ivan, Vladimir Bălănică - s-au dus să moară puțin, iar alții, intelectuali cu răspunderi mari, nu vor avea timp pentru o revedere de două zile în 6 Martie, în Grozăvești sau pe malul Dunării, la ferma de struguri de la Cochirleni, în apropiere de Cernavodă. Dar sunt sigur că dacă aș fi fost zeci de ani vecin de apartament cu oricare dintre cei menționați mai sus, n-am fi întreținut defel supărări durabile, care să involueze implacabil.
Prietenia e și o afacere de vocație.
miercuri, 24 septembrie 2014
Mâine și poimâine, la Alexandria : Festivalul Național de Literatură ”Marin Preda”
Monica DUMITRESCU
Consiliul Judeţean
Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură
Telorman şi mai multe reviste culturale locale şi naţionale, organizează
Festivalul Naţional de Literatură “Marin Preda”, ediţia a XIV-a, ale cărui
manifestări finale se vor desfăşura în zilele de 25 şi 26 septembrie 2014, la
Alexandria şi la Siliştea Gumeşti.
Potrivit
organizatorilor Festivalul urmăreşte să descopere şi să promoveze prozatori de
talent, care nu au debutat în volum. Concurenţii vor trimite 1-3 proze scurte,
ce pot avea în total 20 pagini. Vor fi acordate următoarele premii: Premiul
“Marin Preda” şi Premiul Revistei “Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900
lei);Premiul I şi Premiul Revistei “Argeş” (în valoare de 700 lei); Premiul al
II-lea şi Premiul Revistei “Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600
lei); Premiul al II-lea şi Premiul Revistei “Litere” (în valoare de 600 lei);
Premiul al III-lea şi Premiul Revistei “Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei);
Premiul a III-lea şi Premiul Revistei “Caligraf” (în valoare de 500 lei).
Prozele scurte
premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor
finale ale festivalului; de asemenea, vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenţii vor trimite
prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman,
1.5 Space), în câte 7 (şapte) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto
figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu datele de
identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii,
adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD
cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.
Lucrările pentru
concurs vor fi trimise, până la data de 5 august 2014, pe adresa: Centrul
Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str.
Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea
“pentru concurs”.
Nu se admit în concurs
grupaje de proze transmise pe e-mail.
Manifestările finale
ale Festivalului Naţional de Literatură “Marin Preda”, ediţia a XIV-a, se vor
desfăşura la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti, în zilele de 25 şi 26
septembrie 2014, în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Comunei Siliştea
Gumeşti şi Biblioteca Judeţeană “Marin Preda” Teleorman. ( preluare din ziarul Teleormanul).
P.S. Nu voi ajunge, din păcate, nici la această ediție, unde mi-aș fi putut întâlni prietenii și aș fi cunoscut oameni noi și interesanți. Regret nespus, dar am anunțat motivele absenței mele. Oricum, îi mulțumesc lui Stan V. Cristea pentru invitație și urez deplin succes Festivalului!
marți, 23 septembrie 2014
O proză de Charles Bukowski în traducerea poetului Romulus Bucur
Biblioteca Interval
Charles Bukowski
Viaţă de vagabond
în româneşte de Romulus Bucur
în româneşte de Romulus Bucur
Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău.
“Căcat,” spuse uşor.
Era o chiuvetă mică în cameră.
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el.
Era în 1943.
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi.
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi.
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri...
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni?
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie.
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă.
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd.
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri.
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry.
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură.
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum.
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară.
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva.
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace.
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată.
Erau doar pete, dar petele căutau ceva.
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau.
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele.
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului.
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau.
“Ooo, uite!”
“Doarme!”
“Să-l trezim?”
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde.
“Uite, e frumos!”
Chicotiră, rîseră, fugiră.
Harry închise ochii la loc.
Despre ce fusese vorba?
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ!
Dar n-or să se mai întoarcă.
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său.
Nu, gîndi Harry, sînt rău.
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi.
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul.
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război.
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el.
“HEI, TICĂLOSULE!”
“CHIULĂULE!”
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua.
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!”
“LAŞULE!”
“POPONAR NENOROCIT!”
“FRICOSULE!”
Era un convoi foarte lung şi încet.
“HAI CU NOI!”
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!”
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii.
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi:
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!”
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna:
“PRINDE-L, TATAIE!”
“ARATĂ-I TU LUI!”
Apoi convoiul dispăru.
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană.
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea.
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă.
“Hei, amice, ai un fum?”
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura.
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?”
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.”
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el.
“Nu cu... tine!”
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...”
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare:
“NU CU... TINE!”
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact.
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare.
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina.
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de
colo-colo fără rost.
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?”
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar.
“Acolo mă duc,” răspunse Harry.
“Vin cu tine,” spuse McDuff.
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu?
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa.
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător.
Apoi ajunseră la bar. Intrară.
Ceata obişnuită.
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele.
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman.
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului.
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry.
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali.
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei.
O după-amiază lîncedă de sîmbătă.
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry.
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu.
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului.
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă.
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo.
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da.
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase.
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse.
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry.
“Ce mai faci, Harry?”
“Aştept ploaia.”
“Ce-ai zice de o bere?”
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.”
Monk comandă două beri. Ele sosiră.
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar.
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?”
“Nu m-am gîndit la asta.”
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?”
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama.
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.”
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry.
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?”
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.”
“Deci o faci?”
“Nu cred.”
“Hai, nu vrei să încerci?”
“Nu pot, Monk.”
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect.
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni.
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.”
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva.
“De ce nu vii cu mine să mă tund?”
Harry nu răspunse.
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.”
“Hai…”
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă.
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile.
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa.
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă.
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine.
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu.
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva.
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă.
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.”
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat.
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.”
Harry şi Paul şi Monk.
Monk şi Paul şi Harry.
Harry, Monk, Paul.
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?”
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.”
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul”
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă.
“Ai luat mult, Monk?”
“Nimic, Paul.”
“Pe-asta n-o cred…”
“Mai bine ai crede-o, Paul.”
“Nu din ce aud.”
“Cum ar fi?”
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.”
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!”
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte.
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.”
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis.
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce?
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis.
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă.
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una.
Timpul suna ca un clopot alb.
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi.
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc.
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere.
Era fără respect, un cîine ghinionist.
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului.
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el.
Lui Monk nu-i păsa.
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.”
“O, da, Monk… o rezolv eu…”
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea.
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin.
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi.
Monk se privi.
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială.
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.”
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă.
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş.
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă.
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar.
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.”
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului.
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.”
“Fireşte, Monk...”
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.”
“Poate, Monk...”
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă.
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului.
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?”
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă.
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic.
Dar era ceva. Era o mulţime.
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!”
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri.
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa.
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite.
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine.
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry.
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă.
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry.
“Nu,” răspunse Harry.
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.”
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul.
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.”
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat.
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?”
“Am,” răspunse Harry.
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea.
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos.
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el.
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum.
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea.
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne.
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea.
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit.
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ.
Se aplecă peste tejghea.
“N-ai luat slujba de spălător de vase?”
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.”
“Care-i genul tău de muncă?”
“Sînt arhitect.”
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă.
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine.
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor.
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment.
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.
Apoi Harry termină.
Bucătarul încă se zgîia la el.
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.”
“Mai vrei o dată toată chestia?”
“Da.”
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar.
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.”
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!”
Rita veni cu berea.
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.”
“Am de gînd să ridic ceva.”
“Ha! Ca şi cum ai putea!”
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină.
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry.
“Slujba mai este, dacă o vrei.”
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry.
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.”
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice.
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta.
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot.
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.”
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!”
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie.
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară.
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie.
Apoi ieşi.
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate.
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume.
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.
“Căcat,” spuse uşor.
Era o chiuvetă mică în cameră.
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el.
Era în 1943.
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi.
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi.
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri...
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni?
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie.
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă.
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd.
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri.
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry.
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură.
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum.
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară.
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva.
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace.
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată.
Erau doar pete, dar petele căutau ceva.
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau.
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele.
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului.
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau.
“Ooo, uite!”
“Doarme!”
“Să-l trezim?”
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde.
“Uite, e frumos!”
Chicotiră, rîseră, fugiră.
Harry închise ochii la loc.
Despre ce fusese vorba?
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ!
Dar n-or să se mai întoarcă.
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său.
Nu, gîndi Harry, sînt rău.
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi.
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul.
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război.
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el.
“HEI, TICĂLOSULE!”
“CHIULĂULE!”
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua.
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!”
“LAŞULE!”
“POPONAR NENOROCIT!”
“FRICOSULE!”
Era un convoi foarte lung şi încet.
“HAI CU NOI!”
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!”
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii.
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi:
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!”
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna:
“PRINDE-L, TATAIE!”
“ARATĂ-I TU LUI!”
Apoi convoiul dispăru.
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană.
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea.
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă.
“Hei, amice, ai un fum?”
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura.
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?”
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.”
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el.
“Nu cu... tine!”
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...”
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare:
“NU CU... TINE!”
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact.
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare.
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina.
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de
colo-colo fără rost.
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?”
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar.
“Acolo mă duc,” răspunse Harry.
“Vin cu tine,” spuse McDuff.
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu?
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa.
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător.
Apoi ajunseră la bar. Intrară.
Ceata obişnuită.
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele.
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman.
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului.
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry.
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali.
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei.
O după-amiază lîncedă de sîmbătă.
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry.
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu.
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului.
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă.
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo.
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da.
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase.
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse.
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry.
“Ce mai faci, Harry?”
“Aştept ploaia.”
“Ce-ai zice de o bere?”
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.”
Monk comandă două beri. Ele sosiră.
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar.
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?”
“Nu m-am gîndit la asta.”
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?”
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama.
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.”
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry.
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?”
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.”
“Deci o faci?”
“Nu cred.”
“Hai, nu vrei să încerci?”
“Nu pot, Monk.”
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect.
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni.
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.”
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva.
“De ce nu vii cu mine să mă tund?”
Harry nu răspunse.
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.”
“Hai…”
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă.
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile.
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa.
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă.
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine.
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu.
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva.
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă.
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.”
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat.
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.”
Harry şi Paul şi Monk.
Monk şi Paul şi Harry.
Harry, Monk, Paul.
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?”
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.”
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul”
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă.
“Ai luat mult, Monk?”
“Nimic, Paul.”
“Pe-asta n-o cred…”
“Mai bine ai crede-o, Paul.”
“Nu din ce aud.”
“Cum ar fi?”
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.”
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!”
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte.
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.”
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis.
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce?
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis.
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă.
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una.
Timpul suna ca un clopot alb.
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi.
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc.
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere.
Era fără respect, un cîine ghinionist.
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului.
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el.
Lui Monk nu-i păsa.
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.”
“O, da, Monk… o rezolv eu…”
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea.
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin.
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi.
Monk se privi.
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială.
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.”
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă.
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş.
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă.
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar.
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.”
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului.
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.”
“Fireşte, Monk...”
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.”
“Poate, Monk...”
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă.
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului.
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?”
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă.
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic.
Dar era ceva. Era o mulţime.
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!”
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri.
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa.
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite.
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine.
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry.
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă.
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry.
“Nu,” răspunse Harry.
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.”
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul.
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.”
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat.
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?”
“Am,” răspunse Harry.
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea.
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos.
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el.
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum.
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea.
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne.
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea.
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit.
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ.
Se aplecă peste tejghea.
“N-ai luat slujba de spălător de vase?”
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.”
“Care-i genul tău de muncă?”
“Sînt arhitect.”
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă.
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine.
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor.
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment.
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.
Apoi Harry termină.
Bucătarul încă se zgîia la el.
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.”
“Mai vrei o dată toată chestia?”
“Da.”
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar.
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.”
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!”
Rita veni cu berea.
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.”
“Am de gînd să ridic ceva.”
“Ha! Ca şi cum ai putea!”
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină.
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry.
“Slujba mai este, dacă o vrei.”
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry.
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.”
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice.
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta.
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot.
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.”
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!”
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie.
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară.
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie.
Apoi ieşi.
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate.
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume.
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)