Am făcut multe nebunii în viaţă, dar ele nu m-au afectat decât pe mine. I-am menajat pe ceilalţi cât am putut. ( Ei pe mine, nu, fiindcă asta e logica lucrurilor. ) Cum se spune, am trăit periculos, riscându-mi deseori pielea. Nu ştiu cum să spun, dar toate faptele mele mi s-au impus de undeva, de sus. Parcă am fost nevoit să mă comport ca un ţăcănit. Ăsta a fost rolul meu, deşi m-am străduit din răsputeri să fiu un băiat bun. Aşa se face că 4 martie 1977 m-a surprins în Bucureşti, în drum spre o unitate militară de vânători de munte, de unde dezertasem în urmă cu câteva zile !
Să mă explic. Încă apăsat de depresia care mă doborâse în ultimul an de liceu, îmi satisfăcem stagiul militar într-un batalion din Câmpulung Muscel. Acolo aveam să mă împrietenesc cu Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Liviu Papadima, Tompa Gabor şi Ivan Gheorghe. Marin Neagu, Ştefan Cârje şi Doru Mareş îmi vor deveni apropiaţi abia în primul an de facultate. Nu vreau să mai evoc viaţa de cazarmă care ne dădea tuturor coşmaruri, dar trebuie să precizez că, dintre terişti, nu primeau permisii decât ostaşii care aveau pile serioase. Cum nu eram rudă cu niciun general sau activist de partid, n-am avut parte de nicio zi de repaus, cu excepţia concediului medical care mi s-a dat după ce am fost operat de apendicită în Spitalul Militar din Piteşti. Mă oploşisem pe la bucătărie, ca veselar, alături de Tompa şi de Ivan. Aveam un comandant de pluton, locotenentul-major Emil Dângeanu, bun de pus la rană. La fel era şi şeful companiei, maiorul Arvatu. Vâzând că nu suntem verificaţi la sânge, mi-a venit ideea să dispar câteva zile şi să merg acasă. Ivan şi Tompa s-au oferit să mă acopere. Primul mi-a dat şi hainele lui. Eram subţire pe vremea aceea, dar ţin minte că sacoul în carouri al lui Ivan ţipa pe mine. Aveam nişte mustăţi castanii, uşor deschide de aerul tare al munţilor, aşa încât păream ungur curat, spre marea bucurie a prietenului Tompa. Astăzi, când rememorez fapta mea necugetată, mă cutremur. Aş fi putut fi legitimat de orice miliţian ( patrulele nu mă băgau în seamă, fiindcă nu purtam uniforma militară ) şi trimis într-un batalion disciplinar. Ba chiar puteam să înfund puşcăria. Dar am avut noroc. Nu numai că nu m-a abordat nimeni, dar nu m-a recunoscut nici maică-mea, când am ajuns acasă. Făcuse ochii cât cepele când m-a găsit pe prispă, aşteptând-o să vină de la câmp. Mustaţa mea le-a impresionat neplăcut pe toate rudele, astfel că au făcut pe rând pelerinaj la casa mea, pentru a mă convinge să-mi rad pămătuful de sub nas. Pe atunci, în mediul în care copilărisem, ieşeai din rândul oamenilor dacă îţi lăsai mustaţă !
A venit repede şi momentul plecării şi, ca de obicei, am poposit la Uzina de Maşini Electrice Bucureşti ( Dinamo ! ), aflată în Militari, lângă APACA şi vizavi de Academia Ştefan Gheorghiu. Tata era pompier acolo şi avea un dormitor în care mă găzduia periodic şi unde mă coceam de căldură. Alături, în birou, veneau tot felul de indivizi care îşi povesteau, până în zori, păsurile. Erau muncitori din tura de noapte, care îşi mai trăgeau sufletul. Unul povestea cum trăia el, în disperare de cauză, cu o babă, altul se plângea cum fusese dat la o parte de la cârma familiei de un tânăr foarte viril care le mulţumea şi pe nevastă-sa şi pe fiică-sa. Şi câte şi mai câte nu auzeam din patul meu pus chiar lângă un calorifer uriaş !
Stăteam cu tatăl meu în dormitor şi discutam cum să ajung la unitate. Nu mă hotărâsem dacă să iau trenul sau autobuzul. Cu câteva ore înainte trecusem prin locul unde avea să se prăbuşească faimosul bloc din Militari. Clădirea a nceput să se scuture brusc şi cineva a strigat sfâşietor : "Cutremurrr!". Ne-am năpustit afară. Pământul părea o barcă agitată de furtună şi abia ne puteam ţine pe picioare. Un pompier mai în vârstă se agăţase de mine şi îl implora pe Dumnezeu să nu-l omoare. Un altul, Zamfir, rămăsese înăuntru şi dormea înainte, în timp ce pe el cădeau bucăţi de tencuială. Mi se părea că zgâlţâiala aceea nebună nu va înceta până când nu ne vom scufunda în adâncuri. Răsăritul era înroşit ca de o flacără uriaşă, care ieşea din pământ. Când, în sfârşit, n-am mai fost aruncaţi încoace şi încolo, am simţit o greutate pe inimă. Toată seara am trăit cu senzaţia că am în piept o bucată de plumb.
A doua zi am traversat oraşul împreună cu tata, pentru a ajunge la gară. Am reuşit să ne agăţăm de un troleibuz. Pe scări, alături de noi, era o fată care s-a dezechilibrat la o curbă şi era pe punctul de a se zdrobi de pavaj. Am prins-o de mijloc şi am ţinut-o bine.
Trenurile nu circulau şi am luat un autobuz. În faţa mea un băiat s-a lins, ceasuri în şir, cu o fată . ( Nu voi înţelege în ruptul capului cum pot unii să facă un gest atât de intim în văzul tuturor ! )
Am ajuns în cazarmă la timp pentru a prinde promisiunea locotenetului de a-mi da câţiva pumni. Colonelul, care era de o prostie rămasă proverbială, ne-a adunat în cantină şi ne-a ţinut un discurs pe care nu-l voi uita niciodată :
- Vedeţi şi voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta naţional... ăăăă.... Voi staţi aici, porcilor, ca nişte puturoşi ce sunteţi şi ascultaţi postul ăla de radio.... ăăăă....făcut de nişte bandiţi....numit....ăăăă... cum îi zice ?...ăăăă...( aici un ofiţer i-a şoptit mumele )...Europa Liberă.... iar în Bucureşti, soldaţii adună de sub dărâmături...ăăăă... câte un picior....câte o mână.... ăăăă...câte un stomac.....câte un ficat... ăăăă...le pun în pungi şi....ăăăăă... nu se mai ştie niciodată ale cu este !
miercuri, 7 martie 2012
luni, 5 martie 2012
Cărţile mă ocroteau
Reiau aici, cu mici modificări, un text scris cu ani în urmă şi publicat atunci într-o cunoscută revistă literară.
Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, pentru a putea colinda lumea şi a-i vedea minunile, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.
În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !
Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici.
În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi. Mă simţeam împăcat şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze.
Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, pentru a putea colinda lumea şi a-i vedea minunile, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.
În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !
Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici.
În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani, când locul acela dispăruse cu totul, mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi. Mă simţeam împăcat şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea, tăinuită o vreme cu grijă. Dar nu mai era decât vântul, care se strecura printre ramuri, să mă spioneze.
duminică, 4 martie 2012
Scrisoarea magistrului Rabelais către o necunoscută
Pe strada ta e aceeaşi linişte, ca în urmă cu zece ani, când te-am văzut plecând de acasă.
Acum e numai soarele care se rostogoleşte pe pajiştea din faţa ferestrelor, schimbându-şi, pervers, postul de observaţie.
Casa zâmbeşte cu toate treptele ei înalte de marmură, iar păru-ţi a invadat, ca o trestie neagră, parcul de la intrare.
Îţi aud numai râsul deschizând poarta şi luând-o domol către centrul oraşului.
Ca să nu fie-necaţi, vânzătorii de ziare fug cu chioşcurile-n spinare, iar tramvaiele plutesc pe râul strălucitor, ca printr-o nouă Veneţie.
Albia apei decupează străzile, după conturul bărbiei tale. Ce odihnitor îţi este obrazul acoperit de Cişmigiu !
Studenţii trec bulevardul Bălcescu înot, dinspre Teatrul Naţional spre Universitate, apoi se răzgândesc şi vâslesc în sus, contra curentului, pentru a ajunge la mirările tale.
Un episcop e luat de vârtej, barba i se aprinde de la gârla de foc, dar se agaţă la timp de antenele unei televiziuni.
Pe chei, marinarii lansează la apă un vapor : cine vrea să te vadă pentru ultima dată se poate angaja matelot !
Acum e numai soarele care se rostogoleşte pe pajiştea din faţa ferestrelor, schimbându-şi, pervers, postul de observaţie.
Casa zâmbeşte cu toate treptele ei înalte de marmură, iar păru-ţi a invadat, ca o trestie neagră, parcul de la intrare.
Îţi aud numai râsul deschizând poarta şi luând-o domol către centrul oraşului.
Ca să nu fie-necaţi, vânzătorii de ziare fug cu chioşcurile-n spinare, iar tramvaiele plutesc pe râul strălucitor, ca printr-o nouă Veneţie.
Albia apei decupează străzile, după conturul bărbiei tale. Ce odihnitor îţi este obrazul acoperit de Cişmigiu !
Studenţii trec bulevardul Bălcescu înot, dinspre Teatrul Naţional spre Universitate, apoi se răzgândesc şi vâslesc în sus, contra curentului, pentru a ajunge la mirările tale.
Un episcop e luat de vârtej, barba i se aprinde de la gârla de foc, dar se agaţă la timp de antenele unei televiziuni.
Pe chei, marinarii lansează la apă un vapor : cine vrea să te vadă pentru ultima dată se poate angaja matelot !
sâmbătă, 3 martie 2012
Feriţi-vă de sociopaţi !
Pe un blog interesant ( http://46xxbrain.wordpress.com/2010/01/16/10-motive-ca-sa-devii-sociopat/ ) găsesc zece trăsături ale sociopatului :
1. Sociopaţii prezintă volubilitate şi un şarm superficial.
2. Sociopaţii au comportament manipulator.
3. Ei nu recunosc drepturile altora.
4. Aceste persoane îşi pot domina şi umili victimele, tratîndu-le ca pe un instrument.
5. Nu au nicio problemă în a spune minciuni sfruntate şi pot crea poveşti despre puterile şi abilităţile lor, fiind extrem de convingători şi capabili să treacă teste cu detectorul de minciuni.
6. Lipsa de remuşcare, ruşine sau vină.
7. Incapacitatea de a iubi.
8. Stil de viaţă parazitar.
9. Numai rareori sunt certaţi cu legea deoarece creează situaţii în care comportamentul lor tiranic va fi tolerat, iertat, sau admirat.
10. Sunt greu de recunoscut.
Ei, ce ziceţi, recunoaşteţi personajele ?
Cine n-a avut de-a face, în viaţă, cu două-trei exemplare din specimenele descrise mai sus ?
Sociopaţii formează o întreagă clasă socială. Huzurind în posturi de conducere înainte de 1989, ei au sărit în barca venită din sens invers şi au devenit parlamentari şi oameni de afaceri, construind sistemul capitalist cel mai original din lume.
Cu un sociopat nu poţi avea relaţii normale. E acelaşi lucru dacă te împrieteneşti ori intri în conflict cu el. Chiar dacă îi eşti colaborator apropiat, mai devreme devreme sau mai târziu treaba se va împuţi. Se va lua de tine, fiindcă este mărginit şi intolerant, cerând tuturor să se comporte după modelul său şi să aibă aceleaşi convingeri. Se dă mereu pe sine ca exemplu pozitiv, blamându-i pe ceilalţi. O tâmpenie făcută de el e motiv de laudă, un lucru firesc săvârşit de cunoscuţii săi devine pricina celei mai severe judecăţi. Sociopatul ocupă, de cele mai multe ori, un post de conducere şi îşi face zilnic damblaua, bătându-şi joc de cei care nu-l cadorisesc cu atenţii, bani sau partide de sex. Îşi urmăreşte colegii, vecinii de scară şi prietenii, răspândind pe seama lor cele mai murdare zvonuri. În ipostazele cele mai periculoase, sociopatul nu tolerează ca în prezenţa sa să se spună lucruri frumoase despre altcineva şi îi persecută sistematic pe colegii pe care îi bănuieşte că nu sunt proşti. Cea mai potrivită atitudine faţă de un sociopat este să-l eviţi cât poţi. Adică să n-ai de-a face cu el. Dacă întâmpini dificultăţi, e recomandabil să-ţi scoţi permis de port-armă. În timp ce în Occident bolnavul este tratat de medici competenţi, în România acesta este pus în fruntea unor instituţii ale statului ! Este o evidenţă că, la noi, un comportament social aberant este o garanţie a succesului..
Gigi Becali nu este un sociopat tipic, ca să zic aşa, pentru că are momente în care îşi manifestă regretul pentru gafele făcute şi ştie - cât este el de grobian ! - să-şi ceară scuze. Dar s-a obişnuit ca toată lumea să se alinieze după cum se trezeşte el dimineaţa. Şi nu-l încurajează în acest sens reporterii care se uită toată ziua în gura lui mai ceva decât la moaştele Sfântului Francisc ?
Becali a avut şansa să colaboreze cu un partid mai mare şi mai puternic decât al său. Încântat, a acceptat, dar a spus pe toate televiziunile, chiar după ce a ieşit de la prima rundă de convorbiri, ceea ce trebuia să rămână în veci secret. Sociopatul este şi lăudăros, aşa cum face paradă şi de dreapta lui credinţă. Iar dacă nu este prea şcolit ( şi în nouzeci şi nouă la sută dintre cazuri nu este ! ), nu-i suportă pe cărturari, care sunt, nu-i aşa, nişte neisprăviţi, total nepotriviţi pentru activităţile de partid. Becali nu-i înghite pe Theodor Paleologu şi pe Cristian Preda, care n-au altă vină decât că sunt oameni fini, citiţi şi gândesc cu propriul cap. Politica va fi făcută numai de inculţi, de bădărani şi de indivizi pasibili de urmărire penală. Cum să lupte împăratul ciobanilor alături de nişte profesori universitari care au scris o grămadă de cărţi ? Nu-i cad gradele de pe umăă ? Şi, pe urmă, porcăriile mâzgălite de tocilarii ăia pot fi numite cărţi ?
Ideea potrivit căreia intelectualii nu au ce să caute în politică este adânc înfiptă în mintea celor care conduc destinele acestei ţări. Clasa politică suferă de sociopatie - Uite că este o boală ! Şi eu care credeam că e doar prostie ! - şi exlude din start colaborarea cu specialiştii din diferite domenii. De aceea am ajuns aici. Iar dacă lucrurile vor merge în continuare aşa, oamenii normali din scumpa noastră ţărişoară vor face figuri de nebuni şi vor fi închişi la balamuc.
Ca să scăpăm de acţiunea concertată a demenţilor periculoşi, n-ar fi mai bine să deschidem larg porţile spitalelor de psihiatrie şi să-i lăsăm pe parlamentarii români de azi, indiferent de apartenenţa lor politică, să intre şi să se trateze ? Dacă mai avem suficiente cămăşi de forţă şi destui psihiatri !
P.S. Sociopatia este denumită în toate dicţionarele ca fiiind o "tulburare de comportament, având drept cauză deficienţele educaţiei într-un mediu social nefavorabil."
În concluzie, necazul ne vine tot din lipsa celor şapte ani de acasă, ca şi din absenţa celor şapte sute de ani de cultură. O bună educaţie şi o cultură respectată ar face bine sănătăţii noastre mintale!
O precizare pentru cei care intră aici şi mă înjură din motive numai de ei ştiute : nu mă refer aici la bolnavii care îşi recunosc problemele şi le tratează, ci la cei care ocupă funcţii de răspundere şi îşi maschează handicapul, făcându-ne viaţa un iad.
1. Sociopaţii prezintă volubilitate şi un şarm superficial.
2. Sociopaţii au comportament manipulator.
3. Ei nu recunosc drepturile altora.
4. Aceste persoane îşi pot domina şi umili victimele, tratîndu-le ca pe un instrument.
5. Nu au nicio problemă în a spune minciuni sfruntate şi pot crea poveşti despre puterile şi abilităţile lor, fiind extrem de convingători şi capabili să treacă teste cu detectorul de minciuni.
6. Lipsa de remuşcare, ruşine sau vină.
7. Incapacitatea de a iubi.
8. Stil de viaţă parazitar.
9. Numai rareori sunt certaţi cu legea deoarece creează situaţii în care comportamentul lor tiranic va fi tolerat, iertat, sau admirat.
10. Sunt greu de recunoscut.
Ei, ce ziceţi, recunoaşteţi personajele ?
Cine n-a avut de-a face, în viaţă, cu două-trei exemplare din specimenele descrise mai sus ?
Sociopaţii formează o întreagă clasă socială. Huzurind în posturi de conducere înainte de 1989, ei au sărit în barca venită din sens invers şi au devenit parlamentari şi oameni de afaceri, construind sistemul capitalist cel mai original din lume.
Cu un sociopat nu poţi avea relaţii normale. E acelaşi lucru dacă te împrieteneşti ori intri în conflict cu el. Chiar dacă îi eşti colaborator apropiat, mai devreme devreme sau mai târziu treaba se va împuţi. Se va lua de tine, fiindcă este mărginit şi intolerant, cerând tuturor să se comporte după modelul său şi să aibă aceleaşi convingeri. Se dă mereu pe sine ca exemplu pozitiv, blamându-i pe ceilalţi. O tâmpenie făcută de el e motiv de laudă, un lucru firesc săvârşit de cunoscuţii săi devine pricina celei mai severe judecăţi. Sociopatul ocupă, de cele mai multe ori, un post de conducere şi îşi face zilnic damblaua, bătându-şi joc de cei care nu-l cadorisesc cu atenţii, bani sau partide de sex. Îşi urmăreşte colegii, vecinii de scară şi prietenii, răspândind pe seama lor cele mai murdare zvonuri. În ipostazele cele mai periculoase, sociopatul nu tolerează ca în prezenţa sa să se spună lucruri frumoase despre altcineva şi îi persecută sistematic pe colegii pe care îi bănuieşte că nu sunt proşti. Cea mai potrivită atitudine faţă de un sociopat este să-l eviţi cât poţi. Adică să n-ai de-a face cu el. Dacă întâmpini dificultăţi, e recomandabil să-ţi scoţi permis de port-armă. În timp ce în Occident bolnavul este tratat de medici competenţi, în România acesta este pus în fruntea unor instituţii ale statului ! Este o evidenţă că, la noi, un comportament social aberant este o garanţie a succesului..
Gigi Becali nu este un sociopat tipic, ca să zic aşa, pentru că are momente în care îşi manifestă regretul pentru gafele făcute şi ştie - cât este el de grobian ! - să-şi ceară scuze. Dar s-a obişnuit ca toată lumea să se alinieze după cum se trezeşte el dimineaţa. Şi nu-l încurajează în acest sens reporterii care se uită toată ziua în gura lui mai ceva decât la moaştele Sfântului Francisc ?
Becali a avut şansa să colaboreze cu un partid mai mare şi mai puternic decât al său. Încântat, a acceptat, dar a spus pe toate televiziunile, chiar după ce a ieşit de la prima rundă de convorbiri, ceea ce trebuia să rămână în veci secret. Sociopatul este şi lăudăros, aşa cum face paradă şi de dreapta lui credinţă. Iar dacă nu este prea şcolit ( şi în nouzeci şi nouă la sută dintre cazuri nu este ! ), nu-i suportă pe cărturari, care sunt, nu-i aşa, nişte neisprăviţi, total nepotriviţi pentru activităţile de partid. Becali nu-i înghite pe Theodor Paleologu şi pe Cristian Preda, care n-au altă vină decât că sunt oameni fini, citiţi şi gândesc cu propriul cap. Politica va fi făcută numai de inculţi, de bădărani şi de indivizi pasibili de urmărire penală. Cum să lupte împăratul ciobanilor alături de nişte profesori universitari care au scris o grămadă de cărţi ? Nu-i cad gradele de pe umăă ? Şi, pe urmă, porcăriile mâzgălite de tocilarii ăia pot fi numite cărţi ?
Ideea potrivit căreia intelectualii nu au ce să caute în politică este adânc înfiptă în mintea celor care conduc destinele acestei ţări. Clasa politică suferă de sociopatie - Uite că este o boală ! Şi eu care credeam că e doar prostie ! - şi exlude din start colaborarea cu specialiştii din diferite domenii. De aceea am ajuns aici. Iar dacă lucrurile vor merge în continuare aşa, oamenii normali din scumpa noastră ţărişoară vor face figuri de nebuni şi vor fi închişi la balamuc.
Ca să scăpăm de acţiunea concertată a demenţilor periculoşi, n-ar fi mai bine să deschidem larg porţile spitalelor de psihiatrie şi să-i lăsăm pe parlamentarii români de azi, indiferent de apartenenţa lor politică, să intre şi să se trateze ? Dacă mai avem suficiente cămăşi de forţă şi destui psihiatri !
P.S. Sociopatia este denumită în toate dicţionarele ca fiiind o "tulburare de comportament, având drept cauză deficienţele educaţiei într-un mediu social nefavorabil."
În concluzie, necazul ne vine tot din lipsa celor şapte ani de acasă, ca şi din absenţa celor şapte sute de ani de cultură. O bună educaţie şi o cultură respectată ar face bine sănătăţii noastre mintale!
O precizare pentru cei care intră aici şi mă înjură din motive numai de ei ştiute : nu mă refer aici la bolnavii care îşi recunosc problemele şi le tratează, ci la cei care ocupă funcţii de răspundere şi îşi maschează handicapul, făcându-ne viaţa un iad.
joi, 1 martie 2012
Reclamele şi forţarea limitelor bunului-simţ
O reclamă reprezintă, ca şi acţiunea unui politician aflat în campanie electorală, o chestiune profund imorală. Este, în fond, o formă de înşelăciune : o firmă promite produse inexistente, adică vinde ceea ce nu are.
Evident că reclamele se studiază în şcoală. La clasa a V-a le-am dat elevilor să creeze ei înşişi câte două texte de promovare şi micuţii au simţit că elogierea unor bunuri de consum cu calităţi fictive presupune absenţa totală a bunului-simţ. Când am verificat tema, după ce am ascultat zeci de prezentări fără haz, un elev din ultima bancă, foarte slab la învăţătură, a ridicat mâna şi mi-a spus cu o voce guiţată :
- Dom' profesor, am făcut şi eu o reclamă !
- Bravo, am zis, plăcut surprins, dar vrând să-l şi încurajez. Te rog să ne-o citeşti !
Am rămas însă cu gura căscată când băiatul şi-a citit opera pe nerăsuflate, spre consternarea, apoi spre veselia nebună a întregii clase :
"Cumpăraţi săpunu' Duru
care vă albeşte curu' ! "
Evident că reclamele se studiază în şcoală. La clasa a V-a le-am dat elevilor să creeze ei înşişi câte două texte de promovare şi micuţii au simţit că elogierea unor bunuri de consum cu calităţi fictive presupune absenţa totală a bunului-simţ. Când am verificat tema, după ce am ascultat zeci de prezentări fără haz, un elev din ultima bancă, foarte slab la învăţătură, a ridicat mâna şi mi-a spus cu o voce guiţată :
- Dom' profesor, am făcut şi eu o reclamă !
- Bravo, am zis, plăcut surprins, dar vrând să-l şi încurajez. Te rog să ne-o citeşti !
Am rămas însă cu gura căscată când băiatul şi-a citit opera pe nerăsuflate, spre consternarea, apoi spre veselia nebună a întregii clase :
"Cumpăraţi săpunu' Duru
care vă albeşte curu' ! "
sâmbătă, 25 februarie 2012
Romane poliţiste
Cărţile pe care le citim sunt, ca şi persoanele pe care le întâlnim, oglinda stărilor noastre de spirit. Îmi propusesem să recitesc fosta colecţie Enigma a Editurii Univers. Calculatorul mi se defectase şi pierdusem câteva cărţi de articole. Am început cu Ultimul pahar de Peter Cheyney, cel mai slab text pe care m-am citit vreodată.
Au venit la rând Crima de la etajul 31 de Per Wahloo şi Dublul delict din strada Governo Vecchio de Ugo Moretti şi am fost generos răsplătit pentru insistenţa mea. Sunt două cărţi absolut remarcabile, care îşi depăşesc cu mult limitele impuse de specia literară pe care o ilustrează. Primul roman propune o viziune necruţătoare asupra societăţii suedeze, care acţionează asupra mediilor publicistice şi artistice precum un pat al lui Procust. Poliţistul lui Wlahoo se comportă ca un automat şi suferă, se ştie, de o boală la stomac. Nu există libertate de opinie, toată lumea fiind obligată să se exprime aproape la fel. Concernul care tipăreşte toate publicaţiile este un Cerber care îi înghite pe cei care se abat de la regulile fixate de conducerea editurii. Cartea este de o nemiloasă observaţie socială.
Dublul delict din strada Governo Vechio ne propune un detectiv cu profil neobişnuit. Dindo Baldassarre e un poliţist tont şi leneş care îl ajută, din greşeală, pe un criminal periculos să scape de la locul faptei. E retrogradat la arhiva corpurilor delicte şi descoperă că precedesorul său, care între timp făcuse infarct, furase şi vânduse multe obiecte cu care se înfăptuiseră crime oribile. Pe cele mai valoroase le strânsese, totuşi, într-o colecţie impresionantă pe care o ţinea într-un apartament închiriat special. În paralel cu munca la poliţie, Dindo ţine un atelier de pictură într-un cartier rău famat. Vecinii, infractori îmbătrâniţi în rele, îl consideră un pictor de doi bani şi se împrietenesc cu el. Norocul nu-l părăseşte niciuo clipă pe Dindo. E însurat cu o femeie frumoasă şi fidelă şi descurcă, din pură întâmplare, iţele unei crime cu implicaţii grave. Romanul este plin de umor şi se citeşte cu mare plăcere.
P.S. De sâmbătă dimineaţă până acum, miercuri, 29 februarie, n-am avut net, aşa că n-am putut răspunde prietenilor care mi-au scris.
Au venit la rând Crima de la etajul 31 de Per Wahloo şi Dublul delict din strada Governo Vecchio de Ugo Moretti şi am fost generos răsplătit pentru insistenţa mea. Sunt două cărţi absolut remarcabile, care îşi depăşesc cu mult limitele impuse de specia literară pe care o ilustrează. Primul roman propune o viziune necruţătoare asupra societăţii suedeze, care acţionează asupra mediilor publicistice şi artistice precum un pat al lui Procust. Poliţistul lui Wlahoo se comportă ca un automat şi suferă, se ştie, de o boală la stomac. Nu există libertate de opinie, toată lumea fiind obligată să se exprime aproape la fel. Concernul care tipăreşte toate publicaţiile este un Cerber care îi înghite pe cei care se abat de la regulile fixate de conducerea editurii. Cartea este de o nemiloasă observaţie socială.
Dublul delict din strada Governo Vechio ne propune un detectiv cu profil neobişnuit. Dindo Baldassarre e un poliţist tont şi leneş care îl ajută, din greşeală, pe un criminal periculos să scape de la locul faptei. E retrogradat la arhiva corpurilor delicte şi descoperă că precedesorul său, care între timp făcuse infarct, furase şi vânduse multe obiecte cu care se înfăptuiseră crime oribile. Pe cele mai valoroase le strânsese, totuşi, într-o colecţie impresionantă pe care o ţinea într-un apartament închiriat special. În paralel cu munca la poliţie, Dindo ţine un atelier de pictură într-un cartier rău famat. Vecinii, infractori îmbătrâniţi în rele, îl consideră un pictor de doi bani şi se împrietenesc cu el. Norocul nu-l părăseşte niciuo clipă pe Dindo. E însurat cu o femeie frumoasă şi fidelă şi descurcă, din pură întâmplare, iţele unei crime cu implicaţii grave. Romanul este plin de umor şi se citeşte cu mare plăcere.
P.S. De sâmbătă dimineaţă până acum, miercuri, 29 februarie, n-am avut net, aşa că n-am putut răspunde prietenilor care mi-au scris.
vineri, 24 februarie 2012
Reforma e un lucru foarte mare
Ideea de reformă într-un domeniu presupune existenţa a cel puţin trei elemente : bani suficienţi, o legislaţie deschisă către viitor şi nişte specialişti dispuşi să pună umărul la reabilitarea compartimentului respectiv. Dacă stăm bine cu finanţele, creăm o suprastructură corespunzătoare şi atragem, în sectorul cu pricina, oameni foarte bine pregătiţi.
Dar ce ne facem când încercăm să revoluţionăm învăţământul tăind salariile dascălilor, iar cei care fac proiectul de înnoire sunt nişte ignoranţi ? Cum se numeşte reforma fără gologani, făcută de analfabeţi ? Şi asta nu e totul. Deştepţi din toate păturile sociale dau o mână de ajutor ca demolarea sistemului să fie desăvârşită. Acum şcolile sunt conduse de consilii de administraţie formate din oameni care în rare cazuri au legătură cu şcoala. Legile sunt alandala şi oferă avocaţilor, părinţi şi ei, nu-i aşa, posibilitatea de a le contesta. Iar judecătorii decid totul. Dacă îmi trece prin cap să dau în judecată statul român pentru a mi se atribui râul din localitate şi principalele străzi, aş avea mari sorţi de izbândă. Am nume nobiliar şi pot procura nişte dovezi că mă trag din neamul voievodal al Şerbăneştilor. Pot pune mâna pe mii de hectare de pădure, pământuri şi întinderi acoperite cu luciu de apă. De ce să mai muncesc ?
Părinţii elevilor sunt foarte activi şi categorici. Vor să decidă totul, inclusiv notele odraslelor, contestând vehement programele, deşi mulţi dintre ei nu ştiu nici pe ce lume trăiesc. Un singur lucru nu fac : nu-i pun niciodată pe copii să înveţe. Şi nici nu-i întreabă pe învăţători cum merg lucrurile. Ştiu ei mai bine că au în casă nişte genii nedreptăţite ! Cei mici au prins şpilul şi îi manipulează pe babalâci ca la mondiale. Chiar dacă sunt şi profesori care muncesc de îi trec apele, copilaşii spun că n-au făcut nimic la şcoală în ziua respectivă şi în consecinţă nu au nimic de scris şi de învăţat. Noroc că majoritatea puştilor nu au suficientă imaginaţie, fiindcă dacă ar povesti acasă că profesorul de filosofie a venit în chiloţi havaieni şi a dansat pe pupitre, părinţii i-ar crede ! Propun ca pe viitor copiii să fie instruiţi exclusiv de părinţii lor ( mult mai competenţi decât catastrofele de profesori care se prefac azi că muncesc ), de la clasa zero până la licenţă şi doctorat, iar diplomele fiecărui studios să fie eliberate de propria familie.
Reforma, aşa cum arată acum, este precum maşina mea. Îngheţându-i ţeava de eşapament, n-a mai pornit. Am solicitat ajutorul pritenilor care, în timp ce puneau contactul, au apăsat şi pe acceleraţie. Cureaua de transmisie a sărit de la punct şi s-au dus dracului şi supapele, pistoanele şi toate celelalte.
Acum sunt pieton.
În învăţământ vom merge pe jos multă vreme. Dar mi se pare mie sau am ajuns deja să ne deplasăm de-a buşilea ?
Dar ce ne facem când încercăm să revoluţionăm învăţământul tăind salariile dascălilor, iar cei care fac proiectul de înnoire sunt nişte ignoranţi ? Cum se numeşte reforma fără gologani, făcută de analfabeţi ? Şi asta nu e totul. Deştepţi din toate păturile sociale dau o mână de ajutor ca demolarea sistemului să fie desăvârşită. Acum şcolile sunt conduse de consilii de administraţie formate din oameni care în rare cazuri au legătură cu şcoala. Legile sunt alandala şi oferă avocaţilor, părinţi şi ei, nu-i aşa, posibilitatea de a le contesta. Iar judecătorii decid totul. Dacă îmi trece prin cap să dau în judecată statul român pentru a mi se atribui râul din localitate şi principalele străzi, aş avea mari sorţi de izbândă. Am nume nobiliar şi pot procura nişte dovezi că mă trag din neamul voievodal al Şerbăneştilor. Pot pune mâna pe mii de hectare de pădure, pământuri şi întinderi acoperite cu luciu de apă. De ce să mai muncesc ?
Părinţii elevilor sunt foarte activi şi categorici. Vor să decidă totul, inclusiv notele odraslelor, contestând vehement programele, deşi mulţi dintre ei nu ştiu nici pe ce lume trăiesc. Un singur lucru nu fac : nu-i pun niciodată pe copii să înveţe. Şi nici nu-i întreabă pe învăţători cum merg lucrurile. Ştiu ei mai bine că au în casă nişte genii nedreptăţite ! Cei mici au prins şpilul şi îi manipulează pe babalâci ca la mondiale. Chiar dacă sunt şi profesori care muncesc de îi trec apele, copilaşii spun că n-au făcut nimic la şcoală în ziua respectivă şi în consecinţă nu au nimic de scris şi de învăţat. Noroc că majoritatea puştilor nu au suficientă imaginaţie, fiindcă dacă ar povesti acasă că profesorul de filosofie a venit în chiloţi havaieni şi a dansat pe pupitre, părinţii i-ar crede ! Propun ca pe viitor copiii să fie instruiţi exclusiv de părinţii lor ( mult mai competenţi decât catastrofele de profesori care se prefac azi că muncesc ), de la clasa zero până la licenţă şi doctorat, iar diplomele fiecărui studios să fie eliberate de propria familie.
Reforma, aşa cum arată acum, este precum maşina mea. Îngheţându-i ţeava de eşapament, n-a mai pornit. Am solicitat ajutorul pritenilor care, în timp ce puneau contactul, au apăsat şi pe acceleraţie. Cureaua de transmisie a sărit de la punct şi s-au dus dracului şi supapele, pistoanele şi toate celelalte.
Acum sunt pieton.
În învăţământ vom merge pe jos multă vreme. Dar mi se pare mie sau am ajuns deja să ne deplasăm de-a buşilea ?
miercuri, 22 februarie 2012
De ce îl iubesc pe Kevin Costner
Într-o lume în care vedetele sunt confecţionate din hârtie, din plastic şi din silicon, Kevin Costner face figura unui lup singuratic, îmblânzit de o femeie frumoasă care a plecat să-şi cumpere o eşarfă şi nu s-a mai întors. Acum el stă în poarta casei de adopţie şi o aşteaptă. Calm, fidel, cu răbdare.
Când atâtea filme sunt infestate cu violenţă şi sete de răzbunare, Kevin Costner umple ecranul cu o umanitate adâncă, tulburătoare. El întruchipează un unic personaj, puternic şi fragil, timid şi curajos, sentimental şi dur, cu o discreţie care mă lasă mut. Totuşi, poate că el nu şi-a găsit încă regizorul potrivit care să-l distribuie în roluri convenabile.
De câte ori îl văd pe Costner pe genericul unui film, o linişte ciudată mă cuprinde, fiindcă ştiu că voi lua contact cu întâmplări şi personaje care mă duc cu gândul la poienile copilăriei, acoperite cu flori de lavandă.
Numai Richard Gere îmi trezeşte un sentiment asemănător.
Când atâtea filme sunt infestate cu violenţă şi sete de răzbunare, Kevin Costner umple ecranul cu o umanitate adâncă, tulburătoare. El întruchipează un unic personaj, puternic şi fragil, timid şi curajos, sentimental şi dur, cu o discreţie care mă lasă mut. Totuşi, poate că el nu şi-a găsit încă regizorul potrivit care să-l distribuie în roluri convenabile.
De câte ori îl văd pe Costner pe genericul unui film, o linişte ciudată mă cuprinde, fiindcă ştiu că voi lua contact cu întâmplări şi personaje care mă duc cu gândul la poienile copilăriei, acoperite cu flori de lavandă.
Numai Richard Gere îmi trezeşte un sentiment asemănător.
luni, 20 februarie 2012
Truman Capote sau despre inocenţă şi cruzime
Mi-am propus să-l recitesc pe Truman Capote şi am început, fireşte, cu Harfa de iarbă. Avusesem cândva şi Cu sânge rece, dar ţin minte că romanul acela "de nonficţiune", care a avut un uriaş succes de public şi de critică, m-a dezamăgit. Eram prea tânăr şi nu mi se părea un lucru extraordinar să scrii un reportaj minuţios şi inspirat despre doi criminali. Simţind pesemne atitudinea-mi ostilă, volumul s-a tot ferit de privirile mele până când a dispărut cu totul ! Cred că l-am împrumutat cuiva şi am uitat să-l cer înapoi. Acum, după ce am citit Vieţaşii de pe Rahova de Eugen Istodor, mi-am schimbat părerea.
În orice caz, recitind Harfa de iarbă, am regăsit bucuria uitată a primilor ani de lecturi, când citeam doar din plăcere, fără să-mi pun problema valorii textului.
Stând în căsuţa din copac, împreună cu Dolly, Catherine, Collin şi Riley Henderson, judecătorul Charlie Cool le relatează tovarăşilor săi o poveste interesantă. În urmă cu cinci sau şase ani, intrând într-un vagon de tren, Cool găseşte o revistă pentru copii. Frunzărind-o, bătrânul dă peste adresele unor micuţi care căutau corespondenţi. Printre ei se află şi o fetiţă din Alaska, Heather Falls, al cărei nume îi place. Cool îi trimite o ilustrată. Heather îi răspunde, iar scrisoarea ei îl uimeşte. E o descriere încântătoare a fermei de oi a tatălui ei şi a aurorelor boreale. Heather are treisprezece ani şi pune în scrisoare o fotografie de-a ei. Nu este frumoasă, dar pare un copil deştept şi bun la suflet. Atunci judecătorul caută prin nişte albume vechi şi găseşte o imagine a lui, făcută la cincisprezece ani, pe când era la pescuit, cu un păstrăv în mână. I-o trimite fetei, povestindu-i despre puşca primită de Crăciun, despre căţeaua care fătase şi despre puişorii acesteia. De asemenea îi descrie spectacolul unui circ venit în orăşel. Lui Cool i se pare amuzant să-şi imagineze că este din nou copil şi că are o iubită în Alaska. Când fata îi scrie că s-a îndrăgostit de un băiat pe care îl cunoscuse, venerabilul judecător simte un junghi în inimă. Devenise gelos ! Rămân însă prieteni, iar el îi scrie mai târziu că se pregăteşte să intre la facultatea de drept, iar Heather îi trimite o pepită de aur, să-i aducă noroc.
Cei doi fii ai judecătorului şi nevestele lor îl spionează permanent pe judecător, îi citesc corespondenţa. iar el îi aude cum sporovăiesc noaptea, întrebându-se ce este de făcut cu el.
Indiferent de vârstă, culoare a pielii ori preocupări, personajele lui Capote sunt nişte copii care acţionează din perspectiva unor valori morale fragile. Truman Capote însuşi nu s-a maturizat nici până în momentul morţii. Poate că asta îl ajuta să scrie atât de frumos. Cu sânge rece l-a zguduit însă puternic şi l-a făcut să schimbe propria inocenţă cu o subtilă cruzime a observaţiei care este numai a lui.
În orice caz, recitind Harfa de iarbă, am regăsit bucuria uitată a primilor ani de lecturi, când citeam doar din plăcere, fără să-mi pun problema valorii textului.
Stând în căsuţa din copac, împreună cu Dolly, Catherine, Collin şi Riley Henderson, judecătorul Charlie Cool le relatează tovarăşilor săi o poveste interesantă. În urmă cu cinci sau şase ani, intrând într-un vagon de tren, Cool găseşte o revistă pentru copii. Frunzărind-o, bătrânul dă peste adresele unor micuţi care căutau corespondenţi. Printre ei se află şi o fetiţă din Alaska, Heather Falls, al cărei nume îi place. Cool îi trimite o ilustrată. Heather îi răspunde, iar scrisoarea ei îl uimeşte. E o descriere încântătoare a fermei de oi a tatălui ei şi a aurorelor boreale. Heather are treisprezece ani şi pune în scrisoare o fotografie de-a ei. Nu este frumoasă, dar pare un copil deştept şi bun la suflet. Atunci judecătorul caută prin nişte albume vechi şi găseşte o imagine a lui, făcută la cincisprezece ani, pe când era la pescuit, cu un păstrăv în mână. I-o trimite fetei, povestindu-i despre puşca primită de Crăciun, despre căţeaua care fătase şi despre puişorii acesteia. De asemenea îi descrie spectacolul unui circ venit în orăşel. Lui Cool i se pare amuzant să-şi imagineze că este din nou copil şi că are o iubită în Alaska. Când fata îi scrie că s-a îndrăgostit de un băiat pe care îl cunoscuse, venerabilul judecător simte un junghi în inimă. Devenise gelos ! Rămân însă prieteni, iar el îi scrie mai târziu că se pregăteşte să intre la facultatea de drept, iar Heather îi trimite o pepită de aur, să-i aducă noroc.
Cei doi fii ai judecătorului şi nevestele lor îl spionează permanent pe judecător, îi citesc corespondenţa. iar el îi aude cum sporovăiesc noaptea, întrebându-se ce este de făcut cu el.
Indiferent de vârstă, culoare a pielii ori preocupări, personajele lui Capote sunt nişte copii care acţionează din perspectiva unor valori morale fragile. Truman Capote însuşi nu s-a maturizat nici până în momentul morţii. Poate că asta îl ajuta să scrie atât de frumos. Cu sânge rece l-a zguduit însă puternic şi l-a făcut să schimbe propria inocenţă cu o subtilă cruzime a observaţiei care este numai a lui.
duminică, 19 februarie 2012
RADU ALDULESCU pe TRINITAS TV
Aseară un prieten din Bucureşti, prozator şi ziarist, m-a anunţat că Radu Aldulescu vorbeşte pe postul tv TRINITAS şi că m-a pomenit şi pe mine.
Am dat repede pe TRINITAS şi l-am văzut pe cunoscutul romancier vorbind în stilul său caracteristic, cu idei pline, expresiv formulate, despre credinţă şi ispite, biografie şi ficţiune, singurătate şi arta de a scrie un roman.
Radu Aldulescu este scriitor şi când traversează strada ori bea un pahar cu apă. Profesionist al scrisului, el are un adevărat cult pentru literatură şi lucrează după o strategie bine pusă la punct. Prin cărţile sale, Radu Aldulescu dă prestigiu statutului de romancier, cum au făcut odinioară Preda ori Eugen Barbu.
Am subliniat şi cu alt prilej că el este cel care a revitalizat romanul românesc, anemiat de un textualism promovat excesiv. ( În contextul de dinaintea apariţiei Sonatei..., chiar şi un scriitor de calibrul lui Cristian Teodorescu ajunsese să fie marginalizat, pe motiv că este...prea tradiţional ! ) Ceea ce scrie Aldulescu este viu şi convingător. Cărţile sale se comportă asemenea unor făpturi care scormonesc neobosite în mintea cititorului. Un comentator spunea că atunci când Gogol dă cu bidineaua, vopseaua nu se mai şterge. Un impact comparabil au asupra noastră cele mai reuşite creaţii aldulesciene. Ştiind bine ceea ce spune, Radu Aldulescu este şi credibil, în sensul în care vorbea Preda despre autorii pe care îi admira.
Am susţinut totdeauna că este meritul unor importanţi critici din noile generaţii ( Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu ) de a-l fi pus în valoare pe Radu Aldulescu aşa cum se cuvine. Acum autorul Îngerului încălecat este un scriitor a cărui mare valoare este recunoscută, spre bucuria noastră, atât de publicul larg, cât şi de specialişti.
P.S. Felicit canalul de televiziune TRINITAS, care arată că are, într-adevăr, o misiune spirituală de dus la capăt.
Poetul Valentin Emil Muşat mi-a scris, pe mail, un text absolut tulburător despre Radu Aldulescu :
Am dat repede pe TRINITAS şi l-am văzut pe cunoscutul romancier vorbind în stilul său caracteristic, cu idei pline, expresiv formulate, despre credinţă şi ispite, biografie şi ficţiune, singurătate şi arta de a scrie un roman.
Radu Aldulescu este scriitor şi când traversează strada ori bea un pahar cu apă. Profesionist al scrisului, el are un adevărat cult pentru literatură şi lucrează după o strategie bine pusă la punct. Prin cărţile sale, Radu Aldulescu dă prestigiu statutului de romancier, cum au făcut odinioară Preda ori Eugen Barbu.
Am subliniat şi cu alt prilej că el este cel care a revitalizat romanul românesc, anemiat de un textualism promovat excesiv. ( În contextul de dinaintea apariţiei Sonatei..., chiar şi un scriitor de calibrul lui Cristian Teodorescu ajunsese să fie marginalizat, pe motiv că este...prea tradiţional ! ) Ceea ce scrie Aldulescu este viu şi convingător. Cărţile sale se comportă asemenea unor făpturi care scormonesc neobosite în mintea cititorului. Un comentator spunea că atunci când Gogol dă cu bidineaua, vopseaua nu se mai şterge. Un impact comparabil au asupra noastră cele mai reuşite creaţii aldulesciene. Ştiind bine ceea ce spune, Radu Aldulescu este şi credibil, în sensul în care vorbea Preda despre autorii pe care îi admira.
Am susţinut totdeauna că este meritul unor importanţi critici din noile generaţii ( Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu ) de a-l fi pus în valoare pe Radu Aldulescu aşa cum se cuvine. Acum autorul Îngerului încălecat este un scriitor a cărui mare valoare este recunoscută, spre bucuria noastră, atât de publicul larg, cât şi de specialişti.
P.S. Felicit canalul de televiziune TRINITAS, care arată că are, într-adevăr, o misiune spirituală de dus la capăt.
Poetul Valentin Emil Muşat mi-a scris, pe mail, un text absolut tulburător despre Radu Aldulescu :
Duminică seara l-am văzut pe Radu Aldulescu la "Trinitas". Fascinant în firescul său, atât de natural şi omenesc, fără nicio sforţare , un monah al marii literaturi. Am sentimentul că măreţia lui vine dintr-o mare sigurătate sau din însoţirea cu el însuşi. Nu cred că a resurecţionat povestirea... a continuat-o în forţa ei constructivă şi i-a dat adâncime prin situarea ei în firesc şi inteligibil ca ispite ale simbolicului. Omul asta are ceva brâncuşian în el. Câtă diferenţă între el şi ceilalţi(din generaţie,dacă aşa ceva există)...E, fără îndoială, un patriarh.
sâmbătă, 18 februarie 2012
Nu fac politică !
Un cetăţean m-a oprit astăzi şi s-a interesat dacă am de gând să înfiinţez, în localitate, o filială a Partidului Poporului. Amuzat, l-am întrebat de unde i-a venit o idee atât de năstruşnică, iar el mi-a zis că nu ştiu cine a anunţat la OTV ( am omis să-l întreb în ce seară ! ) că un profesor din Gratia, cu peste n ani vechime în meserie, intenţionează să comită o asemenea eroică ispravă. Sunt mai mulţi dascăli în mica noastră comunitate, dar nu-l văd pe niciunul pornit să iniţieze o renaştere locală. Mă întreb de ce oare n-a fost dat şi numele ambiţiosului fondator. Precizez, pentru cei care mă cunosc, că politica mă scârbeşte profund şi nu sunt implicat în nicio acţiune de acest fel. Cu ani în urmă, la alegeri, pe listele unui partid de stânga apăruse un nume identic cu al meu, fără să se adauge iniţiala tatălui, un element de dezambiguizare care ar fi arătat că nu este vorba de mine. Dacă este o farsă pusă la cale de cei care încearcă, de mai mulţi ani, să mă pună în conflict cu primarul, îi rog pe respectivii să se potolească. Totul are o măsură, ca şi o răsplată finală. Aici, pe pământ.
miercuri, 15 februarie 2012
O întrebare
Vreau să aflu părerea prietenilor mei într-o problemă.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.
P. S. Am terminat şi naraţiunea despre Dacia.
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii, pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.
Este evident că un prozator nu trebuie să se lege afectiv de modelele reale ale personajelor sale. E ideal să nu le privească nici cu ură, nici cu dragoste.
Dar un poet ?
E obligatoriu ca el să fie îndrăgostit de femeia căreia îi dedică un poem ?
Eu cred că nu. Esteticul nu are treabă cu afectele. Sentimentele rămân apanajul cititorilor şi variază, în calitate şi intensitate, în funcţie de cultura şi de firea fiecăruia dintre ei.
Dar e posibil să mă înşel.
P. S. Am terminat şi naraţiunea despre Dacia.
Pentru romanul la care încep acum să lucrez am nevoie de întâmplări adevărate şi de modele pentru personajele mele. De aceea le-aş fi recunoscător prietenilor care mă citesc, dacă mi-ar trimite relatări ale unor momente din viaţa lor ori chiar autobiografii, pe adresa serban_tomsa@yahoo.com, în condiţiile în care evenimentele relatate se leagă de următoarele teme :
- lumi acunse, misterioase ;
- accidente care au modificat destinul protagoniştilor ;
- scene cu demoni ;
- fapte din existenţa călugărilor ( în orice caz, nu porcării ; vreau ca întâmplările să ilustreze relaţia sfinţiilor lor cu Dumnezeu ) ;
- jocuri periculoase, cu finaluri neaşteptate.
Mulţumesc.
marți, 14 februarie 2012
Lanţuri invizibile
N-am suportat niciodată să văd o fiinţă vie în lanţuri.
Şi nu sunt deloc încântat că-l văd în situaţia asta pe arogantul Decebal Traian Remeş.
Câinii mei n-au fost niciodată legaţi şi, deşi sunt foarte vigilenţi, n-au muşcat pe nimeni până acum. Nici în curte, nici pe stradă. Latră şi mă anunţă că a venit cineva.
Când i se pun cătuşele, un om îşi pierde dintr-o dată toată obrăznicia. Dar rămâne şi fără demnitate, începând să miroasă a şobolan prins în cursă. E o umilinţă greu de îndurat.
Cândva, un profesor a trimis doi elevi, mai neduşi la biserică, după un altul care lipsea. Era prietenul lor. Ne-am crucit când am văzut în ce mod îl aduceau de acasă cei doi golănaşi pe chiulangiu. Îi legaseră mâinile la spate cu o sârmă, iar ei îl încadrau cu bicicletele, ca şi cum ar fi fost pe nişte cai şi capturaseră un dezertor. Fiecare dintre gardienii improvizaţi avea o mână pe coarnele vehiculului, iar cu cealaltă îl ţinea de ureche pe prizonier. Unul din dreapta, altul din stânga. Culmea e că în loc să fie revoltat de tratamentul la care îl supuseseră amicii săi, bietul copil era spăşit şi mergea cu capul în pământ !
Adevărul este că suntem prinşi într-o reţea de lanţuri nevăzute ( precum Ares în patul Venerei ! ), care fac din noi nişte robi. O slujbă sigură te face să înghiţi zeci de ani dejecţiile şefului. O casă frumoasă la care nu poţi să renunţi te transformă într-o potaie legată la cuşca sa. Un salariu de mizerie îţi ia posibilitatea de a schimba ceva în viaţa ta : o locuinţă nouă, o bibliotecă înzestrată cu volume rare, un drum în Egipt, întâlniri cu prietenii. În sfârşit, mii de obligaţii şi îndatoriri de care trebuie să ţii seama, dacă eşti un părinte şi un cetăţean responsabil, îţi deturnează cu totul existenţa.
Un om nu poate fi liber din moment ce este dominat de instinctul posesiei şi doreşte să întreţină o familie.
Mă îndoiesc şi de faptul că un cerşetor este cu adevărat eliberat de orice povară constrângătoare.
Dar un îndrăgostit ?
Cred că în 90% dintre cazuri, iubirea este şi ea o formă de posesie. Altfel nu se explică de ce un tânăr poate fi gelos pe amanta sa, o bătrână care l-a "tradus" cu un alt bărbat, şi pe care, în realitate, nu o iubeşte. S-a obişnuit să fie numai a lui !
În mod ciudat, Marx şi Engels suţineau comunizarea femeii, arătând că aceasta n-a avut niciodată un singur stăpân : " Ni s-a reproşat că vrem să comunizăm femeia. Dar ea a fost dintotdeauna a tuturor ! " ( Manifestul Partidului Comunist ) La fel se poate pune problema şi în cazul bărbaţilor. Moravurile comunei primitive se dovedesc nesperat de moderne ! Plecat dintr-o Italie în care puteai să iei o măciucă în cap numai dacă te uitai mai atent după o femeie, Casanova a rămas şocat când a ajuns în Franţa secolului al XVIII-lea. Acolo fiecare bărbat cu dare de mână avea doi-trei copii făcuţi cu o altă doamnă căsătoriă şi ea. Soţul acesteia ştia toată tărăşenia şi avea şi el odrasle în alt cuib. Cu binecuvântarea soţiei, evident. Părinţii naturali aveau grijă de urmaşii lor, cu complicitatea celor în grădina cărora îi concepuseră. Ambii membri ai familiilor de vază aveau progenituri cu prietenii lor şi toată lumea era la curent cu evenimentele. Nimeni nu se supăra şi nu făcea pe puritanul. Se culcau unii cu alţii în devălmăşie şi erau fericiţi ! Să însemne asta civilizaţie şi un dram de libertate ?
După părerea mea, adevărata iubire are un rol eliberator.
Şi, pentru unii, creator.
Dar asta e o altă poveste.
P.S. Misteriosul meu prieten Scorchfield mi-a trimis un comentariu interesant :
Cineva privește un tablou, se întoarce către auditor și spune:
„Nu pricep nimic, habar n-am ce reprezintă!”
Auditorul răspunde: „Nu ești liber!”
Cineva reia tema și explică amănunțit ceea ce simte când vede tabloul.
Auditorul răspunde: „Ești liber!”
Pictorul explică și el, dar altfel și cu totul diferit, față de cel care tocmai explicase.
Auditorul către pictor: „Ești liber!”
Celălalt revine și spune că l-a înțeles numai pe pictor.
Atunci auditorul îi spune: „Ești liber!” și toți se întorc către cel care a dat prima explicație spunând: „Tu nu mai ești liber!
Şi nu sunt deloc încântat că-l văd în situaţia asta pe arogantul Decebal Traian Remeş.
Câinii mei n-au fost niciodată legaţi şi, deşi sunt foarte vigilenţi, n-au muşcat pe nimeni până acum. Nici în curte, nici pe stradă. Latră şi mă anunţă că a venit cineva.
Când i se pun cătuşele, un om îşi pierde dintr-o dată toată obrăznicia. Dar rămâne şi fără demnitate, începând să miroasă a şobolan prins în cursă. E o umilinţă greu de îndurat.
Cândva, un profesor a trimis doi elevi, mai neduşi la biserică, după un altul care lipsea. Era prietenul lor. Ne-am crucit când am văzut în ce mod îl aduceau de acasă cei doi golănaşi pe chiulangiu. Îi legaseră mâinile la spate cu o sârmă, iar ei îl încadrau cu bicicletele, ca şi cum ar fi fost pe nişte cai şi capturaseră un dezertor. Fiecare dintre gardienii improvizaţi avea o mână pe coarnele vehiculului, iar cu cealaltă îl ţinea de ureche pe prizonier. Unul din dreapta, altul din stânga. Culmea e că în loc să fie revoltat de tratamentul la care îl supuseseră amicii săi, bietul copil era spăşit şi mergea cu capul în pământ !
Adevărul este că suntem prinşi într-o reţea de lanţuri nevăzute ( precum Ares în patul Venerei ! ), care fac din noi nişte robi. O slujbă sigură te face să înghiţi zeci de ani dejecţiile şefului. O casă frumoasă la care nu poţi să renunţi te transformă într-o potaie legată la cuşca sa. Un salariu de mizerie îţi ia posibilitatea de a schimba ceva în viaţa ta : o locuinţă nouă, o bibliotecă înzestrată cu volume rare, un drum în Egipt, întâlniri cu prietenii. În sfârşit, mii de obligaţii şi îndatoriri de care trebuie să ţii seama, dacă eşti un părinte şi un cetăţean responsabil, îţi deturnează cu totul existenţa.
Un om nu poate fi liber din moment ce este dominat de instinctul posesiei şi doreşte să întreţină o familie.
Mă îndoiesc şi de faptul că un cerşetor este cu adevărat eliberat de orice povară constrângătoare.
Dar un îndrăgostit ?
Cred că în 90% dintre cazuri, iubirea este şi ea o formă de posesie. Altfel nu se explică de ce un tânăr poate fi gelos pe amanta sa, o bătrână care l-a "tradus" cu un alt bărbat, şi pe care, în realitate, nu o iubeşte. S-a obişnuit să fie numai a lui !
În mod ciudat, Marx şi Engels suţineau comunizarea femeii, arătând că aceasta n-a avut niciodată un singur stăpân : " Ni s-a reproşat că vrem să comunizăm femeia. Dar ea a fost dintotdeauna a tuturor ! " ( Manifestul Partidului Comunist ) La fel se poate pune problema şi în cazul bărbaţilor. Moravurile comunei primitive se dovedesc nesperat de moderne ! Plecat dintr-o Italie în care puteai să iei o măciucă în cap numai dacă te uitai mai atent după o femeie, Casanova a rămas şocat când a ajuns în Franţa secolului al XVIII-lea. Acolo fiecare bărbat cu dare de mână avea doi-trei copii făcuţi cu o altă doamnă căsătoriă şi ea. Soţul acesteia ştia toată tărăşenia şi avea şi el odrasle în alt cuib. Cu binecuvântarea soţiei, evident. Părinţii naturali aveau grijă de urmaşii lor, cu complicitatea celor în grădina cărora îi concepuseră. Ambii membri ai familiilor de vază aveau progenituri cu prietenii lor şi toată lumea era la curent cu evenimentele. Nimeni nu se supăra şi nu făcea pe puritanul. Se culcau unii cu alţii în devălmăşie şi erau fericiţi ! Să însemne asta civilizaţie şi un dram de libertate ?
După părerea mea, adevărata iubire are un rol eliberator.
Şi, pentru unii, creator.
Dar asta e o altă poveste.
P.S. Misteriosul meu prieten Scorchfield mi-a trimis un comentariu interesant :
Cineva privește un tablou, se întoarce către auditor și spune:
„Nu pricep nimic, habar n-am ce reprezintă!”
Auditorul răspunde: „Nu ești liber!”
Cineva reia tema și explică amănunțit ceea ce simte când vede tabloul.
Auditorul răspunde: „Ești liber!”
Pictorul explică și el, dar altfel și cu totul diferit, față de cel care tocmai explicase.
Auditorul către pictor: „Ești liber!”
Celălalt revine și spune că l-a înțeles numai pe pictor.
Atunci auditorul îi spune: „Ești liber!” și toți se întorc către cel care a dat prima explicație spunând: „Tu nu mai ești liber!
Proverbe aduse la zi
* Cine se scoală de dimineaţă s-a culcat devreme.
* Dacă te bagi în tărâţe, porcii te vor reclama la Protecţia Consumatorului !
* Spune-mi cu cine te prefaci că eşti prieten, ca să-ţi zic ce urmăreşti !
* Mâna care te hrăneşte e principalul tău fel de mâncare.
* Bine faci că nu aştepţi recunoştinţa amatorilor de chilipiruri, fiindcă ei te-ar scoate şi dator !
* Cine lucreaza si tace, mai multa treaba face, dar pe urmă... zace !
* Femeia te înalţă şi... de-acolo îţi dă drumul !
* Nu lăsa pe mâine ce poţi fura azi !
* Bate fierul cât e tare, că pe urmă ţi se-nmoaie !
* Prietenul la nevoie îţi cere ajutorul !
* Dacă te bagi în tărâţe, porcii te vor reclama la Protecţia Consumatorului !
* Spune-mi cu cine te prefaci că eşti prieten, ca să-ţi zic ce urmăreşti !
* Mâna care te hrăneşte e principalul tău fel de mâncare.
* Bine faci că nu aştepţi recunoştinţa amatorilor de chilipiruri, fiindcă ei te-ar scoate şi dator !
* Cine lucreaza si tace, mai multa treaba face, dar pe urmă... zace !
* Femeia te înalţă şi... de-acolo îţi dă drumul !
* Nu lăsa pe mâine ce poţi fura azi !
* Bate fierul cât e tare, că pe urmă ţi se-nmoaie !
* Prietenul la nevoie îţi cere ajutorul !
duminică, 12 februarie 2012
Lupii şi vocile
Dumnezeu a făcut lumea prin cuvânt.
Am trăit, milenii în şir, într-o civilizaţie a cuvântului sacru. Acum ne cocoşăm sub greutatea palavrelor profane.
Lumea în care trăim este şi muzicală, plină de sunete, zgomote şi voci, care se leagă uneori în cântece ale vieţii şi ale morţii.
Copil fiind, ascultam cu interes pisele de teatru care erau difuzate la radio. Înainte de a-i vedea, i-am ascultat pe marii actori ai momentului. Fiecare voce îmi sugera o fire şi o înfăţişare. Peste ani, când am zărit chipurile artiştilor, n-am fost nici surprins, nici dezamăgit.
Îmi plăcea cum interpreta Radu Beligan. Eram încântat de infinitele nuanţe şi modulaţii pe care le aveau glasurile lui Ion Caramitru şi Ştefan Iordache. De altfel, Pino este este cel mai mare recitator român care a urcat vreodată pe o scenă. Pentru el făcusem o fixaţie. Mi se părea că trebuie să fie, după cum rostea propoziţiile, cel mai frumos şi mai puternic bărbat care exista pe planetă!
Scriitorii nu sunt făcuţi să vorbească. Mircea Cărtărescu spunea că Marin Sorescu " nu vorbea, bâiguia".
În cazul lui Nichita nu se pune problema exprimării orale. El rostea fragmente din Marele Poem pe care l-a trăit continuu, până a închis ochii.
Nu mă omoram după inflexiunile înecate ale lui Sadoveanu, iar prin 1978, când am mers cu colegii de facultate la Mărţişor, pentru a citi scurte comunicări ştiinţifice, am ascultat o bandă de magnetofon pe care fusese înregistrat Arghezi şi m-am speriat. M-am consolat uitându-mă la Mitzura, care era încă tânără şi frumoasă.
Ştiu că noi nu ne auzim cum trebuie pe noi înşine. Nu m-am înregistrat din tinereţe, când aveam impresii contradictorii : cuvântam prea gros ori prea şters.
Am mulţi prieteni literari pe care nu i-am văzut până acum la faţă. Unora le ştiu doar vocile, fiindcă vorbim uneori la telefon. Prozatorii, indiferent de vârstă, par personaje ruseşti, cuvântând blând, cu răbdare, dintre nămeţi siberieni. Unul dintre ei îmi aduce aminte de însuşi Lev Tolstoi. Verbele poeţilor au tuşeuri înăbuşite de tutun şi umflate de umor. Câte unul are cuvântul înţepător şi cinic. Toţi au o vorbire de o eleganţă specifică. Femeile sunt, fără excepţie, melodioase, cristaline, asigurându-mă că sunt veşnic tinere. Poate că dintre toate urmele pe care le lăsăm în viaţă, vorbele aruncate asupra lumii nu-şi schimbă, în timp, amprenta fonică.
Probabil că ne reprezintă fiecare mişcare, gest ori semn făcut în cursul vieţii.
Când aveam depresie şi discutam la telefon cu medicii ori prietenii, însăilam în neştire, pe o agendă, figuri geometrice complicate şi suprapuse. Odată am mâzgălit, neatent, o scrisoare la care ţineam foarte mult, fiindcă era printre puţinele primite de la un poet care a scris prima cronică la Biblioteca lui Noe. O păstrez, oricum, şi aşa.
În cursul unei întâlniri cu o delegaţie de scriitori români, Stalin a desenat tot timpul pe o coală pusă anume pe biroul său. La sfârşitul întrevederii, un autor cu mai mult tupeu ( Victor Eftimiu sau Titus Popovici, nu mai ţin minte, în orice caz, un ins cu foarte mult trupeu ) s-a apropiat de Conducător şi i-a cerut, drept suvenir, hârtia cu pricina. Zâmbind pe sub mustaţă, Iosif Visarionovici i-a întins-o fără să comenteze. Ce credeţi că schiţase el, în timp ce discuta cu musafirii ? Capete de lupi stilizate !
Mă întreb ce-ar fi putut creiona Churchill pe o terfeloagă ?
Să nu uităm că Europa răsăriteană a fost împărţită de cei doi, în toiul unui chef, pe un şerveţel care urma să fie folosit la ştersul mâinilor. Se ştie că englezul a fost răsplătit cu un Nobel pentru literatură. Iată şi motivaţia Juriului Nobel : "pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane." Iată un orator răsplătit pentru merite literare ! Păi, nu e viaţa asta o tristă comedie ?
P.S. 1. Văd că tot oamenii săraci sar în ajutorul sinistraţilor ! Se pare că românul cu bani mulţi sau ajuns într-o funcţie înaltă îşi pierde omenia. Dimensiunea morală a omului miorotic se manifestă la suprafaţă şi este perisabilă. Dar oameni adevăraţi vor exista mereu.
2. Uite că Igaş a avut dreptate ! Şi cât l-a mai înjurat presa din România !
Am trăit, milenii în şir, într-o civilizaţie a cuvântului sacru. Acum ne cocoşăm sub greutatea palavrelor profane.
Lumea în care trăim este şi muzicală, plină de sunete, zgomote şi voci, care se leagă uneori în cântece ale vieţii şi ale morţii.
Copil fiind, ascultam cu interes pisele de teatru care erau difuzate la radio. Înainte de a-i vedea, i-am ascultat pe marii actori ai momentului. Fiecare voce îmi sugera o fire şi o înfăţişare. Peste ani, când am zărit chipurile artiştilor, n-am fost nici surprins, nici dezamăgit.
Îmi plăcea cum interpreta Radu Beligan. Eram încântat de infinitele nuanţe şi modulaţii pe care le aveau glasurile lui Ion Caramitru şi Ştefan Iordache. De altfel, Pino este este cel mai mare recitator român care a urcat vreodată pe o scenă. Pentru el făcusem o fixaţie. Mi se părea că trebuie să fie, după cum rostea propoziţiile, cel mai frumos şi mai puternic bărbat care exista pe planetă!
Scriitorii nu sunt făcuţi să vorbească. Mircea Cărtărescu spunea că Marin Sorescu " nu vorbea, bâiguia".
În cazul lui Nichita nu se pune problema exprimării orale. El rostea fragmente din Marele Poem pe care l-a trăit continuu, până a închis ochii.
Nu mă omoram după inflexiunile înecate ale lui Sadoveanu, iar prin 1978, când am mers cu colegii de facultate la Mărţişor, pentru a citi scurte comunicări ştiinţifice, am ascultat o bandă de magnetofon pe care fusese înregistrat Arghezi şi m-am speriat. M-am consolat uitându-mă la Mitzura, care era încă tânără şi frumoasă.
Ştiu că noi nu ne auzim cum trebuie pe noi înşine. Nu m-am înregistrat din tinereţe, când aveam impresii contradictorii : cuvântam prea gros ori prea şters.
Am mulţi prieteni literari pe care nu i-am văzut până acum la faţă. Unora le ştiu doar vocile, fiindcă vorbim uneori la telefon. Prozatorii, indiferent de vârstă, par personaje ruseşti, cuvântând blând, cu răbdare, dintre nămeţi siberieni. Unul dintre ei îmi aduce aminte de însuşi Lev Tolstoi. Verbele poeţilor au tuşeuri înăbuşite de tutun şi umflate de umor. Câte unul are cuvântul înţepător şi cinic. Toţi au o vorbire de o eleganţă specifică. Femeile sunt, fără excepţie, melodioase, cristaline, asigurându-mă că sunt veşnic tinere. Poate că dintre toate urmele pe care le lăsăm în viaţă, vorbele aruncate asupra lumii nu-şi schimbă, în timp, amprenta fonică.
Probabil că ne reprezintă fiecare mişcare, gest ori semn făcut în cursul vieţii.
Când aveam depresie şi discutam la telefon cu medicii ori prietenii, însăilam în neştire, pe o agendă, figuri geometrice complicate şi suprapuse. Odată am mâzgălit, neatent, o scrisoare la care ţineam foarte mult, fiindcă era printre puţinele primite de la un poet care a scris prima cronică la Biblioteca lui Noe. O păstrez, oricum, şi aşa.
În cursul unei întâlniri cu o delegaţie de scriitori români, Stalin a desenat tot timpul pe o coală pusă anume pe biroul său. La sfârşitul întrevederii, un autor cu mai mult tupeu ( Victor Eftimiu sau Titus Popovici, nu mai ţin minte, în orice caz, un ins cu foarte mult trupeu ) s-a apropiat de Conducător şi i-a cerut, drept suvenir, hârtia cu pricina. Zâmbind pe sub mustaţă, Iosif Visarionovici i-a întins-o fără să comenteze. Ce credeţi că schiţase el, în timp ce discuta cu musafirii ? Capete de lupi stilizate !
Mă întreb ce-ar fi putut creiona Churchill pe o terfeloagă ?
Să nu uităm că Europa răsăriteană a fost împărţită de cei doi, în toiul unui chef, pe un şerveţel care urma să fie folosit la ştersul mâinilor. Se ştie că englezul a fost răsplătit cu un Nobel pentru literatură. Iată şi motivaţia Juriului Nobel : "pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane." Iată un orator răsplătit pentru merite literare ! Păi, nu e viaţa asta o tristă comedie ?
P.S. 1. Văd că tot oamenii săraci sar în ajutorul sinistraţilor ! Se pare că românul cu bani mulţi sau ajuns într-o funcţie înaltă îşi pierde omenia. Dimensiunea morală a omului miorotic se manifestă la suprafaţă şi este perisabilă. Dar oameni adevăraţi vor exista mereu.
2. Uite că Igaş a avut dreptate ! Şi cât l-a mai înjurat presa din România !
sâmbătă, 11 februarie 2012
Joc de creion
tu eşti un strop de ciocolată
pe drumul aşternut cu vată
ai degete şi haine dulci
ce te îmbie să te culci
cu o saltea din sfârcuri şi afine
un pat e-ndrăgostit de tine
şi-în debara o cizmă aruncată
ştia că ai pe undeva o pată
nu ştiu unde te duci când o să vii
visez că pe zăpadă o să-mi scrii
c-un ţurţure de gheaţă ca un dinte
să mă gândesc mai des la cele sfinte !
pe drumul aşternut cu vată
ai degete şi haine dulci
ce te îmbie să te culci
cu o saltea din sfârcuri şi afine
un pat e-ndrăgostit de tine
şi-în debara o cizmă aruncată
ştia că ai pe undeva o pată
nu ştiu unde te duci când o să vii
visez că pe zăpadă o să-mi scrii
c-un ţurţure de gheaţă ca un dinte
să mă gândesc mai des la cele sfinte !
vineri, 10 februarie 2012
Marcel Proust văzut de el însuşi
Principala mea mea trăsătură de caracter. - Nevoia de a fi iubit şi, mai exact, nevoia de a fi mângâiat şi răsfăţat mai curând nevoia de a fi admirat.
Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat. - Farmece feminine.
Calitatea pe care o prefer la o femeie. - Virtuţi bărbăteşti şi sinceritate în prietenie.
Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei. - Faptul că mă iubesc, dacă sunt făpturi îndeajuns de alese pentru ca iubirea lor să aibă un mare preţ.
Principalul meu defect. - Nu ştiu, nu pot "voi".
Îndeletnicirea mea preferată. - Să iubesc.
Fericirea pe care mi-o visez. - Mă tem că nu e îndeajuns de înaltă, nu îndrăznesc să o numesc şi mă tem că o voi nimici, numind-o.
Care ar fi fost pentru mine cea mai mare nenorocire. - Să nu le fi cunoscut pe mama şi pe bunica.
Cum aş vrea să fiu. - Aşa cum m-ar vrea oamenii pe care îi admir.
Locul unde aş vrea să trăiesc. - Cel unde anumite lucruri pe care le-aş vrea s-ar înfăptui ca prin minune şi unde iubirea ar fi totdeauna împărtăşită.
Culoarea mea preferată. - Frumuseţea nu stă în culori, ci în armonia lor.
Floarea care-mi place. - Floarea care-i place, iar apoi, toate celelalte.
Pasărea mea preferată. - Rândunica.
Prozatorii mei preferaţi. - Astăzi, Anatole France şi Pierre Loti.
Poeţii mei preferaţi. - Baudelaire şi Alfred de Vigny.
Eroii mei preferaţi din literatură. - Hamlet.
Eroinele mele preferate din literatură. - Bérénice.
Compozitorii mei preferaţi. - Beethoven, Wagner, Schumann.
Pictorii mei preferaţi. - Leonardo da Vinci, Rembrandt.
Eroii mei preferaţi din viaţa reală. - Domnul Darlu, domnul Boutroux.
Eroinele mele preferate din istorie. - Cleopatra.
Numele mele preferate. - Totdeauna prefer unul singur.
Ce urăsc cel mai mult. - Răul din mine.
Caracterele istorice pe care le dispreţuiesc cel mai mult. - Nu sunt îndeajuns de învăţat.
Fapta de arme pe care-o admir cel mai mult. - Voluntariatul meu.
Reforma pe care o preţuiesc cel mai mult. -
Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere. - Voinţa şi darul de a plăcea.
Cum aş vrea să mor. - Mai bun şi iubit.
Starea mea de spirit în clipa de faţă. - Plictisul de a mă fi gândit la mine pentru a răspunde la toate aceste întrebări.
Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă. - Cele pe care le înţeleg.
Deviza mea. - Mi-ar fi prea teamă să nu-mi poarte nenoroc.
Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat. - Farmece feminine.
Calitatea pe care o prefer la o femeie. - Virtuţi bărbăteşti şi sinceritate în prietenie.
Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei. - Faptul că mă iubesc, dacă sunt făpturi îndeajuns de alese pentru ca iubirea lor să aibă un mare preţ.
Principalul meu defect. - Nu ştiu, nu pot "voi".
Îndeletnicirea mea preferată. - Să iubesc.
Fericirea pe care mi-o visez. - Mă tem că nu e îndeajuns de înaltă, nu îndrăznesc să o numesc şi mă tem că o voi nimici, numind-o.
Care ar fi fost pentru mine cea mai mare nenorocire. - Să nu le fi cunoscut pe mama şi pe bunica.
Cum aş vrea să fiu. - Aşa cum m-ar vrea oamenii pe care îi admir.
Locul unde aş vrea să trăiesc. - Cel unde anumite lucruri pe care le-aş vrea s-ar înfăptui ca prin minune şi unde iubirea ar fi totdeauna împărtăşită.
Culoarea mea preferată. - Frumuseţea nu stă în culori, ci în armonia lor.
Floarea care-mi place. - Floarea care-i place, iar apoi, toate celelalte.
Pasărea mea preferată. - Rândunica.
Prozatorii mei preferaţi. - Astăzi, Anatole France şi Pierre Loti.
Poeţii mei preferaţi. - Baudelaire şi Alfred de Vigny.
Eroii mei preferaţi din literatură. - Hamlet.
Eroinele mele preferate din literatură. - Bérénice.
Compozitorii mei preferaţi. - Beethoven, Wagner, Schumann.
Pictorii mei preferaţi. - Leonardo da Vinci, Rembrandt.
Eroii mei preferaţi din viaţa reală. - Domnul Darlu, domnul Boutroux.
Eroinele mele preferate din istorie. - Cleopatra.
Numele mele preferate. - Totdeauna prefer unul singur.
Ce urăsc cel mai mult. - Răul din mine.
Caracterele istorice pe care le dispreţuiesc cel mai mult. - Nu sunt îndeajuns de învăţat.
Fapta de arme pe care-o admir cel mai mult. - Voluntariatul meu.
Reforma pe care o preţuiesc cel mai mult. -
Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere. - Voinţa şi darul de a plăcea.
Cum aş vrea să mor. - Mai bun şi iubit.
Starea mea de spirit în clipa de faţă. - Plictisul de a mă fi gândit la mine pentru a răspunde la toate aceste întrebări.
Greşelile care-mi inspiră cea mai mare indulgenţă. - Cele pe care le înţeleg.
Deviza mea. - Mi-ar fi prea teamă să nu-mi poarte nenoroc.
miercuri, 8 februarie 2012
Soarele roşu
Mă trezesc la şase dimineaţa, pentru a avea timp să ajung la şcoală. Îmi spun mereu că trebuie să merg încet şi să nu fiu stresat, dar de fiecare dată când pornesc, păşesc repede, de parcă aş pierde trenul. După zeci de ani de umblat cu bicicleta şi cu maşina, am uitat să mă deplasez pe jos într-un ritm sănătos.
E ger de crapă pietrele. În iarna lui 1954 a viscolit nouă zile şi nouă nopţi în şir, dar nu a fost un frig atât de pătrunzător. Luna s-a lăsat ameninţătoate pe acoperişurile caselor, ca un imens soare roşu, prevestitor de rele.
Încep să cred că noi, românii, nu stăpânim arta de a-i conduce pe ceilalţi. Aproape toţi cei care ocupă o funcţie de conducere, oricât de lipsită de importanţă, pierd contactul cu realitatea, se comportă ca nişte zbiri incompetenţi şi consideră că instituţia cu pricina este o moştenire de familie : taie şi spânzură după bunul lor plac. Dacă şi un director de grădiniţă începe să creadă, după doi-trei ani, că ocupă tronul Bourbonilor, ce să mai vorbim despre alţii ! Românii suferă de şefie acută. Adică principala problemă a unui manager este să ţină de scaun cât mai mult şi să-i elimine pe cei care îi periclitează poziţia. Ce mai contează competiţia, valoarea, rezultatele ? Nimic. Problema este că nu ştim să ne alegem liderii, iar de la un punct încolo nu mai avem nici pe cine să alegem. Ne plac prea mult clovnii, comedianţii şi farsele ieftine. Şi pentru prostie plătim cu viitorul generaţiei tinere.
Probabil că fără aducerea unei dinastii străine la conducerea României, nu s-ar fi putut edifica o ţară cât de cât modernă.
Măcar cu numele. Cu mintea suntem tot în Evul Mediu.
E ger de crapă pietrele. În iarna lui 1954 a viscolit nouă zile şi nouă nopţi în şir, dar nu a fost un frig atât de pătrunzător. Luna s-a lăsat ameninţătoate pe acoperişurile caselor, ca un imens soare roşu, prevestitor de rele.
Încep să cred că noi, românii, nu stăpânim arta de a-i conduce pe ceilalţi. Aproape toţi cei care ocupă o funcţie de conducere, oricât de lipsită de importanţă, pierd contactul cu realitatea, se comportă ca nişte zbiri incompetenţi şi consideră că instituţia cu pricina este o moştenire de familie : taie şi spânzură după bunul lor plac. Dacă şi un director de grădiniţă începe să creadă, după doi-trei ani, că ocupă tronul Bourbonilor, ce să mai vorbim despre alţii ! Românii suferă de şefie acută. Adică principala problemă a unui manager este să ţină de scaun cât mai mult şi să-i elimine pe cei care îi periclitează poziţia. Ce mai contează competiţia, valoarea, rezultatele ? Nimic. Problema este că nu ştim să ne alegem liderii, iar de la un punct încolo nu mai avem nici pe cine să alegem. Ne plac prea mult clovnii, comedianţii şi farsele ieftine. Şi pentru prostie plătim cu viitorul generaţiei tinere.
Probabil că fără aducerea unei dinastii străine la conducerea României, nu s-ar fi putut edifica o ţară cât de cât modernă.
Măcar cu numele. Cu mintea suntem tot în Evul Mediu.
duminică, 5 februarie 2012
Incultura noastră cea de toate zilele
Învăţământul românesc a fost distrus iremediabil, iar cultura se află azi într-o situaţie mai rea decât în timpul lui Ceauşescu, când oamenii cu carte erau respectaţi şi recompensaţi pentru munca lor. Cu cea mai mică sumă încasată pe o carte se putea cumpăra o Dacie ! În schimb, după Revoluţie au fost poeţi care au murit, la propriu, de foame. Aşa s-a întâmplat cu Cristian Şişman.
Ar merita să facem o discuţie specială, pe marginea prezenţei emisiunilor culturale în grila de programe a canalelor de televiziune. Exceptând TVR CULTURAL, care beneficiază de serviciile unor adevăraţi experţi în domeniu, celelalte televiziuni se comportă ca şi cum am trăi într-o ţară de troglodiţi. Nu i-am văzut de zeci de ani, pe sticlă, pe Emil Brumaru, Radu Aldulescu sau Constantin Ţoiu. Creatorii relativ tineri n-au apărut niciodată în în faţa telespectatorilor şi dacă n-ar exista Facebook-ul, nici n-am şti cum arată ! În schimb ni se vâră pe gât Ogică, Bianca lui Bote, Adelina şi alte produse cu termen de valabilitate foarte scurt. Totuşi, unele posturi promovează nişte show-uri care conţin simulacre de cultură. (Aici ar fi de discutat cât de instruiţi trebuie să fie gazetarii şi realizatorii tv. ) Tot torturând telecomanda pentru a căuta ceva mai de Doamne ajută, am dat într-o seară peste o ciulama făcută de un om în legătură cu care mă abţin să-mi dau cu părerea. De obicei, când îl văd, mi se face rău şi trec repede în altă curte. De data asta am rămas numai fiindcă întrebarea pusă concurentului era interesantă : Cine a scris romanul Cartea Milionarului ?
Variantele de răspuns erau :
a. Ştefan Bănulescu
b. Andrei Pleşu
c. Lucian Blaga
d. Radu Cosaşu
Iată şi raţionamentul celui care a răspuns, după ce mărturisise că auzise de carte, dar nu o citise : " Blaga pică din start... era poet... n-avea treabă cu chestii d-astea..."
" Sigur ? "a întrebat încruntat, dar, nu se ştie de ce, foarte mulţumit de sine, amfitrionul emisiunii.
" Sigur ", a răspuns nesigur omul care câştigase până atunci o sumă frumoasă de bani. " La fel Andrei Pleşu...El e prea filozof... Nu e preocupat de chestii d-astea băneşti...Fiindcă bănuiesc că romanul e comercial şi vorbeşte despre afaceri şi succes... Îl scoatem şi pe Pleşu..."
Până la urmă, bărbatul a renunţat să meargă mai departe, dar a optat, în afara concursului, pentru Cosaşu, căci Bănulescu nu-i " spunea nimic" !
Când s-a dat răspunsul corect, gazda a strigat : " Bănulescu, de la... " şi şi-a frecat degetele mâinii drepte, ca şi cum ar fi numărat nişte bani .
Doamne-Dumnezeule ! Cartea Milionarului era considerată un volum de doi lei, despre succes şi îmbogăţiţi ! Iar numele lui Bănulescu nu le spunea nimic ! Şi băieţii ăia erau trecuţi prin şcoli şi participau la o emisiune de aşa-zisă cultură !
Reamintesc că Ştefan Bănulescu a intrat în manuale după prima carte de nuvele, Iarna bărbaţilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Cine l-a scos de acolo ? De ce ? Cartea Milionarului, din care autorul a publicat numai primul volum, din patru, câte fuseseră proiectate, este o operă-unicat, poate cea mai valoroasă din literatura română. Multe personalităţi, printre care şi Eugène Ionesco şi Constantin Ţoiu, au considerat că prozatorul român ar merita cu prisosinţă un Nobel. Dar a murit sărac şi anonim, într-o ţară în care politicienii, ignoranţi şi aroganţi, consideră că nu au nevoie de valori.
P.S.1. Dacă veţi tasta pe Google ştefan băn..., vă va apărea imediat Şefan Bănică jr. ! Cântăreţii încă n-au fost marginalizaţi precum alţi artişti !
3. Se anunţă viscol şi e posibil să rămân fără curent electric şi fără net. Cu alte vorbe, voi lipsi mai mult timp de aici. :)
Ar merita să facem o discuţie specială, pe marginea prezenţei emisiunilor culturale în grila de programe a canalelor de televiziune. Exceptând TVR CULTURAL, care beneficiază de serviciile unor adevăraţi experţi în domeniu, celelalte televiziuni se comportă ca şi cum am trăi într-o ţară de troglodiţi. Nu i-am văzut de zeci de ani, pe sticlă, pe Emil Brumaru, Radu Aldulescu sau Constantin Ţoiu. Creatorii relativ tineri n-au apărut niciodată în în faţa telespectatorilor şi dacă n-ar exista Facebook-ul, nici n-am şti cum arată ! În schimb ni se vâră pe gât Ogică, Bianca lui Bote, Adelina şi alte produse cu termen de valabilitate foarte scurt. Totuşi, unele posturi promovează nişte show-uri care conţin simulacre de cultură. (Aici ar fi de discutat cât de instruiţi trebuie să fie gazetarii şi realizatorii tv. ) Tot torturând telecomanda pentru a căuta ceva mai de Doamne ajută, am dat într-o seară peste o ciulama făcută de un om în legătură cu care mă abţin să-mi dau cu părerea. De obicei, când îl văd, mi se face rău şi trec repede în altă curte. De data asta am rămas numai fiindcă întrebarea pusă concurentului era interesantă : Cine a scris romanul Cartea Milionarului ?
Variantele de răspuns erau :
a. Ştefan Bănulescu
b. Andrei Pleşu
c. Lucian Blaga
d. Radu Cosaşu
Iată şi raţionamentul celui care a răspuns, după ce mărturisise că auzise de carte, dar nu o citise : " Blaga pică din start... era poet... n-avea treabă cu chestii d-astea..."
" Sigur ? "a întrebat încruntat, dar, nu se ştie de ce, foarte mulţumit de sine, amfitrionul emisiunii.
" Sigur ", a răspuns nesigur omul care câştigase până atunci o sumă frumoasă de bani. " La fel Andrei Pleşu...El e prea filozof... Nu e preocupat de chestii d-astea băneşti...Fiindcă bănuiesc că romanul e comercial şi vorbeşte despre afaceri şi succes... Îl scoatem şi pe Pleşu..."
Până la urmă, bărbatul a renunţat să meargă mai departe, dar a optat, în afara concursului, pentru Cosaşu, căci Bănulescu nu-i " spunea nimic" !
Când s-a dat răspunsul corect, gazda a strigat : " Bănulescu, de la... " şi şi-a frecat degetele mâinii drepte, ca şi cum ar fi numărat nişte bani .
Doamne-Dumnezeule ! Cartea Milionarului era considerată un volum de doi lei, despre succes şi îmbogăţiţi ! Iar numele lui Bănulescu nu le spunea nimic ! Şi băieţii ăia erau trecuţi prin şcoli şi participau la o emisiune de aşa-zisă cultură !
Reamintesc că Ştefan Bănulescu a intrat în manuale după prima carte de nuvele, Iarna bărbaţilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Cine l-a scos de acolo ? De ce ? Cartea Milionarului, din care autorul a publicat numai primul volum, din patru, câte fuseseră proiectate, este o operă-unicat, poate cea mai valoroasă din literatura română. Multe personalităţi, printre care şi Eugène Ionesco şi Constantin Ţoiu, au considerat că prozatorul român ar merita cu prisosinţă un Nobel. Dar a murit sărac şi anonim, într-o ţară în care politicienii, ignoranţi şi aroganţi, consideră că nu au nevoie de valori.
P.S.1. Dacă veţi tasta pe Google ştefan băn..., vă va apărea imediat Şefan Bănică jr. ! Cântăreţii încă n-au fost marginalizaţi precum alţi artişti !
3. Se anunţă viscol şi e posibil să rămân fără curent electric şi fără net. Cu alte vorbe, voi lipsi mai mult timp de aici. :)
vineri, 3 februarie 2012
Romanul poliţist între artă şi producţie de serie
În nr.2, din 17 iabuarie 2012, al revistei România literară, Nicolae Manolescu trece în revistă principalele tipuri de romane poliţiste. Din punctul meu de vedere este o temă interesantă, fiindcă apreciez romanul poliţist ca pe o formă de literatură validă.
1. Prima formulă a fost inaugurată de americanul Edgar Poe şi a avut două momente de vârf, prin Conan Doyle - Sherlock Holmes şi Agatha Christie - Hercule Poirot. Aceste naraţiuni, explică Nicolae Manolescu, se bazează pe o logică detectivistă infailibilă şi au fost contestate vehement de Camil Petrescu, care considera că viaţa oferă mai multe posibilităţi decât cele propuse de policier-ul clasic. Intriga este o şaradă, un rebus, iar eroul principal excelează prin inteligenţă şi spirit de observaţie. Este aristocrat, nu foloseşte arme de foc, e detaşat moral de poveste şi nu pretinde bani pentru prestaţiile sale. Ancheta se finalizează invariabil cu un discurs rechizitoriu alcătuir după reguli retorice.
2. A doua modalitate de a scrie romane poliţiste aparţine lui Dashiell Hammett, care l-a creat pe Sam Spade. Personajul este detectiv particular ori reprezintă o agenţie, e tânăr, solid, puternic, dur, bun ţintaş, are succes la femei şi nu se dă în lături de la confruntări în care foloseşte pumnul. E tipul americanului mijlocaş şi democrat.
3. În sfârşit, ultima reţetă de o realiza o fabulă poliţistă este cea a lui Georges Simenon, părintele comisarului Maigret. Acesta din urmă este poliţist de profesie şi caută să cunoacă mai întâi persoanele şi locurile unde se derulează întâmplările. Aşadar la Simenon, intriga trece pe planul doi, iar accentul se pune pe psihologia personajelor şi pe atmosferă. De aceea, este de părere Nicolae Manolescu, creaţiile lui Simenon vor rezista mai mult în timp.
Fără a-l contrazice pe marele critic, îmi îngădui să-mi exprim şi eu opţiunile.
În primul rând, sunt surprins că Nicolae Manolescu îl scapă din vedere pe Raymond Chandler, cel mai artist dintre toţi autorii de romane poliţiste. Philip Marlowe este un personaj mai complex decât Sam Spade, iar Chandler un stilist mai strălucit decât Hammett. E doar o opinie. Intriga este condusă cu abilitate, dar detectivul este şi un bun psiholog, cunoscând bine viaţa şi oamenii din diferite categorii sociale. Având toate însuşirile lui Spade, Marlowe este, în plus, ironic şi rafinat. Mircea Mihăeş a scris un eseu de zile mari despre Marlowe.
În al doilea rând, nu mi se pare că Simenon este un autor poliţist de forţă. Repet, este vorba doar de gustul meu, care ar putea să mă trădeze. Textele lui Simenon mi se par facile ( a scris sute de cărţi ! ), banale, insipide ( un fel de Balzac la mâna a treia ! ), după cum poveştile Agathei Christie sunt prea schematice şi din această pricină substanţa umană are de suferit. Maigret e greoi, conservator şi empiric în meseria sa. La rândul său, Simenon e molcom, egal cu sine, fără capacitatea de a se reinventa. Mai convingător mi se pare bătrânul Conan Doyle, ca să nu mai vorbesc de Edgar Poe.
Pentru mine, Dashiell Hammett şi Raymond Chandler sunt cei mai importanţi autori de romane poliţiste, creatori care pot fi puşi oricând în rând cu marii prozatori americani şi europeni.
Se scriu şi azi romane poliţiste reuşite, dar calitatea şi lipsa de apetit a pieţei de carte ( la noi, aceasta este aproape inexistentă ! ) fac ca ele să nu fie propulsate ca reuşite certe ale genului. Le-aş fi recunoscător cititorilor dacă mi-ar semnala apariţii de acest fel, de la noi sau străine, care le-au plăcut în mod deosebit. În schimb este promovat cu furie thriller-ul, în care intriga atinge paroxismul, stârnind groază, iar stilul nu mai contează : cu unele excepţii şi variaţiuni, volumele par scrise de acelaşi autor. Cărţile nu se mai scriu, ci se fabrică. De la produsul personalizat s-a trecut la cel de serie. Aspectul comercial a înăbuşit arta.
Mă întreb cu spaimă : pe viitor, chiar nu vor mai fi citiţi, de publicul larg, Faulkner, Thomas Mann, Balzac şi ceilalţi ?
P.S. S-ar putea scrie un studiu interesant despre intriga poliţistă din romanele lui Dostoievski.
În fond, care este deosebirea între marea proză şi literatura poliţistă ? Ambele explorează existenţa umană, cu străfundurile ei veşnic surprinzătoare. Ficţiunea obişnuită se ridică însă la un înalt grad de generalitate şi reprezentativitate pentru fiinţa noastră, în timp ce policier-ul prezintă mai degrabă accidente individuale, abateri de la normele comunităţii. Cele mai bune lucrări din această categorie deznoadă firele încurcate ale unor crime, oferind şi o motivaţie psihologică a faptelor.
1. Prima formulă a fost inaugurată de americanul Edgar Poe şi a avut două momente de vârf, prin Conan Doyle - Sherlock Holmes şi Agatha Christie - Hercule Poirot. Aceste naraţiuni, explică Nicolae Manolescu, se bazează pe o logică detectivistă infailibilă şi au fost contestate vehement de Camil Petrescu, care considera că viaţa oferă mai multe posibilităţi decât cele propuse de policier-ul clasic. Intriga este o şaradă, un rebus, iar eroul principal excelează prin inteligenţă şi spirit de observaţie. Este aristocrat, nu foloseşte arme de foc, e detaşat moral de poveste şi nu pretinde bani pentru prestaţiile sale. Ancheta se finalizează invariabil cu un discurs rechizitoriu alcătuir după reguli retorice.
2. A doua modalitate de a scrie romane poliţiste aparţine lui Dashiell Hammett, care l-a creat pe Sam Spade. Personajul este detectiv particular ori reprezintă o agenţie, e tânăr, solid, puternic, dur, bun ţintaş, are succes la femei şi nu se dă în lături de la confruntări în care foloseşte pumnul. E tipul americanului mijlocaş şi democrat.
3. În sfârşit, ultima reţetă de o realiza o fabulă poliţistă este cea a lui Georges Simenon, părintele comisarului Maigret. Acesta din urmă este poliţist de profesie şi caută să cunoacă mai întâi persoanele şi locurile unde se derulează întâmplările. Aşadar la Simenon, intriga trece pe planul doi, iar accentul se pune pe psihologia personajelor şi pe atmosferă. De aceea, este de părere Nicolae Manolescu, creaţiile lui Simenon vor rezista mai mult în timp.
Fără a-l contrazice pe marele critic, îmi îngădui să-mi exprim şi eu opţiunile.
În primul rând, sunt surprins că Nicolae Manolescu îl scapă din vedere pe Raymond Chandler, cel mai artist dintre toţi autorii de romane poliţiste. Philip Marlowe este un personaj mai complex decât Sam Spade, iar Chandler un stilist mai strălucit decât Hammett. E doar o opinie. Intriga este condusă cu abilitate, dar detectivul este şi un bun psiholog, cunoscând bine viaţa şi oamenii din diferite categorii sociale. Având toate însuşirile lui Spade, Marlowe este, în plus, ironic şi rafinat. Mircea Mihăeş a scris un eseu de zile mari despre Marlowe.
În al doilea rând, nu mi se pare că Simenon este un autor poliţist de forţă. Repet, este vorba doar de gustul meu, care ar putea să mă trădeze. Textele lui Simenon mi se par facile ( a scris sute de cărţi ! ), banale, insipide ( un fel de Balzac la mâna a treia ! ), după cum poveştile Agathei Christie sunt prea schematice şi din această pricină substanţa umană are de suferit. Maigret e greoi, conservator şi empiric în meseria sa. La rândul său, Simenon e molcom, egal cu sine, fără capacitatea de a se reinventa. Mai convingător mi se pare bătrânul Conan Doyle, ca să nu mai vorbesc de Edgar Poe.
Pentru mine, Dashiell Hammett şi Raymond Chandler sunt cei mai importanţi autori de romane poliţiste, creatori care pot fi puşi oricând în rând cu marii prozatori americani şi europeni.
Se scriu şi azi romane poliţiste reuşite, dar calitatea şi lipsa de apetit a pieţei de carte ( la noi, aceasta este aproape inexistentă ! ) fac ca ele să nu fie propulsate ca reuşite certe ale genului. Le-aş fi recunoscător cititorilor dacă mi-ar semnala apariţii de acest fel, de la noi sau străine, care le-au plăcut în mod deosebit. În schimb este promovat cu furie thriller-ul, în care intriga atinge paroxismul, stârnind groază, iar stilul nu mai contează : cu unele excepţii şi variaţiuni, volumele par scrise de acelaşi autor. Cărţile nu se mai scriu, ci se fabrică. De la produsul personalizat s-a trecut la cel de serie. Aspectul comercial a înăbuşit arta.
Mă întreb cu spaimă : pe viitor, chiar nu vor mai fi citiţi, de publicul larg, Faulkner, Thomas Mann, Balzac şi ceilalţi ?
P.S. S-ar putea scrie un studiu interesant despre intriga poliţistă din romanele lui Dostoievski.
În fond, care este deosebirea între marea proză şi literatura poliţistă ? Ambele explorează existenţa umană, cu străfundurile ei veşnic surprinzătoare. Ficţiunea obişnuită se ridică însă la un înalt grad de generalitate şi reprezentativitate pentru fiinţa noastră, în timp ce policier-ul prezintă mai degrabă accidente individuale, abateri de la normele comunităţii. Cele mai bune lucrări din această categorie deznoadă firele încurcate ale unor crime, oferind şi o motivaţie psihologică a faptelor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)