O proză de Charles Bukowski în traducerea poetului Romulus Bucur

Biblioteca Interval 

Charles Bukowski

Viaţă de vagabond 
                                           în româneşte de Romulus Bucur 
  
 

Harry se trezi în pat, mahmur. Mahmur rău. 
“Căcat,” spuse uşor. 
Era o chiuvetă mică în cameră. 
Se sculă, se uşură în chiuvetă, o curăţă cu ajutorul dopului, apoi îşi băgă capul şi bău apă. Apoi se stropi pe faţă şi se şterse cu un colţ al cămăşii de corp de pe el. 
Era în 1943. 
Harry culese nişte haine de pe jos şi începu să se îmbrace încet. Jaluzelele erau trase şi era întuneric, mai puţin acolo unde lumina se strecura printre jaluzelele rupte. Erau două ferestre. Un loc clasa-ntîi. 
Se duse pe hol pînă la budă, încuie uşa şi se aşeză. Era uimitor că încă putea să excreteze. Nu mîncase de zile întregi. 
Hristoase, gîndi, lumea are intestine, gură, plămîni, urechi, buric, organe sexuale şi... păr, pori, limbă, uneori dinţi şi toate celelalte... unghii, gene, degete la picioare, genunchi, stomacuri... 
Era ceva atît de obositor în toate astea. De ce nu se plîngea nimeni? 
Încheie cu aspra hîrtie igienică a pensiunii. Puteai paria că proprietăresele se ştergeau cu ceva mai bun. Toate proprietăresele alea cucernice, cu soţi morţi de-o veşnicie. 
Îşi trase nădragii, trase apa, ieşi pe scările pensiunii, apoi afară în stradă. 
Era 11 dimineaţa. Mahmureala era dură, dar lui nu-i păsa. Îi spunea că fusese în altă parte, într-un loc bun. Cum mergea, găsi o jumătate de ţigară în buzunarul cămăşii. Se opri, privi la capătul strivit şi înnegrit, găsi un chibrit, apoi încercă s-o aprindă. Nu lua foc. Continuă să încerce. După al patrulea chibrit, care-i arse degetele, fu în stare să tragă un fum. Se sufocă, apoi tuşi. Îşi simţi stomacul tremurînd. 
O maşină trecu iute pe lîngă el. În ea erau patru tineri. 
“BĂŞINOS BĂTRÎN! MORI!” strigă unul din ei la Harry. 
Ceilalţi rîseră. Apoi dispărură. 
Ţigara lui Harry încă ardea. Mai trase o dată din ea. Un norişor de fum albastru se ridică. Îi plăcea norişorul de fum. 
Se plimba sub soarele cald şi gîndea mă plimb şi fumez o ţigară. 
Harry merse pînă ce ajunse la parcul de vizavi de bibliotecă. Continua să tragă din ţigară. Apoi simţi căldura chiştocului şi-l aruncă în scîrbă. Intră în parc şi merse pînă găsi un loc între o statuie şi nişte tufe. Statuia era a lui Beethoven. Iar Beethoven se plimba, cu capul plecat, cu mîinile încleştate la spate, fireşte gîndindu-se la ceva. 
Harry se aşeză şi se întinse în iarbă. Iarba cosită înţepa un pic. Era ascuţită, tăioasă, dar mirosea bine. Mirosea a pace. 
Insecte mici începură să-i mişune pe faţă, făcînd cercuri neregulate, încrucişîndu-şi drumurile, dar neciocnindu-se niciodată. 
Erau doar pete, dar petele căutau ceva. 
Harry privi printre pete la cer. Cerul era albastru şi înalt ca dracu. Harry continuă să privească la cer, încercînd să lămurească ceva. Dar nu se alese nimic. Nici un sentiment al eternităţii. Sau al lui Dumnezeu. Nici măcar al Diavolului. Dar trebuia să-l găseşti mai întîi pe Dumnezeu ca să-l găseşti pe Diavol. În ordinea asta veneau. 
Lui Harry nu-i plăceau gîndurile grele. Gîndurile grele duceau la greşeli grele. 
Se gîndi apoi la sinucidere... uşor. Cam cum s-ar gîndi o mulţime de lume la ideea de a-şi cumpăra o pereche nouă de pantofi. Principala problemă cu sinuciderea era gîndul că te-ar putea duce la ceva şi mai rău. Ceea ce-i trebuia cu adevărat era o sticlă de bere rece ca gheaţa, cu eticheta un pic udă şi cu mărgelele alea frumoase şi reci, atît de frumoase la suprafaţa paharului. 
Începu să moţăie... ca să se trezească auzind voci. Voci foarte tinere de şcolăriţe. Vocile chicoteau, rîdeau. 
“Ooo, uite!” 
“Doarme!” 
“Să-l trezim?” 
Harry clipi la soare, privindu-le cu ochii aproape închişi. Nu era sigur cîte sînt, dar le vedea rochiţele colorate: galben şi roşu şi albastru şi verde. 
“Uite, e frumos!” 
Chicotiră, rîseră, fugiră. 
Harry închise ochii la loc. 
Despre ce fusese vorba? 
Nu i se mai întîmplase vreodată ceva atît de delicios. Spuseseră despre el că e “frumos”. Cît de drăguţ! 
Dar n-or să se mai întoarcă. 
Se sculă şi o luă spre marginea parcului. Era bulevardul. Găsi o bancă şi se aşeză. Pe banca alăturată şedea alt vagabond. Era mult mai bătrîn decît Harry. Avea un aer mohorît, întunecat, care-i aducea lui Harry aminte de tatăl său. 
Nu, gîndi Harry, sînt rău. 
Vagabondul privi spre Harry. Avea ochi mici şi goi. 
Harry îi zîmbi uşor. Vagabondul întoarse capul. 
Apoi se auzi zgomot dinspre bulevard. Motoare. Un convoi militar. Un şir lung de camioane pline de soldaţi. Soldaţii dădeau pe dinafară, erau înghesuiţi, atîrnau de marginile camioanelor. Lumea era în război. 
Convoiul se mişca încet. Soldaţii îl văzură pe Harry cum stă pe bancă în parc. Atunci începu. Un amestec de fluierături, huiduieli şi înjurături. Strigau la el. 
“HEI, TICĂLOSULE!” 
“CHIULĂULE!” 
Pe măsură ce trecea un camion din convoi, următorul îl prelua. 
“MUTĂ-ŢI CURUL DE PE BANCĂ!” 
“LAŞULE!” 
“POPONAR NENOROCIT!” 
“FRICOSULE!” 
Era un convoi foarte lung şi încet. 
“HAI CU NOI!” 
“TE ÎNVĂŢĂM NOI SĂ TE BAŢI, PERVERSULE!” 
Feţele erau albe, maro, negre, flori ale urii. 
Atunci vagabondul bătrîn se ridică de pe bancă şi ţipă spre convoi: 
“VI-L PRIND EU, BĂIEŢI! AM LUPTAT ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL!” 
Cei din camioanele ce treceau rîseră şi făcură semn cu mîna: 
“PRINDE-L, TATAIE!” 
“ARATĂ-I TU LUI!” 
Apoi convoiul dispăru. 
Aruncaseră după Harry cu tot felul de lucruri: cutii goale de bere, cutii goale de suc, portocale, o banană. 
Harry se sculă, culese banana, se aşeză la loc, o coji şi o mîncă. Era minunată. Găsi apoi o portocală, o coji, şi-i mestecă şi înghiţi pulpa şi sucul. Mai găsi o portocală şi o mîncă şi pe aceea. Găsi apoi o brichetă pe care cineva o aruncase sau scăpase. O scăpără. Mergea. 
Se duse la vagabondul ce şedea pe bancă, ţinînd bricheta întinsă. 
“Hei, amice, ai un fum?” 
Ochişorii vagabondului se aţintiră asupra lui Harry. Aveau un aspect plat, de parcă pupilele le-ar fi fost scoase. Buza de jos îi tremura. 
“Îl iubeşti pe Hitler, nu-i aşa?” 
“Ascultă, amice,” spuse Harry “de ce n-o tăiem noi doi, tu şi cu mine? Poate o punem de una mică.” 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră în cap. O clipă, Harry văzu doar albul ochilor lui injectaţi de sînge. Apoi ochii se întoarseră la loc. Vagabondul se uita la el. 
“Nu cu... tine!” 
“OK,” spuse Harry, “ne mai vedem noi...” 
Ochii vagabondului bătrîn se învîrtiră iar şi mai spuse o dată, mai tare: 
“NU CU... TINE!” 
Harry păşi încet afară din parc, către barul său favorit. Barul era întotdeauna acolo. Harry ancora la acel bar. Era portul său. Nemilos şi exact. 
Pe drum, ajunse la un loc viran. O ceată de tipi între două vîrste jucau softball. Nu erau în formă. Majoritatea aveau burtă, erau mici de statură, aveau cururi mari, aproape ca de femei. Erau toţi inapţi, ori prea bătrîni pentru încorporare. 
Harry se opri să urmărească jocul. O mulţime de lovituri tăiate, servicii aiurea, lovituri pe alături, mingi ratate, însă ei continuau să joace. Aproape ca un ritual, ca o datorie. Şi erau furioşi. Singurul lucru la care erau buni era furia. Energia furiei lor era cea care domina. 
Harry stătu privind. Totul părea risipă. Chiar şi mingea părea tristă, sărind de 
colo-colo fără rost. 
“Salut Harry, cum se face că nu eşti la bar?” 
Era bătrînul McDuff cel subţire, pufăindu-şi pipa. McDuff avea pe la vreo 62 de ani, privea întotdeauna drept înainte, nu privea niciodată la tine, însă te vedea oricum din dosul ochelarilor acelora fără ramă. Şi era întotdeauna îmbrăcat în costum negru cu cravată albastră. Venea la bar în fiecare zi pe la prînz, bea două beri, apoi pleca. Şi nu puteai nici să-l urăşti, nici să-l iubeşti. Era ca un calendar sau un penar. 
“Acolo mă duc,” răspunse Harry. 
“Vin cu tine,” spuse McDuff. 
Aşa că Harry merse cu bătrînul McDuff cel subţire, iar bătrînul McDuff cel subţire îşi pufăia pipa. McDuff întotdeauna îşi ţinea pipa aprinsă. Era lucrul lui. McDuff era pipa sa. De ce nu? 
Ei merseră, fără să vorbească. Nu era nimic de spus. Se opriră la stopuri, McDuff pufăindu-şi pipa. 
McDuff îşi economisise banii. Nu se căsătorise niciodată. Trăia într-un apartament cu două camere şi nu făcea mare lucru. Păi, citea ziarele, însă nu cu interes. Nu era religios. Însă nu din lipsă de convingere. Pur şi simplu pentru că nu se deranjase să privească problema dintr-un punct de vedere sau altul. Era ca şi cum nu ai fi republican pentru că nu ştii ce-i aia să fii republican. McDuff nu era nici fericit, nici nefericit. Din cînd în cînd devenea un pic neastîmpărat, ceva părea să-l deranjeze şi pentru un scurt moment ochii i se umpleau de teroare. Apoi pleca repede… ca o muscă ce se lăsase jos… apoi zburase spre un loc mai promiţător. 
Apoi ajunseră la bar. Intrară. 
Ceata obişnuită. 
McDuff şi Harry îşi găsiră taburetele. 
“Două beri,” intonă dragul de McDuff către barman. 
“Cum o mai duci, Harry?” întrebă unul din stîlpii barului. 
“Bîjbîi, mă agit, mă cac,” răspunse Harry. 
Îi părea rău pentru McDuff. Nimeni nu-l salutase. McDuff era o sugativă pe un birou. Îl băgau în seamă pe Harry pentru că era un vagabond. Îi făcea să se simtă superiori. Aveau nevoie de asta. McDuff îi făcea să se simtă banali şi ei erau deja banali. 
Nu se întîmplă mare lucru. Fiecare stătea cu băutura sa, îngrijind-o cu atenţie. Puţini aveau imaginaţia să se îmbete pur şi simplu pînă să facă pe ei. 
O după-amiază lîncedă de sîmbătă. 
McDuff îşi comandă a doua bere şi fu destul de drăguţ ca să mai ia una şi pentru Harry. 
Pipa lui McDuff era roşie de la şase ore de foc continuu. 
Îşi termină a doua bere şi ieşi, iar Harry rămase singur cu resturile echipajului. 
Era o sîmbătă înceată, înceată, dar Harry ştia că, dacă va putea sta destul de mult, va reuşi. Sîmbătă seara era, fireşte, pentru băuturile de la alţii. Dar nu avea unde să meargă pînă atunci. Se ferea de proprietăreasa pensiunii. Plătea pe cîte o săptămînă, şi era cu nouă zile în urmă. 
Era foarte nasol între băutori. Binefăcătorii trebuiau să stea şi să fie şi ei undeva. Era o stare generală de singurătate şi o teamă blîndă şi nevoia de a sta laolaltă şi a discuta un pic îi uşura. Harry avea nevoie doar de ceva de băut. Harry putea bea o veşnicie şi încă să mai aibă nevoie, nu era destulă băutură ca să-l satisfacă. Însă ceilalţi… ei doar şedeau, vorbind cînd şi cînd despre ceea ce vorbeau ei acolo. 
Berea lui Harry începea să se trezească. Şi ideea era să n-o termine, pentru că atunci trebuia să-şi ia alta, şi nu avea bani. Trebuia să aştepte şi să spere. Ca un cerşetor profesionist de băuturi, Harry ştia prima regulă: niciodată nu ceri tu. Setea lui era calul lor de bătaie, şi orice cerere din partea lui le scădea lor din bucuria de a da. 
Harry îşi lăsă privirea să hoinărească prin bar. Erau patru sau cinci binefăcători înăuntru. Nu mulţi şi nu mult. Unul din categoria nu mult era Monk Hamilton. Cea mai mare pretenţie la nemurire a lui Monk era să mănînce şase ouă la micul dejun. În fiecare zi. Credea că asta îl face cineva. Nu le avea cu gînditul. Era uriaş, aproape la fel de lat pe cît era de înalt, cu ochi de culoare deschisă, ficşi şi lipsiţi de nelinişte, gîtul ca un stejar şi mîini mari, păroase şi noduroase. 
Monk vorbea cu barmanul. Harry urmărea o muscă tîrîndu-se în scrumiera udă de bere de dinaintea lui. Musca mergea încolo şi încoace printre mucuri, împinse o ţigară murată de alcool, apoi scoase un bîzîit supărat, se ridică vertical, apoi păru să zboare înapoi şi spre stînga, şi se duse. 
Monk era spălător de geamuri. Ochii săi lipsiţi de expresie îl zăriră pe Harry. Buzele lui groase se suciră într-un rînjet superior. Îşi luă sticla, coborî şi ocupă taburetul de lîngă Harry. 
“Ce mai faci, Harry?” 
“Aştept ploaia.” 
“Ce-ai zice de o bere?” 
“Aştept ploaia de bere, Monk. Mulţam.” 
Monk comandă două beri. Ele sosiră. 
Lui Harry îi plăcea să şi-o bea pe a lui direct din sticlă. Monk turnă dintr-a sa într-un pahar. 
“Harry, ai nevoie de-o slujbă?” 
“Nu m-am gîndit la asta.” 
“Tot ce trebuie să faci e să ţii scara. Avem nevoie de un om la scară. Nu se plăteşte la fel de bine ca munca de sus, dar iei ceva. Ce zici?” 
Monk făcea o glumă. Credea că Harry e prea aiurit ca să-şi dea seama. 
“Dă-mi timp să mă gîndesc la asta, Monk.” 
Monk se uită la ceilalţi binefăcători, îşi lăsă iar în voie rînjetul superior, le făcu cu ochiul, apoi se uită din nou la Harry. 
“Ascultă, tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Eu o să fiu sus, spălînd geamurile. Tot ce tre’ să faci e să ţii bine de scară. Nu-i prea greu, nu?” 
“Nu aşa de greu ca o mulţime de lucruri, Monk.” 
“Deci o faci?” 
“Nu cred.” 
“Hai, nu vrei să încerci?” 
“Nu pot, Monk.” 
Atunci toţi se simţiră bine. Harry era omul lor. Bufonul perfect. 
Harry privi la toate sticlele alea din dosul barului. Tot timpul ăla plăcut, aşteptînd, tot rîsul ăla, toată nebunia aia… scotch, whiskey, vin, gin, vodcă şi toate celelalte. Şi totuşi sticlele alea stăteau acolo, nefolosite. Era ca o viaţă aşteptînd să fie trăită şi pe care n-o voia nimeni. 
“Ascultă,” zise Monk, “mă duc să mă tund.” 
Harry simţi grosimea liniştită a lui Monk. Monk cîştigase ceva undeva. Se potrivea, ca o cheie într-o broască ce se deschidea către ceva. 
“De ce nu vii cu mine să mă tund?” 
Harry nu răspunse. 
Monk se aplecă spre el. “Ne oprim la o bere pe drum, şi-ţi mai iau una după.” 
“Hai…” 
Harry îşi goli sticla cu uşurinţa setei, puse sticla jos. Îl urmă pe Monk pe uşă afară. Coborîră împreună în stradă. Harry se simţea ca un cîine urmîndu-şi stăpînul. Iar Monk era calm, era în stare de funcţionare, totul era la locul lui. Era sîmbăta lui liberă şi urma să se tundă. 
Găsiră un bar şi se opriră acolo. Era mult mai curat şi drăguţ decît cel în care îşi făcea veacul Harry. Monk comandă berile. 
Cum şedea! Omul unui om. Şi unul confortabil, pe lîngă asta. Nu se gîndise niciodată la moarte, cel puţin nu la a sa. 
Cum stăteau alături, Harry ştiu că făcuse o greşeală: o slujbă de la 8 la 5 ar fi mai puţin dureroasă. 
Monk avea o aluniţă pe partea dreaptă a feţei, o aluniţă foarte relaxată, o aluniţă fără conştiinţă de sine. 
Harry îl privi pe Monk cum îşi ia sticla şi o suge. Era doar ceva ce făcea Monk, ca şi cum şi-ar fi scărpinat nasul. Nu îi era foame după ceva de băut. Monk doar şedea acolo cu sticla şi era plătit pentru asta. Şi timpul trecea ca căcatul pe rîu. 
Îşi terminară sticlele, şi Monk îi spuse ceva barmanului, iar barmanul răspunse ceva. 
Apoi Harry îl urmă pe Monk pe uşă afară. Erau împreună, şi Monk urma să se tundă. 
Găsiră frizeria şi intrară. Nu mai erau alţi clienţi. Frizerul îl ştia pe Monk. Cînd acesta se urcă în fotoliu, aveau ceva să-şi spună. Frizerul îşi întinse ştergarul, şi capul lui Monk răsări din mijlocul său, cu aluniţa la locul ei pe obrazul drept, şi spuse “Scurt în jurul urechilor, şi nu prea mult în creştet.” 
Harry, înnebunit după încă ceva de băut, luă o revistă, întoarse cîteva pagini şi se prefăcu interesat. 
Apoi îl auzi pe Monk vorbind cu frizerul, “Apropo, Paul, ţi-l prezint pe Harry. Harry ţi-l prezint pe Paul.” 
Harry şi Paul şi Monk. 
Monk şi Paul şi Harry. 
Harry, Monk, Paul. 
“Ascultă, Monk,” spuse Harry, “ce-ar fi să mă duc să mai beau o bere pînă te tunzi?” 
Ochii lui Monk îl fixară pe Harry, “Nu, o să bem o bere după ce am terminat aici.” 
Apoi ochii îi fixară oglinda. “Nu prea mult în jurul urechilor, Paul” 
Pe măsură ce lumea se învîrtea, Paul dădea din foarfecă. 
“Ai luat mult, Monk?” 
“Nimic, Paul.” 
“Pe-asta n-o cred…” 
“Mai bine ai crede-o, Paul.” 
“Nu din ce aud.” 
“Cum ar fi?” 
“Cum ar fi cînd Betsy Ross a făcut steagul ăla, 13 stele nu s-ar fi înfăşurat în jurul stîlpului tău.” 
“Căcat, Paul, asta-i prea de tot!” 
Monk rîdea. Rîsul lui era ca un linoleum tăiat bucăţi cu un cuţit bont. Ori poate era un strigăt de moarte. 
Apoi se opri din rîs. “Nu prea mult în creştet.” 
Harry puse revista jos şi privi podeaua. Rîsul de linoleum se transferase unei podele de linoleum. Verde şi albastră, cu romburi violete. O podea veche. Bucăţi din ea începuseră să se cojească, lăsînd să se vadă duşumeaua maro închis de dedesubt. Lui Harry îi plăcea maroul închis. 
Începu să numere: 3 fotolii de frizer, 5 scaune pentru cei ce aşteaptă, 13 sau 14 reviste. Un frizer. Un client. Un… ce? 
Paul şi Harry şi Monk şi maroul închis. 
Maşinile treceau afară. Harry începu să numere, se opri. Nu te juca cu nebunia, nebunia nu se joacă. 
Mai uşor de numărat băuturile la îndemînă: nici una. 
Timpul suna ca un clopot alb. 
Harry era conştient de picioarele sale, de picioarele sale în pantofi, apoi de degetele sale… de la picioare… în pantofi. 
Îşi mişcă degetele de la picioare. Viaţa lui atotdevoratoare mergînd nicăieri, ca un melc ce se tîrăşte spre foc. 
Frunzele creşteau pe tulpini. Antilopele îşi ridicau capul de la păscut. Un măcelar din Birmingham îşi ridica barda. Şi Harry stătea şi aştepta într-o frizerie, sperînd la o bere. 
Era fără respect, un cîine ghinionist. 
Merse înainte, merse pe lîngă, mergea înainte şi înainte şi apoi fu gata. Sfîrşitul jocului în jurul fotoliului de frizer. Paul îl întoarse pe Monk astfel încît să se poată vedea în oglinzile din spatele fotoliului. 
Harry detesta frizeriile. Rotirea aia finală în fotoliu, oglinzile alea, erau un moment de groază pentru el. 
Lui Monk nu-i păsa. 
Se privi. Îşi studie imaginea, faţă, păr, totul. Părea să admire ce vedea. Apoi spuse: “OK, acum, Paul, vrei să mai iei puţin în partea stîngă? Şi vezi chestia asta ce se iţeşte aici? Ar trebui curăţată.” 
“O, da, Monk… o rezolv eu…” 
Frizerul îl întoarse pe Monk la loc şi se concentră asupra chestiei ce se iţea. 
Harry urmărea foarfeca. Se clicăia mult, dar se tăia puţin. 
Apoi Paul îl întoarse din nou pe Monk înspre oglinzi. 
Monk se privi. 
Un zîmbet uşor se curbă spre partea dreaptă a gurii. Apoi partea stîngă a feţei se strîmbă puţin. Dragoste de sine cu doar o tresărire de îndoială. 
“E bine,” spuse, “acum ai nimerit-o.” 
Paul îl scutură pe Monk cu o măturică. Părul mort în cădere plutea într-o lume moartă. 
Monk se scotoci în buzunar pentru onorariu şi bacşiş. 
Tranzacţia Bănească ţiui în după-amiaza moartă. 
Apoi Harry şi Monk merseră împreună pe stradă înapoi către bar. 
“Nimic nu te face mai mult decît o tunsoare,” spuse Monk “să te simţi un om nou.” 
Monk purta întotdeauna cămăşi de lucru albastru deschis, cu mînecile suflecate ca să-şi arate bicepşii. Un tip şi jumătate. Tot ce-i mai trebuia era vreo femeie să-i împăture izmenele şi cămăşile de corp, să-i ruleze şosetele şi să le pună în sertarul şifonierului. 
“Mulţumesc că mi-ai ţinut companie, Harry.” 
“Fireşte, Monk...” 
“Data viitoare cînd mă tund mi-ar plăcea să vii cu mine.” 
“Poate, Monk...” 
Monk mergea lîngă bordură şi era ca într-un vis. Un vis galben. Se întîmplă doar aşa. Şi Harry nu ştiu de unde îi venea impulsul. Însă îl lăsă. Se prefăcu că se împiedică şi îl lovi pe Monk. Iar Monk, ca o grămadă mare şi instabilă de carne, căzu în faţa autobuzului. Cum şoferul apăsă pe frînă, se auzi o bufnitură, nu prea tare, dar totuşi o bufnitură. Şi uite-l pe şezînd în şanţ, cu tunsoare, aluniţă şi toate celelalte. Iar Harry se uita în jos. Cel mai ciudat lucru: portofelul lui Monk în şanţ. Doar că nu stătea turtit la pămînt, ci se ridica, ca o mică piramidă. 
Harry întinse mîna în jos, îl culese, îl puse în buzunarul din faţă. Părea cald şi plin de graţie. Har Domnului. 
Apoi Harry se aplecă deasupra lui Monk. “Monk? Monk… eşti în regulă?” 
Monk nu răspunse. Dar Harry observă că respiră şi că nu e urmă de sînge. Şi, dintr-o dată, faţa lui Monk arăta frumoasă şi generoasă. 
E futut, gîndi Harry, şi şi eu am futut-o. Toţi sîntem futuţi în diferite feluri. Nu e adevăr, nu e nimic real, nu e nimic. 
Dar era ceva. Era o mulţime. 
“Înapoi!” strigă careva. “Lăsaţi-i aer!” 
Harry se dădu înapoi. Se dădu înapoi chiar în mulţime. Nimeni nu-l opri. 
Mergea spre sud. Auzi sirena ambulanţei. Jelea împreună cu vinovăţia sa. 
Apoi, repede, vinovăţia dispăru. Ca un vechi război încheiat. Trebuie să mergi înainte. Lucrurile mergeau înainte. Ca purecii şi siropul de clătite. 
Harry intră într-un bar pe care nu-l mai observase niciodată pînă atunci. Era un barman. Erau sticle. Era întuneric înăuntru. Comandă un whiskey dublu, îl goli pe loc. Portofelul lui Monk era gras şi plin. Vineri trebuie să fi fost zi de leafă. Harry trase afară o bancnotă, comandă încă un whiskey dublu. Îl goli pe jumătate, ţinu un moment de reculegere, apoi bău restul şi, pentru prima dată după multă vreme, se simţi foarte bine. 
După-amiaza tîrziu Harry merse la Groton Steak House. Intră şi se aşeză la tejghea. Nu mai fusese niciodată acolo. Un ins înalt, subţire, greu de descris, cu o bonetă de bucătar şi un şorţ soios se apropie şi se aplecă peste tejghea. Avea nevoie de un bărbierit şi mirosea a insecticid. Se uită chiorîş la Harry. 
“Ai venit pentru SLUJBĂ?” întrebă. 
De ce dracu vrea toată lumea să mă pună la muncă? gîndi Harry. 
“Nu,” răspunse Harry. 
“Avem un post de spălător de vase. Cincizeci de cenţi pe oră şi trebuie s-o iei pe Rita de cur din cînd în cînd.” 
Chelneriţa trecu pe lîngă ei. Harry îi privi curul. 
“Nu, mulţumesc. Pe moment, o să iau o bere. La sticlă. De orice fel.” 
Bucătarul se aplecă mai aproape. Avea peri lungi în nas, puternic intimidanţi, ca un coşmar neplanificat. 
“Ascultă labagiule, ai vreun ban?” 
“Am,” răspunse Harry. 
Bucătarul ezită o vreme, apoi plecă, deschise frigiderul şi smuci o sticlă din el. Îi zbură capacul, se întoarse la Harry, trînti sticla de tejghea. 
Harry luă o înghiţitură lungă, puse sticla cu grijă jos. 
Bucătarul continua să-l examineze. Nu putea să-şi dea seama ce-i cu el. 
“Acum,” spuse Harry, “vreau un cotlet calitatea întîi, potrivit, cu cartofi prăjiţi şi totul bine uns. Şi mai adu-mi o bere, acum. 
Bucătarul se ivi în faţa lui ca un nor mînios, apoi dispăru, se întoarse la frigider şi repetă actul, ceea ce includea aducerea sticlei şi trîntirea ei de tejghea. 
Apoi se întoarse spre grătar, pe care aruncă o bucată de carne. 
O glorioasă mantie de fum se înălţă. Bucătarul se zgîia la Harry prin ea. 
N-am idee de ce nu-i place de mine, gîndi Harry. Păi, poate că aş avea nevoie de o tunsoare (o mulţime peste tot, vă rog) şi de un bărbierit, şi faţa mi-e cam boţită, dar hainele îmi sînt destul de curate. Uzate dar curate. Sînt probabil mai curat decît primarul acestui oraş împuţit. 
Chelneriţa sosi. Nu arăta rău. Nimic deosebit, dar nu era rău. Avea părul adunat în vîrful capului, cam sălbatic, şi avea cîrlionţi atîrnîndu-i în părţi. Drăguţ. 
Se aplecă peste tejghea. 
“N-ai luat slujba de spălător de vase?” 
“Îmi convin banii, dar nu-i genul meu de muncă.” 
“Care-i genul tău de muncă?” 
“Sînt arhitect.” 
“Te caci pe tine,” spuse şi plecă. 
Harry ştia că nu e prea bun la palavre. Descoperi că, cu cît vorbea mai puţin, cu atît se simţea toată lumea mai bine. 
Harry termină amîndouă berile. Apoi sosiră grătarul şi cartofii. Bucătarul le trînti şi pe ele. Bucătarul era un mare trîntitor. 
Lui Harry i se părea un miracol. Se aplecă asupra lui, tăind şi mestecînd. Nu mai avusese un grătar de ani de zile. Mîncîndu-l, simţea cum o putere nouă îi intră în trup. Cînd adeseori n-ai mîncat, era un adevărat eveniment. 
Chiar şi creierul îi zîmbea. Iar trupul părea să-i spună mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. 
Apoi Harry termină. 
Bucătarul încă se zgîia la el. 
“OK,” spuse Harry, “mai vreau o dată toată chestia.” 
“Mai vrei o dată toată chestia?” 
“Da.” 
Zgîiala se transformă într-o privire cruntă. Bucătarul plecă şi mai azvîrli o bucată de carne pe grătar. 
“Şi, vă rog, încă o bere. Acum.” 
“RITA!”, zbieră bucătarul, “MAI DĂ-I O BERE!” 
Rita veni cu berea. 
“Sugi cam multă bere,” spuse ea, “pentru un arhitect.” 
“Am de gînd să ridic ceva.” 
“Ha! Ca şi cum ai putea!” 
Harry lucra asupra berii. Apoi se sculă şi se duse la toaletă. Cînd se întoarse, o termină. 
Bucătarul veni şi trînti noua farfurie cu grătar şi cartofi în faţa lui Harry. 
“Slujba mai este, dacă o vrei.” 
Bucătarul se duse la grătar, de unde continuă să se uite urît la Harry. 
“Ai două mese,” spuse, “plus ce mai apuci.” 
Harry era prea ocupat cu grătarul şi cartofii, ca să mai răspundă. Îi era încă foame. Cînd eşti vagabond, şi mai ales cînd bei, poţi s-o ţii zile întregi fără să mănînci, adesea chiar fără să vrei s-o faci, şi apoi te loveşte - o foame de nesuportat. Începi să te gîndeşti să mănînci orice: şoareci, fluturi, frunze, chitanţe de la casa de amanet, ziare, dopuri, orice. 
Acum, lucrînd asupra celui de-al doilea grătar, foamea lui Harry era încă acolo. Cartofii prăjiţi erau minunaţi şi unşi şi aurii şi fierbinţi, ceva ca lumina soarelui, o lumină a soarelui hrănitoare şi glorioasă din care puteai muşca. Iar grătarul nu era doar o felie dintr-o sărmană fiinţă omorîtă, era ceva dramatic, ce hrănea trupul şi sufletul şi inima, care făcea ochii să zîmbească, făcea lumea nu atît de greu de îndurat. Sau de stat în ea. În acel moment moartea nu conta. 
Apoi termină farfuria. Tot ce rămăsese era osul, şi acesta fusese curăţat de tot. 
“Mai vreau un rînd,” îi spuse Harry bucătarului. “Încă un grătar cu cartofi prăjiţi şi încă o bere, vă rog.” 
“NU!”, ţipă bucătarul. “O SĂ PLĂTEŞTI ŞI O SĂ TE DUCI DRACULUI DE AICI!” 
Veni ocolind grătarul şi se proţăpi în faţa lui Harry. Avea un chitanţier. Mîzgăli furios pe el. Apoi aruncă nota de plată în centrul farfuriei murdare. Harry o culese din farfurie. 
Mai era un client în restaurant, un ins foarte rotund şi roz, cu un cap mare cu păr nepieptănat, vopsit într-un maro destul de descurajant. Omul băuse o mulţime de ceşti de cafea în timp ce citea ziarul de seară. 
Harry se ridică, scoase cîteva bancnote, luă două din ele şi le puse jos lîngă farfurie. 
Apoi ieşi. 
Traficul de început de seară începea să înfunde bulevardul cu maşini. Soarele se înclina în jos în spatele lui. Harry se uită la şoferii maşinilor. Păreau nefericiţi. Lumea era nefericită. Oamenii erau în întuneric. Oamenii erau îngroziţi şi dezamăgiţi. Oamenii erau prinşi în capcană. Oamenii erau defensivi şi frenetici. Se simţeau ca şi cum vieţile le-ar fi fost irosite. Şi aveau dreptate. 
Harry plecă. Se opri la un stop. Şi, în acel moment, avu un sentiment foarte ciudat. Se simţea ca şi cum ar fi singura persoană vie de pe lume. 
Cînd se făcu verde, uită de toate astea. Traversă strada şi-şi văzu de drum.

Cât timp durează o iubire? ( II )

      După ce n-am mai văzut-o pe M., am suferit de depresie ani în șir. În armată mă mișcam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime și nu puteam adormi, oricât de obosit aș fi fost. Văzând că nu mă pot liniști, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea poezii, dar și prozele care vor intra mai târziu în volumul În livada de cremene. (O vreme mi-am petrecut și eu nopțile într-un pat suprapus. Când se dădea deșteptarea, nu știu cum se făcea că săream cu picioarele direct pe grumazul și pe pieptul celui care dormea pe patul de dedesubt, un băiat numit Stoica, care ieșea la interval în același moment. Într-o dimineață mi-am amintit fulgerător de tortura la care îl supuneam pe camaradul meu și am sărit pe la celălalt capăt al patului metalic. Numai că Stoica se gândise și el la treaba asta, mutase punctul de ieșire și m-am trezit din nou cu picioarele pe el, sufocându-l.) Primii doi ani de facultate au fost un tunel cenușiu, prin care m-am târât indiferent, animat când și când de colegii care organizau câte un chef. Reîncepusem să scriu, la îndemnurile repetate ale lui Stratan, când am fost anunțat că sunt urmărit de Securitate. Aveam prea mulți prieteni printre africani, sud-americani, arabi, unguri și alți orientali și europeni! Niște mașini negre se țineau pe urmele mele când ieșeam în oraș și într-o bună zi m-am trezit cu capul umflat. Medicii de la Spitalul Studențesc nu știau ce diagnostic să-mi pună. Aveam fesele umflate de sutele de doze de penicilină care mi se injectaseră. Probabil că m-ar fi salvat niște antiinflamatoare. Dar nimeni nu se gândea la soluția asta. Opt luni m-am chinuit cu dureri și cu temperatură. Ieșeam din spital să-mi dau sesiunile de examen, eram terminat. Am încheiat cu scrisul și cu multe altele. Dar obsesia pentru M. a rămas cuibărită confortabil în sufletul meu.
     Sunt aproape 50 de ani de când am văzut-o pe M. Într-una din nopțile trecute, neputând să adorm, am văzut, pe un canal de televiziune, un film cu un terorist operat și ținut ostatic de niște sud-americani dubioși. Fata șefului îl îngrijea pe rănit și mi-am dat seama că semăna cu cea care îmi fusese cândva colegă. După ce am adormit, am visat-o din nou pe M., dar avea alt chip și se profila pe un decor diferit. Visul s-a terminat când o rugam pe o doamnă să-i spună fetei - căci asta era în vis - că îmi pare nespus de rău că n-o voi mai vedea niciodată.
       Sunt oameni și oameni. Se pare că ideea lui Gabriel Garcia Marquez este valabilă pentru o parte din umanitate. Iubirea poate dura toată viața și, vorba lui Marin Sorescu, toată moartea.

Ursuleții atacă băncile de brânză și paranoicii n-au șanse să facă depresie

* "Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. ... ” Așa scria regretatul poet Cristian Popescu.  Acum, de mâna cealaltă, românii au legat o pușcă. Miticii, Piscupeștii, Protopopeștii și Georgeștii joviali și inconștienți ai lui Caragiale au devenit niște criminali veninoși. Și-au luat puști și au omorât cele mai multe viețuitoare care rabdă de foame și de sete pe câmpuri și prin păduri, în viscole, sub ploi reci și în arșița verii. Oameni inteligenți și toleranți cum suntem, acceptăm tot ce ni se bagă pe gât, inclusiv nobelizarea unei variante a lui Ștefan Hrușcă, dar, lucru stupefiant,  încercăm chiar să justificăm porcăriile pe care le înghițim. Mai puțin crimele comise cu sânge rece, pe bani buni. Un ursuleț a fost adus în centru Sibiului și împușcat fără milă, ca un spărgător de bănci de pe vremuri.  Sunt, vezi Doamne, prea mulți urși și ar trebui să mai omorâm din ei. Pe niște euro, firește. Structura genetică a românului s-a schimbat, arăta Neagu Djuvara. Acum e mâncău și puhav. Nicio problemă, nu e un defect, aș zice eu. Nenorocirea e că personajul caragialian a devenit rău, răzbunător și are apucături criminale. Cum să omori niște ființe create de Dumnezeu, doar pentru a băga niște gologani în buzunar? Să fiu iertat, dar mi-e rușine cu asemenea compatrioți, ca și cu cei care îi aleg în fruntea țării. Parlamentarii nu sunt prea mulți? N-am putea să atârnăm în juvăț măcar jumătate dintre ei? Poate că așa am fost mereu. Nu mâncau și nu beau boierii români fără măsură? Nu-i duceau slugile de subsuori, fiindcă nu puteau merge pe propriile picioare? Nu era în aceeași situație Mateiu Caragiale, după ce s-a boierit? Nu l-a tăiat un neisprăvit în bucăți pe Vladimirescu, pentru o jumătate de țuică? ( Tudor era, evident, legat.) În multe țări au funcționat regimuri comuniste, dar orori ca în închisorile politice românești doar în China lui Mao s-au mai petrecut.
* Nu sunt la curent dacă s-a scris o istorie a brânzei, mi-a spus un filosof popular, vechi amic al meu, originar din Făgăraș. Acest aliment falsificat la greu pe piață a avut un mare rol de-a lungul secolelor. Se conservă ușor, e sănătos și armate întregi și-au tras energia din cunoscutul produs lactat, pentru a-și putea apoi nimici adversarii. Răzeșii lui Ștefan cel Mare nu cred că mâncau ceva mai bun. Poate mai adăugau ceva ceapă, că slănină n-aveau, precum ardelenii. Colegii de școală  care aveau acasă butoaie cu brânză erau mai solizi decât ceilalți, mai rumeni la față, aveau mai multă forță fizică și altă trecere în fața profesorilor. Mulți și-au făcut studiile până în pânzele albe și au devenit domni, grație zecilor de putini cu brânză pe care le-au distribuit în dreapta și-n stânga. Înainte de 1989, brânza era dolarul nostru, veritabilă valută națională. Cei crescuți cu caș și având cariere făcute pe brânză se deosebesc de restul cetățenilor , a mai glăsuit prietenul meu.  Sunt mai sănătoși, mai siguri pe ei, căpoși cât încape, oportuniști și nesimțiți. Cum ar suna un eseu intitulat Influența brânzeturilor asupra vieții sociale din România?
*Același gânditor, care-și bate capul din greu cu problemele vieții, mi-a încredințat ultimele sale reflecții. Iată-le : ” Pisicile cu nasul galben sunt cele mai afectuoase. Felinele negre nu știu să-și folosească ghearele și te înțeapă una-două. Nu munci pe degeaba, orice ar fi : recunoștința s-a transformat în invidie și prilej de dușmănie. Cu alte vorbe, trudești ca să-ți câștigi dușmani. Las la o parte că te vor urî și cei cărora nu le prestezi munci gratis. De ce să îi avantajezi numai pe unii? ” În materie de conflicte, de recunoștință și de invidie, nu mă pot pronunța. Cât despre muncă, sunt gesturi care te răsplătesc infinit mai mult decât orice sumă de bani. Iar pisicile sunt afectuoase fără excepție, numai că își manifestă în mod diferit iubirea față de stăpâni.
* Ceea ce nu știu medicii este că depresia este provocată unui bolnav nu de factorii identificați până acum, ci de paranoicii și scandalagiii care îl înconjoară pe nefericit. Asta se întâmplă în proporție de 99, 999999%. Unde vedeți un depresiv, căutați-i  și pe paranoicii care l-au îmbolnăvit. Paranoicul, un tip literar insuficient cunoscut! Dar ce se întâmplă când un paranoic devine el însuși depresiv? Face prăpăd, mai ceva decât uraganul Matthew, care a băgat groaza în Haiti! E o temă de roman și ar trebui să găsim o nouă denumire pentru boala cu pricina. Zilele trecute, un farmacist mi-a mărturisit că un cunoscut al nostru își ia medicamentele, pe rețete compensate, de la o farmacie din altă localitate. De ce oare? m-a întrebat omul, nedumerit. Să nu-l ia proștii de nebun, i-am răspuns. N-ai văzut ce spune câte un gospodar despre depresivi? După ce mi-a explicat că un procent ridicat din populația globului suferă de afecțiunea menționată, farmacistul mi-a dat această replică memorabilă :
- Auzi? Până la coadă, unde ai văzut tu vreun retardat care a făcut depresie? Numai oamenii deștepți fac așa ceva!

P.S. Sunt absolut emoționante imaginile cu ursul rănit care mergea în două labe, căutându-și hrana în New Jersey. Părea un om necăjit. Firește că s-a găsit un troglodit care i-a luat zilele. Criminalul l-a urmărit doi ani - doi ani, doamnelor și domnilor! - și, deși a văzut că animalul e pașnic, l-a ucis cu niște săgeți. Dumnezeule, cum poți permite așa ceva?

Cât timp durează iubirea?

   Voiam să scriu despre medicul Andrei Bâlbâie și despre isprăvile mele din studenție.
   O prietenă mult dragă mie mi-a amintit însă că am spus, într-un interviu luat de Constantin Piștea, că dragostea nu e veșnică, cum credea Marquez. Se știe că, în Dragostea în vremea holerei, Florentino o așteaptă pe Fermina cincizeci de ani și se căsătorește cu ea, la adânci bătrâneți, după ce soțul ei, doctorul Juvenal, moare, căzând dintr-un copac în timp ce încerca să-și recupereze papagalul scăpat din colivie. Florentino și Fermina au fost îndrăgostiți, unul de celălalt, în tinerețe. Și-au scris zeci de scrisori înflăcărate, dar tatăl fetei nu l-a acceptat pe tânăr din cauza sărăciei acestuia și a obligat-o pe Fermina să se mărite cu doctorul Juvenal. Florentino n-o uită pe iubita sa și așteaptă o jumătate de secol ca medicul să moară, pentru a-și reînnoi propunerea de căsătorie. În acest timp, el are 622 de femei, deși este chel și urât. Trăiește chiar și cu o minoră, dar memorabilă e scena în care e violat de o necunoscută, în cabina întunecoasă a unui vapor. Iubirea adevărată n-ar ține, sugerează Marquez, doar de plăcerea fizică și rămâne nealterată de timp.
      În ceea ce mă privește, am avut o experiență atipică. ( Cam așa a fost toată viața mea : nu se încadrează în niciun tipar cunoscut.) Am fost îndrăgostit, în liceu, de o fată căreia n-am îndrăznit să-i mărturisesc sentimentele mele. Am văzut-o ultima dată în 1976, dintr-un troleibuz care mă purta către Universitate, unde urma să dau admiterea. Se plimba pe trotuarul de la Cotroceni, însoțită de un coleg de clasă al nostru, care purta, în mod straniu, un nume asemănător cu al meu. El trecuse, în fiecare an, clasa la matematică, datorită cecității profesorului care mă asculta pe mine și îi punea lui o notă maximă. Mai încălța apoi note de patru cu duiumul, dar avea acces în anul școlar următor. Am visat-o pe M. fix douăzeci și cinci de ani. Alexandru Mușina a fost cel care a remarcat că fata mi-a paralizat viața, un sfert de veac. Și m-am trezit, într-o zi, jefuit în mod barbar de timpul nostru cinic, nemilos. Chipul ei era difuz și nu-mi mai aminteam nuanțele glasului cu care își citea temele. M-am simțit sărac și singur. Trăiam nefericirea de a nu mai fi torturat de gândul că, în unica mea viață trăită pe pământ, o văzusem pe femeia visurilor mele și nu îndrăznisem să întind mâna. Sălile castelului pe care îl gândisem pentru M. erau acum pustii. Apoi s-au șters și decorurile. Am scris unul dintre cele mai... marqueziene texte ale mele, Timpul e un mare hoț, inclus în romanul Călugărul Negru. În aceeași carte, personajul Ioana mi-a fost inspirat de iubita mea platonică. Am aflat mai târziu că s-a măritat cu un bărbat dintr-o localitate vecină cu cea în care am copilărit și că are doi copii. Cu unul dintre ei sunt prieten pe Facebook. Iubirea, mă refer la treapta erosului, nu e veșnică, din nefericire, așa cum nu suntem nici noi. Alte zile, alte culori, alte ape care curg ne ispitesc perpetuu. Și va veni o vreme când vom fi niște vulcani stinși, cu mult înainte de a închide pentru totdeauna ochii.
      Straniu ori logic e că sentimentele pentru altă iubită, cunoscută în facultate, căreia nu i-am fost în cele din urmă alături, s-au păstrat și s-au nuanțat, deși n-au fost, la vremea respectivă, la fel de intense ca obsesia pe care o aveam pentru M. Dacă n-ar fi o imensă banalitate, aș spune că sentimentele ancorate prea mult în aspectele fizice durează mult mai puțin decât realele afinități spirituale.

P.S. Am uitat multe, dar nu și ziua de naștere a celei care mi-a inspirat romanul Călugărul Negru : 22 noiembrie. ( Pe ea, fostă colegă de liceu, n-am mai văzut-o, cum spuneam, din 1976.) De obicei, în ziua aceea începea să ningă, iar în noaptea de dinainte visam ninsoarea.

Moartea unui artist

    * Ioan Gyuri Pascu a murit cu zile. Cu două ore înainte de a-și da sufletul, el a chemat o ambulanță, dar i s-a pus un diagnostic greșit, i s-a făcut o injecție cu diazepam și a fost lăsat în plata Domnului. Așa sunt tratați toți cetățenii României care pompează la greu bani în buzunarul sistemului medical : ca niște boschetari. Artiști, scriitori, oameni de știință, muncitori, țărani, adică ființe care au făcut ceva pe pământul pe care au călcat nu sunt băgați în seamă de medici, dacă nu flutură teancul cu bani pe sub nasul acestora,  înfometați pe bune sau dornici de a-și schimba limuzinele și de a-și înmulți vilele. Ia să fi fost Gyuri un politician cunoscut, un mâncător de rahat emerit, să vedeți cum s-ar fi îmbulzit, la ușa lui, ambulanțele ultradotate, iar medicii l-ar fi internat în cel mai bun spital, i-ar fi operat eventualele zgârieturi,  l-ar fi ținut ascuns într-un salon de lux și ar fi încercat chiar să-l scutească de pușcărie, dacă omul nostru ar fi avut probleme cu legea! Ia să fi fost o celebritate ca Guță sau Botezatu, să fi văzut cu cât interes l-ar fi privit doctorii și asistentele! Mama ei de viață! Am încercat același gust amar când am citit într-o revistă, prin 1998, că Ștefan Bănulescu, scriitor de Nobel, a murit ca un anonim, într-un spital bucureștean.
      România e o țară în care nu se poate trăi omenește. Societatea noastră este eminamente criminală. Dacă nu faci parte dintr-un partid politic sau nu ai bani, ești ca și mort. Am experiențe contradictorii cu medicii. Bolile mele au fost sufletești, dar m-au făcut să ajung, de la niște fleacuri, în pragul morții. Am cunoscut doctori aroganți și lacomi, dar am avut norocul de a întâlni și specialiști care m-au făcut să mă simt mândru că sunt om : Andrei Bâlbâie, Mihaela Grigore ( ambii de la Spitalul Dimitrie Gerota), Andreea Năvălici, Dumitru Toma ( Spitalul Videle), Nicolae Dumitru, medicul meu de familie. În sistemul medical există oameni care abia supraviețuiesc, dar destui încearcă să scoată câți bani pot din meseria pe care o practică.  Omul și omenia nu mai contează. Îmi amintesc că urma să suport o intervenție chirurgicală minoră și mă întâlneam cu chirurgul de douăzeci de ori pe zi. Pe urmă, după ce i-am dat banii și am fost operat, fugea ca nebunul de mine, strigându-mi : ” Dom' profesor, mă scuzați, dar n-am nicio secundă la dispoziție!” Nu mi-a dat nici instrucțiuni în legătură cu alimentația și felul în care să-mi tratez operația. Așa se face că mi s-au rupt suturile, am dat de alte necazuri și am făcut o depresie care m-a împins la un milimetru de deces. Am supraviețuit numai printr-un miracol și prin atenția colonelului Andrei Bâlbâie.
       În Evul Mediu chinezesc, oricărui doctor căruia îi murea un pacient i se punea un felinar roșu la poartă. La al treilea felinar, tămăduitorul era spânzurat. În China există și acum bunul obicei de a-i atârna în ștreang pe corupți, mai ales dacă sunt miniștri sau persoane de vază.
    * Frauda e o practică internațională, practicată cu fervoare de capitaliștii lumii de azi. Așa se face că ni se răpește și bucuria unor meciuri de fotbal cinstite. Când joacă Real Madrid, se știe că arbitrii intră în joc și prestează în favoarea spaniolilor. Așa ceva n-am văzut în viața mea! Liga Campionilor e aranjată de sforari străluciți, cum era și Mitică Mititică al nostru. Borusiei Dortmund i s-au refuzat două penalty-uri clare, în confruntarea cu madrilenii. Aceștia din urmă beneficiază la greu de ajutorul oamenilor care ar trebui să țină cumpăna competiției dreaptă. Halal! Cinstit vorbind, cred că un sfert din golurile lui Ronaldo sunt marcate din ofsaid ori din lovituri de pedeapsă inventate.

P.S. Știți care e culmea? Când mă internam într-un spital, toată lumea urla că sunt cel mai sănătos om de acolo. Când mă externam, eram însă vrednic de plâns : mă simțeam mai bolnav decât oricare dintre colegii mei de suferință.

Știrea zilei, Ioan Gyuri Pascu, Facebook-ul și blogăreala

*Îl admir pe Cristian Tudor Popescu din mai multe motive : expresivitatea sa remarcabilă, ideile care îi roiesc în cap, verticalitatea morală. ( Mă rog, unii prieteni mi-au trimis materiale în care reputatul ziarist nu apare deloc într-o lumină favorabilă.) Nu îl invidiez, Doamne ferește, fiindcă nu cunosc această stare de spirit. Pe urmă știu din experiență că violența în limbaj este tot un simptom al depresiei. Nu am nimic de împărțit cu Domnia Sa. Dimpotrivă.  Și e minor faptul că nu sunt convins că eminentul ziarist și scriitor se pricepe la orice - de la tenis la politică și de la cinematografie la poezie - și are totdeauna dreptate. Dar o divergență de opinii poate fi motiv de supărare? Voiam să spun că, spre deosebire de Cristian Tudor Popescu, apreciez la superlativ inteligența lui Mihai Răzvan Ungureanu. Totuși, pentru mine, știrea zilei nu este demisia ultimului, ci moartea unui mare artist, Ioan Gyuri Pascu. A dispărut cel mai bun, cel mai talentat membru al grupului Divertis. Cum spunea cineva, cei buni pleacă repede.
*Spațiul virtual poate fi obiectul unui studiu sociologic. Constați, fără să vrei, că cititorii de bloguri sunt oameni care au parcurs bibliografii și au opinii bine argumentate. Sunt necunoscuți care comentează ca niște veritabili lideri de opinie. Nu mai vobesc de oamenii de cultură. Ei nu lipsesc nici de pe Facebook, dar acolo sunt grupuri formate în jurul unor centre de interes ușor vizibile : literatură și arte, expunerea publică a unor aspecte familiale, știință și curiozități, medicină naturistă, politică, religie etc. Dacă ai prieteni mulți, printre ei se află cetățeni din toate taberele. Așa se face că neaveniții își bagă bățul prin gardul oricui și se simt datori să-și dea cu părerea, în termeni suburbani, despre lucruri de care n-au habar. E igienic să nu amesteci cele două zone ale Internetului. Dacă o faci, te arzi.
* Neagu Djuvara și Mihai Șora au fost decorați de Klaus Iohannis. Doi domni, chiar dacă n-au putut sta în picioare la cântarea imnului. Cred că Djuvara n-a avut putere să se țină vertical, iar Șora n-a vrut să-l lase în ofsaid. Fair-play-ul acestor aristocrați ai minții mă impresionează. În schimb, imaginea finală a lui Iohannis (un om cât muntele, dar care se mai și ridica pe vârfurile pantofilor, rânjind cu gura până la urechi) m-a amuzat teribil. Bătrânii cărturari păreau niște liliputani mecanici, încadrându-l pe Președinte, care pleznea de sănătate și de satisfacție. Să-i recunoaștem totuși, lui Iohannis, meritul de a promova cumva valorile și de a le recunoaște. Ar fi minunat dacă Excelența Sa ar găsi niște pârghii economice prin care să îmbunătățească situația materială a intelectualilor din România de azi.

Un vis ciudat

  Se făcea, cum mi se întâmplă mai mereu în vis, că mă rătăcisem pe străzile unui oraș. Apoi am recunoscut zona. Eram în București, cartierul Militari. De data asta trebuia să ajung undeva în centru, pentru o treabă importantă. Am luat-o la pas, pe trotuar. În stânga mea a răsărit, înalt și drept, Prințul Radu. În jur, multă lume. Niște tineri m-au salutat zgomotos. ” Trebuie să fie niște foști elevi”, mi-am zis. ”E și Cărtărescu pe aici”, a spus Prințul Radu. M-am uitat în jur, dar nu l-am zărit pe autorul Orbitorului. Am mai făcut câțiva pași și peisajul s-a schimbat brusc, devenind un drum de țară, neasfaltat, care cotea la dreapta. Chiar în curbă, cățărat pe un gard, se afla însuși Mircea Cărtărescu. Privea de-a lungul șoselei, ca un gospodar care și-a terminat treburile și vrea să vadă cine mai trece pe drum. M-am apropiat. El continua să se uite în partea opusă. Era îmbrăcat într-o cămașă în carouri, iar pletele-i tinerești îi acopereau pe jumătate obrazul, conturându-i un profil admirabil. În sfârșit, și-a mutat privirile către mine. Am înclinat ușor capul și i-am zâmbit. Mi-a surâs larg, cu căldură. Prințul Radu se mistuise ca fumul. M-am apropiat și ne-am strâns mâinile. Avea o palmă osoasă și lustruită, de modelator în alabastru. I-am cerut scuze că nu l-am salutat mai devreme, dar nu-l văzusem. Mi-a răspuns că nu e nicio problemă. A mai adăugat ceva, folosind pronumele personal de politețe ”dumneavoastră”. Am schimbat amabilități și unul dintre noi a rostit sintagma ”mare scriitor”. Brusc, Prințul Radu s-a materializat iarăși lângă mine. S-a repezit în curtea lui Cărtărescu, a luat un pumn de pământ noroios și i l-a pus în cap scriitorului. Am simțit că mă cuprinde revolta. ” Ce înseamnă asta?”, am strigat. ” Se poate așa ceva?” Am început să curăț repede murdăria de pe capul lui Cărtărescu. Doi bulgărași umezi căzuseră în gura cunoscutului autor. Erau chiar pe limbă și mă trudeam să-i scot de acolo, cu degetele, fără să ating cavitatea bucală a celui care a scris Levantul. Bucățile de pământ se transformaseră în două mici coji de ceapă, concave. Cărtărescu râdea. Prințul Radu se estompase treptat și dispăruse din nou. Perseverent și confuz, încercam să-mi duc la capăt treaba. Tocmai când eram gata să reușesc, m-am trezit. Un câine lătra în dorul lelii, unduind perdelele nopții.

Cele 10 sfaturi ale filozofului Confucius, care îți vor schimba viața. Text primit de la un prieten

Confucius este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari filozofi care au trait vreodata.

S-a nascut in China in anul 551 I.Hr si, de-a lungul vietii sale, s-a dedicat in totalitate scrierilor – pastrate in „Analectele lui Confucius” – despre etica in familie, sistemul public si sistemul educational. Invataturile lui au influentat intreaga lume asiatica si nu numai timp de 2500 de ani.

Dupa moartea sa in anul 479 I.Hr, invataturile i-au devenit oficial filozofia imperiala a Chinei. Scrierile lui Confucius  au trecut dincolo de orice limita geografica si culturala, conferind o mare intelepciune oricui, oriunde.

Cititi  10 invataturi de-ale lui Confucius care va pot schimba intreaga viata. Daca vi se intampla sa simtiti ca nu mai puteti face fata, cuvintele lui Confucius va vor ajuta sa depasiti situatia si sa va conoaste mai bine pe voi insiva.

1.      1.    Nu conteaza cat de incet inaintezi, atata timp cat nu te opresti.
Uneori poate fi foarte dificil sa gasim pacea in viata noastra si in noi insine mai ales din cauza faptului ca astazi totul in jurul nostru se intampla atat de repede, progresul stiintific si tehnologic, schimbari politice si sociale etc. Este bine insa sa ne oprim putin si sa gasim acea pace in noi ce ne va ajuta sa ne bucuram mai mult de viata.
Este important nu numai sa facem, dar si sa ne acordam timpul necesar sa ne bucuram de ceea ce facem.

1.      2.    Nu te imprieteni niciodata cu o persoana care nu este mai buna decat tine.
Avem tendinta de a ne imprieteni cu oameni care ne sunt inferiori sau usor inferiori caci asta ne face sa ne simtim mai bine si sa gandim mai sus despre propria persoana. Nu faceti acesta, imprieteniti-va cu oameni care va sunt net superiori, oameni de la care sa aveti ce invata si care sa va provoace sa deveniti o versiune mai buna a voastra.

1.      3.    Cand simtiti ca furia ia amploare, ganditi-va la consecinte.
Cand sunteti nervosi, aruncati-va intotdeauna un ochi in viitor inainte de a actiona.

1.      4.    Cand observati ca devine imposibil sa va atingeti telurile, nu va ajustati telurile, ci numai pasii catre atingerea acestora.
Daca v-ati pus ceva in cap, dar nu este atat de usor pe cat credeati, continuati, nu va dati batuti. Poate va va lua mai mult timp, insa pana la urma veti ajunge acolo.

1.      5.    Daca urasti o persoana, atunci acea persoana te-a infrant.
Este in regula sa ignori sau sa fii indiferent fata de o persoana care te percepe negativ. Insa, daca va consumati timpul si energia urand persoana respectiva, atunci ati pierdut lupta impotriva acesteia, lupta in care nu trebuia sa va aruncati inca de la inceput.

1.      6.    Omul superior, care cauta ceva, cauta in el insusi; omul inferior cauta intotdeuna in altii.
Foarte multi dintre noi considera ca pentru a avea mai multa valoare si pentru a fi mai bine vazuti in societate trebuie sa acumuleze bogatii si bunuri materiale.
Oamenii intelepti stiu ca singurul mod real de a ne creste valoarea este prin a incerca sa o cultivam in noi insine.

1.      7.    Oriunde mergeti, mergeti cu toata inima.
Muhammad Ali credea ca este cel mai bun indiferent de ceea ce facea, chiar daca era un colector de gunoaie. Acesta este modul in care trebuie sa gandim cu totii. Indiferent ce facem, trebuie sa facem cu pasiune si determinare.

1.      8.    Oferiti sfaturi si instructiuni celor care cauta cunostere dupa ce si-au descoperit ignoranta.
Cu totii ignoram diverse lucruri sau convingeri, ganditi-va la asta inaite de a incerca sa corectati pe cineva.
Asteptati pana cand oamenii au ajuns in acel punct in care au nevoie de ajutorul si opinia voastra inainte de a incepe sa vi le exprimati.

1.      9.    Daca va concentrati pe orice avantaj sau realizare, oricat de mici ar fi, va va fi mult mai usor sa mergeti mai departe.
In loc de a va petrece timpul consumandu-va ca superiorul vostru ii aprecieaza mai mult pe ceilalti colegi decat pe voi, incercati sa va concentrati numai pe ceea ce stiti sigur  ca este adevarat si care va poate motiva sa va faceti lucrul mai bine si mai eficient.

10. Daca cineva scuipa in spatele vostru inseamna ca sunteti mult inaintea lor.

Crescut într-o familie de oameni adevărați. O poveste trimisă de un prieten

   ”O poveste adevărată.

   Un nepot de sclavi, un băiat s-a născut într-un cartier sărac din New Orleans, cunoscut ca "Back Town." Tatăl său a abandonat familia atunci când copilul era mic, mama sa a devenit o prostituată și băiatul și sora lui au trebuit să trăiască cu bunica lor. Încă de timpuriu, băiatul s-a dovedit a fi dotat pentru muzică și cu alți trei copii a cântat pe străzile din New Orleans. Primele sale câștiguri au fost monedele care au fost aruncate de trecători. O familie de evrei, Karnofsky, care a emigrat din Lituania în SUA a avut milă de băiatul de 7 ani și l-au adus în casa lor. I-au dat inițial "muncă" în casă, pentru a alimenta acest copil înfometat. Acolo, el a rămas și a dormit în această casă unde, pentru prima dată în viața lui, el a fost tratat cu bunătate și tandrețe. Când s-a dus la culcare, doamna Karnofsky i-a cântat un cântec de leagăn rusesc. Mai târziu, el a învățat să cânte mai multe melodii rusești și evreiești. De-a lungul timpului, acest băiat a devenit fiul adoptiv al acestei familii. Familia Karnofsky i-a dat bani pentru a cumpăra primul său instrument muzical, cum era obiceiul în familiile evreiești. Ei admirau sincer talentul muzical. Mai târziu, când a devenit un muzician profesionist și compozitor, el a folosit melodiile evreiești în compozițiile sale. Băiețelul negru a crescut și a scris o carte despre aceasta familie de evrei care l-au adoptat în 1907. În memoria acestei familii și până la sfârșitul vieții sale, el a purtat o stea a lui David și a spus că în această familie a învățat "cum să trăiască viața reală și determinare." S-ar putea recunoaște numele lui. Acest băiețel a fost numit Louis "Satchmo" Armstrong. Louis Armstrong a vorbit cu mândrie fluent idiș! Și pun pariu că nu știai nimic din toate astea.”

”Vara ca un interior cu pietre și copaci”. O povestire din 1978

    Iese în curte și știe că ușa casei vecine se va deschide imediat și un bărbat tânăr, buhăit la față îl va întreba cât e ceasul

̶  Este exact zece, răspunde băiatul, abia privindu-l pe vecin.

Îl tulbură, în mod straniu, firicelele roșii de pe chipul vecinului. Vara, amândoi se trezesc în fiecare zi la aceeași oră. Băiatului nici nu-i trece prin minte să calculeze de câți ani se întâmplă lucrul ăsta. Tăifăsuiesc puțin și de fiecare dată grasul îi pune puștiului aceeași problemă de matematică pe care a auzit-o prin vreo cârciumă, iar băiatul o rezolvă cu aceeași dezinvoltură confuză, spre mirarea repetată a celuilalt, exprimată mereu în aceleași cuvinte. Ceva despre faptul că băiatul învață bine și e un copil cuminte. Umbra sreașinii se află în dreptul ferestrei. Mai e mult până va depăși prispa, semn că s-a făcut prânzul, când trebuie să hrănească porcul și găinile și pisica

Știe că poarta este încuiată și se simte puternic și liniștit. Va da mai întâi o raită prin grădină. Tufa de soc nu a crescut suficient, deși îi șterge zilnic frunzele de praf. Măceșul a înflorit, inundat de lumina cleioasă care umple ograda precum uleiul un recipient. Așa își va aminti mai târziu, la o beție organizată într-un cămin studențesc. Se va urca în dudul cu aromă răcoroasă și cu fructe dulci, umede ca nasul cățelului. Mâncând, se gândește o clipă dacă n-ar fi cazul să vadă ce mai fac fluturii albi și portocalii. Dar știe că pentru asta va fi nevoit să deschidă poarta. Poiana violetă se află dincolo de de șosea și de tufele de zmeură ale lui Moțodel. Știe că de acum, celălalt scrutează deja bătătura, printre ulucile înalte și ascuțite ale gardului. Nu-l va zări pe băiat, însă va bănui că acesta se află în dud și-l va îmbia să se joace împreună. Îi va propune să fure pepeni, să prindă iepuri, să se scalde la râu și să facă prostii cu micuța N. Știe că dacă va deschide poarta, toată liniștea se va scurge pe acolo, ca aerul dintr-un balon spart. Celălalt e mai puternic, îi va impune planurile sale și gândul că va trebui să scape de el îl va tortura permanent pe băiat. Să scape de el cât mai repede. Își va bate capul cu asta toată ziua și tot nu va reuși să-l urnească pe musafir. Știe că nu va reuși. Și să iasă din curte nu are voie de la mama sa, plecată nu se știe unde.

Vârfurile pomilor se leagănă ușor. Se clatină și cerul, în ceașca sa de porțelan albastru. Găinile albe și roșii și negre scurmă în gunoiul din fundul ogrăzii. Cu râtul său fin și rotund, porcul a apucat o frunză purpurie și o mestecă grohăind. O omidă verde, uriașă, stă nemișcată, inelată, pe o ramură de dud. Băiatul închide o clipă ochii și poate auzi glasul celuilalt.

̶  Pepenii sunt nepăziți. Sunt vărgați, cu miezul roșu și lunguieți și galbeni. Putem lua o grămadă.

Se preface că n-aude și tace. Galbenul îi amintește de excrementele groase, adunate în mușuroaie, la spatele casei prietenului său. La început, acesta îi povestea că un urs mare vine din pădure în fiecare noapte, îi mănâncă piersicile din grădină și se duce după casă să se ușureze. Mai târziu, celălalt va spune cu mândrie că tatăl său este autorul grămezilor untoase și urât mirositoare. ”Mănâncă șase pâini în fiecare zi și se ușurează gros, cât un salam”, zicea prietenul, iar el se simțea umilit, fiindcă știa că tatăl său nu poate avea intestinele atât de groase, nici nu câștigă zilnic câte o servietă cu bani, nici nu scoate la Crăciun, din fiecare porc, câte șapte gamele cu bucăți de carne.

̶  Putem lega pisica a neagră cu o sfoară, ca s-o coborâm din ulm.

Ideea nu-i surâde, după cum nu ar vrea nici să umble în cuibul rândunelelor, unde așteaptă puișori cu ciocuri larg căscate, tivite cu galben.

̶  Îți dau zmeură, se aude de dincolo de gard, dacă îmi deschizi poarta.

̶  Nu-mi place zmeura, răspunde, uitând că vrusese să-l facă pe celălalt să creadă că nu este nimeni acasă.

̶  Atunci furăm smochine de la moș Avram. Are un câine legat de tufele alea, dar e orb și surd. Le-am mâncat aproape pe toate. Mai sunt câteva. Îți dau și ție dacă mă lași să mă joc cu mingea ta.

Vocea s-a îndepărtat și în curând nu o va mai auzi. Nu-și dă seama dacă intrusul repetă vechea manevră se preface că a plecat ori s-a lăsat păgubaș.

Umbra casei a ajuns la jumătatea prispei. Ar putea prinde avioane mici și vii, de pe vârfurile bețelor de tutun care îngrădesc tufele de trandafiri. Mai târziu va afla că înaripatele de cristal se numesc libelule. Vede din nou omida verde și își amintește brusc că a visat-o. A visat-o în noaptea trecută și acum o vede și știe că a visat-o.

 Soarele a coborât după casă și el apără porcul alb și rotofei de păsările lacome care îi fură grăunțele. Se  o ciocănitoare și aerul miroase a câmpie pârjolită de soare.

Cartea îl așteaptă răbdătoare pe masă și el poate sta la umbră să citească. Când stătea la bunicul, unde curtea era umbrită încă de dimineață, putea citi toată ziua. Cartea asta îi place atât de mult, încât îi este teamă că o va sfârși și nu va mai găsi alta care să-l plimbe prin locuri pustii, unde se află în siguranță.  S-a gândit toată ziua la filele frumos mirositoare, la literele și cuvintele semănând cu coroanele arborilor și cu iarba sârmoasă din curte. Nu vrea să o termine. O va face doar când va găsi alta, cu o lume ospitalieră, protectoare. Păcat că nu are mai multe cărți. Oftează și intră în casă. Frunzele copacilor, lungi și subțiri, late și verzi,, portocalii și vinete fierb în cerul topit de soare.

Ce s-ar întâmpla dacă locuința ar avea câte o ieșire pentru fiecare anotimp? Ar ninge peste fructele roșii de măceș, iar liliacul și-ar amesteca mireasma cu esența crudă ale pănușilor de porumb, strânse grămezi, în care își petrecea nopțile de toamnă. Sub chiciură ar gesticula mugurii, în timp ce oamenii de zăpadă ar dănțui prin țărâna fierbinte. Beția albă a florilor de salcâm s-ar scutura peste zăpezi. Ar respira adânc. Și ar uita de școală. A și uitat când a ieșit din nou afară. Umbra casei aleargă acum undeva către orizont, unde a auzit că se află orașul. Și vocea îl ispitește iar de după gard.

̶  Mergem și pescuim în heleșteul din grădina lui moș Salem.

Raiul lui Salem îi este cunoscut. Nu poți trece pârleazul decât cu ajutorul unei scări. Totuși, n-a văzut niciodată acolo un iaz.

̶  Sunt pești mari și grași ca porcii. Coborâm pe scară și îi prindem cu ciurul. Pe cel mare îl cheamă Mali și va încerca să ne înece. Îl voi înțepa eu cu furca.Din bășica lui ne vom face o minge de fotbal pe cinste. Dar știu că ești fricos, așa că nu e nicio pagubă dacă mă duc singur.

Glasul se îndepărtează. Cu grabă și cu teama că băiatul va accepta abia acum. Mâine, celălalt se va lăuda că a prins peștele și l-a scăpat ori că moș Salem a tras cu pușca după el. Brebete a plecat. Știe că peste puțin va veni mama, prăfuită și arsă de soare.

 Îi suflă, parcă, cineva pe frunte. Nicio viespe nu poate intra în curte. Niciun copil neascultător nu poate ieși. Copacii au ochi pe fiecare frunză și păsările abia îndrăznesc să cânte. Deschide poarta și iese, uitându-se în toate părțile. Vede șoseaua.  Încă nu văzuse râul și orașul, se va gândi peste ani. Va încerca să-și închipuie gârla. Dar nu acum. N-are timp. Printre crengile corcodușilor și tufele de gard viu licăre poiana albastră. Știe că acum fluturii pleacă. Luminișul este plin de cioburi de sticlă colorată și de pietre ascuțite, ascunse de de iarba verde și grasă. Spre ochiul albastru al cerului, ivit printre vârfurile arborilor, se întind firele violete de lavandă. Sunt peste tot și miresmele fac ca aerul să pară un ulei greu, adormitor. Îi place să se întindă printre flori și să urmărească albinele și fluturii cu desene uimitoare pe aripi. Unii vin și se așează pe părul său, de culoarea miezului de dovleac. Surâde, absent de la celebrarea propriei bucurii. A descoperit fluturii când bătrânul învățător, cu figura desfigurată de furie, le-a ordonat copiilor să prindă fiecare câte o sută de fluturi. ”Omizile mi-au mâncat livada” a mai urlat o dată fiorosul moșneag și le-a aruncat o privire încărcată de ură. După-amiază, copiii, femeile și bunicii au început vânătoarea, care cu ce putea. Dădeau cu pălăriile, cu măturile, cu ciomegele, cu șepcile, cu basmalele. Și fugeau ca apucații chiar și cei care trecuseră de optzeci de ani.

Știe că  Brebete, celălalt, l-a urmărit și că acum-acum va năvăli să rupă florile și să ucidă cu basca-i cât mai mulți fluturi. Mai știe că se vor bate și că va fi învins. Dar e sigur că fluturii vor veni mâine iarăși și că bătaia va fi preludiul unei prietenii care îi va face să ude florile din poiană, pentru a atrage și libelulele.

Și mereu mirosul acela copleșitor : munți din pănuși de porumb, unde dormea nepedepsit și visa râuri curgând din cer.

Romanul polițist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

   Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.

Suporterii, ucigași și martiri

* Un tânăr a fost ucis de un dobitoc, după meciul Steaua-Dinamo. Dinamoviștii încep, încet-încet, să devină martirii fotbalului românesc. De ce? Pentru că au o galerie frumoasă. Pricep de ce se duc milioane de oameni la meciurile de fotbal, făcând să curgă miliarde de euro în buzunarele descurcăreților. Suntem homo ludens, ne place să ne batem cu banane. Marii fotbaliști au ajuns să aibă statutul unor mercenari de lux. N-am înțeles însă decât târziu de ce se bat suporterii între ei. Adunați în cete imense, ei retrăiesc momentele când primii umanoizi au coborât din copaci și își manifestă sălbăticia. Cu cât sunt mai mulți, cu atât se apropie de stadiul primatelor. Dar semnele neomenescului și ale eșecului creștinismului vedem la fiecare pas, în România de azi : în instituții, în trafic, în relațiile dintre cei care trăiesc într-o comunitate restrânsă.
* După meciul Steaua-Dinamo am înțeles câteva lucruri :
1. Andone, e într-adevăr, un antrenor veritabil. Dar cu cine să facă treabă? Cu fotbaliști care n-au forță nici să alerge până la poarta adversă?
2. Reghecampf e un tip ciudat, agresiv, plin de venin, care promovează un stil năpustit, în fotbalul autohton. Meciul cu englezii a fost o ilustrare a ideii mele. Dar nici slujbașul lui Becali nu înțelege de ce se năpustesc elevii săi spre adversari mult mai puternici decât ei. Steliștii par să nu știe că fotbalul se joacă pe goluri.
* Barcelona fără Messi e zero, Ronaldo fără Real e un jucător aproape modest. Dar va lua, din nou, Balonul de Aur, deși în marile finale pe care le-a jucat n-a făcut absolut nimic.
* Voi renunța să-mi mai pierd timpul cu spectacolele fotbalistice televizate. ( S-a văzut clar cum, la o tragere la sorți, lucrurile fuseseră aranjate.) Voi urmări doar meciurile lui Messi și mă voi uita la tenis,  cel mai dificil și mai spectaculos sport, unde totuși forța n-ar trebui să fie decisivă.

P.S. Redescopăr un mare scriitor, tatăl tuturor prozatorilor mahalalei bucureștene : George Mihail Zamfirescu.
   

Uniforme de general și teoria laptelui de pasăre

  L-am evocat pe profesorul meu de matematică din liceu în mai multe articole, printre care De ce nu am învățat matematică și Cu tristețe, despre mandalaci.  Dumnezeu a fost bun cu torționarul ăla care a trăit aproape suta de ani, sănătos și mulțumit de sine. N-am fost în generația care a prins teoria laptelui de pasăre ( sunt oameni mai în vârstă decât mine cu un deceniu ), nici în aceea care și-a însușit memorabila expresie ”Vax albina!” ( cei din care face parte actuala directoare a liceului din Bolintin-Vale, Mihaela Enache). În ce consta sistemul filosofic al laptelui de pasăre? Simplu : în a oferi cuiva tot ce e posibil, tot ce se poate visa. ”Măi, to'a'și (tovarăși - n. m)! Eu vă pot preda vouă orice! Sunt cel mai bun profesor de matematică! Dacă vreți, vă dau și lapte de pasăre!”
Unde voiam să ajung? Că, astăzi, cetățenii care au acces la laptele de pasăre sunt la nivelul intelectual al Elenei Ceaușescu. Sunt oameni cu mai multe doctorate care nu stăpânesc noțiuni de gimnaziu. Cum zicea Tovarășa? ”Trece codoiul ăla acolo!” Sunt unul dintre admiratorii jocului lui Ilie Năstase. A fost, toată cariera sa, numai inspirație. Un vis. Dar omul n-are nimic în cap și, vorba lui Țiriac, n-a muncit o zi într-o viață de om. E un fel de țață cu două clase, care se/ne pune în situații jenante. Una dintre păsăricile sale este să apară în uniformă de general. El, care n-a făcut nici armata! Comuniștii aveau simțul măsurii și îl făcuseră locotenent, pentru a-l putea plăti corespunzător. Acum e general! Și câți generali de felul ăsta n-avem! Ilie apărut la Wimbledon echipat în felul ăsta și a stârnit râsul unei lumi întregi. Dacă, Doamne ferește, am intra în război și i-am trimite pe acești generali pe prima linie a frontului? Ce s-ar întâmpla? Ar renunța toți la gradele cu pricina și ar lua-o la goană? ( Și fiindcă veni vorba, știați că dintre toți corifeii armatei române, Antonescu a fost cel mai slab pregătit? A luat cu opinteli sau cu pile până și gradul de maior. În 1907 a împușcat cu mâna lui zeci de țărani amărâți. Dar a ajuns mareșal!) Uniforma de general a devenit semnul cel mai clar al bătăii de joc care e promovarea pe scara socială românească. Nulitățile sunt mari demnitari în vreme ce poetul Emil Brumaru risca să mănânce bătaie de la portarul spitalului în care era internat ( ca în Salonul nr.6 de Cehov! ), când se ducea să-și cumpere eugenii de la un chioșc aflat în apropiere. ( Sigur, Năstase a mai făcut gafe, dar sunt omenești, scuzabile, izvorâte dintr-o insuficientă educație. A îngenuncheat în fața lui Federer, Nadal și Djokovic, însă scena s-a desfășurat într-un cerc civilizat și relaxat, printre oameni trecuți prin lume și momentul n-a avut răsunetul ridicol la care ne așteptam.)
Uniforma are mai multe funcții.
Cea de polițist indică o autoritate publică, pusă în slujba legii și a cetățeanului.
Reverenda subliniază misiunea preotului, care e aceea de a promova bunătatea, iertarea, toleranța și credința în Dumnezeu.
Uniformele elevilor și ale soldaților arată, ca și altele, că persoanele respective fac parte din instituții ale căror reguli trebuie să le respecte.
Pușcăriașii poartă uniforme care le anulează personalitatea și sugerează lipsa libertății.
Propun ca parlamentarii și membrii guvernului să poarte și ei, în mod obligatoriu, uniforme și să meargă pe jos, încolonați, către locul unde muncesc. O uniformă de împărat, dacă există așa ceva, ar trebui să poarte Gigi Becali. Însemnele regale sunt potrivite pentru Hagi, Guță și Adi Minune. Uniforme de scandalagii ar trebui să aibă Reghecampf, Mihai Stoica și alții.
Iar noi să purtăm uniforme de adormiți, inscripționate vizibil, să se vadă că suntem o națiune de neisprăviți care cască gura la nulitățile care se joacă, pe bani mulți, de-a shogunii și idioții.

P.S. Pe vremuri, Traian T. Coșovei făcea furori când venea la Cenaclul de Luni îmbrăcat într-o uniformă de general interbelic. Era un gest excentric, cu toate că Traian era un General al Poeziei, dar el nu era plătit ca general al armatei române, ci era urmărit, ca noi toți, de agie.

Marii rispitori

     * Într-un fel, destui oameni își risipesc cea mai mare parte a vieții, făcând lucruri care nu le plac, la care nu se pricep și care îi fac nefericiți. ( Numai politicienii fac o meserie în care se dovedesc incapabili, dar lucrul ăsta le aduce bani, fericire, notorietate.) Trist e însă că talente eclatante se irosesc în van, din felurite pricini. Nu contează domeniul, însă sunt dureros impresionat că oameni foarte înzestrați se rătăcesc de marile lor ținte artistice, sportive sau științifice. Puțini dintre ei se redresează în ultima clipă și lasă posterității ceva care să stea oricând mărturie că nu s-au ratat. Toată această categorie de oameni au însă o trăsătură comună : nu cunosc sentimentul invidiei, deși, omenește vorbind, ei ar avea justificarea psihologică de a-i privi cu mâhnire pe cei născuți, vorba unui dascăl, în zodia porcului. Ratarea este una dintre temele romanelor mele. În Ghețarul este elementul esențial. Literatura ca eșec al eșecului, ca temă literară, l-a bântuit, cred, și pe Stendhal. ( Ideea mea era că și Leonardo da Vinci întruchipează o formă a ratării. E una fericită, a celui care nu finalizează ceea ce nu va fi niciodată perfect. )
În tenis, lucrurile sar în ochi și pot fi mult simplificate. Lăsând la o parte ghinioanele unui Juan Martin del Potro, mereu accidentat și operat, mă încearcă părerea de rău că sunt tenismeni care ar fi atins culmi de neimaginat, dacă s-ar fi antrenat cu seriozitate și n-ar fi amestecat sportul cu altele : Ilie Năstase( îl vedeai deseori în tribună, asistând la meciurile adversarilor săi, cu țigara în gură), Marat Safin, Feliciano Lopez, Goran Ivanisevic, Ivan Ljubicic, Tsonga. În această categorie l-aș băga și pe Djokovic, nepăsător până la nesimțire cu darurile sale. Sârbul ne/și-o face când ne e lumea mai dragă. Au avut de câștigat marii truditori ai terenurilor frumos liniate : Borg, Guillermo Vilas ( reverul său îi plăcea mult lui Stratan!), Thomas Muster, Michael Stich, Ivan Lendl, Rafael Nadal, Andy Murray. Scoțianul va fi, dar nu foarte repede, viitorul nr. 1 mondial. Iată și o scurtă listă de fotbaliști care ar fi putut aduce mai aproape cerul, dacă nu le-ar fi fost...o sete atât de cumplită : George Best, Paul Gascoigne, Nicolae Dobrin, Mutu, Florea Dumitrache, Alexandru Boc, Constantin Zamfir. Oricum, ei au scris istorie într-un mod mai spectaculos.
      * Legea pensiilor e făcută pentru descurcăreții vieții. E imposibil să ajungi la 65 de ani, relativ sănătos și cu mințile întregi, în condițiile de muncă din România. Iar dacă te pensionezi anticipat, primești bani care nu-ți ajung pentru un covrig zilnic. Un lucru interesant este că artiștii, primesc, ca și minerii, drepturi neașteptate.
      * Ticăloșia merge mult prea departe într-o țară trădată de vârfurile sale politice. La Jocurile Olimpice, sportivii români s-au prezentat foarte slab. Ei reprezintă un stat care n-a făcut nimic pentru ei, cum nu face pentru nimeni care muncește. Oamenii noștri s-au trezit că poartă, la Rio, niște cârpe în loc de echipamente. Rușinea e tot așa de mare ca atunci când hrana destinată ostașilor care luptau în Războiul pentru Independență din 1877 ajungea pe piața neagră, iar soldații mureau în tranșee, mai mult de foame și de dezinterie  decât de gloanțele turcilor, la Plevna, la Smârdan, la Vidin. Eminescu a fost atât de scârbit de această situație, încât n-a scris nicio poezie pe tema respectivă. A publicat însă articole care i-au adus dușmani neîmpăcați. Apropo, știați că marele critic literar Titu Maiorescu era avocatul celui care deturna proviziile destinate frontului? Trădarea e o trăsătură intrată în genomul românesc.
      * Ce face în acest timp Parlamentul? Ce să facă? Se piaptănă. Și-a dat seama că a uitat să pună o coroană regală acvilei de pe stema țării. (Chiar și Klaus Iohannis și-a dat o palmă peste frunte, constatând cutremurătoarea omisiune!) Pe urmă, băieții își mai votează niște privilegii, mai numără câinii de la stânele ciobanilor și adorm pe scaune, răpuși de atâta muncă. Halal!

P.S. Sincer vorbind, nu am superlative pentru inteligența uluitoare a Prințului Radu, dar de la înlăturarea Prințului Nicolae de la o ipotetică succesiune la tron, ideea de monarhie a murit în România.

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori!

Pentru a deveni o națiune de imbecili, n-avem nevoie de școală și de profesori. Dascălii pot crăpa de foame, pot fi supuși unor umilințe de neimaginat. Cine i-a pus să-și aleagă meseria asta?
Reiau postarea de pe Facebook a unei prietene de rețea, Ligia Crosman :

acum cateva zile am vazut-o intr-un supermarket aproape de casa pe profesoara mea de literatura universala din liceu ... o doamna deosebita, era si profesoara de germana si de rusa ... vreo sapte limbi straine stia printre care si poloneza ... efectiv nu pot scapa de imaginea ei ... am urmarit-o prin tot supermarketul ... mergea cu capul in jos, batrana, ponosit imbracata, aproape murdara si cu o privire dintre cele mai indurerate de mi s-a strans sufletul in mine... a cumparat niste fructe la pret redus dintre acelea care sunt mai mult stricate ... as fi vrut sa ma duc la ea si sa-i spun cine sunt dar n-am putut ... nu mai stiu in ce lume traim!

Răspund și eu cu o poezie a unui mare poet român, George Bacovia :

Cu voi

Mai bine singuratic și uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În țara asta plină de humor,
Mai bine singuratic și uitat.

-O, genii întristate care mor
În cerc barbar și fără sentiment -
Prin asta ești celebră-n Orient,
O, țară tristă, plină de humor.

Jocuri de cuburi sau despre ingeniozitatea lui Nabokov

     Se spune că Nabokov îl detesta pe Dostoievski. Spunea că scrie oribil și că personajele sale sunt ridicole. El, Nabokov, scrie cu o plăcută lejeritate, cu momente de orbitoare strălucire, când amănuntele anoste sunt implicate în exprimarea unor adevăruri revelatoare. Am citit Adevărata viață a lui Sebastian Knight, Polirom, 2011, cu o uimire mereu reînnoită de câte ori am dat peste un pasaj în care talentul rusului mă copleșea. Prin anii '78 ai secolului trecut aveam ideea de a scrie o carte despre o altă carte niciodată pusă în text. Am folosit ideea în Călugărul Negru, dar într-o formă oarecum distorsionată. Cu zeci de ani înaintea mea, Nabokov scria o carte despre un autor imaginar căruia îi inventează o operă și chiar exegeze pe marginea închipuitelor cărți. E ca un joc de cuburi colorate. Sebastian Knight este recompus din amintirile naratorului, relațiile personajului cu mama sa vitregă și cu cea naturală, din mărturiile prietenilor și iubitelor, ele însele figuri enigmatice și mai mult decât originale. Tehnica e cu atât mai interesantă cu cât Sebastian Knight este un tip retras, solitar, cu un comportament plin de ciudățenii. Sebastian Knight, fratele vitreg al naratorului, este un mare scriitor, cu o creație ignorată de marele public. Vorbeam despre detalii. Iată o mostră ( e ziua în care tatăl lui Sebastian moare în urma unui duel) :” Era o dimineață atât de întunecată, încât în clasă fusese aprinsă lumina, iar asta îmi provoca întotdeauna un fel de zumzăit enervant în creier. M-am întors acasă pe la trei și jumătate dpă-amiaza, cu sentimentul acela de slinoșenie pe care îl aveam mereu când veneam de la școală și care acum era sporit de lenjeria aceea care mă mânca.”(pag. 15)  Nabokov este, cum am arătat și cu alt prilej, un pictor impecabil :” Mă văd pe mine însumi, un băiețel de patru sau cinci ani, ridicat pe vârfuri și foindu-mă ca să zăresc mai bine cutia de culori de lângă cotul în mișcare al fratelui meu vitreg : nuanțele lipicioase de roșu și albastru, atât de îndelung folosite încât se vede emailul lucind pe fundul fiecărei adâncituri a cutiei. Ori de câte ori amestecă Sebastian culorile în capacul concav de tinichea, se aude un clinchet ușor, iar apa din paharul aflat dinaintea lui e tulburată de pânze fermecate.” (pag. 17)
Portretele sunt de neuitat, dar modul în care Nabokov conduce acțiunea impresionează atât de mult, încât mă întreb dacă geniul presupune și o ingeniozitate ieșită din comun sau dacă aceasta din urmă poate fi echivalată, în planul valorii, cu geniul narativ al unui Tolstoi, simplu, natural, sănătos. Sebastian suferă de o boală de inimă, ereditară. Aflând că idolul său e pe patul de moarte, într-un sanatoriu, naratorul fuge acolo, cu speranța de a-l mai găsi în viață. Din pricina indicațiilor greșite ale angajaților spitalului, veghează o noapte întreagă somnul unui necunoscut, iar dimineața este informat că Sebastian murise cu o zi în urmă și fratele mai mic nu mai află secretul pe care scriitorul vrusese să i-l încredințeze. ”Oricare ar fi fost secretul lui, aflasem și eu unul, și anume că sufletul este doar un mod de a fi, nu o stare permanentă, că orice suflet poate fi al tău, dacă-i percepi și-i urmezi ondulațiile. Iar viața de apoi poate că este capacitatea plenară de a trăi în mod conștient în orice suflet vrei, în oricâte suflete, neștiutoare toate de povara lor schimbătoare. Așadar, eu sunt Sebastian Knight. [...]  Sufleorul chel își închide caietul în timp ce lumina scade încet. Sfârșit, sfârșit. Toți se întorc la viața lor de zi cu zi ( și Clare se întoarce în mormânt) - dar personajul principal rămâne, căci, oricât de mult aș încerca, nu pot ieși din rol : masca lui Sebastian mi se lipește de față, asemănarea nu se șterge. Eu sunt Sebastian sau Sebastian sunt eu sau poate amândoi suntem cineva pe care niciunul dintre noi nu-l cunoaște.” ( pag. 221)

Erich Maria Remarque sau despre solidaritate

        Nu mai am timp să scriu recenzii, dar voi prezenta în continuare, sumar, cărțile care îmi plac.
        Erich Maria Remarque este una dintre slăbiciunile mele. El promovează valori morale care îmi sunt dragi, într-o formă literară mai mult decât onorabilă. Nu pot spune că e un mare scriitor. Dacă-l comparăm cu corifeii epocii, pare de nivel mediu. Dar e un scriitor adevărat. Obeliscul negru, Trei camarazi și Pe frontul de vest nimic nou sunt cărți foarte bune. Arcul de triumf ( personajul feminin e pe jumătate româncă! ), Soroc de viață și soroc de moarte și Întoarcerea din război sunt onorabile. În această vară am citit Iubește pe aproapele tău (Editura Romhelion, București, 1991, traducere de Camil Baltazar),  însă nu mă pot pronunța asupra valorii literare a volumului, fiindcă sunt copleșit de conținutul textului. Calvarul evreilor din Europa, în pragul celui de-al doilea război, este magistral evocat. Dramatismul și veridicitatea situațiilor îl aduc pe cititor într-o stare de tensiune morală greu de exprimat în cuvinte. Personajele, bine conturate, trec necontenit granițe, înainte și înapoi, supraviețuind miraculos numai datorită solidarității pe care o manifestă. Sunt apatrizi, nu au cămin, hrană, protecție. Tot ce pot face e să se ajute unii pe alții. Ceea ce face Steiner pentru Kern și Ruth trece dincolo de frontierele oricărei religii și se încadrează în preceptul creștin atât de puțin respectat de creștinii cei mai smeriți : ”Să faci pentru aproapele tău mai mult decât faci pentru tine însuți!” Poveștile de dragoste ale lui Remarque sunt ușor edulcorate și îmi displac ( ca și în cazul lui Hemingway, dar s-ar putea să fie un moft al meu : am alergie la narațiunile sentimentale), însă ideea de prietenie străbate, ca un fir roșu, toată opera scriitorului și mă tulbură profund. Sunt și scene memorabile, demne de pana unui mare creator. La Praga, în sala de așteptare a Comitetului pentru ajutorarea emigranților, ticsită de oameni dintre care jumătate erau evrei, o fetiță se apropie de un bărbat cu capul în formă de pară și îi cere să îi arate vioara pe care el o ține într-o cutie. Apoi îl pune să cânte, iar bătrânul interpretează bucăți din Schumann și Schubert, proiectând o așteptare chinuitoare într-o lumină celestă. Dacă sacrificiul este cuvântul de ordine pentru eroii din Iubește pe aproapele tău ( Steiner le dăruiește tot ce are lui Kern și Ruth și se întoarce acasă, cu prețul vieții, pentru a o revedea pe soția sa, Maria, aflată pe patul de moarte), nu lipsesc torționarii, conformiștii și trădătorii. Ponderea lor este însă neînsemnată. Ca în toate cărțile sale, Remarque are umor. De pildă, drumurile personajelor centrale se întretaie cu ale unui individ obsedat în mod permanent să mănânce o găină friptă.
       Iubește pe aproapele tău este o lectură antrenantă și emoționantă. Am ajuns, cu timpul, să cumpăr cărțile lui Erich Maria Remarque în mai multe exemplare, pentru a le putea dărui și altora.
       

Un vis ciudat, cu Sorin și Marinică Preda

Ieri a fost ziua în care s-a născut Marin Preda, autorul Moromeților.
În noaptea trecută am avut un vis ciudat, cu nepoții cunoscutului prozator. Se făcea că eu și Sorin eram în vizită la Marinică. Acesta începuse din nou facultatea, era în anul întâi și îi citea fratelui său, cu evlavie, începutul unei proze. Era slab, galben, tras la față. Lui Sorin tocmai îi apăruse un roman, Barabas. Avea fața plină și arăta prosper. Îl încuraja pe fratele său, bătându-l pe umăr, însă părea îngrijorat în legătură cu cronicile care încă nu apăruseră la Barabas. La rândul meu, încercam să-i ridic moralul, spunându-i că volumul său se va bucura de mare succes. Camera lui Marinică era o odaie mizeră, într-o cocioabă, cu pământ pe jos și cu pereții burdușiți. Două paturi țărănești, străvechi, erau așezate de-a lungul pereților. Lângă peretele opus ușii se afla o masă murdară, unde erau așezate filele încercării sale literare. Cineva vărsase apă pe jos, în colțul de după ușă. Atunci a intrat un rom negru la față ca un african. Sosise cu căruța și avea un bici în mână. Aștepta să mai apară cineva și s-a culcat direct pe jos, în balta de la picioarele noastre, având sub cap niște coli mototolite. Jenat, m-am ridicat de pe pat și l-am invitat să se întindă. N-a vrut și a insistat să rămână pe pământul gol, spoit în maro. Sorin s-a apropiat de mine și mi-a propus să scriem împreună un roman. Am acceptat, ne-am privit cu încredere unul pe altul, deși îmi spuneam în gând că acest lucru va fi imposibil. Aici visul s-a sfârșit brusc.

Mesaj transmis de o profesoară de origine română care predă în Franța

   Înainte de a scrie despre Erich Maria Remarque și Vladimir Nabokov, reproduc articolul lui Lăzăreanu Răzvan, postat pe www.expunere.com . Este un text menit să ne aducă rapid cu picioarele pe pământ, în condițiile în care am transformat școala într-un club al ignoranților agresivi.

     O profesoară de origine română a transmis un mesaj dur tuturor elevilor din România care se plâng de obicei de faptul că nu le place la școală, dar și părinților și profesorilor din România care sunt nemulțumiți de felul în care se „face carte” la noi. Doctorand la Universitatea din Poitiers (Franța) și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Ana-Maria Constantin predă în prezent la un liceu de prestigiu din Franța, iar, de curând, a postat pe Facebook o analiză comparativă asupra sistemelor de educaţie din Franţa şi România, cu accent pe disciplina existentă în sistemul francez. 

”Nu știu câți dintre voi aţi văzut filmul ‘Liceenii’. Era o frântură din educația care a dispărut acum 25 de ani. S-au dus regulamentele școlare dure, s-au dus uniformele obligatorii și profii exigenți. Eu încă am mai prins câțiva, în anii ’90, în fața cărora îmi mănânc unghiile, ba mai ziceam și-un „Tatăl nostru” de frică să nu mă scoată la tablă. Azi, profesorii se plâng că elevii nu mai învață, că sunt mai bine îmbrăcați ca ei, că la școală se face parada modei, atunci când elevii catadicsesc să vină la școală. Dar nu vă spun mai multe, pentru că știți și voi cam cu ce se mănâncă școala românească, cu milioane de absențe și promovabilitate mediocră la Bacalaureat de când s-au pus camere video care inhibă inspirația.

Nici să fii la catedră nu e mai bine, pentru că rezultatele dezastruoase le sunt imputate profesorilor. Dacă se chiulește, e vina lor, că nu știu să țină un curs care să-i atragă, care să le mențină interesul treaz, care să-i țină la școală și să nu-i trimită pe stradă sau prin baruri. Dacă nu se învață e tot vina lor, a profesorilor. Aceasta era situația când încă eram profesoara în țară.Acum lucrez din nou în învățământ, în Franța, la Lycée de La Rochelle.

Pentru că, un liceu care se respectă are o reputație. Reputație care se construiește în ani și cu mult efort. Reputația se face pe baza rezultatelor de mai sus, dar și prin absolvenții săi. Absolvenții trebuie sa continue studiile sau să fie angajați. Pentru a ajunge la studii universitare sau angajatul ireproșabil, liceul nu se joacă cu regulile. Regulamentul este foarte dur și dacă vă povesteam de ,,Liceenii”, nu o făceam întâmplător.

Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este și coafura fetelor, un coc micuț, ca și barba permanent rasă a băieților. Obligatorii sunt și pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt acceptați, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine nu se încadrează este exclus de la cursuri sau mai bine zis, trimis acasă să se schimbe. Dacă ai reușit să treci de prima selecție de la poartă, te poate trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde de Viața Școlară. Și apoi, e problema ta dacă rămâi cu absențe nejustificate. O să regreți cu ocazia consiliilor clasei care se reunesc la fiecare sfârșit de semestru pentru a analiza situația școlară și disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în ședință, de față cu toți profesorii și directorii, absențele, excluderile, abaterile disciplinare sunt tocate mărunt. Dacă exagerezi, poți fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să scrie Lycée de La Rochelle Ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare.

Să revenim la regulament.

Știți că, în România, se filmează orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau pe socoteala profesorului care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut imposibil. Telefoanele mobile nu sunt permise în incinta școlii (și nici în internat între anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) și orice folosire a gadgeturilor mobile este sancționată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul ajunge la Directorul Adjunct care judecă singur dacă și când îl returnează proprietarului. Se poate ajunge la o lună, două, sau tot anul școlar. În funcție de gravitatea faptei.

La ore, dacă nu ești disciplinat, profesorul nu se încurcă cu tine. Nu ai chef de oră, te poftește afară, dar nici asta nu e de bine, pentru că nu ai voie să părăsești liceul așa, când ai tu chef. Practic ești obligat să rămâi în școală, ți se notează excluderea, și o să lucrezi de unul singur la Viața Școlară. Ba, mai mult, o să mai primești și o pedeapsă ca să nu te mai amuzi în ore în loc să asculți lecția.

Pedepse se dau ușor. Se numesc „Rețineri”. O să faci teme, eseuri, pe diverse subiecte, în general legate de greșeala făcută. Dacă ai fost lipsit de respect, o să scrii câteva pagini despre respect și nevoia de respect. Dacă ai copiat, o să argumentezi cum dăunează copiatul disciplinei școlare…

Dacă excelezi în greșeli o să faci multe chestii practice. De exemplu, o să lucrezi pentru colectivitate la restaurantul unde mănâncă elevii, o să faci curat prin școală sau la spălătorie. Și vă spun sincer, nimic din toate astea nu e amuzant. Dar e meritat. Greșelile meritate sunt asumate. O reținere sau o excludere pleacă în plic la părinți care o retrimit semnată la școală. Ele rămân în dosarul elevului pentru posteritate.

Absențele sunt foarte bine supravegheate. Practic, sistemul îți poate arăta la orice oră cine nu e prezent la cursuri și din ce motiv. Motiv necunoscut înseamnă că echipa de la Viața Școlară pune mâna pe telefon și sună. Te sună pe tine, părinte sau tutore. Părinții pot vedea și ei de acasă dacă odrasla e la școală au ba. Dacă părintele e cu copilul acasă, sună la școală ca să-i anunțe absența și motivul. Totul e contabilizat.

Dacă ai lipsit, când apari la școală te prezinți cu carnetul personal pentru a justifica absența și a o reglementa informatic. Părinții semnează absențele elevilor minori, majorii pot să și le semneze singuri, în consecință de cauză.

Elevii și părinții au semnat contractul cu școala. Contractul e lege și toată lumea se supune. Democrația… e în altă parte”, este mesajul transmis de Ana-Maria Constantin în mediul online, potrivit stiridiaspora.com

P.S. Am mai scris pe această temă și țin minte că o doamnă a intervenit energic, spunând că fiica ei nu învață carte, fiindcă învățătoarea e urâtă și... are mustăți.