Un grătian cu care mă mândresc : inginerul Ion Neagoe

             Mai mare decât mine cu doi ani, Ion mi-a fost coleg când frecventam amândoi școala mare, adică ciclul gimnazial. Era un băiat brunet, cu fața luminată permanent de bucurie. Țin minte că atunci când jucam fotbal și toți eram aprinși la față și încrâncenați, el râdea de se prăpădea. S-a născut pe 22 iunie 1954, în Gratia, în noaptea cea mai scurtă din an, aproape de Sânziene. Și-a petrecut copilăria ” în căruță, sub o cergă, la capul locului, alături de tigva cu lapte bătut”, după cum îmi va scrie peste zeci de ani. Face parte dintr-o familie străveche, având cultul muncii și o autentică credință în Dumnezeu. Tatăl său se numea Anghel, bunicul era Niculae, iar străbunicul a fost Vasile, faimosul Mărtac, cel înzestrat cu puteri paranormale și care avea să dea identitate neamului său : ai lu' Mărtac. Numele familiei a fost inițial Dumitru, dar în timp s-a impus supranumele Neagoe. Tudora, mama sa, provenea dintr-o familie de aromâni și avea un frate Meldiat. Părinții lor erau Chiru și Ioana. Înaintașii veniseră din sudul Dunării, în urmă cu două veacuri și se stabiliseră în cartierul Satul Nou, din Cartojani, apoi în Cadrilater și, în sfârșit, în Gratia, pe vale, între morăreni.  Ion a făcut Liceul de Metrologie din București, în perioade 1971-1976 și a urmat Facultatea de Utilaj Tehnologic București. În prezent locuiește în Petroșani, Hunedoara și este inginer la APA SERV. Este căsătorit din 1983, cu Elena-Dumitra, profesoară de chimie. Are doi copii : Cătălin-Andrei Neagoe, inginer în construcții și arhitect, doctorand la Barcelona și Oana-Monica Neagoe, medic la Paris. Frații lui Ion sunt Maria Neagoe, profesor universitar la Facultatea de Psihologie, Universitatea din București și Ilie Neagoe, șofer, acum decedat. L-am cunoscut pe Ilie, un om de o rară noblețe sufletească, un exemplu de hărnicie tradițională.
De fiecare dată când îl revăd pe Ion, retrăiesc bucuriile unei inocențe care nu se va mai întoarce. Ion m-a vizitat în vara trecută și am înțeles că este ultimul grătian care mai știe originile și așezările străvechi ale Gratiei. A fost o tradiție de familie să păstreze vie memoria a trecutului. Spre rușinea mea, trebuie să mărturisesc că am cunoscut bătrâni centenari și nu mi-a trecut prin cap să-i descos în legătură cu rădăcinile noastre. Nu i-a întrebat nimeni nimic și au căzut în uitare. Cândva am avut ideea de a scrie o monografie a comunei și de a scoate un ziar local, dar cel care mă putea ajuta în acest proiect m-a pasat cu grabă, de parcă aș fi urmărit să obțin avantaje personale : avea alte priorități. Ziarul a apărut aievea, însă nu a fost conceput de mine, ci de o tânără din orașul X, care lucra în redacția uni ziar de acolo și avea umbrelă politică. Exista, de asemenea, o așa-zisă monografie a localității, concepută prin anii '60 de o eminentă învățătoare, dar în text sunt puține informații concrete și multă vorbărie ideologică, inspirată din documentele PCR.
L-am rugat pe Ion să scrie despre locurile noastre vechi de când lumea, să nu ne pierdem identitatea în negurile sulfuroase ale timpului, iar el s-a conformat și a făcut și un desen. E o piatră de temelie pentru viitoarele inițiative de a sistematizare a documentelor legate de comuna Gratia.
Voi posta, în viitorul apropiat, mesajul prietenului meu.


P.S. După ce am văzut Barcelona-Real, simt atât de multă scârbă față de aranjamentele din competițiile sportive și de rolul jucat de arbitri în această mascaradă, încât nu voi mai urmări meciurile de fotbal și nu voi mai scrie despre această modalitate de delectare a minții. Am crezut, după Steaua-Pandurii Târgu-Jiu, că numai în arbitrajul românesc miroase a hazna.

Un câine în ploaie

* Îl mai văzusem și data trecută când am trecut pe la magazinul în care se vinde hrană pentru animale. Era la ușă și părea îngrijorat. I-am cumpărat mâncare. Am plecat și am oprit după două sute de metri, aproape de un pod, unde cineva vindea fructe. Când m-am întors la mașină, câinele alb, cu ochi afectuoși, stătea lângă ușa din spate. Am stat o vreme cu capul pe volan, înainte de a demara. Acum ploua urât, pieziș. Apa îți intra direct în ochi, în urechi și pe lângă gulerul cămășii, scurgându-ți-se pe piele. Câinele aștepta în ploaie. N-avea nimic după care să se adăpostească. Era ud și trist. Înăuntru oficia un alt vânzător. Înainte de orice, am cumpărat ceva pentru animalul flămând și m-am repezit afară. Se așezase din nou lângă mașină. Când am plecat încă se hrănea. Mă gândesc și acum la el. Sunt prea multe patrupede nefericite, iar puterile mele sunt limitate. Nu mai am unde să-i adăpostesc. Acasă, soția a încercat să-l mângâie pe Lupan, iar el, mereu neîncrezător și speriat, a mușcat-o. E o rană mai adâncă decât cea pe care mi-a făcut-o mie. De n-ar avea virusul de care ne temem toți!
* Iordănescu ”ș-a șupărat” pe Maxim, fiindcă fotbalistul nu e titular la Stuttgard. Pe Budescu, care ne-a calificat la europene, nu l-a convocat. Păi, ce? E Naționala lui tătâne-său și a mumă-sii. Pentru generalul Bodrângă e mai important să fii titular la Concordia Chiajna decât să fii rezervă la o echipă europeană. Te pui cu naționala marelui Puiu?  Uite că a venit vremea ca după un cartofor să ne antreneze un om cu dizabilități. Și e o binecuvântare, pentru că ar fi putut să ne conducă naționala un băiat de bani gata, urmașul celor care-l vândură pe nea Ceașcă.
Noroc că Stanciu e un adevărat fotbalist și știe să tragă la poartă. Din păcate, e posibil ca și acest talent să fie feștelit de ciobanul de la Pipera, care bălmăjește despre zeci de milioane de euro.
* Să nu uit să scriu despre șoimii de câmpie.
* În viitorul apropiat îl voi prezenta pe inginerul Ion Neagoe, apoi voi posta textul său despre ținutul de legendă al Gratiei. Ion mi-a trimis și un desen pe care voi încerca să-l pun pe blog.
* Prin școli, mulți elevi se comportă ca niște sălbatici ( așa sunt educați în familie), iar profesorii își ies din minți. E un prilej pentru analfabeți să preia frâiele învățământului și să dicteze, în calitate de părinți, concedieri și alte minuni. Cu cât sunt mai proști, cu atât se vâră mai dihai în față! Domnilor guvernanți, vă rog să veniți cu o nouă reformă conform căreia copiii să aibă dreptul de a nu învăța nimic, iar cadrele să se ocupe de un fel de divertisment didactic! Munca într-o școală e solicitantă și oamenii care își nenorocesc creierele aici ar trebui să fie concediați, ca și polițiștii, când împlinesc cincizeci de ani.

P.S. Aflu cu tristețe că a murit Johan Cruyff, unul dintre cei mai mari trei fotbaliști din istorie. ( Ceilalți doi sunt Lionel Messi și Diego Armando Maradona. În primii cinci, după părerea mea, ar mai intra Pele și Ronaldinho.)  Dumnezeu să-l odihnească!

O interpretare. Magia literaturii în ”Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov

    Epilogul romanului Maestrul și Margareta ne pune pe gânduri.  După ce Woland și ai săi părăsesc Moscova, se întâmplă tot felul de lucruri neobișnuite. Motanii negri sunt împușcați ori persecutați. Cetățeni cu nume ca Wolman, Wolper, Volodin, Voloh, Vetcinkevici, Korovin, Korovkin și Karaveav sunt arestați. Aceeași soartă o are un bărbat care se apucă să facă scamatorii, în tren, cu cărțile de joc. Un individ produce panică într-un restaurant din Iaroslavl, când apare cu un primus luat de la reparat. Unele personaje își schimbă statutul, altele dispar pentru totdeauna. ”Bine, dar cu toți ăștia ce s-a întâmplat? Dați-mi voie! Nu s-a întâmplat absolut nimic și nici nu se poate întâmpla, pentru că nu au existat niciodată în realitate, cum nu a existat nici simpaticul actor-comper, nici chiar Teatrul, nici bătrâna cărpănoasă, mătușa lui Porohovnikov, care lasă să putrezească valuta în pivniță și, de bună seamă, nu au existat trompete de aur și nici bucătari obraznici. Toate acestea Nikanor Ivanovici le visase, sub influența nemernicului Koroviev.” Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, Humanitas, București, 2003, pag. 416 )
     ”Ancheta penală” stabilește că ”membrii bandei criminale sau, poate, numai unul dintre ei ( bănuiala cade îndeosebi pe Koroviev ) erau hipnotizatori dotați cu o forță nemaivăzută și care puteau să se arate acolo unde nu se aflau în realitate. Afară de asta, ei le insuflau celor care aveau de-a face cu dânșii că unele obiecte sau oameni se află acolo unde nu erau în realitate și invers, îndepărtau din câmpul vizual acele obiecte sau oameni care se găseau de fapt acolo.” ( pag. 412) Parcă am vorbi despre autor, narator și celelalte instanțe narative! Primăvara, pe lună plină, Ivan Nikolaevici se plimbă pe sub teii de lângă Patriarșie prudî și contemplă îndelung, cu mințile rătăcite, locuri legate de întâmplările stranii relatate în roman. După ce profesorul ajunge acasă, ”bolnav”, i se face o injecție care îl adoarme. ”După injecție, toate se schimbă pentru cel adormit. De la patul său, luna așterne spre fereastră o cărare luminoasă, largă, și pe această cărare urcă un om în mantie albă, cu căptușeală sângerie. Urcă spre lună. Lângă el pășește un tânăr îmbrăcat cu un hiton rupt și cu obrazul mutilat.”( pag. 420) Discuția dintre cei doi este indimenticabilă :

” ̶  O zei, o zei! Spune cel cu mantia, întorcându-și chipul semeț spre însoțitorul său. Ce supliciu banal! Dar, spune-mi, te rog, - și aici, chipul său semeț capătă o expresie rugătoare – așa e că nu s-a petrecut în realitate? Spune, te implor, așa e?

̶  Nu s-a petrecut în realitate, răspunde vocea răgușită a ce celuilalt, ți s-a năzărit numai.

̶  Poți să juri? Îl roagă, lingușitor, omul cu mantia.

̶  Jur! răspunde tânărul, zâmbind.

̶  Nu mai vreau nimic! Strigă cu glasul frânt omul cu mantie și urcă tot mai sus spre lună, trăgându-l după el pe celălalt. În urma lor pășește calm și maiestuos un câine gigantic, cu urechi ascuțite.”(pag. 420)

Și vraja nu se oprește aici :

”Atunci, raza lunii se învăpăiază și din ea curge un râu de argint, care se revarsă peste tot. Luna e stăpână, luna joacă, dansează, se zbenguie. Atunci, din șuvoiul de lumină se desprinde o femeie de o frumusețe răpitoare, care se apropie de Ivan, însoțită de un bărbat cu barbă lungă și priviri speriate. Frumoasa îl ține de mână. Ivan Nikolaevici îl recunoaște imediat. E oaspetele nocturn. Numărul o sută optsprezece. Prin somn, Ivan Nikolaevici își întinde brațele spre el și întreabă pătimaș :

̶  Va să zică, acesta a fost sfârșitul?

̶  Acesta, discipolul meu, îi răspunde numărul o sută optsprezece, iar femeia vine lângă Ivan și-i spune :

̶  Acesta, desigur. Totul s-a sfârșit și toate au un sfârșit... O să te sărut pe frunte și totul o să fie bine pentru dumneata...

Vorbind, se apleacă și-l sărută pe frunte, iar Ivan se întinde spre ea, privind-o în ochi, dar femeia se trage înapoi și se îndepărtează împreună cu tovarășul ei de drum, spre lună...”( pag. 421)

O, irezistibilă, fascinantă literatură! Romanul lui Bulgakov ne oferă, în final, cheia propriei interpretării : literatura este o magie care scapă, prin puteri inefabile, de constrângerile rigide ale factorilor sociali și politici, vremelnici și caracterizați de îngustime a spiritului.
     Maestrul și Margareta, poate cel mai frumos roman scris de o mână omenească, este și metaliteratură.

Scriitori și intelectuali

Ce înseamnă să fii intelectual?
Dicțonarul răspunde în termeni generali : INTELECTUÁL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține intelectului, care se referă la activitatea minții, la intelect. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care, prin preocupări sau profesie, folosește creator intelectul; persoană a cărei principală sursă de existență o formează munca intelectuală. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 3. S. m. șif. Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.; persoană care aparține intelectualității. [Pr.: -tu-al] – Din fr. intellectuel, lat. intellectualis. 
O autoare de manuale mi-a definit intelectualul ca pe o persoană care citește constant revistele culturale. Ca să citești publicațiile cu pricina e necesar să înțelegi textele. Dacă le înțelegi, înseamnă că ai și cultură. Aceasta din urmă se lipește de cineva numai dacă respectivul are o educație corespunzătoare. După cum se vede, toate se leagă. Respectul față de valorile intelectuale nu există la cei care n-au citit o carte în viața lor. O mare problemă, mi-a zis cineva, este că printre formatorii de caractere, puțini pot fi numiți intelectuali. ”Un coleg mi-a spus că a văzut, din avion, lacul maghiar...Ballantines, iar altul mi-a comunicat, în urmă cu o lună, că eu scriu poezii și studii critice fiindcă...am vreme de pierdut. Familia sa n-are timp de prostii d-astea, fiindcă se ocupă de o mică fermă de struți. În plus, fratele lui are și el facultate și primește un salariu mai mic decât al meu, ceea ce nu-i corect! Am ajuns, bătrâne, ca niște analfabeți să-mi invidieze o mizerie de salariu!  În treacăt fie spus, domnul cu pricina ți-ar da și în cap dacă superiorii pe linie de partid i-ar cere asta, mai ales dacă i-ai ajutat familia în vreun moment al vieții. ”
De aici până la marii intelectuali din literatura română e cale lungă. Aș defini intelectualul ca pe o persoană înzestrată cu un metabolism cultural. Are capacitatea de a asimila noțiuni și teorii culturale de ultimă oră, dar e capabil să emită el însuși idei, intrând într-un circuit creator. ”Să vezi tu metabolism cultural când ești nevoit să trăiești printre oameni care n-au idee de ce înseamnă o carte! În loc să-și vadă de treaba lor sau să se compare cu indivizi de aceeași condiție, se vor lua de cei mai răsăriți, îi vor considera spini în coaste și îi vor terfeli cu seninătate, pentru a-i putea împacheta într-o cutie de pantofi, după dimensiunile înțelegerii lor. Omul cu carte înghite camioane de înjurături și e provocat să răspundă în același mod. Află că intelectualul dintr-un cătun e ăla împotriva căruia se aliază toți proștii.” ”Păi ce, la oraș, mai există respect pentru intelectuali?” m-am îndoit eu. ”Nu mult, dar există. Acolo sunt și intelectuali mai mulți, dar și cetățenii sunt mai instruiți și nu reacționează din invidie instinctuală”, mi-a replicat el.
   Ajungând la ceea ce ne interesează, precizez că scriitorul-intelectual și personajul-intelectual sunt preocupați de problemele existențiale, sociale, filosofice și morale ale omului dintotdeauna sau ale vremurilor pe care le trăiesc. Fără excepție, criticii literari sunt intelectuali autentici. Evident, personajele lui Camil Petrescu au stofă de gânditori originali. Deseori acestea își afișează ostentativ altitudinea mentală și de aceea piesele de teatru ale scriitorului îmi displac. Mi se par găunoase, artificial-pretențioase. Câțiva prozatori pot fi numiți autori cu teme de natură intelectuală : Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Nicolae Breban (totuși, personajele imaginate de el sunt semidocți sadea!), Alexandru Ivasiuc. Calitatea narațiunilor, complexitatea personajelor create și problematica modernă în jurul căreia se învârtesc acestea bat către lumea ideilor înalte, în cazul lui Camil, Holban, Sebastian, Buzura. La Constantin Țoiu apare, în plus, rafinamentul stilistic, semn al unei culturi literare temeinic însușite. Pronunțate înclinații reflexive, dar legate de situații concrete, au personajele lui Petru Popescu.
Un caz de bovarism intelectual este cel al lui Marin Preda. Deși sunt, în intenția autorului, intelectuali, Ștefan Paul și Victor Petrini au un comportament natural, nepervertit în sens superior de codul civilizației citadine. Însă naivitatea autentică - primul nu știe că o femeie normală poartă chiloți, iar raționamentele lui Petrini ne fac să ne simțim stingheriți -, copleșitor-omenească, îi face să rămână creații vii, memorabile, ale prozei noastre. Lui Marin Preda nu-i scad defel meritele de scriitor, din pricină că personajele sale sunt departe de statutul de intelectual. Singura problemă este de adecvare a stilului și a ființelor pe hârtie la posibilitățile romancierului.
  După 1990, toți autorii de proză descind din tagma flămândă a intelectualilor. Chiar dacă tema este rurală, scriitura e modernă și complicată, marcă inconfundabilă a celor care ”văd idei”.

Echipa care pierdea cel mai frumos sau fotbalul ca un concert din muzică de Bach

E Arsenal Londra.
Aș sta la nesfârșit și aș urmări pe Arsenal cum joacă fotbal cu Barcelona. Pasele curg, preluările sunt impecabile, șuturile au ceva din iluminările marilor mistici. Se joacă după o partitură. E o Fantezie de Bach, o tentativă a omului de a se apropia de ceruri, fără aripi și fără intermediari.
Arsenal joacă precum Barcelona, dar pierde totul : jucători, competiții interne și externe, suporteri. Rămâne numai antrenorul Wenger, blestemat să joace un fotbal celest, fără genii ca Messi sau Neymar. Sunt fascinat să-i urmăresc pe londonezi pierzând, în loc să mă uit la meciurile în care triumfă Atletico Madrid. Wenger și Simeone sunt din lumi diferite. Dar numai unul dintre ei consideră că fotbalul este o artă.

P.S. Tragerea la sorți în principala competiție europeană de fotbal m-a dezamăgit. Barcelona a căzut cu Atletico. Firesc ar fi fost ca Barcelona să joace cu Manchester City sau cu Paris Saint-Germain. Normal ar fi fost un meci Real-Atletico.  Ultimele două echipe fac parte din familia care îl revendică și pe Mourinho. Dar s-ar părea că, în această ediție, zeii i-au pus mâna pe cap lui Ronaldo. Și, fiindcă veni vorba, nu-mi explic un fenomen legat de portughez : pe teren propriu înscrie câte trei-patru goluri - are patru perechi de aripi la fiecare picior -, dar în deplasare nu poate, de cele mai multe ori, să facă nici măcar o preluare corectă a mingii. Să aibă el, la Madrid, un vestiar... descântat?

Mielușel

       La un an după ce au dispărut Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, l-am găsit mort pe Mielușel.
Era un motan tărcat, mic și greu, ca un iepure bine hrănit. În copilăria mea așa erau toate pisicile. Mai târziu au apărut, în ținut, felinele cu blană neagră, pătată cu alb..
       Când era mic, Mielușel a dispărut două zile și am lăcrimat pentru el. Când a reapărut la geam, inocent și flămând, l-am răsfățat cu un cârnat prăjit. De atunci știam când vrea să-i dau ceva bun. Mă privea cu blândețe și cu o anumită lumină în ochi, apoi își îndrepta capul către bucătărie. Între timp, familia de pisici s-a mărit, iar Mielușel a ajuns veteran. Avea șapte ani și a început să-i prigonească sistematic pe Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, motani mai tineri, iar aceștia au dispărut pe rând. În urmă cu doi ani am vrut să-l dau pe Mielușel unei fetițe, mare iubitoare de pisici. Am mers să-l ducem cu mașina și soția ținea motănelul într-o sacoșă, însă îi scosese capul afară. Când am oprit mașina și am deschis ușa, Mielușel a rupt sacoșa și a fugit. L-am descoperit în șanț, în dreptul mașinii. De teamă, avea botul și urechile indigo. Pe urmă a traversat drumul și s-a ascuns în grămada de lemne din curtea fetei. Aceasta l-a observat și mi-a spus că lungea ”urechiușile” când îl strigam. N-a fost chip să mai iasă. La școală, eleva mi-a spus că nu mai era nici în lemnele ei. O săptămână încheiată l-am căutat prin împrejurimi. Am luat albia râului la cercetat, l-am strigat vreo trei zile pe la dispensarul veterinar, însă totul a fost în zadar. În fiecare după-amiază ploua torențial, tuna și fulgera. Lunea următoare l-am găsit la ușă, bolnav și slăbit. Cum trecuse râul? Cum răzbise prin jungla de vegetație , de case și de grădini? Era un mister. I-am dat antibiotice, vitamine și l-am hrănit. Și-a revenit repede și a reînceput să-i bată pe ceilalți motani. Am zis că nu-l mai dau nimănui. Fetiței i-am dat două pisicuțe gemene, cărora le-a mers de minune în noul cămin.
   A avut mai multe necazuri. I-a puroiat o rană la gât și l-am tratat cu succes. Apoi a fost împușcat în creștet și infecția îi cuprinsese tot capul. L-am salvat și atunci. Mielușel dispărea câte o săptămână, dar se întorcea mereu la casa lui. Ultima dată a lipsit mai mult și s-a întors într-o stare jalnică. Nu mânca, nu bea apă, dar stătea lângă farfurioară, muindu-și limba din când în când. Aveam eu însumi gripă și am plecat să-i iau vitamine după două zile. Când m-am întors, ceruse afară și dispăruse.
Îl aștept de o lună. Azi am descoperit că pisicile nu se mai culcă în adăpostul construit de mine în podul casei. Am urcat să văd care e motivul. Mielușel zăcea inert, lângă o cadă nouă, nefolosită. Avea furnici în gură și m-a înduioșat peste măsură. Foarte tulburat, am reușit să-l cobor și să-l îngrop sub nucul cel mare, răsărit chiar în anul în care s-a născut Nicolle. Alături de Mielușel se odihnesc pentru vecie Mirel, Tucu și Tom.

Generația fără critici

         Generația '60 s-a afirmat datorită valorii membrilor săi, dar și în contextul în care o echipă de critici literari i-a susținut pe șaizeciști cu multă fidelitate. Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion și Lucian Raicu, cei care formau grupul de la România literară, sunt cei mai cunoscuți dintre ei. Criticul literar adevărat provoacă emulație și îl influențează pe scriitor în deciziile sale artistice. Colaborarea dintre Alexandru Ivasiuc și Nicolae Manolescu este exemplară în acest sens. Era vorba și de o prietenie înfiripată nu pe interese meschine, ci pe reale afinități. Generațiile '70 și '80 n-au mai avut șansa unui sprijin asemănător. Pentru edificare, mă opresc  o clipă doar la optzeciști. Poeții au fost promovați de Nicolae Manolescu - care a ținut în mână, decenii întregi, destinul tuturor generațiilor postbelice - și Alexandru Cistelecan, iar prozatorii i-au avut ca mentori pe același Nicolae Manolescu, dar și pe Ovid S. Crohmălniceanu. Întârziații și marginalii au fost recuperați parțial de criticii mai tineri ori au îmbrăcat ei înșiși straie de exegeți și s-au comentat reciproc. Despre mulți n-a scris mai nimeni. Autorii au rămas pe cont propriu, iar cărțile lor n-au avut ecou. Unii dintre scriitori, cum ar fi Dumitru Augustin Doman și Radu Aldulescu, s-au pronunțat despre toți prozatorii de valoare pe care i-au citit, devenind autoritare instanțe de întâmpinare. Drama este că Radu G. Țeposu a murit prea tânăr, iar Ion Bogdan Lefter și Radu Călin Cristea, care se anunțau ca principalele voci critice ale generației, s-au reorientat către publicistica de interes social și politic, așa cum a făcut și mai tânărul Costi Rogozanu. S-ar zice că fenomenul literar îl urmează pe cel politic, în care valoarea este, pentru majoritate, ultimul criteriu de promovare.

P.S. Un scriitor fără critici e ca o femeie care nu are, în toată casa, nicio oglindă.
   

Semnal editorial : George Cornilă, Regele lupilor

         Nu-l cunosc personal pe George Cornilă ( n. 1986), așa cum nu-i cunosc pe cei mai mulți dintre scriitorii despre care am scris sau care s-au pronunțat despre mine. Dar mi se pare că este, indiscutabil, un prozator adevărat, stăpânind miracolul narațiunii, în pagini pline de imaginație, dense, impresionante. Mă cuprinde amărăciunea la gândul că un asemenea autor nu este mediatizat așa cum ar merita. Literatura română contemporană rămâne, în linii mari, un hățiș de cumetrii deschise, de relații bine plasate și de interese promovate agresiv, prin marginalizarea celor mai multor valori. Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, George Cornilă a debutat în 2007, cu romanul psihologic Cu dinții strânși, urmat în 2013 de Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice Regele lupilor, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science-fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației.
     Iată ce i-am scris pe clapeta ultimului volum din Regele lupilor : 
”George Cornilă are puterea magică de a crea viață, transfigurând-o prin Regele lupilor în mituri fascinante, vechi încă de la începuturile lumii. Scriitura sa este impecabilă, condusă cu o mână de maestru, iar paginile sale, de o epică amplă, copleșitoare, curg aidoma unui fluviu întins, cu bulboane și adâncimi înșelătoare. Lumea sa este populată cu nenumărate personaje fabuloase și, vorba lui Sadoveanu, pline de mirare. O realitate temeinic documentată și pura ficțiune se contopesc într-o lume de o noutate frapantă, zămislită sub ochii noștri uimiți. Ne încântă, ne face curioși să pătrundem în tainele sale. George Cornilă este un prozator puternic, adevărat, de mare anvergură narativă, având atuurile unui mare scriitor mitic. Despre el se va vorbi cu siguranță în viitor.”

O știre tulburătoare : prietenia dintre un om și un pinguin

Iată o știre care mă face să mă simt mândru, nu pentru că sunt om, ci pentru că locuiesc pe o planetă pe care o crezusem mai puțin evoluată.

Prietenie incredibilă între un om şi un pinguin. Pasărea înoată în fiecare an 8000 de kilometri ca să-l întâlnească pe omul care i-a salvat viaţa. Totul a început în 2011, când Joao Pereira de Souza, 71 de ani, un zidar pensionar şi pescar amator, care locuieşte pe o insulă în apropiere de Rio de Janeiro, Brazilia, a găsit un pinguin slăbit, acoperit de petrol şi la un pas de moarte, întins pe o stâncă de pe o plajă locală. Joao a avut grijă de pasăre, l-a hrănit zilnic cu peşte proaspăt şi l-a pus pe picioare. În plus, i-a dat şi numele de Dindim. După o săptămână, a încercat să elibereze pinguinul în mare. Dar pasărea nu voia să plece. „A stat cu mine 11 luni şi apoi, după ce şi-a schimbat penajul, a dispărut”, a povestit Joao. Doar că după câteva luni, Dindim s-a întors. L-a zărit pe pescar pe plajă, într-o zi, şi l-a urmărit până acasă. Iar de atunci, pasărea stă câte opt luni pe an cu salvatorul lui, iar în restul timpului se află pe coasta Argentinei şi în Chile. Iar pentru asta face un efort uriaş, dar merită pentru omul lui. „Îl iubesc pe acest pinguin ca pe propriul meu copil şi cred că şi el mă iubeşte. Doar eu pot să-l ating. Cine încearcă să pună mâna pe el, îl ciuguleşte. Stă în poala mea, mă lasă să-i fac duş, îmi permite să-l hrănesc cu sardine şi să-l iau în braţe. Toată lumea spunea că nu se va mai întoarce. Dar o face în fieacare an. Soseşte în iunie şi pleacă acasă în februarie. Şi de fiecare dată e şi mai afectuos şi fericit că mă vede”, a declarat bărbatul. 

Psihanaliză involuntară : I. G. Duca despre regele Carol I

    Constatam cu tristețe că, la neamurile proaste, nici dinastiile nu țin mult. Sunt distruse, roase, compromise. Acum, când se împlinesc 150 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I, Mihai I e la capăt de drum și monarhia e moartă de mai mulți ani.
     În Memoriile sale, I. G. Duca îi dedică primului rege al României zeci și zeci de pagini. I. G. Duca e un om inteligent, cult și manifestă multă echidistanță. Uzează de atâta diplomație, când vorbește despre Carol I, încât ajunge să se contrazică. Într-un loc zice că avea ”o frumoasă inteligență”, în altă parte spune că nu avea ”o inteligență excepțională”. Îi laudă meritele, dar subliniază apăsat mediocritatea augustei personalități. Era gelos pe Cuza - în 48 de ani, Carol n-a făcut, spune I. G. Duca, niciun act măreț, precum precedesorul său și s-a purtat foarte urât cu urmașii lui Alexandru Ioan -, invidios pe Brătieni, dominat de calcule meschine și de o mare grijă pentru imaginea sa. Abia mort, arată I. G. Duca, regele capătă măreția pe care n-a avut-o niciodată când era viu. Dar, lucru important, Carol I uita repede afronturile, ierta ușor - mai ales când avea interesul - și nu era răzbunător.
    La pagina 110, în primul volum al Memoriilor ( Editura Expres, București, 1992 ), I. G. Duca îl psihanalizează involuntar pe Carol I, surprinzându-i magistral personalitatea : ”De altfel, cine vrea să înțeleagă psihologia regelui și lipsa de orizont a concepțiilor sale, nu are decât să privească Castelul Peleș ( cacofonia îi aparține autorului - n. m. Ș. T. ). În loc să-l înalțe pe un loc deschis, l-a așezat într-o vale nu cu totul fără orizont, dar cu orizont restrâns. Culmilor care oferă priveliști întinse - și culmi putea găsi la câțiva metri abia! - le-a preferat o poziție dosnică și desimea brazilor, iar ferestrelor mari, care lasă să pătrundă din belșug razele soarelui atotstăpânitor, le-a preferat vitraliile cu tonalități misterioase și coridoarele veșnic întunecoase, ce dau Peleșului un aspect medieval și o înăbușitoare tristețe. Cine a spus că o casă este oglinda sufletului celui care a clădit-o nu s-a înșelat. Îi plăcea mai mult întunericul decât lumina, mediocritatea decât adevărata măreție. Toată mentalitatea regelui Carol e exteriorizată în castelul de pe poalele Bucegilor.”
     Când am vizitat Peleșul, am constatat că e, într-adevăr, o construcție întunecoasă, cu interioare de subterană, sufocante și m-am întrebat cum a putut viețui acolo o familie regală.
 

Fără sare și piper

           Am pierdut ani din viață, corectând teze, extemporale și teste. Mă apucă jalea, pentru că nu-mi va mai înapoia nimeni prețiosul timp risipit. Nu voi recupera nici cele două ore irosite de-a surda, când am urmărit meciul Dinamo-Steaua. M-au înșelat cei care urlau că Dinamo e o echipă mai puternică în acest moment. Aiureli. Dinamo e o echipă de liga a treia, programată să supraviețuiască de mintea de maestru a lui Mircea Rednic. Niște puști fără suflu nu au cum să facă spectacol. E drept că nici Steaua n-a strălucit. Ba chiar putea să piardă dacă arbitrul ar fi fost corect și ar fi acordat un penalty pentru Dinamo. Dar e de neconceput că un lot atât de valoros ca al Stelei să producă un joc insipid și steril. Nu știu ce îi învață Reghecampf pe elevii săi, dar formației sale i-au lipsit mai mereu, chiar și în momentele de glorie, sarea și piperul. La ce sunt bune atâtea strategii, când nu ești în stare să dai un gol? Să tragi de la șase metri peste poartă, în repetate rânduri,  înseamnă să nu simți spiritul fotbalului care se joacă, nu-i așa, pe goluri. Consider că Real Madrid e, potențial, cea mai bună echipă din lume, fiindcă acolo sunt mai mulți jucători în stare să bage mingea în ațe. Și când te gândești că și noi am avut vârfuri de clasă mondială, comparabile cu Suarez și cu Fernando Torres! Cred că Dumitrache se răsucește în mormânt când îi vede pe fruntășoii de azi cum devin ridicoli în gura porții, iar Răducioiu și Dudu Georgescu s-ar fi împușcat dacă ar fi ratat ocaziile pe care le-au avut jucătorii celor două echipe. Ce să-i faci, la vremuri proaste, fotbaliști slabi. Dar nu mă voi mai uita la următorul derby. Voi corecta teste!

Dor de Nikita Mihalkov

* Am fost printre cei care au crezut în valoarea și în buna-credință a lui Mugur Isărescu până când omul a candidat la președinția României doar pentru a face jocurile unei anumite găști și a-l scoate din cursă pe Stolojan. Mai nou, acest veninos Miticuță de peșteră, cu moșii, podgorii, conturi uriașe și un salariu incredibil, și-a dat arama pe față și a arătat că e de partea celor care vor să-i jecmănească pe amărâți și să-i distrugă economic și moral. Am citit că un cetățean a luat un împrumut de 30 000 de franci, a plătit patru ani, a renunțat la casă, dar mai are de plătit 40 000 de franci. Eu însumi sunt torturat de un împrumut luat în 2007, de la CEC BANK. Am primit echivalentul a 8500 de euro. Banca și-a oprit, din suma solicitată de mine ( cerusem 10 000 de euro),  un comision de 3000 de lei, plus 3000 pentru asigurarea banilor, în cazul în care aș fi dat colțul și n-aș mai fi plătit datoria. Apoi sunt comisioane de 500 de lei, derulate până la ultima rată. Plătesc de nouă ani ( inclusiv dobânda la banii care mi-au fost opriți din start!), mai am unul singur și voi ajunge să dau, într-un deceniu, aproape 25 000 de euro. După părerea lui nea Caisă Isărescu, așa e corect să se întâmple. Nu vă e rușine, bă, nenorociților?
* Văd la televizor un film cu gloanțe care au traiectorii curbe și se ciocnesc, turtindu-se, de proiectilele trase de dușmani. (Am citit cândva și o carte în care gloanțele trase de doi bărbați se loveau vârf în vârf. Păcat că nu-mi amintesc numele autorului. ) Când sunt foarte obosit, încerc să văd un film. Dar peste tot dau de pelicule cu bătăi, împușcături și explozii. Nimic omenesc, nimic artistic. Se cultivă doar o violență criminală în subconștientul celor care privesc scenele. Mă gândesc cu disperare că asistăm la moartea literaturii mari și la prostituarea cinematografiei. Și atunci mă cuprinde un dor sfâșietor de Anton Pavlovici Cehov, de Nikita Mihalkov, de Andrei Batalov, de Andrei Koncealovski și de tot ce înseamnă spiritul rusesc în artă. Am aflat târziu că Mihalkov provine dintr-o familie aristocratică și că e frate cu Andrei Koncealovski. Atunci mi-am explicat de ce mi se părea mereu că filmele făcute de unul dintre cei doi aparțin celuilalt. Aș vrea să revăd Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Siberiada, Oblomov. Un puișor de găină, auriu, filmat în lumina soarelui, pe un butuc de lemn, valorează mai mult decât milioane de benzi de celuloid comerciale.

P.S. Foarte neinspirată inițiativa catalanilor de a uda din belșug gazonul, înaintea ultimului meci din campionat. Barcelona a avut, pe lângă inspirația lui Messi, și mult noroc în confruntarea cu Sevilla.
Acum mi-am dat seama de ce Cristiano Ronaldo nu este un jucător cu adevărat mare. E prea rigid și lovește mingea fără control, fie cu capul, fie cu piciorul. Și o dă ori la un metru de poartă, ori pe centrul acesteia. Din douăzeci-treizeci de încercări, transformă una. El e mai mult un manechin decât un artist. În schimb, argentinianul Messi e flexibil ca un șarpe, a remarcat azi un amic.

Într-o vară, la Neptun

În vara lui 2009, la Neptun. Fotografia este făcută de profesorul Victor Oprea. Acolo am făcut primele planuri pentru romanul Călugărul Negru.

Messi și englezii sau despre adevăratul fotbal

         Arsenal a avut șansa sa în fața Barcelonei, dar jucătorii londonezi nu sunt suficient de maturi, n-au destul curaj, iar atacanților de pe Emirates le lipsește cu desăvârșire inspirația. A triumfat din nou micuțul Messi, care duce greul la catalani, în condițiile în care Neymar și Suarez sunt geniali, dar inconstanți. Oricum, englezii au încercat să-l oprească pe Messi prin mijloacele fotbalului adevărat, nu prin cotonogeli de maidan, așa cum au făcut elevii unui alt argentinian, Simeone, care își face neamul de râs. Tunarii n-au învins, însă și-au apărat șansele cu onoare. În Anglia există cultura nobilă a fotbalului : fairplayul și spectacolul au prioritate. Cred că au fost vreo douăzeci de faulturi în tot meciul, dar eu n-am văzut decât două-trei. După ultimul fluier al arbitrului, de pe teren au ieșit, cu fruntea sus, două formații învingătoare. Calde felicitări englezilor, pentru că au lăsat să strălucească ce este mai frumos în sportul inventat chiar de ei.

P.S. 1. Mutu nu face mare brânză la Târgu-Mureș, dar mănâncă rahat, după cum i-i feliușagul, pe seama fostului său antrenor, Grigoraș. Acesta din urmă i-ar fi spus, la antrenamente, ”Mutulică”, geniului din damigeană. Dumnezeule mare, cum să-l jignești pe Marele Mutu, pe Domnul Mutu, cu un asemenea apelativ? A fost o greșeală de neiertat și conducerea clubului l-a demis pe antrenor, întru slava lui Mutu.
       2. O știre de presă sună definitoriu pentru mentalitatea de cerșetori pe care o au unii jucători : ” În ultimul meci din campionatul Spaniei, Cristiano Ronaldo a marcat un gol din ofsaid și a ratat un penalty.” Informația ar fi putut fi completată :” La cererile insistente ale lui Ronaldo, arbitrul a vrut să echivaleze cu gol lovitura de pedeapsă irosită, însă Zidane a intrat pe teren și s-a opus vehement, spre marea supărare a portughezului.”

Rurali, citadini, periferici. Fiecare (re)inventează doar lumea în care a trăit

    O prejudecată puerilă este că nu te poți numi prozator dacă nu scrii cărămizi. Și se simte, la câțiva autori români, efortul nefiresc de a lungi povestea, de a se învârti la nesfârșit în jurul propriei cozi, chiar dacă epicul din îngroșatul op ar încăpea în două povestiri. În mod surprinzător, în unele dintre cele mai bune romane ale lui Breban - nu Îngerul de gips, nu În absența stăpânilor -  se simt burțile și lungirea voită a textului. În schimb, Cronică de familie și, parțial, Cel mai iubit dintre pământeni își justifică dimensiunile, cum se întâmplă cu toate romanele lui Thomas Mann, unde materia epică este copleșitoare. Lungimea e un complex curios, fiindcă o carte lungă și proastă poate fi scrisă de oricine. În ceea ce mă privește, voi prefera în continuare Pana de automobil, Deșertul tătarilor și povestirile lui Borges oricărui chirpic descriptiv, situat în afara zonei de relevanță estetică și umană.
   E. Lovinescu a venit cu altă prejudecată, preluată și susținută, printre alții, de Camil Petrescu și Petru Popescu : citadinismul este un pas înainte în evoluția literaturii, în vreme ce ruralismul este, în întregime, un fenomen desuet. N-am fi putut pătrunde în Occident, opinează Lovinescu, din pricina prozei sadoveniene, în care cuconu Gheorghieș stă pe prispă și ba trage din lulea, ba își amintește de vremurile trecute. E adevărat că personajele din mediul urban sunt, în general, mai complexe decât cele țărănești, dar e vorba de două tipuri de literatură complet diferite. Și cum rămâne cu Moromete? ( Vorba unui coleg de liceu, care mi-a zis, într-o pauză, după ce diriginta ne analizase Moromeții : ” Bă, al dracu', Ilie ăsta e complex rău, bă!”) În realitate, Sadoveanu n-are ecou în lume din cauza regionalismului mult prea pronunțat- n-am spus ”provincialism”! - de care e contaminată aproape toată opera sa și care se manifestă, dialectal, și la nivelul limbajului. ( Interesant e că, azi, unii critici au ajuns să judece romanele exclusiv după limbaj, operând cu concepte inadecvate, potrivite pentru textul poetic.) De această boală puține opere sadoveniene scapă, iar Creanga de aur este cea mai importantă dintre toate. Într-un roman contează stilul, dar limbajul are o importanță secundară și devine o piatră de moară legată de gâtul narațiunii, în cazul în care n-are o funcționalitate precisă, așa cum se întâmplă, benefic, în De veghe în lanul de secară sau în Scândurica lui Dan Miron.  Dostoievski și Breban scriu neglijent, ultimul aproape prost, ceea ce nu-l împiedică să fie, într-adevăr, un romancier incomparabil în literatura noastră.
     Întocmirea unor scurte liste e edificatoare în legătură cu faptul că întâietatea citadinilor e un moft literar. Faulkner, Steinbeck, Ștefan Bănulescu, Preda, Rebreanu, Fănuș Neagu, Nicolae Stan sunt rurali.  Dostoievski, Joyce, F. Scott Fitzgerald, Hemingway, Malcolm Lowry, John Kennedy Toole, Mann, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Breban, Ivasiuc, Constantin Țoiu, Petru Popescu, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeșu, Augustin Buzura  sunt citadini. Charles Bukowski, George Mihail Zamfirescu, Eugen Barbu și Radu Aldulescu sunt periferici, adică neîntrecuți evocatori ai mahalalei. E mai valoros Hemingway decât Faulkner? Mă îndoiesc. Una e tehnica literară, alta e decorul. În definitiv, marea grijă a scriitorului este ca personajele sale să nu se nască moarte. Și cum este Ovidiu Nimigean? El, alături de Petru Dumitriu, de Titus Popovici și de Augustin Doman, poate fi deopotrivă rural și urban. Ca și Tolstoi ori Cehov, de altminteri. Aceasta e ideea la care voiam să ajung. Puțini scriitori pot scrie despre lumile pe care nu le cunosc. Lui Preda și lui Rebreanu nu le-au reușit romanele cu problematică orășenească, în vreme ce Ivasiuc și Petru Popescu n-ar putea scrie niciodată despre țărani. ( Paginile rurale din Un om între oameni de Camil Petreescu nu intră în discuție.) Personajul principal din Janus de Eugen Barbu are stofă de semidoct incurabil și, oricâtă cultură și experiență de viață ar fi acumulat, rămâne un periferic, prin mentalitate, prin gusturi, prin limbaj. Dar e viu, respiră și se mișcă.
      Ca scriitori, trebuie să ne cunoaștem limitele, fiindcă nu putem scrie decât despre lumea în care ne-am format. Mediul în care am fost cândva fericiți ne marchează nu numai viața, ci și scriitura.

P.S. Există și toposul provinciei, cel puțin la fel de interesant ca și orașul, cătunul sau periferia. Ar merita o carte întreagă.

Viitorul învățământului de la țară

Școlile de la țară nu mai au viitor, din pricina evoluției demografice.
Cineva a numărat treizeci de case până să dea de o familie care are copii mici.  Tinerii au plecat la oraș. În alte zone, amicul meu a găsit un copil la douăzeci și la patruzeci de gospodării. Vor fi elevi din ce în ce mai puțini, instituțiile de învățământ vor fi comasate, posturile învățătorilor și profesorilor se vor topi. În zece-cincisprezece ani se va instala falimentul. Magiștrii vor ieși la pensie cu câteva sute de lei, cocoșați de umilință și de nevoi. Un prieten, profesor eminent la un liceu din oraș, și-a încheiat strălucita carieră didactică, după patruzeci și ceva de ani de efort susținut, cu o pensie de 1300 de lei.
Vreau să întreb două lucruri :
1 Oamenii care lucrează în învățământ și suportă toată viața resentimentele celor pe care i-au pus să învețe nu lucrează în condiții de stres? Trebuie să fie ținuți până la 65 de ani, când ajung ruine biologice și o iau razna, spre amuzamentul copiilor?
2. De ce nu li se dau și dascălilor pensii decente - n-am zis speciale, fiindcă nu te pui cu parlamentarii, cetățeni cu două capete, o sută de guri, cinci sute de funduri și o mie de mâini! -, fiindcă și ei lucrează în condiții deosebite?

P.S. Istoricul literar și poetul Stan V. Cristea, cărturar emblematic pentru meleagurile teleormănene, a citit micul text de mai sus și mi-a trimis un mesaj amar-înveselitor :
”Prin anii 1984-1986 am participat la un curs de perfecționare, ținut la Vatra Dornei. Într-o excursie de documentare etnografică, într-un sat de munte, un învățător pensionar ne-a povestit cum și-a ținut el școala cu copii mulți în clase. Se scula în fiecare noapte, după miezul nopții și pleca în sat, pe la casele celor tineri și în... putere, cărora le bătea în geam, până se convingea că s-au trezit. Nu lăsa să-i scape nicio casă la care ar fi trebuit să bată în geam. Bătrânul dascăl ne-a îndemnat apoi să tragem singuri concluzia de ce făcea el asta.
Dar mai sunt astăzi, în satele noastre, tineri cărora dascălii le-ar putea bate, după miezul nopții, în geamuri?”

Ce au în comun Ronaldo și Mutu?

    Aparent, Ronaldo și Mutu sunt două personalități total diferite. Primul se antrenează constant și a ajuns să ia de trei ori Balonul de Aur. Al doilea colindă prin cârciumi ( chestie benefică pentru cine caută eliberarea de monștrii metafizici, dar nesănătoasă pentru un sportiv de performanță) și se lasă periodic de meserie. Să nu uităm că dacă Mutu ar fi continuat, la Chelsea, cum începuse, ar fi ajuns să ia și el Balonul de Aur, înaintea ucraineanului Șevcenko.
   Dar cei doi au în comun mai multe decât bănuiam. Amândoi aleargă după fuste, ceasuri și automobile de lux, să umple parcă un gol lăuntric. L-am văzut și pe Ronaldo urinând între două mașini, la ușa unui restaurant. Portughezul e lipsit de faiplay. Simulează faulturi și înscrie din loviturile de pedeapsă obținute, bucurându-se nevoie mare. Îmi aduc aminte că și Mutu, într-un meci, în loc să dea mingea adversarilor de la Steaua ( cum era firesc), a urmărit mingea, vrând să dea gol și a obținut un penalty. Cel mai mult însă cei doi seamănă la atitudinea pe care o au față de colegi și de adversari. O aroganță urât mirositoare încearcă să ascundă un complex descurajant ca o peșteră inundată. Primul se crede cel mai tare jucător din istorie, al doilea se vede peste Hagi, în clasamentul golgheterilor all times ai naționalei de fotbal. Dovada supremă că n-au respect pentru ei înșiși și pentru ceilalți este că ambii au încercat să le dea propriilor antrenori mingea printre picioare. Lui Mutu, care se mișcă precum un dulap, i-a reușit șmecheria și poate să stea mulțumit și beat câțiva ani de acum încolo. Ronaldo a dat greș în tentativa de a-l umili pe Zidane, o legendă în viață. De la un punct încolo, nerușinarea, prostia și răutatea se amestecă și se confundă. Când îi văd pe cei doi, am același sentiment pe care îl încercam când îl vedeam pe Dolănescu îmbrăcat în costum popular, cu chimirul vopsit în culorile drapelului românesc. Oricât de bogați ar ajunge acești oameni, sărăcia interioară îi dă de gol.

P. S. Dacă la naționala de fotbal ne e nădejdea în alde Marica, Rusescu, Stancu sau Mutu, putem să ne vindem de pe acum televizoarele și să ne vedem de ale noastre.

Prăbușirea sistemului românesc de învățământ

Acum e clar ceea ce îmi spunea cineva cu ani în urmă : se dorește distrugerea sistemului de învățământ public din România. Nu știu de către cine, dar știu de ce. Se urmărește crearea unei forțe de muncă ieftine, bazate pe incultură și pe lipsă de calificare. Vom fi un popor de mankurți.
Cei care se perindă pe la guvernare au la îndemână mai multe căi de subminare a învățământului românesc. Vom enumera câteva.
1. Legislația e schimbată haotic, fără studii de impact și fără o abordare profesionistă a tuturor implicațiilor sociale, culturale și de suprastructură, legate de schimbările propuse. Se intenționa, de pildă, să se mute clasa a IX-a la ciclul gimnazial, deși școlile n-au spații pentru elevi, iar liceele vor fi destructurate. Acum deștepții care ne conduc vor să scoată ore de limba română, de istorie și de geografie din planurile de învățământ, adică să mutileze disciplinele prin care cultivăm identitatea noastră națională. Dacă se urmărește adaptarea școlii la cerințele pieții, de ce au fost desființate școlile profesionale? Iar logica și caracterul nu se formează cu emiterea de vânturi, ci cu noțiuni concrete. Nu trebuie să solicităm prea mult memoria elevilor, dar nici nu vrem să scoatem, de pe băncile școlii, amnezici și inamici ai culturii. E deja prea mult că printre absolvenți sunt copii care nu știu să scrie și nu-și cunosc numele de familie.
2. Școlile sunt evaluate după hârtii. Cu cât mai multe dosare și procese-verbale, cu atât mai bine. Au apărut specialiștii în proceduri, în timp ce oamenii de valoare se îndreaptă spre slujbe care să le asigure supraviețuirea. În România, cei mai mulți cetățeni au un program de supraviețuire. Examenele și prestigiul școlilor stau pe umerii profesorilor de română și de matematică, niște robi marginalizați, dezbinați și culpabilizați în mod permanent. Ei primesc ceva în plus pentru miile de teste, simulări, teze și ore de pregătire suplimentară? Nu, ei fac, la rând cu ceilalți, tone de acte inutile și cronofage.
3. Salarizarea din învățământ este mizerabilă. Cum să nu se uite de sus, la un profesor, elevii care vin la cursuri cu mașini de lux și sunt îmbrăcați în haine de firmă? Umilirea cadrelor didactice, realizată pe toate căile, este una dintre crimele regimurilor care s-au perindat la conducere după 1989. Mai rău, în spațiul public sunt vehiculate cifre mincinoase și manipulatoare. Un profesor cu o vechime de douăzeci de ani n-a avut niciodată un salariu de 2500 de lei. La o vechime de treizeci și patru de ani, un dascăl are o leafă de 1900 de lei. Ce fac ăștia, pe cine prostesc?
4. În conducerea școlilor, cadrele au o pondere mică. Unitățile sunt conduse de părinți și de reprezentanții comunității. De aceea profesorii nu beneficiază de o protecție minimă din partea instituțiilor în care muncesc. În ce domeniu se mai întâmplă asta? În parlament? În guvern? Băieții care dorm acolo de cine și cum sunt evaluați?
5. Normele didactice sunt mărite simultan cu înmulțirea elevilor distribuiți la o clasă. Clasele au ajuns un fel de mulțimi nesfârșite a căror ultimă grijă este să deschidă un manual. Cum să obții performanțe în condițiile astea, de pușcărie din colonii?
6. Profesorii de valoare sunt urmăriți și discreditați cu multă ură, așa cum s-a întâmplat cu magistrul de matematică de la Vianu. Cine pune umărul la asemenea mizerii? Presa și...colegii angajați și în mediul privat. Principala acuzatoare a matematicianului de la Colegiul Vianu este mama unei eleve care nu învață deloc la matematică și directoarea unei școli cu taxă. A mai pus botul, cum spuneam, un profesor din liceu, angajat al reclamantei. Nemulțumiții de la Vianu au trecut rapid în tabăra celor burdușiți cu bani. Poate că domnul care predă istoria nu este un dascăl autentic, din moment ce îl vrea distrus pe colegul său. Un profesor adevărat nu-și blamează tovarășii de suferință, pentru doi lei în plus. Iar angajații din școli ar trebui să se manifeste ca o mare familie. Este adevărat că profesorii sunt împilați și provocați să spună lucruri urâte despre camarazii lor, dar solidaritatea de breaslă ar trebui să le impună tuturor formatorilor de caractere o anumită conduită. Îi lipsește școlii românești dimensiunea culturală și morală? Belferii nu sunt conștienți că, denigrându-se unii pe alții, se scufundă ei înșiși într-o mlaștină din care nu-i mai scoate nimeni? ( Complotiștii de la Vianu se comportă ca africanii de pe vremuri, care își prindeau semenii și îi vindeau negustorilor de sclavi, fără să știe că vor ajunge ei înșiși în cuștile care îi vor duce să muncească pe plantații. )  Se vor găsi câțiva inconștienți care să-i încurajeze în mâncatul rahatului - și, în primul rând, patronii școlilor private -, însă oamenii de rând nu sunt atât de proști, încât să le creadă ”băsnirile”. Aș întreba-o pe doamna care a făcut plângere penală la adresa năpăstuitului de la Vianu câte cărți citește pe săptămână?  Și aș mai vrea să știu dacă o mai putem recunoaște pe femeia amintită printre țațele de pe șanț, după ce îi punem o basma?
7. Solidaritatea între dascăli există, dar apare pe spații mici. Spre lauda lor, profesorii de la Vianu au luat atitudine și i-au ținut partea colegului său, fiind conștienți că scandalul e un cuțit înfipt în inima sistemului de învățământ și că încurajarea unor asemenea demersuri duce la sfârșitul tuturor. De ce, mă întreb, nu și-au expus punctul de vedere reprezentanții marilor licee din capitală? O rivalitate prostească continuă să-i agite pe oamenii care lucrează în laboratorul moral al națiunii.
Vom ajunge o țară de analfabeți, o sursă rentabilă pentru tranzacțiile cu sclavi, din viitor. E trist, foarte trist. Conducătorii de azi abordează sistemic doar distrugerea învățământului românesc. Reforma acestuia este doar numele unei demolări generale, cu efecte catastrofale în anii care vor veni.

P.S. Constantin Cucoș scrie într-un articol distribuit pe net : ”La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității” statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă (ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea, el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să predea, ce să predea, cum și ce să facă… ”

Sublima sporovăială

      M-am gândit deseori ce au în comun Dostoievski și Faulkner, scriitori care mă copleșesc, mă sufocă, mă uluiesc prin perspectivele narative pe care le propun.
Într-un târziu am înțeles. În doze diferite, personajele personajele lui Dostoievski suferă de o sublimă sporovăială. Nu fac altceva decât să se întâlnească și improvizeze dezbateri în contradictoriu, pe diferite teme.  Există, la Faulkner, cel puțin un personaj dostoievskian : V. K. Ratliff. Acesta umblă prin Yoknapatawpha mai mult pentru a răspândi vești proaspete și a-și exersa talentul de povestitor, decât pentru a vinde mașini de cusut. Iubitor de silogisme comice, el este cel care filtrează întâmplările și le comentează. În Cătunul, chiar naratorul se molipsește insesizabil de această benefică boală și obține efecte semnificative.
       Sporovăiala comică apare și la Marin Preda. Pațanghel și Moromete, personaje construite după același model, povestesc cu un haz dus până la absurd călătoria la munte, pentru a vinde porumb sau  vizita pe care al doilea i-o face lui Traian Pisică. Naratorul lui Preda are vocație comică, dar când se apucă să comenteze evenimentele sociale, cum face în Delirul, cade într-o gazetărie de valoare îndoielnică. Retorica lui Faulkner, plină de sofisme, funcționează din plin în cazul personajelor din Orașul, naratori plini de vervă, dar la Marin Preda numai Niculae Moromete și Paul Ștefan ( ”al lui Parizanu”) mai păstrează, pe alocuri, ceva din umorul înaintașilor.