Elias Canetti a scris în 1931, la 26 de ani, Orbirea, ”unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea”, după cum spune cineva. Publicată prima oară în 1935, la intervenția lui Stefan Zweig, cartea trece nebăgată în seamă. Este reeditată în 1946, fără niciun ecou. Abia în 1963, după ce este tradusă în engleză și în franceză, narațiunea se va bucura de succesul meritat. Este o creație pentru care autorul va primi Nobel-ul în...1981, adică la cincizeci de ani după ce își terminase munca! În ceea ce mă privește, am avut impresia că am de-a face cu o capodoperă încă de la prima scenă, în care Kien intră în dialog cu un copil. Și atunci de ce a existat o atât de puternică rezistență la receptarea unui roman incomparabil?
Să facem un efort și să ne imaginăm că romanul ar fi fost scris în românește. Ce s-ar fi întâmplat? Nimic. Dacă ar fi trăit, G. Călinescu ar fi dat un verdict, pe jumătate inspirat, pe jumătate incompatibil cu obiectul în discuție, îngropându-l definitiv pe autor, fiindcă următorii critici, urmași spirituali ai marelui model, s-ar fi ferit să iasă din rând și să modifice canonul fixat o dată pentru totdeauna. Ce să mai vorbim, probabil că Elias Canetti n-ar fi avut, la noi, nici cota lui H. Bonciu. Dar dacă Junger, Hesse, Broch, Musil ar fi publicat în România? Minori, artificiali, ar fi sunat verdictul. N-ar fi fost evaluați nici la nivelul lui Radu Petrescu și Paul Georgescu, prozatori uriași, dar ocoliți cu grijă de toată lumea. Aici nici Joyce nu s-ar fi bucurat de cine știe ce recunoaștere - lui Călinescu nu-i plăcea Proust! -, ca să nu mai vorbesc de Thomas Mann, prea eseistic pe alocuri, prea adesea lipsit de epic. Manolescu s-a luptat eroic să-l impună pe Alexandru Ivasiuc, scriitor de anvergură europeană, căruia i se reproșa, ca și lui Petru Popescu, caracterul eseistic, tezist, al unor romane. Cât ar mai fi fost forfecat Muntele vrăjit de vajnicii cercetători, pentru lungile dialoguri dintre Naphta și Settembrini! Iar Faulkner are atâtea artificii nemotivate literar în textele sale! Și, ca să vezi, toate personajele americanului vorbesc la fel. Constantin Țoiu s-a impus cu mare dificultate și numai după ce inteligentul Nicolae Manolescu a lansat formula ”romanului intelectual”, care a prins. ( Într-o convorbire telefonică, Țoiu însuși mi-a spus că dialogurile din Maimuțele mele sunt...stranii. Asta după ce se supărase pe mine dintr-un motiv pueril. Inițial, într-o scrisoare pe care mi-o trimisese, săltase în slăvi același volum! I-am răspuns că asta și urmărisem : voiam să scriu în așa fel încât să las impresia de straniu.) Nicolae Breban a avut ”scuza” că e descendent al lui Dostoievski, altminteri ar fi dat de necaz. Iar”romanul pedagogic” al lui Lenz n-ar fi avut nicio trecere, dacă ar fi fost conceput pe malul Dâmboviței. Dar cum ar fi fost receptat Portretul lui Dorian Gray, în cazul în care ar fi aparținut unui român? Știm sigur că Douăsprezece scaune și Maestrul și Margareta ar fi fost socotite superficiale și forțate. Teribilă exigență! Criticul literar român, mi-a zis un cititor, nu se pricepe la proză. (Mă rog, știam unul care era maestru în a-i ”mirosi” pe prozatorii de valoare : Valeriu Cristea. Și mai sunt azi Dumitru Augustin Doman - mare scriitor și barometru literar de cea mai mare precizie, în materie de romane fiind de neegalat - și câțiva cronicari foarte tineri și talentați, dar deocamdată, din nefericire, fără o poziție foarte influentă în mecanismul vieții literare. Cu timpul, își vor impune însă opțiunile.) Nu e nimic de discutat în condițiile în care critici străluciți insistă pe ideea că, în unele cazuri, naratorul este totuna cu autorul.
Să vedem ce cărți sunt apreciate la noi. Care sunt capodoperele noastre? Moromeții, Groapa, Craii de Curtea-Veche, Ion și altele câteva. Indiscutabil, vorbim despre niște cărți mari, unice. Și care sunt marii clasici ai prozei românești? Caragiale, Creangă, Slavici. Vorbim despre opere excepționale și scriitori adevărați , dar numai în limitele limbii noastre. De ce? Pentru că ei scriu dialectal - vezi Caragiale, Creangă, Slavici, Marin Preda - sau argotic, cum face Eugen Barbu. Autorilor menționați nu li se mai impută că toate personajele vorbesc la fel ca și naratorul, contaminat de vorbirea lor buruienoasă. La Mateiu însă lucrurile sunt mixate savant, într-un aliaj magic. Tipul acesta de literatură ne place tuturor și este încurajat deopotrivă de critici și de cititori. Suntem fascinați de oralitate. Nu mai spun că n-am fost surprins atunci când un tânăr și foarte talentat critic literar le dădea o binevenită lecție prozatorilor care nu cunosc viața și nu trebuie să scrie romane cu substrat, simboluri sau alegorii sau să încerce a crea universuri epice originale. Datoria romancierilor ar fi să transcrie cât mai bine niște experiențe personale. În această atitudine, limpede exprimată de cineva, dar împărtășită de majoritatea comentatorilor - care cunosc, nu-i așa, și viața - se strecoară două erori majore. În primul rând, este absolutizată scriitura, adică se mizează excesiv pe limbaj. Ce să spunem despre ruși, care nu erau deloc niște stiliști, dar sunt cei mai impresionanți prozatori? Se știe că Breban și alți corifei sunt nițel agramați. În al doilea rând, așezarea întregii proze în planul reportajului cu note personale este un abuz, o discriminare estetică. La fel de bine, altcineva ar putea demonstra că scriitura devine, în condițiile date, transcrierea unor scene petrecute aievea, în care ideea este, de regulă, refuzată. Tehnica e minimă, un fel de manufactură de instinct. Proză leneșă, ar fi zis Ion Barbu. Ce trăncănea un țăran din satul lui Preda? Lucruri nu grozav de interesante : ” Ce a creat ăsta, mă? A povestit și el ce a auzit pă ulița noastră!” Nu mâna sau ”inspirațiunea” decid valoarea unui op, ci o ureche fidelă și nuanțată. Toți marii prozatori români au auzul ascuțit, fiindcă și critica românească dintotdeauna a mers pe aceste linii de forță artistice. Dar autorii nu pot fi traduși și rămân pe veci în granițele minunatelor noastre dialecte. Nu e un păcat, ci o opțiune. Dar lipsa de toleranță la adresa altor modalități narative este o vină capitală. Cum să le impui unor autori ce și cum să scrie? ( Îmi amintesc că Ivasiuc avea o rubrică micuță în ”România literară”, unde scria adesea despre ”diversitate de stiluri” și alte mofturi, acceptate numai de câțiva critici care s-au dovedit, până la urmă, printre puținii valizi din epocă. ) Se spune că nivelul unei civilizații este dat de religia dominantă. Dacă criticii noștri s-au comportat până acum ca niște diaconi intoleranți, binecuvântând numai cărțile care merg pe orizontul de așteptare descris mai sus, lucrurile sunt clare. Contrar tuturor așteptărilor - Preda, Barbu și ceilalți acceptau numai propriul mod de a face literatură -, mai multă nuanțare are, în înțelegerea cărților de proză, Radu Aldulescu, romancierul român cu opera cea mai proeminentă din ultimul sfert de veac și cu o amprentă stilistică de neconfundat. Profund original, el este însă deschis, când analizează opurile confraților, către fantastic, grotesc, introspecție și livresc.( Stăpâni pe uneltele lor, poeții le impun ei înșiși criticilor direcții literare fertile, fiindcă sunt mai buni teoreticieni decât cei din urmă. Fac afirmația asta, exceptându-i, desigur, de la regulă pe Gheorghe Gricurcu și Al. Cistelecan. ) Dacă aș fi malițios, aș remarca faptul că gusturile literare urmează, la noi, o străveche chemare folclorică. Așa cum strămoșii se dădeau în vânt după basme, doine și balade, acum ne plac realismul, veridicul, autenticul, pitorescul, pestrițul, înjurătura, apropiind foarte mult literatura de stradă ( sau de uliță : poiana lui Iocan a devenit un loc mitic. ). Să fie o formă de snoavă savantă? Este, indiscutabil, o formulă valabilă din punct de vedere literar. Dar și Slavici tot experiențe de viață voia să transcrie. Unele bat până la noi, altele nu. Cu ce am evoluat de atunci până acum? Iar Caragiale a copiat realitatea fără rușine. Ce nu înțeleg este însă de ce alte formule literare nu-și găsesc locul în spectrul comodei noastre percepții. Îi vedeți de pildă, pe Mann și Junger scriind dialectal și argotic? Ismail Kadare e albanez, dar scrie ca un european.
Sunt și acum convins că Bukowski reprezintă modul ideal de a se exprima onest al unui scriitor, dar sunt la fel de fascinat de Joce, Buzzati, Lowry și Faulkner. Iar autorul Cătunului este, cum am convenit deja, lipsit de autenticitate. ( Mă bate gândul că și uluitoarea lume a lui Dickens nu se apropie de nicio realitate și este în întregime inventată : prea mulți oameni cu suflete de Feți-Frumoși, prea mulți ticăloși absoluți. Basme, ce s-o mai lungim. )
Răspunsul mi-l dă romancierul Dan Miron într-un schimb de mesaje. ( Dan Miron îl recitește acum pe Faulkner. ) ”În marea literatură, autenticitatea este sacrificată de dragul frumuseții.” Marquez este un exemplu convingător. ”Magia cu care scriitorul îl poartă pe cititor pe unde dorește” este secretul literaturii adevărate. Dacă poate și dacă are pe cine, aș adăuga eu. Și atunci bezna se luminează. Nu tot ce pare autentic este valoros, nu tot ce este artificial este fals.Toată opera lui Preda este dialectală, orală, ”autentică”. Dar magie există numai în câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri , în Scrieri de tinerețe, în Moromeții I, în Viața ca o pradă, într-o bună parte din Cel mai iubit dintre pământeni și în insule izolate din alte romane. Magia există peste tot în Craii de Curtea-Veche, Îngerul încălecat, Rădăcina de bucsau, Simion Liftnicul și Groapa. Dar este și în Vara baroc, în Prins, în jurnalele lui Radu Petrescu, în Tache de catifea, în Iluminările lui Ivasiuc, în Îngerul de gips și în Cartea Milionarului, genială construcție artificială, poate cea mai însemnată din literatura noastră.
Da, cheia este magia fără limite, fără sfârșit, inefabilă, cuceritoare. Adică un element care nu poate fi definit și rămâne la gustul fiecăruia. Seducție pură. Și ne întoarcem de unde am plecat.
Nu a demonstrat Eugen Ionescu, în mod strălucit, că aceeași operă poate fi, în egală măsură, genială sau lipsită de orice valoare?
Ideea este că scrie fiecare ce vrea și înțelege fiecare ce poate. Nimeni nu deține adevărul în ceea ce privește canonul valabil pentru un anumit moment literar. Consecințele sunt incalculabile.
P:S. Mă întreb ce carieră literară ar fi făcut Gogol la București și ce destin ar fi avut romanul românesc dacă, în loc să-și facă intrarea în marea literatură cu Ciocoii vechi și noi, ar fi început cu Suflete moarte.
Și o precizare : n-am citit până acum Orbitorul lui Mircea Cârtărescu, fiindcă n-am găsit cartea la niciuna dintre bibliotecile la care am acces.
duminică, 30 noiembrie 2014
luni, 24 noiembrie 2014
”Ce este acela un urmuz?” Povestire preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman
23 noiembrie este ziua morţii lui Urmuz. Cum trăiesc eu în oraşul naşterii lui Urmuz, îl omagiez şi eu cum pot aici. Adică reproducând povestirea cu care încep volumul de povestiri Concetăţenii lui Urmuz:
Ce este acela un urmuz?
Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte străzi, intrări, fundături.
Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.
"Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz. Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"
Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef. Ce-ai să-i răspunzi? Ei?
"Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."
"Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."
"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."
Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:
"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"
"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".
"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce sonerie?"
Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian Pădurar. Nae L. zice:
"Ai citit articolul lui Doman?"
"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde Lingurar.
"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată. Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din tavanul fals răspunde fredonând în falset:
"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine".
Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local, consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat, pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.
La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe colegii de masă şi de partid de masă:
"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"
Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:
"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre..."
După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:
"Ce e, domnule, acela un urmuz?"
A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă, lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea isonul chicotind: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka: "He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"
Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:
"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela un urmuz?"
E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte, mare linişte, e o asurzitoare linişte.
http://blogdoman.blogspot.ro/
P.S. Dumitru Augustin Doman locuiește în Curtea de Argeș, orașul în care s-a născut și Urmuz.
duminică, 23 noiembrie 2014
Oamenii mici omoară animale mari
Mi-am promis mie însumi să nu mai postez nimic, pe blog, până nu voi reuși să scriu despre cartea unui frate din Moldova. M-am abținut chiar când un prieten mi-a zis că i s-a semnalat că l-am mai înțepat în textele mele - el face politică -, în condițiile în care m-am ferit să-mi dau cu părerea despre mersul ultimelor evenimente de la noi și n-am făcut nici cea mai mică aluzie la adresa amicului cu pricina. Ba chiar am făcut un greu compromis de dragul lui. N-am zis nimic nici măcar când am văzut că, pe net, Sfântul Arsenie Boca a fost transformat în agent electoral.
Fac însă prostia de a deschide televizorul. Și ce văd? Ion Țiriac a fost la vânătoare, la Polul Nord! Urșii polari sunt aproape de extincție, dar demenții continuă să-i masacreze. Păcat, cândva avusesem o părere bună despre Țiriac. Țin și acum minte cum îl băgase în corzi, pe arena Progresul, în finala Cupei Davis, pe celebrul Stan Smith, după ce acesta din urmă îl făcuse pulbere pe Ilie Năstase, cu două zile în urmă. N-am văzut și n-am auzit în viața mea ca unui alt tenismen să i se scandeze numele, cu atâta entuziasm, pe un teren de joc. Alt îmbuibat, Ioan Nicolae, a împușcat, pe bani grei, un elefant pe care îl va împăia și-l va aduce la moșia sa.
Deja mă umplusem de scârbă când îl văzusem pe regele Juan Carlos fotografiat lângă niște pachiderme ucise de el. Și este inutil să mă întreb de ce oamenii cu bani mulți nu fac ceva pentru protejarea mediului și a animalelor sălbatice, preferând să le nimicească. Se poate însă psihanaliza mania asta a bogaților de a omorî niște făpturi nevinovate, cărora nu le poartă nimeni de grijă?
Dacă aș avea puterea necesară, aș da o lege prin care ”trofeele” proprietarilor de pușcoace să fie trecute la capitolul Crime împotriva naturii și aș confisca toate armele de vânătoare.
P. S. 1.S-ar părea că pușcăriașii și politicienii s-au pus cu furie pe scris, fiind, evident, mai mediatizați decât scriitorii profesioniști. Inspirat de un film cu un mafiot căzut în patima autorlâcului, îmi propun să analizez complexul care stă la baza orientării unor cetățeni către condiția de scriitor.
2. Aflu, cu tristețe, că poeta Cornelia Maria Savu a trecut la cele veșnice. Îi citeam poemele încă din adolescență, dar am cunoscut-o abia în primăvara trecută, când ne-am întâlnit întâmplător la fosta ASB. Dumnezeu s-o odihnească!
Fac însă prostia de a deschide televizorul. Și ce văd? Ion Țiriac a fost la vânătoare, la Polul Nord! Urșii polari sunt aproape de extincție, dar demenții continuă să-i masacreze. Păcat, cândva avusesem o părere bună despre Țiriac. Țin și acum minte cum îl băgase în corzi, pe arena Progresul, în finala Cupei Davis, pe celebrul Stan Smith, după ce acesta din urmă îl făcuse pulbere pe Ilie Năstase, cu două zile în urmă. N-am văzut și n-am auzit în viața mea ca unui alt tenismen să i se scandeze numele, cu atâta entuziasm, pe un teren de joc. Alt îmbuibat, Ioan Nicolae, a împușcat, pe bani grei, un elefant pe care îl va împăia și-l va aduce la moșia sa.
Deja mă umplusem de scârbă când îl văzusem pe regele Juan Carlos fotografiat lângă niște pachiderme ucise de el. Și este inutil să mă întreb de ce oamenii cu bani mulți nu fac ceva pentru protejarea mediului și a animalelor sălbatice, preferând să le nimicească. Se poate însă psihanaliza mania asta a bogaților de a omorî niște făpturi nevinovate, cărora nu le poartă nimeni de grijă?
Dacă aș avea puterea necesară, aș da o lege prin care ”trofeele” proprietarilor de pușcoace să fie trecute la capitolul Crime împotriva naturii și aș confisca toate armele de vânătoare.
P. S. 1.S-ar părea că pușcăriașii și politicienii s-au pus cu furie pe scris, fiind, evident, mai mediatizați decât scriitorii profesioniști. Inspirat de un film cu un mafiot căzut în patima autorlâcului, îmi propun să analizez complexul care stă la baza orientării unor cetățeni către condiția de scriitor.
2. Aflu, cu tristețe, că poeta Cornelia Maria Savu a trecut la cele veșnice. Îi citeam poemele încă din adolescență, dar am cunoscut-o abia în primăvara trecută, când ne-am întâlnit întâmplător la fosta ASB. Dumnezeu s-o odihnească!
luni, 17 noiembrie 2014
”Graphophobia. Cinci scriitori care n-au iubit scrisul.” Postare preluată de pe blogul lui Valeriu Gherghel
Mulți scriitori au deplîns vanitatea scrisului. Cîțiva au mărturisit că-l urăsc. Recent, în The Huffington Post, Bill Cotter a alcătuit o listă cu 10 mari scriitori care și-au afirmat disprețul / ura / lehamitea față de scris. Ar fi o activitate neserioasă. Puteți verifica afirmațiile lor aici. Firește, înșiruirea lui Bill Cotter este departe de a fi completă. Cam toți scriitorii își urăsc de moarte meseria. Mulți renunță fără nici un regret la ea. În lista mea, veți găsi alți cinci scriitori cărora nu le-a plăcut să scrie. Așadar:
1. Nikolai Gogol
După ce publică Suflete moarte, în 1842, sub titlul impus de cenzură Aventurile lui Cicikov, prozatorul începe treptat să creadă că a făcut o eroare imensă, că a fost doar o ”jucărie a diavolului”. Scrisul nu înseamnă decît deșertăciune, trufie, slavă deșartă. În 1848, face un pelerinaj la Ierusalim. În noaptea de 24 februarie 1852, deprimat își arde manuscrisele. Moare peste cîteva zile. Din partea a doua a romanului Suflete moarte s-au păstrat, totuși, cîteva capitole. Nu există un răspuns acceptabil la întrebarea: ”De ce nu a terminat Gogol Suflete moarte?”.
2. Lev Nikolaevici Tolstoi
Avea lungi perioade în care nu scria (prefera să se plimbe călare prin pădurea din preajma conacului de la Iasnaia Poliana). La un moment dat a hotărît pur și simplu să renunțe la scris. A afirmat adesea că literatura este imorală, vătămătoare, inutilă. Într-o scrisoare publică, Turgheniev l-a rugat să revină asupra acestei hotărîri. A cedat fără plăcere.
3. J. D. Salinger
A scris puțin, la intervale mari de timp. După 1965, s-a lăsat complet de scris și nu a mai publicat nimic, deși admiratorii lui neîmpăcați speră că prozatorul cel retras și dificil a păstrat pentru posteritate, într-un seif, cîteva manuscrise. Ziarele au anunțat că publicarea acestor romane ipotetice va începe în 2015.
4. Harper Lee
După ce a scris și a publicat în 1960 (la insistențele prietenilor) romanul Să ucizi o pasăre cîntătoare (To kill a Mockingbird), roman care a avut un succes instantaneu, fiind recompensat cu Pulitzer Prize, autoarea a renunțat la scris (înspăimîntată probabil de succes și de publicitatea excesivă). Harper Lee mai trăiește. În deosebire de admiratorii lui Salinger, admiratorii ei nu-și mai fac nici o iluzie. Închei succinta mea enumerare cu un caz similar:
5. Margaret Munnerlyn Mitchell
După ce publică, în 1936, romanul Pe aripile vîntului (Gone with the Wind) pentru care primește Pulitzer Prize un an mai tîrziu, speriată de zarva iscată în jurul ei, renunță la scris.
Nu mă îndoiesc că măcar o parte dintre autorii evocați de Enrique Vila-Matas în eseul intitulat Bartleby & Co (traducere de Ileana Scipione, București: RAO, 2004) și-au redactat cărțile cu ură. În treacăt fie spus, cu excepția lui Flaubert, nu cunosc nici un scriitor care să fi susținut că a scris din pură plăcere și că lucrul la o carte l-a făcut fericit.
http://filosofiatis.blogspot.ro/
P.S. Îi mulțumesc dlui Valeriu Gherghel pentru posibilitatea de a reproduce textul său aici și pentru extraordinara sa inspirație de a găsi - cu recunoscuta-i erudiție -, ca și misteriosul Scorchfield, teme literare care ne saltă de pe scaune.
sâmbătă, 15 noiembrie 2014
Diferența dintre inteligență și limitare
Este evident că acum naționala de fotbal a României joacă frumos și eficient. După ce ironizaseră ”soborul” de antrenori”, ziariștii se reped să-l salte în slăvi pe ”tata Puiu”. El, Generalul, ne-a salvat! După e Federația se făcuse că-l solicită pe Mircea Lucescu, iar acesta din urmă se prefăcuse că se gândește, s-a ajuns la un compromis. Din punctul meu de vedere, de nespecialist, mi se părea o soluție catastrofală. Tata Puiu a avut cândva la dispoziție o echipă de genii fotbalistice, o formație cizelată în mare parte de Lucescu și de Jenei, iar generalul de mucava a cules laurii. Când a fost în situația de a construi el însuși ceva, s-a dovedit lamentabil. Așa cum Pițurcă este un jucător de cărți, Puiu e un pupător de icoane, ceea ce, între noi fie vorba, nu reprezintă adevărata credință. În fine...
Iată însă că Anghel Iordănescu ne surprinde pe toți, făcându-și o echipă de antrenori. Chiar dacă are puteri limitate, un om inteligent își apropie alți oameni de calitate, mai buni decât el, îi consultă și ajunge la rezultate remarcabile. Deșteptăciunea presupune deschidere, spre deosebire de prostie care înseamnă suficiență, evitarea valorilor și cultivarea mediocrităților.
Nu știu cât de mare antrenor este Anghel Iordănescu , dar pot spune că este cu certitudine un om care posedă o formă specială de inteligență. Felicitări din toată inima!
Am reînceput să țin cu reprezentativa noastră.
Iată însă că Anghel Iordănescu ne surprinde pe toți, făcându-și o echipă de antrenori. Chiar dacă are puteri limitate, un om inteligent își apropie alți oameni de calitate, mai buni decât el, îi consultă și ajunge la rezultate remarcabile. Deșteptăciunea presupune deschidere, spre deosebire de prostie care înseamnă suficiență, evitarea valorilor și cultivarea mediocrităților.
Nu știu cât de mare antrenor este Anghel Iordănescu , dar pot spune că este cu certitudine un om care posedă o formă specială de inteligență. Felicitări din toată inima!
Am reînceput să țin cu reprezentativa noastră.
duminică, 2 noiembrie 2014
Tot mai grea este oglinda
Cordonul munților Carpați imită forma Constelației Dragonului.
Marile piramide egiptene sunt dispuse după geometria stelelor din centura Orionului, iar poziția lor față de Nil o repetă pe cea a Vânătorului față de Calea Lactee.
Ce mai tura, Pământul este o oglindă a Cerului.
Pâlcul ăla de copaci, spune o măicuță de la mănăstirea Văratec, este ”pădurea de argint”. Mai încolo sunt ”codrii de aramă”. ”Plopii fără soț” erau pe undeva prin apropierea locuinței Cleopatrei Poenaru. ”Lacul codrilor albastru” ar fi iazul Loești, nicidecum balta frumos amenajată de comuniști lângă Ipotești - ancoraseră și nuferi de fundul apei! -, cu prilejul centenarului nașterii poetului.
Ion al Glanetașului stătea în capul satului. Ana, fata lui Vasile Baciu, a dus-o greu, e adevărat, dar încă trăiește și putem face o poză cu ea. Pe Ilinca, sora lui Niculae Moromete, am văzut-o și eu prin 1986, când am vizitat, prima și ultima dată, Siliștea-Gumești. Moromete ar fi chiar Tudor Călărașu, tatăl prozatorului Marin Preda. De altfel, toată opera acestuia din urmă are la bază principiul mimesis-ului. Ba chiar se spunea - Ion Caraion - că teleormăneanul n-a pus nimic din imaginație. D-aia îl și înjura pe prozator, cu foc, învățătorul Florea Gheorghe, în fiecare zi a celor o sută de ani pe care dascălul i-a trăit!
Când umbla prin satul natal, Sorin Stoica auzea strigându-i-se la tot pasul :
- Bă, criminalule, ai nenorocit niște familii!
Doamna aceea distinsă, stând pe o bancă din Cișmigiu, n-a fost muza poetului X? Ba da, știu că i-a inspirat trădătorului poeme ne neuitat.
Asta e. Așa citesc unii literatura. Ca pe o oglindă fidelă a actelor omenești, nu ca pe o imagine care încearcă să urce viața într-un cer al arhetipurilor rezistente la trecerea timpului. Așa și scriem de la o vreme. Perspectiva oglinzii plimbate de-a lungul unui drum s-a îngustat în direcția detaliului fiziologic. Dacă Geo Bogza își cosmetiza „artistic” reportajele, ficțiunile de acum trag greu către trivial și patologic, amenințând să prăbușească oglinda peste realitate. În absența ideilor care să susțină tavanul iluziei, acesta se poate dărâma peste patul ”autoriului”.
P.S. Voi scrie curând despre American Psycho de Bret Easton Ellis.
Marile piramide egiptene sunt dispuse după geometria stelelor din centura Orionului, iar poziția lor față de Nil o repetă pe cea a Vânătorului față de Calea Lactee.
Ce mai tura, Pământul este o oglindă a Cerului.
Pâlcul ăla de copaci, spune o măicuță de la mănăstirea Văratec, este ”pădurea de argint”. Mai încolo sunt ”codrii de aramă”. ”Plopii fără soț” erau pe undeva prin apropierea locuinței Cleopatrei Poenaru. ”Lacul codrilor albastru” ar fi iazul Loești, nicidecum balta frumos amenajată de comuniști lângă Ipotești - ancoraseră și nuferi de fundul apei! -, cu prilejul centenarului nașterii poetului.
Ion al Glanetașului stătea în capul satului. Ana, fata lui Vasile Baciu, a dus-o greu, e adevărat, dar încă trăiește și putem face o poză cu ea. Pe Ilinca, sora lui Niculae Moromete, am văzut-o și eu prin 1986, când am vizitat, prima și ultima dată, Siliștea-Gumești. Moromete ar fi chiar Tudor Călărașu, tatăl prozatorului Marin Preda. De altfel, toată opera acestuia din urmă are la bază principiul mimesis-ului. Ba chiar se spunea - Ion Caraion - că teleormăneanul n-a pus nimic din imaginație. D-aia îl și înjura pe prozator, cu foc, învățătorul Florea Gheorghe, în fiecare zi a celor o sută de ani pe care dascălul i-a trăit!
Când umbla prin satul natal, Sorin Stoica auzea strigându-i-se la tot pasul :
- Bă, criminalule, ai nenorocit niște familii!
Doamna aceea distinsă, stând pe o bancă din Cișmigiu, n-a fost muza poetului X? Ba da, știu că i-a inspirat trădătorului poeme ne neuitat.
Asta e. Așa citesc unii literatura. Ca pe o oglindă fidelă a actelor omenești, nu ca pe o imagine care încearcă să urce viața într-un cer al arhetipurilor rezistente la trecerea timpului. Așa și scriem de la o vreme. Perspectiva oglinzii plimbate de-a lungul unui drum s-a îngustat în direcția detaliului fiziologic. Dacă Geo Bogza își cosmetiza „artistic” reportajele, ficțiunile de acum trag greu către trivial și patologic, amenințând să prăbușească oglinda peste realitate. În absența ideilor care să susțină tavanul iluziei, acesta se poate dărâma peste patul ”autoriului”.
P.S. Voi scrie curând despre American Psycho de Bret Easton Ellis.
sâmbătă, 25 octombrie 2014
Străinul
E sfârșit de octombrie, dar ninge ca-n decembrie, cu fulgi lați și transparenți, ca palmele copiilor din poemele lui Nichita Stănescu. Anotimpul ăsta nu seamănă cu celelate toamne Un octombrie hibernal sau o iarnă de octombrie. Cerul este cenușiu și nefericit ca un țăran care nu reușește să intre în rândul lumii, oricât ar încerca.
Ieri, într-o pauză, un elev de treisprezece ani, cu probleme de comportament, se laudă că a pus un berbec întreg la pastramă.
- Zău? îl întreb. Și de unde l-ai luat?
- De la unchiu'. Era un berbec d-ăla gras, australian.
- Și cine l-a înjunghiat?
- Eu.
- Ai înnebunit? Ești doar un copil! Cum să omori animale? Poți suferi traume care vor face din tine un criminal.
- Ba tai dă toate! Și țapi, și viței!
- Băi, lasă-mă! Nu știi că iezii și caprele plâng și te imploră să nu le tai?
- Eu le dau cu toporu'-n cap până s-apuce să se vaiete!
- Să știi că nu mai suntem prieteni! Pleacă de lângă mine! i-am zis, scârbit de cruzimea lui.
- Păi, ce, e mai bine să mor de foame? a mormăit el.
Nu cred că aș mai putea crește animale care să fie sacrificate. I-aș considera pe porci drept frații mei și i-aș lăsa să îmbătrânească în cocină. Nu mai vorbesc de viței, miei și iezi. S-a constat științific că un purcel are inteligența uni copil de cinci-șase ani. ( Câinele e și mai evoluat.)
Grijile mele se îndreaptă către pisici și câini. Azi am curățat cuștile câinilor și le-am umplut cu paie. M., câinele venit de la o vecină în căutarea unei soarte mai bune, și Pașenka, primul maidanez îmblânzit, s-au instalat confortabil la locurile lor și mă priveau mulțumiți. Lupan, cel de-al doilea maidanez, n-a îndrăznit să intre în locuința sa. Așa a fost mereu. N-a suportat să-i pun zgardă, stă retras și uneori mârâie când îl mângâi. Nu l-am certat niciodată, dar are o frică adânc vârâtă în suflet. Dacă n-ar fi ceilalți, n-ar putea trăi în spațiul limitat de gardurile mele. Cred că a crescut în sălbăticie și nu s-a simțit iubit de nimeni. E un fugar. În vară, când am avut lucrări la casă, celor trei le-am dat drumul în libertate. Au cutreierat locurile pe care supraviețuiseră odinioară, apoi au venit la portița grădinii. Pașenka și M. au intrat în curte îndată ce le-am deschis, însă Lupan a rămas afară până seara, în ciuda rugăminților mele. S-a întâmplat de câteva ori. Abia când îi hrăneam, îl convingeam să vină la mine și să rămână în ogradă. Acum, după ce a scrutat zarea, s-a culcat la intrarea în cușcă. Va rămâne pe veci un străin și nefericirea lui mi se transmite și mie.
În schimb, Pașenka mă terorizează cu afectivitatea sa, face pe prostul, sare pe mine, îmi murdărește hainele, îmi linge mâinile. ( Uneori, când trec grăbit prin zonă, ceilalți doi îl imită și sar și ei cu labele pe pieptul meu, dar cu mai puțin curaj. ) Când l-am adoptat, avea răni la urechi, de la microcipuri. Probabil că a avut un stăpân care l-a iubit și l-a alintat. Dacă nu trec o zi pe la el, se manifestă cu și mai mult entuziasm în clipa în care mă vede. De fiecare dată când ajung acasă, după un drum la oraș, țipă și scheaună, știind că i-am adus ceva bun. Le împart tuturor ce am, dar numai el se bucură foarte tare.
Încerc să mi-l imaginez pe stăpânul său de la oraș. E, mai mult ca sigur, un intelectual. Intră în apartament, se spală, își shimbă hainele și ia o carte în mână. Înainte de a întoarce pagina, se oprește câteva clipe și se gândește unde va fi dispărut câinele său și dacă animalul mai este în viață. ( Exact așa cum fac eu când îmi amintesc de motanul Mitea, pe care cineva l-a prins, în vara asta, într-o cursă, l-a băgat într-un sac și l-a aruncat la marginea capitalei. Pe el l-o fi salvat cineva? )
Dar orășeanul nostru nu-și face iluzii. Oftează și merge mai departe cu lectura.
P.S. Barcelona joacă bătrânește, fără fundași și fără atacanți. În general, fără mai nimic, mizând pe superputerile dispărute ale lui Messi și pe sclipirile lui Neymar. O echipă stângace și lentă. Așa se întâmplă când alegi antrenor după criterii etnice. Barcelona este departe de renașterea mult așteptată. Nici Ronaldo nu mai este jucătorul pe care-l știam, dar Real Madrid este cea mai spectaculoasă echipă din lume, având în componență toate starurile mondiale aflate la zenitul carierei. Chiar și așa catalanii îi puteau încurca pe madrileni, dacă Messi ar fi înscris la primele sale două ocazii. Se pare însă că el a rămas, după plecarea lui Guardiola, doar un fotbalist pentru istorie.
Finala Simonei Halep este o afacere tipic românească, în care a pierdut mai mult decât câștigase înainte. Și-a arătat slăbiciunile exact când nu trebuia. Mai mult nu comentez, că mă doare capul de necaz.
Ieri, într-o pauză, un elev de treisprezece ani, cu probleme de comportament, se laudă că a pus un berbec întreg la pastramă.
- Zău? îl întreb. Și de unde l-ai luat?
- De la unchiu'. Era un berbec d-ăla gras, australian.
- Și cine l-a înjunghiat?
- Eu.
- Ai înnebunit? Ești doar un copil! Cum să omori animale? Poți suferi traume care vor face din tine un criminal.
- Ba tai dă toate! Și țapi, și viței!
- Băi, lasă-mă! Nu știi că iezii și caprele plâng și te imploră să nu le tai?
- Eu le dau cu toporu'-n cap până s-apuce să se vaiete!
- Să știi că nu mai suntem prieteni! Pleacă de lângă mine! i-am zis, scârbit de cruzimea lui.
- Păi, ce, e mai bine să mor de foame? a mormăit el.
Nu cred că aș mai putea crește animale care să fie sacrificate. I-aș considera pe porci drept frații mei și i-aș lăsa să îmbătrânească în cocină. Nu mai vorbesc de viței, miei și iezi. S-a constat științific că un purcel are inteligența uni copil de cinci-șase ani. ( Câinele e și mai evoluat.)
Grijile mele se îndreaptă către pisici și câini. Azi am curățat cuștile câinilor și le-am umplut cu paie. M., câinele venit de la o vecină în căutarea unei soarte mai bune, și Pașenka, primul maidanez îmblânzit, s-au instalat confortabil la locurile lor și mă priveau mulțumiți. Lupan, cel de-al doilea maidanez, n-a îndrăznit să intre în locuința sa. Așa a fost mereu. N-a suportat să-i pun zgardă, stă retras și uneori mârâie când îl mângâi. Nu l-am certat niciodată, dar are o frică adânc vârâtă în suflet. Dacă n-ar fi ceilalți, n-ar putea trăi în spațiul limitat de gardurile mele. Cred că a crescut în sălbăticie și nu s-a simțit iubit de nimeni. E un fugar. În vară, când am avut lucrări la casă, celor trei le-am dat drumul în libertate. Au cutreierat locurile pe care supraviețuiseră odinioară, apoi au venit la portița grădinii. Pașenka și M. au intrat în curte îndată ce le-am deschis, însă Lupan a rămas afară până seara, în ciuda rugăminților mele. S-a întâmplat de câteva ori. Abia când îi hrăneam, îl convingeam să vină la mine și să rămână în ogradă. Acum, după ce a scrutat zarea, s-a culcat la intrarea în cușcă. Va rămâne pe veci un străin și nefericirea lui mi se transmite și mie.
În schimb, Pașenka mă terorizează cu afectivitatea sa, face pe prostul, sare pe mine, îmi murdărește hainele, îmi linge mâinile. ( Uneori, când trec grăbit prin zonă, ceilalți doi îl imită și sar și ei cu labele pe pieptul meu, dar cu mai puțin curaj. ) Când l-am adoptat, avea răni la urechi, de la microcipuri. Probabil că a avut un stăpân care l-a iubit și l-a alintat. Dacă nu trec o zi pe la el, se manifestă cu și mai mult entuziasm în clipa în care mă vede. De fiecare dată când ajung acasă, după un drum la oraș, țipă și scheaună, știind că i-am adus ceva bun. Le împart tuturor ce am, dar numai el se bucură foarte tare.
Încerc să mi-l imaginez pe stăpânul său de la oraș. E, mai mult ca sigur, un intelectual. Intră în apartament, se spală, își shimbă hainele și ia o carte în mână. Înainte de a întoarce pagina, se oprește câteva clipe și se gândește unde va fi dispărut câinele său și dacă animalul mai este în viață. ( Exact așa cum fac eu când îmi amintesc de motanul Mitea, pe care cineva l-a prins, în vara asta, într-o cursă, l-a băgat într-un sac și l-a aruncat la marginea capitalei. Pe el l-o fi salvat cineva? )
Dar orășeanul nostru nu-și face iluzii. Oftează și merge mai departe cu lectura.
P.S. Barcelona joacă bătrânește, fără fundași și fără atacanți. În general, fără mai nimic, mizând pe superputerile dispărute ale lui Messi și pe sclipirile lui Neymar. O echipă stângace și lentă. Așa se întâmplă când alegi antrenor după criterii etnice. Barcelona este departe de renașterea mult așteptată. Nici Ronaldo nu mai este jucătorul pe care-l știam, dar Real Madrid este cea mai spectaculoasă echipă din lume, având în componență toate starurile mondiale aflate la zenitul carierei. Chiar și așa catalanii îi puteau încurca pe madrileni, dacă Messi ar fi înscris la primele sale două ocazii. Se pare însă că el a rămas, după plecarea lui Guardiola, doar un fotbalist pentru istorie.
Finala Simonei Halep este o afacere tipic românească, în care a pierdut mai mult decât câștigase înainte. Și-a arătat slăbiciunile exact când nu trebuia. Mai mult nu comentez, că mă doare capul de necaz.
miercuri, 22 octombrie 2014
Licărul nebuniei
Încă de acum zece ani mai mult de 60% din populația României știa că Soarele se învârtește în jurul Pământului.
Am citit despre niște săteni care au furat sacii de nisip cu care armata construise un dig, pentru a le proteja satul de iminentele inundații.
Am văzut, la televizor, cum o comună întreagă crede că Președintele României este Ion Iliescu.
Țăranii din altă localitate sunt convinși că primul om în stat este Dan Diaconescu.
Foarte mulți habar n-au cum se numește țara noastră.
În fine, unul a făcut marea descoperire că ne aflăm pe continentul Asia.
Acești cetățeni, care vor vota și de care depind multe, spun că au creierul în burtă, iar organul cu pricina circulă și pe spinare, înțepenindu-le gâtul.
Suntem dincolo de prostie, dincolo de omenesc. Cuvântătoarelor le scânteiază foamea și setea în priviri. Sunt niște câini aruncați din dube noaptea, niște pisoi jigăriți care fug către oricine le-ar putea da câteva firimituri.
Dar trebuie să spun că foamea nesătuilor este la fel de aproape de nebunia absolută ca și foamea flămânzilor. Ultimii urinează pe tine pentru a te condimenta și te mănâncă pentru a supraviețui, în timp ce primii te devoră pentru a te vomita.
Am citit despre niște săteni care au furat sacii de nisip cu care armata construise un dig, pentru a le proteja satul de iminentele inundații.
Am văzut, la televizor, cum o comună întreagă crede că Președintele României este Ion Iliescu.
Țăranii din altă localitate sunt convinși că primul om în stat este Dan Diaconescu.
Foarte mulți habar n-au cum se numește țara noastră.
În fine, unul a făcut marea descoperire că ne aflăm pe continentul Asia.
Acești cetățeni, care vor vota și de care depind multe, spun că au creierul în burtă, iar organul cu pricina circulă și pe spinare, înțepenindu-le gâtul.
Suntem dincolo de prostie, dincolo de omenesc. Cuvântătoarelor le scânteiază foamea și setea în priviri. Sunt niște câini aruncați din dube noaptea, niște pisoi jigăriți care fug către oricine le-ar putea da câteva firimituri.
Dar trebuie să spun că foamea nesătuilor este la fel de aproape de nebunia absolută ca și foamea flămânzilor. Ultimii urinează pe tine pentru a te condimenta și te mănâncă pentru a supraviețui, în timp ce primii te devoră pentru a te vomita.
luni, 20 octombrie 2014
Omagiu târziu lui Radu Ilie Mânecuță
Radu Ilie Mânecuță este un savant român, bine ancorat într-o realitate spirituală inaccesibilă celor mai mulți dintre noi. I-am citit câteva cărți - Bioenergia, darul Divinității, Taina longevității, Evanghelia Păcii - și am rămas impresionat de modul de argumentare, bazat pe documente incontestabile, al autorului. Evanghelia Păcii este/ar trebui să fie o revelație în peisajul credinței ortodoxe de la noi. ( L-am și întrebat, într-o scrisoare, care este religia care se apropie cel mai mult de Adevăr. Și mi-a răspuns, cu explicații suplimentare, că ortodoxia este calea cea mai curată către Dumnezeu. )
Cu mai mulți ani în urmă, după ce nu dormisem nicio secundă vreo trei luni, mi-am amintit că, la sfârșitul unei cărți, Radu Ilie Mânecuță își dădea și adresa : comuna Ucea de Jos, județul Brașov. Era vremea când el apărea și la emisiunile făcute de Paul Moraru, la OTV. M-am gândit că un învățat care stăpânește atât de multe lucruri, legate într-o concepție rotundă, trebuie să știe și cum se vindecă insomnia. I-am scris, iar omul mi-a răspuns pe larg, cu o caligrafie inconfundabilă și cu informații nu numai surprinzătoare, ci și foarte utile. M-a sfătuit să folosesc dispozitivul LUCAB, pus în vânzare de Fabrica de Ferite Urziceni, mi-a sugerat cum să mă hrănesc și mi-a dat numărul de telefon al bioenergoterapeutului George Fetică, originar din Giurgiu, dar având un cabinet pe Calea Victoriei, între casa de modă ”Venus” și sediul poliției. M-a învățat și niște rugăciuni de protecție care s-au dovedit prea puternice pentru nivelul spiritual la care mă aflam atunci și au stârnit energii negative de nestăvilit. În plus, Radu Ilie Mânecuță mi-a comunicat că în rugăciunea Tatăl nostru, construcția ” și nu ne duce pe noi în ispită” este greșit tradusă. Corect este : ” Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită.” Dumnezeu nu ispitește pe nimeni!
Îmi răspundea prompt la misive, cu nesecată amabilitate. A făcut-o până prin 2011, când între noi s-a așternut tăcerea. L-am căutat pe net multă vreme și am dat peste un blog care îi aparține. Ultima postare a fost făcută pe 16 martie 2012. Ce s-a întâmplat cu cărturarul? Știu că era în vârstă, dar avea o credință puternică și, la temerile și incertitudinile mele, răspundea cu optimism, că Binele este mult mai puternic decât răul și că nu-i lasă acestuia din urmă nicio șansă.
Pe cei care vizitează acest blog și care dețin mai multe informații despre Radu Ilie Mânecuță, îi rog mult să-mi scrie. Îi mulțumesc pe această cale lui Radu Ilie Mânecuță pentru ajutorul pe care mi l-a dat într-un moment greu al vieții mele. Îi voi fi totdeauna recunoscător. Cărțile pe care le-am menționat, plus Nutriția omului, act sacru, ne luminează mințile încurcate într-un pragmatism păgubos și ne arată calea vieții și a dreptei credințe.
Cu mai mulți ani în urmă, după ce nu dormisem nicio secundă vreo trei luni, mi-am amintit că, la sfârșitul unei cărți, Radu Ilie Mânecuță își dădea și adresa : comuna Ucea de Jos, județul Brașov. Era vremea când el apărea și la emisiunile făcute de Paul Moraru, la OTV. M-am gândit că un învățat care stăpânește atât de multe lucruri, legate într-o concepție rotundă, trebuie să știe și cum se vindecă insomnia. I-am scris, iar omul mi-a răspuns pe larg, cu o caligrafie inconfundabilă și cu informații nu numai surprinzătoare, ci și foarte utile. M-a sfătuit să folosesc dispozitivul LUCAB, pus în vânzare de Fabrica de Ferite Urziceni, mi-a sugerat cum să mă hrănesc și mi-a dat numărul de telefon al bioenergoterapeutului George Fetică, originar din Giurgiu, dar având un cabinet pe Calea Victoriei, între casa de modă ”Venus” și sediul poliției. M-a învățat și niște rugăciuni de protecție care s-au dovedit prea puternice pentru nivelul spiritual la care mă aflam atunci și au stârnit energii negative de nestăvilit. În plus, Radu Ilie Mânecuță mi-a comunicat că în rugăciunea Tatăl nostru, construcția ” și nu ne duce pe noi în ispită” este greșit tradusă. Corect este : ” Și nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită.” Dumnezeu nu ispitește pe nimeni!
Îmi răspundea prompt la misive, cu nesecată amabilitate. A făcut-o până prin 2011, când între noi s-a așternut tăcerea. L-am căutat pe net multă vreme și am dat peste un blog care îi aparține. Ultima postare a fost făcută pe 16 martie 2012. Ce s-a întâmplat cu cărturarul? Știu că era în vârstă, dar avea o credință puternică și, la temerile și incertitudinile mele, răspundea cu optimism, că Binele este mult mai puternic decât răul și că nu-i lasă acestuia din urmă nicio șansă.
Pe cei care vizitează acest blog și care dețin mai multe informații despre Radu Ilie Mânecuță, îi rog mult să-mi scrie. Îi mulțumesc pe această cale lui Radu Ilie Mânecuță pentru ajutorul pe care mi l-a dat într-un moment greu al vieții mele. Îi voi fi totdeauna recunoscător. Cărțile pe care le-am menționat, plus Nutriția omului, act sacru, ne luminează mințile încurcate într-un pragmatism păgubos și ne arată calea vieții și a dreptei credințe.
vineri, 17 octombrie 2014
De Pițurcă am scăpat, dar de altele nu
Am îmbătrânit de când aștept o calificare a reprezentativei de fotbal la un turneu final.
Am înjurat.
Am scris pamflete.
Am ajuns să țin cu adversarii, numai să plece Pițurcă.
Acum s-a cărat și nici nu sunt curios dacă va face purici pe acolo. Arabii își vor smulge curând bărbile.
Am răsuflat ușurat.
Deschid însă televizorul și îl văd pe Stoican, dinamovistul, zicând că-l vom regreta pe barbugiu. Mai întâi am zis că managerul echipei mele de suflet e un prost. Pe urmă m-am gândit că omul a grăit adânc : cine știe la ce soluție catastrofală va ajunge Federația! Primul antrenor care mi se pare îndreptățit să fie numit selecționer este, dacă îl exceptăm pe Mircea Lucescu, Dan Petrescu. Văd însă că șefii de la federație o iau din nou pe drumuri accidentate, printre dune și puțuri de petrol. Și când mai apare și Mircea Sandu, care începe să mănânce rahat și să spună că e o soluție proastă că Pițurcă a fost împins să demisioneze, îți dai seama în ce țară trăiești. Au sărit și alții să spună tâmpenii. Chiar atât de idioți să fie unii ? Sau e o dobitocie interesată? S-ar părea că trebuie să fii cât mai prost într-un domeniu sau altul - iar pe deasupra și lichea! -, ca să fii săltat în slăvi și regretat de oficialități.
Am înjurat.
Am scris pamflete.
Am ajuns să țin cu adversarii, numai să plece Pițurcă.
Acum s-a cărat și nici nu sunt curios dacă va face purici pe acolo. Arabii își vor smulge curând bărbile.
Am răsuflat ușurat.
Deschid însă televizorul și îl văd pe Stoican, dinamovistul, zicând că-l vom regreta pe barbugiu. Mai întâi am zis că managerul echipei mele de suflet e un prost. Pe urmă m-am gândit că omul a grăit adânc : cine știe la ce soluție catastrofală va ajunge Federația! Primul antrenor care mi se pare îndreptățit să fie numit selecționer este, dacă îl exceptăm pe Mircea Lucescu, Dan Petrescu. Văd însă că șefii de la federație o iau din nou pe drumuri accidentate, printre dune și puțuri de petrol. Și când mai apare și Mircea Sandu, care începe să mănânce rahat și să spună că e o soluție proastă că Pițurcă a fost împins să demisioneze, îți dai seama în ce țară trăiești. Au sărit și alții să spună tâmpenii. Chiar atât de idioți să fie unii ? Sau e o dobitocie interesată? S-ar părea că trebuie să fii cât mai prost într-un domeniu sau altul - iar pe deasupra și lichea! -, ca să fii săltat în slăvi și regretat de oficialități.
miercuri, 15 octombrie 2014
Inamicul public nr. 1
Student fiind, eram urmărit de mașinile negre ale Securității. Oh, nu pentru disidență, ci pentru că eram prea prietenos cu străinii : nemți, cubanezi, unguri, sârbi, africani de mai multe etnii, arabi din toate deșerturile. Ba chiar și cu un incaș din Peru, căruia îi cășunase să-mi citească un roman scris de el. Jucam fotbal cu ei, ne uitam la meciuri și mai gustam câte ceva cu maghiarii - erau bine aproviziționați! -, petrecăreți aprigi. Când mă prindea noaptea în oraș, mă urmau, rulând ușor în spatele meu, niște automobile întunecate și mi se întâmplau lucruri stranii. După ce adormeam, îl visam pe Ceaușescu că descinde dintr-un ARO chiar la poarta părinților mei, însoțit de niște indivizi bine făcuți. Mă încolțeau într-o odaie și mă luau la întrebări. :
- De nu vrei, mă, să te faci membru de partid?
- Păi, n-are cine să mă recomande, mințeam eu.
- Ia ascultă, bă, trădătorule, de ce vrei să ne duci cu preșul? Păi, chiar cutare și cutare ( profesori la Litere) ne-au zis că îți dau recomandare. Numai să-i rogi.
Mă trezeam scăldat în sudori.
Pe urmă m-am îmbolnăvit de ceva greu de definit și câțiva ani n-am mai fost bun de nimic. Atunci am renunțat să mai scriu.
Ajuns profesor, constatam că mi se citeau scrisorile. Plicurile nici nu mai erau lipite. Cum mi se umbla și la corespondența amoroasă, bănuiam că o poștăriță curioasă și cu mâncărimi mă spionează. Peste ani, un amic mi-a deschis însă capul:
- Bă, aia era pusă de cineva să-ți cotrobăie prin corespondență.
Nici acum nu fac parte din vreun partid politic. Când observ că sunt pândit, mă suspectez că sunt obosit, că am vedenii și îmi văd de treabă. Iată însă că de ziua mea mi-am comandat niște cărți : Bunin, Și Nai-An, Pu Sung-Ling, Elio Vittorini, Borges, Miguel de Unamuno, Mateo Aleman. Primesc coletul cu ambalajul rupt în așa fel încât să se vadă toate cărțile. Cer explicații.
- Nouă ne-a ieșit la gramaj atât cât scrie în documente, îmi zice diriginta. Înseamnă că nu lipsește nimic.
- Păi, asta e problema?
( Nu demult am uitat o fereastră deschisă, iar un hoț mi-a pătruns pe fereastră, profitând și de alte oportunități. A căutat bani, dar n-a găsit decât cărți. A răsfirat așternuturile și a risipit niște volume prin cameră, pentru a da impresia că înăuntru a intrat o pisică. Dar era un ciorditor prost. Ar fi trebuit să fie un cotoi halterofil ca să poată arunca opurile atât de departe de rafturi. Dar era clar că infractorul știa că nu dorm acolo. Cum am fumuri de detectiv, l-am abordat direct pe unul pe care îl suspectam și i-am zis :
- Cineva mi-a pătruns pe fereastra aia. Ce părere ai ?
- Vă lipsește ceva? V-a furat ceva? a întrebat el repede.
Nu-mi lipsea nimic, nu mi se furase nimic.
- Nu, dar era toată camera răvășită, am zis.
- Dar dacă a fost o pisică ? m-a întrebat el, cu spaimă în ochi.
Deci ăsta era! )
-. Da, i-am spus doamnei. Nu-mi lipsește nimic, nu mi s-a furat nimic.
- Au fost mai multe colete în sac și s-au frecat unele de altele.
Exclus, m-am gândit. Pachetul avea ambalajul distrus de o mână experimentată.
Cine să fi făcut asta? Și de cine a fost pus? ( Mai înainte primisem niște cărți de la câțiva scriitori din Chișinău.)
Ce voiau să afle? Toxicoman nu sunt, deci nu putea fi iarbă. Nu mai gust nici băutura, ca să zicem că mi-ar fi expediat cineva niscai lichide amețitoare. Prin poștă nu se poate trimite așa ceva. ( Aflând că n-am nimic de băut pentru sărbători, un poet mi-a propus, în urmă cu câțiva ani, să-mi trimită, la colet, niște țuică de Văleni! M-am documentat și am aflat că băutura nu circulă pe rutele poștale.) Terorist n-am de gând să devin, ca să primesc componente pentru bombe. Politică nu fac, ca să am nevoie de afișe electorale.
Măi, să fie! Cine mă supraveghează? Mare mister.
Încep să-l înțeleg pe Horia Gârbea, care-mi spunea că numele localității mele îi dă fiori reci și îi evocă un fel de pușcărie.
- De nu vrei, mă, să te faci membru de partid?
- Păi, n-are cine să mă recomande, mințeam eu.
- Ia ascultă, bă, trădătorule, de ce vrei să ne duci cu preșul? Păi, chiar cutare și cutare ( profesori la Litere) ne-au zis că îți dau recomandare. Numai să-i rogi.
Mă trezeam scăldat în sudori.
Pe urmă m-am îmbolnăvit de ceva greu de definit și câțiva ani n-am mai fost bun de nimic. Atunci am renunțat să mai scriu.
Ajuns profesor, constatam că mi se citeau scrisorile. Plicurile nici nu mai erau lipite. Cum mi se umbla și la corespondența amoroasă, bănuiam că o poștăriță curioasă și cu mâncărimi mă spionează. Peste ani, un amic mi-a deschis însă capul:
- Bă, aia era pusă de cineva să-ți cotrobăie prin corespondență.
Nici acum nu fac parte din vreun partid politic. Când observ că sunt pândit, mă suspectez că sunt obosit, că am vedenii și îmi văd de treabă. Iată însă că de ziua mea mi-am comandat niște cărți : Bunin, Și Nai-An, Pu Sung-Ling, Elio Vittorini, Borges, Miguel de Unamuno, Mateo Aleman. Primesc coletul cu ambalajul rupt în așa fel încât să se vadă toate cărțile. Cer explicații.
- Nouă ne-a ieșit la gramaj atât cât scrie în documente, îmi zice diriginta. Înseamnă că nu lipsește nimic.
- Păi, asta e problema?
( Nu demult am uitat o fereastră deschisă, iar un hoț mi-a pătruns pe fereastră, profitând și de alte oportunități. A căutat bani, dar n-a găsit decât cărți. A răsfirat așternuturile și a risipit niște volume prin cameră, pentru a da impresia că înăuntru a intrat o pisică. Dar era un ciorditor prost. Ar fi trebuit să fie un cotoi halterofil ca să poată arunca opurile atât de departe de rafturi. Dar era clar că infractorul știa că nu dorm acolo. Cum am fumuri de detectiv, l-am abordat direct pe unul pe care îl suspectam și i-am zis :
- Cineva mi-a pătruns pe fereastra aia. Ce părere ai ?
- Vă lipsește ceva? V-a furat ceva? a întrebat el repede.
Nu-mi lipsea nimic, nu mi se furase nimic.
- Nu, dar era toată camera răvășită, am zis.
- Dar dacă a fost o pisică ? m-a întrebat el, cu spaimă în ochi.
Deci ăsta era! )
-. Da, i-am spus doamnei. Nu-mi lipsește nimic, nu mi s-a furat nimic.
- Au fost mai multe colete în sac și s-au frecat unele de altele.
Exclus, m-am gândit. Pachetul avea ambalajul distrus de o mână experimentată.
Cine să fi făcut asta? Și de cine a fost pus? ( Mai înainte primisem niște cărți de la câțiva scriitori din Chișinău.)
Ce voiau să afle? Toxicoman nu sunt, deci nu putea fi iarbă. Nu mai gust nici băutura, ca să zicem că mi-ar fi expediat cineva niscai lichide amețitoare. Prin poștă nu se poate trimite așa ceva. ( Aflând că n-am nimic de băut pentru sărbători, un poet mi-a propus, în urmă cu câțiva ani, să-mi trimită, la colet, niște țuică de Văleni! M-am documentat și am aflat că băutura nu circulă pe rutele poștale.) Terorist n-am de gând să devin, ca să primesc componente pentru bombe. Politică nu fac, ca să am nevoie de afișe electorale.
Măi, să fie! Cine mă supraveghează? Mare mister.
Încep să-l înțeleg pe Horia Gârbea, care-mi spunea că numele localității mele îi dă fiori reci și îi evocă un fel de pușcărie.
duminică, 12 octombrie 2014
Sunt născut de ziua lui Ivan Bunin
Alexandru Mușina a repetat ani în șir, pe vremea studenției noastre, o idee la care alții dădeau din umeri :
- O să debutez, bă, o să public o carte, dar n-o să fac gaură-n cer! Și la ce o să-mi foloseacă?
Adică e important ca atunci când publici o operă să aduci un suflu cu totul nou, iar confrații și cititorii să te ia în seamă cu entuziasm. E un orgoliu creator ușor de înțeles și de acceptat. În lecturile mele căutam și eu noutatea, dar una care să mă surprindă și să mă facă fericit, ca imaginea lumii proaspăt ivite de sub apele primordiale. De aceea citeam uluit Portretul lui Dorian Gray, Un veac de singurătate, Ulise, Zgomotul și furia, La răsărit de Eden, Cevengur, Maestrul și Margareta, povestirile lui Henry Lawson ori Vasili Șukșin, Ghepardul, Orbirea, Secretul pădurii bătrâne, Cărarea pierdută, romanele lui Hamsun și toată proza rusă, în fruntea cu Gogol.
Așa am căutat să și scriu : altceva decât s-a practicat până acum, chiar dacă în ceea ce am făcut intră destul artificiu, incluzând uneori și o doză de trivial. Iată însă că Bukowski mi-a schimbat fundamental perspectiva asupra literaturii, iar pe viitor voi opta, probabil, pentru o altă cale.
Destinul ne pune și el indicatoare de circulație, ca să zic așa. Nu cred în horoscoapele care curg pe televiziuni și prin ziare, dar se pare că zodiile nu mint în ceea ce privește reperele fundamentale. Cunosc doi oameni trăiți în medii diferite - oraș-cătun -, cu meserii și înfățișări diferite, dar născuți în aceeași zi a anului. Caracterele celor doi seamănă însă ca două picături de apă. În acest context consider că este un noroc dătător de speranțe să mă fi născut în ziua în care a văzut lumina zilei marele Ivan Bunin. În plus, ca și el, iubesc grădinăritul. La mai multe comparații nu-mi ridic nasul și chiar îmi cer iertare că l-am pomenit în această împrejurare.
Îmi rezervasem un cadou de ziua mea, comandând, printre altele, un volum de nuvele aparținând lui Ivan Bunin. Din nefericire, coletul a întârziat pe drum.
- O să debutez, bă, o să public o carte, dar n-o să fac gaură-n cer! Și la ce o să-mi foloseacă?
Adică e important ca atunci când publici o operă să aduci un suflu cu totul nou, iar confrații și cititorii să te ia în seamă cu entuziasm. E un orgoliu creator ușor de înțeles și de acceptat. În lecturile mele căutam și eu noutatea, dar una care să mă surprindă și să mă facă fericit, ca imaginea lumii proaspăt ivite de sub apele primordiale. De aceea citeam uluit Portretul lui Dorian Gray, Un veac de singurătate, Ulise, Zgomotul și furia, La răsărit de Eden, Cevengur, Maestrul și Margareta, povestirile lui Henry Lawson ori Vasili Șukșin, Ghepardul, Orbirea, Secretul pădurii bătrâne, Cărarea pierdută, romanele lui Hamsun și toată proza rusă, în fruntea cu Gogol.
Așa am căutat să și scriu : altceva decât s-a practicat până acum, chiar dacă în ceea ce am făcut intră destul artificiu, incluzând uneori și o doză de trivial. Iată însă că Bukowski mi-a schimbat fundamental perspectiva asupra literaturii, iar pe viitor voi opta, probabil, pentru o altă cale.
Destinul ne pune și el indicatoare de circulație, ca să zic așa. Nu cred în horoscoapele care curg pe televiziuni și prin ziare, dar se pare că zodiile nu mint în ceea ce privește reperele fundamentale. Cunosc doi oameni trăiți în medii diferite - oraș-cătun -, cu meserii și înfățișări diferite, dar născuți în aceeași zi a anului. Caracterele celor doi seamănă însă ca două picături de apă. În acest context consider că este un noroc dătător de speranțe să mă fi născut în ziua în care a văzut lumina zilei marele Ivan Bunin. În plus, ca și el, iubesc grădinăritul. La mai multe comparații nu-mi ridic nasul și chiar îmi cer iertare că l-am pomenit în această împrejurare.
Îmi rezervasem un cadou de ziua mea, comandând, printre altele, un volum de nuvele aparținând lui Ivan Bunin. Din nefericire, coletul a întârziat pe drum.
joi, 9 octombrie 2014
Un elev cu îndatoriri serioase
Întâmplarea pe care o voi relata este reală.
Un profesor de sport, foarte ambițios, obținea trofeu după trofeu, cu echipa de handbal a școlii. Vedeta formației era un elev ajuns în clasa a VIII-a, minoritar. Tipul arăta ca Raj Kapoor, având părul ca antracitul și mustăți stufoase. Era atât de vânjos, încât îi putea snopi în bătaie pe toți dascălii instituției. Nu-i cotonogea totuși, fiindcă hormonii săi erau bine ținuți în frâu : avea acasă pirandă și copii.
Într-o dimineață, handbaliștii se pregăteau să plece într-o deplasare, pentru un meci important. Se strânseseră toți, numai liderul lipsea.
- Ce face, bă, ăla, al dracului, de nu mai vine? a întrebat antrenorul
Au mai așteptat o vreme, însă starul nu se arăta.
- Mă duc după el, că întârziem și pierdem microbuzul, a decis magistrul.
A ajuns la casa băiatului și a bătut în ușă. După mai multe bubuituri, ușa s-a deschis brusc și sportivul-minune a apărut în persoană, cu mădularul gol și învârtoșat.
- Ho, bre, ce faci zulum așa, ca la caraulă? s-a rățoit el. Au dat tătarii?
- Păi, nu trebuie, bă, să vii la echipă? s-a amărât musafirul.
- Viu, mo, cum să nu viu! Da' acu' ai și matale nițică răbdare! Că ieream și io, ca omu', pă fumeie!
P.S. Ziarul Metropolis îmi face o surpriză. Deși în acte se menționează că m-am născut pe 12 octombrie, evenimentul s-a petrecut, în realitate, pe 10 octombrie :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-58-la-multi-ani/
Un profesor de sport, foarte ambițios, obținea trofeu după trofeu, cu echipa de handbal a școlii. Vedeta formației era un elev ajuns în clasa a VIII-a, minoritar. Tipul arăta ca Raj Kapoor, având părul ca antracitul și mustăți stufoase. Era atât de vânjos, încât îi putea snopi în bătaie pe toți dascălii instituției. Nu-i cotonogea totuși, fiindcă hormonii săi erau bine ținuți în frâu : avea acasă pirandă și copii.
Într-o dimineață, handbaliștii se pregăteau să plece într-o deplasare, pentru un meci important. Se strânseseră toți, numai liderul lipsea.
- Ce face, bă, ăla, al dracului, de nu mai vine? a întrebat antrenorul
Au mai așteptat o vreme, însă starul nu se arăta.
- Mă duc după el, că întârziem și pierdem microbuzul, a decis magistrul.
A ajuns la casa băiatului și a bătut în ușă. După mai multe bubuituri, ușa s-a deschis brusc și sportivul-minune a apărut în persoană, cu mădularul gol și învârtoșat.
- Ho, bre, ce faci zulum așa, ca la caraulă? s-a rățoit el. Au dat tătarii?
- Păi, nu trebuie, bă, să vii la echipă? s-a amărât musafirul.
- Viu, mo, cum să nu viu! Da' acu' ai și matale nițică răbdare! Că ieream și io, ca omu', pă fumeie!
P.S. Ziarul Metropolis îmi face o surpriză. Deși în acte se menționează că m-am născut pe 12 octombrie, evenimentul s-a petrecut, în realitate, pe 10 octombrie :
http://www.ziarulmetropolis.ro/serban-tomsa-58-la-multi-ani/
miercuri, 8 octombrie 2014
”Corbul” de Edgar Allan Poe, într-o nouă traducere
Edgar Allan Poe
Astăzi, 7 octombrie, se împlinesc 165 de ani de la moartea niciodată elucidată a marelui scriitor american Edgar Allan Poe. Cum l-am putea omagia mai bine decât reproducând capodopera lui poetică, într-o traducere mai puțin cunoscută, altfel minunată, traducere pe care am publicat-o în premieră în revista Argeș cu câțiva ani în urmă.
Corbul
de Edgar Allan Poe (1809-1849)
traducere de Procopie P. Clonţea
Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten, zic eu iute, poate bate mai demult –
Doar atât, nimic mai mult.
O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
Pentru mine, dor şi dor.
Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăima şi mă făcea cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
Doar atât, nimic mai mult. Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet; şi scot capul în pridvor; -
Dar nimic, surprinzător!
Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
Doar atât. Îngrozitor!
Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-ncurând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, înafară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
Doar atât. Ingrozitor!
Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spreuşă
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
Doar atât, surprinzător!
Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
- Niciînveciivecilor.
M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
Niciînveciivecilor.
Aşa pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
- Niciînveciivecilor.
Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă vreun stăpân, pe care, cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.
Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
Niciînveciivecilor?
Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
- Niciînveciivecilor.
Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
- Niciînveciivecilor.
- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, înŢara Tenebrelor!
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
- Niciînveciivecilor.
Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat sufletul meu de sub umbra pe covor,
Niciînveciivecilor.
Corbul
de Edgar Allan Poe (1809-1849)
traducere de Procopie P. Clonţea
Pe când stam la miez de noapte, descifrând tăcute şoapte,
Prinse-n tomuri prăfuite de din vremuri de demult,
Ridicând pleoapa greoaie, brusc s-aude o bătaie,
Chiar la uşa din odaie, ce mă face să ascult.
- E vreun prieten, zic eu iute, poate bate mai demult –
Doar atât, nimic mai mult.
O, mi-aduc aminte dar, era luna lui Gerar,
Şi scânteile din jar spre podea mureau în zbor.
S-aşternut apoi tăcerea; - în zadar aveam eu vrerea
Să-mi alin prin cărţi durerea – c-a murit draga Lenor –
C-a murit fecioara mândră, pentru îngeri doar Lenor –
Pentru mine, dor şi dor.
Iar foşnitul trist, lugubru al perdelei stacojii
Mă-nspăima şi mă făcea cu mare groază s-ascult;
Şi cu inima bătând, tot îmi repetam în gând
- Prieten e afară-n vânt, poate bate mai demult-
Găzduire el cerând, sigur, bate mai demult-
Doar atât, nimic mai mult. Şi îmbărbătat deodată, făr’ ca inima să-mi bată,
- Domnule sau Doamnă, zic eu, să mă ierţi, eu te implor;
Pusesem geană peste geană, şi nici n-am băgat de seamă
Că-n uşă băteai cu teamă, în uşă băteai uşor;
Auzeam parcă un foşnet; şi scot capul în pridvor; -
Dar nimic, surprinzător!
Stau cu ochii-nfipţi în noapte, să văd ceva, s-aud şoapte,
Cu gând negru, ca de moarte, stau acolo temător;
Iară liniştea-i deplină, parcă curge-o apă lină;
Zic eu totuşi în surdină, dragul meu cuvânt ”Lenor!”
L-am spus dară eu în şoaptă şi-un ecou rosti ”Lenorrr!”
Doar atât. Îngrozitor!
Mă-ntorc iute în odaie, sufletu-mi tot o văpaie,
Şi-ncurând aud bătaie, răsunând stăruitor.
- Sigur, zic eu, ceva mişcă la fereastră, înafară;
Ia să văd ce mă-nfioară ... şi pun mâna pe uşor -
Îmi ţin respiraţia mută şi ţin mâna pe uşor;
Doar atât. Ingrozitor!
Dau canatul la o parte, când, cu aripile-nvoalte,
Mândru corb păşi-năuntru, ca un crai cuceritor.
Nici că ceva să grăiască, nici clipă să zăbovească;
Cu fală mândră, regească, spre
Sus pe bustul lui Pallas se opri din mândru-i zbor –
Doar atât, surprinzător!
Negru ca cenuşa-n vatră, faţa-mi râde luminată,
Grav cum este şi pompos şi în lumina ochilor;
- Cam pleşuv îţi este capul, dar cu ţel neabătut,
Corb bătrân zbor ai zbătut din Noaptea Tenebrelor –
Zi-mi dar, ce nume regesc ai tu-n Ţara Tenebrelor?
- Niciînveciivecilor.
M-a cuprins mirare mare să-mi răspundă ca atare,
Făr’ mar’ lucru să pricep din iureşul cuvintelor;
Că este fără tăgadă, nicio fiinţă n-o să vadă,
Chiar în genunchi să cadă, în al camerei decor,
Pasăre sau duh pe-un bust, în al camerei decor,
Niciînveciivecilor.
Aşa pe bust tronând apatic, cu un aer singuratic,
Corbul îşi luă de pe suflet doar acest mesaj sonor.
Cu altă vorbă n-a urmat, nici aripă n-a scuturat,
Până când am îngăimat; - şi alţi ca el s-au dus în zbor,
Dimineaţă va pleca ca speranţele-mi în zbor,
- Niciînveciivecilor.
Şi stau în linişte-nlemnit de-un răspuns astfel tocmit,
- Ne-ndoios, zisei eu dară, ăst blestem îngrozitor,
L-învăţă vreun stăpân, pe care, cunoscând durerea
Ce-i învenină ca fierea dulceaţa cuvintelor,
L-a cuprins melancolia şi de moarte, poate-un dor,
Până-n vecii vecilor.
Dar văzând cum el tronează, faţa mi se luminează,
Şi trag iute un fotoliu lângă bust, drept pe covor;
Stând apoi lăsat pe spate, la toate cele-ntâmplate
Trimit gândurile toate, cuprins tare de-un fior –
Ce vrea oare ca să spună acest corb îngrozitor,
Niciînveciivecilor?
Stau aşa în cugetare, făr’ să pun vreo întrebare
Pasărei cu ochi ca jaru’ aţintiţi sfredelitor;
Stau visând la cele toate, capul dat uşor pe spate –
- Asta sigur nu se poate, ca mult draga mea Lenor,
Să-mi mai mângâie privirea păşind gingaş pe covor.
- Niciînveciivecilor.
Când prin aer simt deodată adiere tămâiată
Chiar de-un înger-Serafim sunând gingaş pe covor.
- Diavolească arătare, Domnu-ţi dă ţie strigare,
Să dai iute-o amânare, pentru draga mea Lenor!
Soarbe, soarbe tămâierea, şi uit-o, uit-o pe Lenor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Să mă ispiteşti trimis, din mări hăul vântoaselor,
Trist dar mândru, neînfricat, în loc pustiu şi fermecat,
De duhuri rele vizitat, spune-mi, spune-mi, te implor –
Am eu leac pentru durere? Spune-mi, spune-mi, te implor!
- Niciînveciivecilor.
- Proroc, zic eu, demon spurcat! Proroc, sau Cel Încornorat!
Pe cerul înalt, boltit, pe Domnu’ nostru-al tuturor –
Te jură dară, milă ai, şi spune-mi dacă în ‘cel Rai,
Voi afla fecioara sfântă cui îngerii-i spun Lenor –
Voi îmbrăţişa fecioara cui îngerii-i spun Lenor?
- Niciînveciivecilor.
- E vorbă de despărţire, demon, spun, ieşit din fire,
- Pleacă pasăre-n furtună, în
Nu lăsa pene spurcate, ia-ţi şi minciunile toate,
Lasă-mă-n singurătate, ia-ţi umbra de pe covor!
Din inima-mi tu scoate-ţi clonţul, ia-ţi umbra de pe covor!
- Niciînveciivecilor.
Dară corbul nu clinteşte, tot acolo zăboveşte,
Pe bustul rece-al lui Pallas, unde s-a oprit din zbor;
Cu ochii ce nu veghează, pare-un demon ce visează,
Iar mucul pâlpâitor i-aruncă umbra pe covor;
Spre cer urcat sufletul meu de sub umbra pe covor,
Niciînveciivecilor.
postare preluată de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman ( http://blogdoman.blogspot.ro/ )
luni, 6 octombrie 2014
Apocalipsa planurilor de viitor
Prieteni încă tineri își fac griji pentru viitorul lor și al copiilor lor. Unii sunt siguri că nu vor trăi să mănânce o pensie. Alții sunt de părere că vor dispărea și pensiile.
Îmi amintesc că Evul Mediu a fost perioada contrastelor extreme. Suntem încă uimiți de sărăcia lucie a oamenilor simpli și opulența orbitoare a marilor familii nobiliare. Erau ființe umane care aveau toate drepturile și altele care n-aveau decât obligații. În aproape o mie de ani mai nimic nu s-a schimbat. Cine e sărac poate muri de inaniție. Cine fură ia tot. Fără milă. Fără scrupule. Fără creier. S-au inversat numai rolurile și se vede asta și din faptul că arta este exorcizată prin înfometare. Trăim un Ev Mediu pe dos. Nobilii sunt pe cale de dispariție, iar urmașii robilor de odinioară au pus fundul pe pungă. Nimic nu mai scapă din ghearele lor, devenite adevărate găuri negre financiare. Ăsta ar fi capitalismul românesc.
În ultimii patruzeci de ani, animalele sălbatice de pe planetă au dispărut în proporție de 52%. 75% dintre vietățile acvatice s-au volatilizat. Din apa dulce, că oceanele nu cred că au putut fi monitorizate. Acolo, moartea a făcut pagube incomparabil mai mari. Oamenii au omorât aceste făpturi, le-au vândut, le-au tocat, le-au mestecat, le-au digerat și au defecat. Nu mai punem la socoteală zecile și sutele de miliarde de animale domestice crescute și îngrășate pentru a fi hăcuite. Viața creată de Dumnezeu a fost transformată în conturi bancare astronomice și în munți de fecale.
O bulimie monstruoasă a pus stăpânire pe omul modern. Pădurile sunt rase în disperare. Nu mai știu câte hectare de pădure se topesc în fiecare secundă, în jungla amazoniană și peste tot în lume. Nu cred că vom ajunge să ne mâncăm între noi, fiindcă atmosfera nu va mai fi, iar frigul cosmic ne va liniști definitiv, ca pe niște paraziți care își distrug definitiv gazda, chiar dacă după aceea pier și ei.
Și atunci la ce bun să ne mai facem probleme pentru viitorul care ne așteaptă după colț?
duminică, 5 octombrie 2014
Două poeme de Charles Bukowski
Tragi de-o sfoară, miști păpuşa
oricine trebuie să-nţeleagă
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...
Carson McCullers
a murit de alcoolism
înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.
înspăimântătoarea singurătate
cruzimea
iubirii lipsite de iubire
din ea
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;
într-o alta zonă
a vaporului
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.
clipă:
pisica, femeia, slujba,
o roată din faţă,
patul, pereţii, camera,
tot ce-a clădit în jurul lui
e clădit pe nisip-
şi orice cauză,
indiferent cât de îndepărtată:
moartea unui copil în Hong Kong
sau un viscol în Omaha...
te poate distruge.
toate porţelanurile tale
zob pe podea în bucătărie,
şi femeia intră şi te găseşte
beat în mijlocul dezastrului:
o, Doamne, ce-i cu tine?
şi-i răspunzi: nu ştiu,
nu ştiu...
înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.
înspăimântătoarea singurătate
cruzimea
iubirii lipsite de iubire
din ea
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;
într-o alta zonă
a vaporului
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.
vineri, 3 octombrie 2014
Un poem de Charles Bukowski
Fete tăcute curate în rochiţe cadrilate
am avut parte numai de curve, foste prostituate,
nebune. văd peste tot bărbaţi cu femei tăcute,
blânde - îi văd în supermarketuri,
îi văd plimbându-se pe străzi,
îi văd în casele lor: liniştiţi, trăind cumsecade.
ştiu că pacea lor e doar parţială, dar e pace,
multe ore şi zile de pace.
am avut parte numai de drogate, alcoolice,
curve, prostituate, nebune.
când pleacă una
vine alta
mai rea decât cealaltă.
văd atâţia bărbaţi cu fete curate
în rochiţe cadrilate
cu chipuri normale, fără privirea
aia de şacal.
"să n-aduceţi vreo curvă pe-aici"
le spun puţinilor mei prieteni,
"sigur m-aş îndrăgosti de ea".
"n-ai fi în stare să iubeşti o femeie bună, Bukowski."
am nevoie de o femeie bună. am nevoie
de o femeie bună mai mult decât am nevoie
de maşina asta de scris, mai mult decât de
automobilul meu, mai mult decât am nevoie de
Mozart, am nevoie de o femeie bună
încât aproape că o simt în aer, în vârfurile
degetelor. văd trotuare construite special
pentru paşii ei,
văd perne pentru capul ei,
simt în mine hohotele de râs pe
care ni le vom dărui unul altuia,
o văd mângâind o pisică,
o văd cum doarme,
îi văd papucii de casă pe hol.
ştiu că ea există
dar unde se-ascunde pe pământul ăsta
în timp ce curvele continuă să mă găsească ?
miercuri, 1 octombrie 2014
De ce nu sunt fanul lui Cristiano Ronaldo
Real Madrid este o echipă care mi-a devenit antipatică încă de pe vremea mexicanului Hugo Sanchez, care se tăvălea pe gazon și urla ca din gură de șarpe la fiecare contact cu adversarii. Pe deasupra, spaniolii dădeau mocănește la gioale și făceau pe inocenții. Deși au cea mai bună echipă din lume, o adevărată colecție de valori, ei au păstrat tradiția și îi atrag ca un magnet pe jucătorii care mizează pe înșelătorie. Printre ei se află, din păcate, strălucitorul Cristiano Ronaldo.
- Ronaldo ăsta se poartă ca un român, i-am spus cândva unui prieten, intelectual de marcă.
- Mai exact ca un xxx.... român, a zis el, menționând o anumită etnie.
L-am văzut din nou, în această seară, pe Ronaldo cerșind și obținând un penalty nemeritat, care a influențat rezultatul meciului. De ce oare, la valoarea sa, portughezul simte nevoia să se comporte ca un milog și să obțină avantaje în mod fraudulos? I-ați văzut vreodată pe Ibrahimovici, pe Iniesta sau pe Messi procedând așa? Pe vremuri, într-un meci Steaua-Dinamo, Dinu a marcat un gol cu mâna, validat de arbitru. Corneluș s-a dus imediat la cavalerul în negru și i-a cerut să anuleze reușita, recunoscându-și greșeala. În schimb, Cristiano are stofă de slugă parvenită, niciodată sătulă și cu înclinația de a străluci prin necinste. Păcat, mare păcat! Am mai spus-o și cu alt prilej : acestui mare jucător n-ar trebui să i se acorde niciun trofeu individual până nu-și va revizui atitudinea de pe teren. Păstrând proporțiile, el e un fel de Lăcătuș, care simula la greu și plonja în careul advers, păcălindu-i pe arbitri. Să recunoaștem totuși că Ronaldo, spre deosebire de șeptarul român, n-a lăsat pe nimeni invalid și nu-și scuipă adversarii în ochi. Dacă mai adăugăm că există și arbitri idioți ( sau corupți? ) care fac jocurile unor echipe mari, ne cuprinde scârba și nu ne mai interesează nici fotbalul ”mare”.
E de neînțeles să alegi a fi un găinar, când poți fi un zeu.
P.S. Real a câștigat printr-o lovitură de pedeapsă inventată și printr-un gol marcat după un fault în atac. Pentru jocul lor curajos, îi felicit din toată inima pe bulgari, câștigătorii morali ai confruntării. Necazul e că morala nu mai ține de multă vreme de foame.
- Ronaldo ăsta se poartă ca un român, i-am spus cândva unui prieten, intelectual de marcă.
- Mai exact ca un xxx.... român, a zis el, menționând o anumită etnie.
L-am văzut din nou, în această seară, pe Ronaldo cerșind și obținând un penalty nemeritat, care a influențat rezultatul meciului. De ce oare, la valoarea sa, portughezul simte nevoia să se comporte ca un milog și să obțină avantaje în mod fraudulos? I-ați văzut vreodată pe Ibrahimovici, pe Iniesta sau pe Messi procedând așa? Pe vremuri, într-un meci Steaua-Dinamo, Dinu a marcat un gol cu mâna, validat de arbitru. Corneluș s-a dus imediat la cavalerul în negru și i-a cerut să anuleze reușita, recunoscându-și greșeala. În schimb, Cristiano are stofă de slugă parvenită, niciodată sătulă și cu înclinația de a străluci prin necinste. Păcat, mare păcat! Am mai spus-o și cu alt prilej : acestui mare jucător n-ar trebui să i se acorde niciun trofeu individual până nu-și va revizui atitudinea de pe teren. Păstrând proporțiile, el e un fel de Lăcătuș, care simula la greu și plonja în careul advers, păcălindu-i pe arbitri. Să recunoaștem totuși că Ronaldo, spre deosebire de șeptarul român, n-a lăsat pe nimeni invalid și nu-și scuipă adversarii în ochi. Dacă mai adăugăm că există și arbitri idioți ( sau corupți? ) care fac jocurile unor echipe mari, ne cuprinde scârba și nu ne mai interesează nici fotbalul ”mare”.
E de neînțeles să alegi a fi un găinar, când poți fi un zeu.
P.S. Real a câștigat printr-o lovitură de pedeapsă inventată și printr-un gol marcat după un fault în atac. Pentru jocul lor curajos, îi felicit din toată inima pe bulgari, câștigătorii morali ai confruntării. Necazul e că morala nu mai ține de multă vreme de foame.
duminică, 28 septembrie 2014
Charles Bukowski
Citesc povestirile lui Bukowski.
Poate că stilul său este singurul mod în care un scriitor se poate exprima onest. Erotismul umple paginile, de sus până jos. Trivialul atinge culmi de neimaginat și sunt povestite experiențe de nemărturisit. Cu sinceritate, cu lejeritate, cu plăcere, cu haz.
Dincolo însă de toate acestea se află ceva ce le lipsește lui Miller și altora asemenea lui. E sclipirea omenescului în noroi, e bătaia către o semnificație generală, a bucuriei de a trăi, chiar dacă soarta ți-a dăruit numai mormane de gunoaie. Și mai este, lucru esențial, umorul.
Numai în acest sens consider valabilă afirmația unui tânăr critic că un prozator trebuie să relateze o experiență personală.
P.S. O persoană instruită și inteligentă m-a întrebat ce mai citesc.
I-am spus și i-am oferit și câteva impresii în legătură cu proza lui Bukowski.
- Și când te gândești că unii și citesc asemenea lucruri, a reflectat, zâmbind, paretenerul meu de dialog.
Mi-am dat seama atunci cât de departe suntem unii de alții, ca nivel de înțelegere a literaturii : ignoranții de cititori, cititorii de cititori, cititorii de scriitori, vechile generații de autori de noile valuri, scriitorii de scriitori, criticii de scriitori. Precizez că îi consider pe critici niște scriitori cu un statut aparte. Ei ar trebui să fie, teoretic, mai informați decât scriitorii obișnuiți, mai toleranți, cu un gust estetic mai sigur și cu un spectru de receptare a cărților infinit mai extins.
Poate că stilul său este singurul mod în care un scriitor se poate exprima onest. Erotismul umple paginile, de sus până jos. Trivialul atinge culmi de neimaginat și sunt povestite experiențe de nemărturisit. Cu sinceritate, cu lejeritate, cu plăcere, cu haz.
Dincolo însă de toate acestea se află ceva ce le lipsește lui Miller și altora asemenea lui. E sclipirea omenescului în noroi, e bătaia către o semnificație generală, a bucuriei de a trăi, chiar dacă soarta ți-a dăruit numai mormane de gunoaie. Și mai este, lucru esențial, umorul.
Numai în acest sens consider valabilă afirmația unui tânăr critic că un prozator trebuie să relateze o experiență personală.
P.S. O persoană instruită și inteligentă m-a întrebat ce mai citesc.
I-am spus și i-am oferit și câteva impresii în legătură cu proza lui Bukowski.
- Și când te gândești că unii și citesc asemenea lucruri, a reflectat, zâmbind, paretenerul meu de dialog.
Mi-am dat seama atunci cât de departe suntem unii de alții, ca nivel de înțelegere a literaturii : ignoranții de cititori, cititorii de cititori, cititorii de scriitori, vechile generații de autori de noile valuri, scriitorii de scriitori, criticii de scriitori. Precizez că îi consider pe critici niște scriitori cu un statut aparte. Ei ar trebui să fie, teoretic, mai informați decât scriitorii obișnuiți, mai toleranți, cu un gust estetic mai sigur și cu un spectru de receptare a cărților infinit mai extins.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)