Masacrul inocenților

Cu câteva zile în urmă am postat, pe Facebook, următorul text :
”Am îngrijit toată iarna niște pisici. M-am chinuit considerabil. Ziua stăteam pe un scaun și citeam, după ce le așterneam o pătură specială, pentru a se încălzi, pe patul de lângă sobă. Dormeau până după miezul nopții. Atunci le transferam în pod, în culcușuri amenajate din timp, lângă coșul sobei. Toată vara muncisem să astup găurile prin care putea intra frigul. Am tratat câțiva motănei, ducându-i la veterinar. Tigruțului i-am salvat de două ori viața într-un an. Fusese foarte bolnav și ar fi murit dacă nu l-aș fi ajutat. Arăta superb, îi scânteiau ochii și blana. Așa m-am și gândit când m-a privit într-o seară și a sărit gardul. Nu l-am mai văzut niciodată. A fost al doilea, după Tudorel, care a dispărut. Apoi au intrat în pământ cei mai mulți dintre ei. Cineva le pune capcane și îi ucide.”
Se pare însă că fenomenul are o amploare fără precedent. De la o vecină aflăm că au dispărut pisicile din jumătate de cătun și au fost omorâți și niște câini. Acest lucru sprijină presupunerea mea că sunt cel puțin două familii care pun capcane și otrăvesc animăluțele. În mod cert, cetățenii respectivi nu sunt zdraveni la cap.

Ursul care mănâncă găini

* Finala Ligii Campionilor a fost un meci ciudat. Italienii au ratat cu seninătate ocazii mari, iar în repriza a doua păreau îndopați cu barbiturice. Buffon era înțepenit în poartă, iar norocul și mici amănunte i-au impus pe madrileni la un scor mincinos. La 1-1, Ronaldo a respins cu mâna o minge care ar fi prins poarta, dar arbitrul și-a tras șapca pe ochi și s-a făcut că nu vede. Pe același jucător, care greșește trei preluări din cinci, nu l-au marcat mai deloc. Real Madrid este cea mai bună echipă din lume și Ronaldo este un golgheter de vocație. Dar cu o echipă ca Real în spate, ce vârf n-ar marca goluri cu căruța?  Poate Higuain, jucător de mâna a treia, dar prezentat ca un unicat. Marile finale sunt câștigate de echipele cu atacanți care știu să tragă la poartă. Nu apărările adormite sau atacanții de nivel mediu decid soarta unui meci. Totuși, mă întreb câtă prostie îți trebuie, fotbalist fiind, să poți spune că Ronaldo e un jucător ”mai complet” decât Messi. Cum zicea Mitică, oracolul din Bălcești? ”Fotbaliștii sunt ca găinile : ciugulesc din palma stăpânilor, așa că ei nu știu când iau droguri sau mănâncă c...” Cert e că, după ce am renunțat să mai urmăresc partidele de handbal, nu mă mai interesează nici fotbalul, în condițiile în care Barcelona crede că se poate menține pe culmea de rufe fără portar, fără apărare, cu un mijloc de veterani și cu doi jucători valabili : Messi și Pique. Cum toate sporturile conțin și multă bătaie, mă voi uita doar la confruntările din box, fiindcă e un sport onest : nu e bătaie deghizată, e una transparentă și se joacă după niște reguli.
*  Salariile profesorilor rămân umilitoare. Dar problemele învățământului sunt multiple și grave. Ar trebui să fie acceptate clase formate din mai puțini elevi și să nu mai fie promovate loazele. Până nu sunt eliminate simulacrele de examene numite evaluări și nu se înființează o instituție de învățământ superior special dedicată celor care vor să devină dascăli, totul va merge la vale, ca o alunecare de teren. Când locurile de muncă din România vor fi ocupate pe criterii de competență, iar învățătura va fi resimțită ca o necesitate, sistemul va reînvia.
În altă ordine de idei, n-am venit să fac carieră în Gratia. Spre deosebire de Despot-Vodă, nu cred că se poate face Universitate la Cotnari. (  M-am întors acasă, dar se pare că nu numai piața nu corespunde socotelilor pe care ți le faci inițial. Mai sunt oameni, uneori foarte apropiați, cu caracter imposibil, uși închise, inconștiență, prostie, răutate etc. Dar poate că nici nu călcam pe aici dacă din anul 1981, din ordinul Elenei Ceaușescu, n-ar fi fost închise, pentru absolvenți, aproape toate orașele României. Excepții : Sulina, Breaza și Alba Iulia. Rodica Zafiu, celebrul  universitar de azi, care a avut 10 pe linie în facultate, n-a găsit alt post mai bun decât la... Ciorogârla, unde a ajuns mai târziu și Ștefan Cârje.)  Am încercat să fac aici lucruri bune, zeci de ani, din respect față de copii și față de oameni. Sunt profesor încă de când cei mai mulți colegi mai aveau câțiva ani până să se nască și am publicat primul text când chiar părinții lor erau puștani. Spre lauda lor, cei mai mulți dintre ei știu ce înseamnă respectul și au însușirile necesare unor formatori de caractere. Am ars o viață pentru realizările altora, despre care până și neprietenii spun că nu știu ce înseamnă recunoștința. Dar țelurile mele țin de altă ligă și îmi pare rău că n-am avut tăria morală de a mă comporta, până la capăt, ca un alt Bukowski. Trebuie să spun că am făcut totuși acest lucru în proporție de 80%. Altfel n-aș fi putut supraviețui. Pace tuturor!
* Ucigașii de animale au poftă să mai împuște niște urși. Animalele din sălbăticie mor de foame și de sete și dacă mai ciordesc câte o găină de la vreun gospodar, la fața locului năvălesc televiziunile năimite, care încep să urle că poporul e în pericol și că ar trebui executate toate sufletele din păduri. Nu i-a numit Fănuș Neagu, pe ăștia, ”hoitari”?  Înainte de a muri, marele scriitor le-a mai zis : ”Urât mai trăiți, domnilor!” Nenorocirea e că aceste entități ne mânjesc și nouă viața, ca și când n-ar fi destul de adânc scufundată într-o cloacă împuțită.  Ce mizerie omenească!
* Îmi place Chuk Norris că e veridic. Adică el îi bate de-i stinge pe dușmani, de la începutul până la sfârșitul fiecărei scene. Nu ca alții, care se lasă omorâți bine și dup-aia se ridică și își distrug adversarii. Cine a luat două bucăți bune în bărbie știe că e scos din uz și nu mai are șanse să învingă într-o confruntare. Numai regizorii habar n-au de asta.
* Oricum, propun să ne învăluim semenii în valuri de iubire, să iertăm totul și să căutăm iluminarea. Scapă cine poate.

Orientul luminat și limitele umane

Oamenii care levitează, merg pe apă, discută familiar cu spiritele morţilor, fac demonstraţii de pirokinezie, telekinezie şi telepatie, opresc gloanţele cu mâna şi aruncă, în luptă, cu sfere de foc sunt uluitoare realităţi. Am recitit cartea Magul din Java de  Kosta Danaos, dăruită de prietenul Manuel Angelescu. Autorul este un grec care a văzut filmul documentar Inelul de foc, în care un Maestru Nei Kung, acupuncturist, generează curent electric, vindecându-l pe cameraman de o infecţie la ochi, apoi dă foc unui ziar cu o flacără care îi iese din mână. Dintre cei care l-au căutat pe Maestrul John Chang, el a acceptat numai cinci occidentali printre elevii săi. Kosta Danaos este al doilea dintre ei.
Magul din Java este povestea uceniciei lui Kosta alături de John Chang şi, în acelaşi timp, istoria disciplinei Mo-Pai, care, în ultimii 2000 de ani, şi-a ţinut secrete învăţăturile. Din relatarea întâlnirilor cu Chang se desprind numeroase idei filosofice, religioase şi morale. Chang îşi povesteşte el însuşi ucenicia la Maestrul Liao Tsun Tong, care, la rândul lui,  a fost elevul Maestrului Pai Lok Nen. Pregătirea se desfăşoară pe mai multe niveluri şi constă în stocarea şi utilizarea energiilor yang şi yin, definite foarte bine în relaţie una cu cealaltă. La început se înmagazinează energie yang, apoi yin şi acestea sunt reunite. Din interacţiunea lor, bine controlată prin exerciţii, rezultă energii incalculabile şi de neimaginat pentru noi, occidentalii. Maeştrii despre care vorbesc au devenit nemuritori, fiindcă după moarte reuşesc să-şi ia cu ei tot yang-ul, adică toate atributele umane. În mod cert, de la nivelul treizeci în sus, practicanţii de Nei Kung devin nemuritori. Ca şi Hristos, care i s-a înfăţişat lui Toma Necredinciosul, ei reuşesc să-şi recompună trupul şi după moarte şi să apară în faţa ucenicilor, în carne şi oase, la mulţi ani după moarte. În istoria Chinei, doi înţelepţi au ajuns până la nivelul şaptezecu şi doi, ultimul, când sunt activate toate chakrele, iar cea din vârful capului înfloreşte. Aceştia sunt Iluminaţii. De la nivelul patru în sus, iniţiatul îşi dublează puterea cu fiecare treaptă urcată. E uşor, pentru el, să arunce fulgere din palmă, precum Jupiter, zeul grecilor. Poate că făpturile fantastice de pe Olimp nu ţin deloc de imaginaţie. Dacă alchimiştii europeni caută nemurirea într-un elixir al vieţii veşnice, chinezii o găsesc în forţa interioară, incomparabilă, a omului, dobândită prin zeci de ani de exerciţii spirituale.
Cartea abundă în scene incredibile, când John îşi arată o parte din puterile sale fabuoase şi cu keris-uri, un fel de pumnale vechi de sute de ani, încărcate spiritual şi înzestrate cu conştiinţă. Obiectele, care îi protejează pe membrii familiei în orice împrejurare, sunt scoase periodic, curăţate cu suc de lămâie, hrănite cu fumul unor beţişoare aromate şi unse cu ulei aromat. Când familia e în pericol, keris-urile zăngăne în teci. Unul dintre ele a salvat viaţa copiilor familiei respective, când aceştia au avut un grav accident rutier şi maşina s-a făcut fărâme.
Multe idei sunt identice cu cele susţinute şi de Hristos. Altele se referă la altceva. Iată câteva.
1. Dumnezeu există şi viaţa nu a apărut întâmplător pe Pământ. Maestrul Chang ajunge la această concluzie fără să fi fost instruit de nimeni. Pământul are patru miliarde de ani, iar pentru apariţia întâmplătoare a unei simple bacterii ar fi nevoie de patruzeci de miliarde de ani ! Fenomenul vieţii este ordonat şi dirijat de o Conştiinţă Superioară. După ce-şi abandonează doi ani familia şi trăieşte în sălbăticie şi meditaţie, Chang are un dialog foarte instructiv cu Dumnezeu, care îi vorbeşte. La unele întrebări, El îi răspunde, la altele nu. Una dintre curiozităţile lui Chang este dacă vânătoare este o preocupare acceptabilă, iar Dumnezeu îi spune cu glas tunător, ca şi lui Moise, că vânătoarea este admisă numai în situaţiile de supravieţuire. Vânătoarea practicată ca sport este un mare păcat, care atârnă greu în karmă, fiindcă natura aparţine lui Dumnezeu. Totuşi Chang nu e sigur dacă Dumnezeu sau un spirit foarte puternic i-a vorbit. Când cere o dovadă a existenţei Divinităţii, o stea se desprinde de pe cer şi cade în flăcări, la picioarele lui Chang, făcând un crater. Desigur, unii cititori, puţini, vor râde şi îl vor cataloga pe autor drept un nebun care crede ce-i spune alt nebun, dar aceştia sunt cei care înţeleg cel mai puţin din ce se întâmplă în viaţa lor.
2. Karma este o realitate. Tot ce ţi se întâmplă trebuia să ţi se întâmple şi trebuie să accepţi ce ţi se dă ca pe un dar. Inclusiv nenorocirile.Tot ce facem şi gândim influenţează evoluţia noastră ulterioară. Ne dictăm singuri viaţa ulterioară, în bine sau în rău. Chiar şi blestemele se întorc la noi ca un bumerang. Primim ce ni se cuvine, fiecare pasăre pe limba şi pe fapta ei piere sau evoluează în bine. Dumnezeu intervine prea puţin - avem libertatea de a ne nenoroci ! -, stabilind data naşterii şi a morţii.
3. Imediat după moarte intrăm în două unde magnetice : una albă, unde ţi se îndeplinesc dorinţele, alta neagră, unde domnesc furia, frustrarea, impulsurile de răzbunare şi unde spiritele nu primesc nimic din ceea ce solicită. Aceste zone ar putea fi asociate, la rigoare, cu Paradisul şi Infernul, dar staţionarea spiritelor în ele este temporară.
4. Sensul vieţii noastre este să facem bine, să iertăm, să nu ne răzbună şi să nu strângem averi materiale. Altminteri, karma ne îngroapă destinul. La debutul iniţierii, Maeştrilor li se cere promisiunea - e ca un jurământ sacru - că nu-şi vor folosi puterea pentru a face rău. Maeştrii respectivi au puteri nelimitate în comparaţie cu un om obişnuit, dar duc o viaţă modestă. O vreme, Chang nu are hrană pentru familia sa şi mănâncă la două zile. Iniţiaţii tratează mii de pacienţi, unii foarte bogaţi, dar nu acceptă niciun ban din partea acestora.
5. Chi-ul, fluxul vital, este esenţa vieţii.
6. Chang descoperă, pe cont propriu, că reîncarnarea este, de asemenea, o evidenţă. Dumnezeu este drept şi nu oferă o unică viaţă deopotrivă unui handicapat şi unui ins sortit să fie fericit. Abia după depăşirea unui anumit nivel, spiritul scapă de lanţurile reîncarnării.
7. Spiritele Superioare ne veghează şi ne înregistrează existenţa, făcând karma să-şi urmeze cursul. Spiritele obişnuite percep în special mirosurile lumii în care trăim. De aici utilizarea tămâiei şi a beţişoarelor parfumate.
8. Timpul are altă durată pentru spirite. În lumea lor, un an pământesc echivalează cu o zi.
Şi câte şi mai câte minunăţii nu conţine volumul lui Kosta Danaos !

P.S.  Kosta Danaos este de formaţie inginer. El reprezenta tipul uman dominat de scepticism. Altfel spus, nu credea că tot ce zboară se mănâncă. Dar ceea ce a văzut cu ochii lui în Java l-a convertit definitiv la o anumită formă de taoism.

Memorialiști, judecători americani și Baloane de Aur pentru Buffon și Navas

* Cioran :”N-am admirație decât pentru două categorii de oameni: pentru aceia care

pot oricând înnebuni și pentru cei care se pot sinucide în orice clipă.” Și tot el : ”Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil.” Nu pun aceste afirmații pe Facebook, fiindcă intervin tot felul de deștepți ( nu-mi vine să cred când le citesc comentariile!)  care au citit două cărți și care îl privesc de sus pe marele eseist, iar eu nu vreau să fac, iarăși și iarăși, efortul de a-mi înfrâna enervarea.

* Trăind, ai în fiecare an surprize noi. Nu-mi plac ședințele, pentru că nu rezolvă nimic.În urmă cu câteva săptămâni le-am explicat unor părinți cum să optimizeze pregătirea copiilor care stau pe stradă continuu, între orele 14 și 02. Efectul a fost zero. Fiecare a continuat să facă aceleași lucru : elevii să stea prin cârciumi, butonând la telefoane și ucenicind la greu în meserii antrenante, iar părinții să uite că au niște copii care vor da examene. Nu-mi plac ședințele. Am pierdut jumătate din viață, participând la asemenea activități. ( Ședință vine de la verbul a ”ședea”, plus sufixul ”-ință”). Am polemizat cu șefii și cu colegii din motive puerile, am făcut exerciții de oratorie, am expus idei, propuneri, am tăcut, am suportat enormități. De la comuniști, românii au moștenit credința de neclintit ( o adevărată mistică!) că orice problemă se rezolvă printr-o ședință. Dar în meseria mea, adunările sunt obligatorii. Noroc că actuala directoare e o doamnă educată și cu multă minte, fiindcă nu abuzează de aceste aberații impuse de sus. Ieri am făcut o ședință cu părinții. Unii dintre ei și-au delegat propriii copii să participe la eveniment. E prima dată când văd așa ceva.

* Tot în premieră l-am văzut pe unul venit la market, la cumpărături, direct cu dricul unei firme de servicii funerare. Arghezi are, parcă, o comparație cu un birjar care trage la cârciumă căruța încărcată cu un mort, să bea o țuică. Dricul pe care l-am văzut era gol.

* Îmi place la nebunie cum procedează judecătorii americani. Dacă acuzatul se dovedește a fi vinovat, i se dau sute de ani de pușcărie. Acolo să-i fi văzut pe ăștia care fac un sfert dintr-o pedeapsă de nimic, iar dacă se prefac că au întristat hârtia cu câteva volume de maculatură, ies după câteva luni din pârnaie, chit că au săvârșit infracțiuni extrem de grave.

* Sunt bulversat de lipsa de memorie a unor cunoscuți. Nu-și amintesc deloc evenimente petrecute aievea, dar povestesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată, adevărate basme puse uneori pe seama mea. ”Mai ții minte când am fost la.... și.....?” ”Nu, acolo n-ai fost cu mine, ai mers cu X”, îl corectez pe câte unul.” Tu spuneai că...” ”Nu spuneam eu, pe asta a zis-o Z.” Unii sunt mai tineri decât mine și îmi fac destui dușmani, punând pe seama mea afirmații pe care nu le-am făcut.
Uimit, probabil, de detaliile pe care le dau în legătură cu Cenaclul de Luni, un lunedist folosește prietenește, într-un comentariu pe Facebook, construcția ”memorialist lunedist, cam fantezist”. Firește că ideea sa n-are niciun temei. ( Las la o parte  faptul că familiile unor poeți s-au supărat pe mine, pentru că am spus, cu multe precauții - care s-au dovedit inutile!-, câteva adevăruri pe care toată lumea părea să le fi uitat.) Explicația e simplă. 1. Am avut și am o foarte bună memorie. Oricum, nu e imposibil ca într-o bună zi să mă lase brusc și să nu mai știu nici cum mă cheamă. 2. În joc erau personaje pe care le urmăream cu cel mai mare interes mai ales în cărțile lor și în ceea ce publicau prin reviste. Ceea ce spuneau sau făceau se întipărea cu litere de granit în materia mea cenușie. 3. Nu eram deloc implicat în lupta pentru afirmare pe plan literar, așa încât nu eram înclinat, fie și involuntar, să-i minimalizez pe unii în favoarea prietenilor. 4. Ovidiu Nimigean m-a onorat cândva, scriindu-mi că posed o ”artă a admirației.” M-aș bucura să fie așa : nu caut nod în papură nimănui, fără să renunț totuși la un anumit spirit critic. Iar Liviu Papadima mi-a spus-o nu o dată că știu să-i ascult pe cei care spun lucruri interesante. De aceea țin minte mai multe amănunte legate de lunediști decât mulți care s-au dus la toate ședințele faimosului cenaclu. E logic că un scriitor fără memorie n-are cum să scrie...memorii. :) 

* Vreau să mă conectez la o rețea de curent electric trifazic. Firma e una plină de șmecheri și de aceea s-ar putea să o abandonez. Face artificii contabile pentru a-i debranșa pe cetățeni, ca pe urmă să-i conecteze din nou, pentru sume considerabile. Are o filială în zonă, fără telefon, fără posibilitate de contact. Dar omul de la informații, care mi-a indicat un traseu sinuos, bazat pe un dosar solid, deși sunt clientul lor, nu se stresa din asemenea nimicuri.  Avea paznic la ușă, iar o fătucă aștepta nerăbdătoare o ședință de terapie. Am fost nevoit să sun la sediul instituției, aflat într-un oraș mare, și din nou mi s-au cerut hârtii peste hârtii. M-am interesat de costuri. Nu știa nimeni nimic. Va fi nevoie ca băieții să prospecteze terenul, pe banii mei, apoi să fixeze prețurile, iar eu să decid dacă le accept sau nu. I-am întrebat și pe oamenii care schimbă stâlpii pe stradă. Îi surprinsesem în cireșul din care se înfruptă și graurii, însă i-am tratat cu aceeași înțelegere cu care privesc și micile păsări. ”Păi, mi-a zis unul, conectarea ar fi cam o mie de lei ( zece milioane de bani vechi!) pe kilowat, putere instalată”. Aha, m-am lămurit. Doar operația asta costă o avere. Și uite așa prosperă capitalismul (mult prea) specific românesc, adică acel capitalism construit de cei mai proști comuniști de ieri.

* Se aude că, dacă Real Madrid va câștiga Liga Campionilor, Ronaldo va primi al cincilea Balon de Aur. Cine e cel mai bun jucător din campionatele Europei? Messi. Cine ia Gheata de Aur? Messi. Cine e golgheterul Ligii Campionilor? Messi, dacă nu va fi întrecut, în aceeași finală, de Ronaldo, care le-a dat nemților de la Bayern, ajunși într-o situație de jalnică decădere, o căruță de goluri. Dacă Balonul e condiționat de câștigarea unor competiții majore, de ce nu s-a procedat la fel în cazurile lui Iniesta și Ribery? Și la Real parcă mai joacă și Marcelo Vieira, care trage bine echipa după el. Iar fără Keylor Navas, Real n-ar fi câștigat nimic. Echipa madrilenă e formată dintr-un singur jucător? Dar cred că pricep și asta. Așa cum în literatura universală de azi se premiază atitudinea politică și cântatul la scripcă, nici în fotbal nu triumfă adevărata valoare. În realitate, după cum am mai spus, Messi a meritat doar patru Baloane de Aur, iar Ronaldo, unul. Dar banii veniți din publicitate dictează ierarhiile într-un mod mizerabil. E tot capitalism, nu?

Curiozități de pe net

Fredric Brown a scris cea mai scurta poveste de groaza din cate au fost scrise:

              “Ultimul om de pe Pamant statea in camera. Cineva a batut in usa.”

                                             

* * *

Scriitorul American O. Henry a castigat concursul pentru cea mai scurta povestire care sa aiba introducere, cuprins si incheiere:

              “Soferul si-a aprins tigara si s-a aplecat asupra rezervorului de combustibil, ca sa vada cata benzina a mai ramas. Decedatul avea 23 de ani”.

* * *

  Alan E. Mayer “Ghinion” :

              ”M-am trezit din cauza unei dureri cumplite in intreg corpul. Am deschis ochii si am vazut o sora medicala care statea alaturi de patul meu.

  - Domnule Fujima – a spus ea – aveti noroc, ati supravietuit bombardamentului din Hiroshima de acum doua zile. Acum sunteti in spital, in afara oricarui pericol.

  Foarte slabit, am intrebat:

  - Unde sunt?

  - In Nagasaki, a raspuns ea.”

* * *

  Jane Orvis “Fereastra”:

              ”De cand Rita a fost omorata, Carter statea la fereastra. Fara televizor, fara carti, fara corespondenta. Viata lui era ceea ce se vedea printre jaluzele. Nu-i pasa cine ii aduce mancarea, cine-i plateste facturile, el nu parasea camera. Viata lui este compusa din alergatori, schimbarea anotimpurilor, automobilele care trec, fantoma Ritei.

  Carter nu intelege ca in camerele captusite cu pasla nu sunt ferestre.”

* * *

  Si englezii au organizat un concurs pentru cea mai scurta povestire. Dar in conditiile concursului era stipulat ca trebuie sa fie amintite regina, Dumnezeu, sexul si secretul. Primul loc a fost obtinut de autorul urmatoarei povestiri:

              “O Doamne! A exclamat regina. Sunt insarcinata si nu stiu cu cine!”

* * *

  Larissa Kirkland “Propunerea”:

            ”O noapte instelata este cel mai potrivit timp. Cina la lumina lumanarilor. Un restaurant italian confortabil. O rochie neagra mini. Un par splendid, ochi stralucitori, zambet cristalin. Impreuna de doi ani. O perioada minunata! Dragoste adevarata. Sampanie! Ii cer mana si inima. Oamenii privesc? Lasa-i sa se uite! Un inel cu diamant superb. Obrajii rosii, zambet fermecator.

  Cum adica “Nu”?!

* * *

  Un exemplu perfect, in care se demonstreaza cat de laconici, erau spartanii este scrisoarea lui Filip al II-lea al Macedoniei, care a cucerit multe orase grecesti:

  “Va sfatuiesc sa va predati imediat, deoarece daca armata mea va intra pe pamanturile voastre, va voi distruge gradinile, ii voi transforma pe oameni in sclavi si voi distruge orasul”.

  La care raspunsul primit din partea spartanilor a fost:

 “Daca”.

* * *

  Robert Tompkins “In cautarea adevarului” :

              ”In sfarsit, in acest satuc uitat de lume cautarea lui a luat sfarsit. Intr-o casuta aproape prabusita in fata focului statea “Adevarul”.

  El nu a vazut o femeie mai batrana si mai urata in viata sa.

  - Sunteti Adevarul?

  Batrana a dat din cap in semn ca da.

  - Spuneti-mi ce trebuie sa transmit lumii? Ce veste sa le dau?

  Batranica a scuipat in foc si a raspuns:

  - Spune-le ca sunt tanara si frumoasa!”

* * *

  Victor Hugo a trimis manuscrisul romanului “Mizerabilii” editorului sau cu o scrisoare care cuprindea doar «?». Raspunsul a fost la fel de laconic: «!»

(cea mai scurta conversatie inregistrata vreodata prin intermediul scrisorilor)

P.S. Vă cer scuze că n-am avut răbdarea de a lua fiecare cuvânt și de a-i pune diacritice. Mi-ar fi luat mai mult timp decât scrierea unui articol.

       Pentru a-l liniști pe un prieten din București, îl anunț că n-am făcut nicio lansare ultimei mele cărți, Supraveghetorul și alte povestiri.

Viclenie țărănească și haz intelectual

* Pe aici sunt câțiva țărani cărora le-aș săruta mâna de câte ori îi întâlnesc. Pe urmă sunt și mai mulți care își văd de treaba lor, serioși, gospodari, plini de bună-cuviință. Copiii le moștenesc însușirile, chiar dacă nu se omoară cu învățătura. Cert e că în localitate avem și o pătură foarte subțire de intelectuali, formată din tinerii care n-au ajuns încă la 50 de ani. Ei sunt inteligenți, instruiți, independenți în gândire și rareori sunt atinși de invidie sau de oportunism, boala națională care a facilitat corupția și ne-a falimentat. Mă mândresc cu ei, fiindcă sunt foștii mei elevi și actualii cititori din zonă.
Totuși, viclenia țărănească se manifestă și la oamenii pe care ai impresia că te poți baza. În urmă cu 30 de ani mergeam cu căruța unui tovarăș de atunci, ducând o sobă pe motorină din vechea la actuala locuință. Ca să scurtăm drumul, am trecut albia râului Dâmbovnic și mergeam agale pe un plan, printre locuri cultivate, semănături și plantații. Pălăvrăgeam amândoi în pasul domol al cailor. În dreptul unei parcele acoperite cu un trifoi viguros, țăranul a oprit caii, a scos de sub o pătură o coasă, a tăiat vreo treizeci de metri pătrați de nutreț fraged, l-a strâns repede și l-a ascuns în căruță, împreună cu coasa, sub pătură. Am pornit din nou și ne-am continuat flecăreala. Peste câteva sute de metri ne-am întâlnit cu un alt localnic care se deplasa pe picioarele sale. Era cam de aceeași vârstă cu însoțitorul meu. Acesta a oprit căruța și i-a zis celuilalt pe un ton panicat :
- Bine, că te văzui, X! Că dacă n-aveam norocul să te văz acu', veneam diseară la tine și-ți spuneam!
- Ce să-mi spui, bă? s-a speriat celălalt.
- Trecui prin dreptul trifoiului tău și văzui că-ți cosise unu', nenorocitu' dracu', cam treizeci dă metri pătrați, chiar la capu' tarlalei! Du-te și vezi care e treaba!
- Bă, bine, că-mi spusăși, a răspuns păgubitul alarmat. Îți mulțumesc!
Și a luat-o la fugă spre trifoiștea sa.
* Tenisul pe zgură e unul dintre cele mai chinuitoare sporturi. Trag băieții ca la galere. Într-un joc colectiv, mai respiri, mai fac alții treaba în locul tău sau fac erori care îngroapă toată echipa. Aici toată răspunderea e pe umerii unui singur om. Însă și acest sport a devenit un fel de ping-pong pe un spațiu mai mare. E păcat că frumoasele confruntări între însușirile reale ale jucătorilor a devenit o întrecere între eficiența pilulelor înghițite și între echipamentele foarte performante. Pe vremuri, Stratan îmi mărturisea că a jucat tenis într-un echipament Borg. ”Bătrâne, tenișii ăia te propulsau în orice direcție voiai, nu altceva!”, mi-a zis poetul. În condițiile astea, tenisul de câmp e un sport dependent de forță, spectaculos ca un meci de box și neinteresant pentru mine.  Mă gândesc la vremea lui Rod Laver. Știați că australianul Laver era un model de comportament pentru tenismeni și el i-a învățat pe toți să le permită adversarilor să treacă înaintea lor, la intrare sau la schimbarea terenului și să-i lase pe învinși să de mâna primii cu arbitrii?
*  Pentru a proteja sensibilitatea unor cunoscuți, am omis intenționat, din textul meu pentru Cenaclul de Luni - 40, o întâmplare care îl are protagonist pe un amic, poet foarte cunoscut. Deși nu i-ar leza cu nimic demnitatea, probabil că mi-ar da un semn că e supărat pe mine, scoțându-mă din lista sa de prieteni, de pe Facebook. Și așa s-au supărat unii pe mine, fiindcă am spus, cu infinite precauții, niște adevăruri. ( Fără legătură cu volumul la care mă refer acum, nu-mi explic de ce un cunoscut critic literar m-a șters de pe contul său de Facebook. Am crezut că nu-l interesează ce pun pe wall și am comis și eu o eroare.)
Ne aflam în Sala Grigore Preoteasa, la o ședință a Cenaclului de Luni. Urma să citească X. Se făcuse târziu și se strânseseră doar câțiva amatori de poezie.
- Eu zic să citești poeziile, i-a zis șeful cenaclului poetului programat la lectură. Că se vor strânge și băieții.
X a citit cu răbdare tot teancul de poeme. Între timp, sala s-a umplut și nu se putea discuta, pentru că cei mai mulți nu auziseră versurile. Cum pe atunci nu existau copiatoare ( mașinile de scris erau înregistrate la poliție!), poetul a fost rugat să mai citească o dată. Se presupunea că Manolescu nu va mai veni. Am ascultat a doua oară textele, excelente, de altminteri. Pe când toți se foiau, pregătindu-se să analizeze prestația lui X, și-a făcut apariția și Nicolae Manolescu însoțit, ca de obicei, de o femeie foarte frumoasă. El era stăpânul acolo.
- Te rog eu, l-a implorat Stratan pe X, citește și pentru domnul Manolescu!
X s-a conformat și a citit și pentru domnul Manolescu.
Moderatorul ședințelor a propus apoi să se treacă la discuții. Fiindcă ortacii se cam codeau, Stratan a întrebat :
- Nu  are nimeni curaj? Tu ce zici, Y?
- Eu zic să mai citească X o dată, a răspuns cel interpelat și toată sala a început să râdă.
X a fost elogiat pentru poemele sale, în analizele care au urmat.

Legende și gogoși

Oamenii care creează legende au un suflet generos, predispus la admirație.
Cei care mănâncă borș, roși de resentimente, sunt niște căcăcioși care umblă cu șoalda. De aceea în jurul nostru nu apar legendele.
Cândva am făcut liceu într-un orășel. Acum oamenii cu funcții importante de acolo știu strada pe care am viețuit ani în șir. L-am auzit pe un fost primar spunându-i cuiva la telefon : ”Stau pe strada pe care a locuit Tomșa ăla.” Fusese tejgheaua unei foste prăvălii. Trecând des prin zonă, am văzut că locuința a fost demolată și a fost construită o vilă, însă camera mea a rămas intactă, lângă gard. Era o vizuină de doi pe doi metri, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă. Șoarecii jucau tontoroiul pe sub pat, iar ușa dădea direct afară, nu se închidea bine, iar dimineața, când mă trezeam cu oasele înțepenite de ger, trebuia să sparg cu pumnul gheața din găleată să mă pot spăla pe ochi. Nu prea aveam ce să mănânc și de marți-miercuri, când terminam mâncarea luată de acasă, mă hrăneam cu un ou crud pe zi. Asta m-a și dus la prima depresie majoră din viața mea, în 1976. Așa am dat admiterea la Litere, așa am făcut armata și primul an de facultate. Gazdele erau doi sectanți în vârstă, care însă mai trăgeau și minciuni, în ciuda credinței lor de neclintit în Dumnezeu. Înainte de război avuseseră prăvălie și cârciumă. De la ei am citit Biblia și am aflat lucruri interesante. Țin minte că moșul avea un ceas care o lua mereu înainte și venea pentru a-mi bate energic în ușă, să plec la liceu, cu trei ore înainte de ora potrivită. Suferise douăsprezece operații - de la degete până la ochi! - și umbla înfofolit. Purta nu știu câte perechi de ciorapi de lână care-i acopereau și coapsele, două perechi de izmene, două de pantaloni, nu mai știu câte cămăși de piele, cămăși obișnuite, pulovere, o haină și, peste toate, o dulamă pe care n-o lepăda nici vara. Pe cap avea două tichii groase, peste care care își înfunda, până la urechi, o căciulă călduroasă. Își astupa nasul și urechile cu vată și era surd bocnă. Cum era înalt, părea un munte de om. Nu primea și nu făcea vizite. Nici eu nu vizitam pe nimeni, fiindcă eram străin și citeam tot timpul. Curtea era plină cu peri uriași, dar, cuminte cum eram, nu puneam mâna pe un fruct. Alături aveau o magazie în care își țineau lemnele și un butoi cu vin. Mai degrabă aș fi murit congelat decât să iau un băț din sărăcuța lor gospodărie. Mai târziu, bieții bătrânii mi-au mărturisit că au închiriat camera și altor elevi care le mâncau toate perele și le beau vinul din butoi. În fața noastră locuia un ceasornicar care avea două fete ciocolatii. Una, Mirela,  era de grădiniță. Cealaltă, Eva, cu picioare lungi, cu fustița foarte scurtă și cu un trup superb, era la gimnaziu, dădea ture repetate cu bicicleta prin cartier, pe sub nasurile pofticioase ale băieților. Peste vreo câțiva ani am tras la bătrâni și am petrecut o noapte în vechea mea chițumie, spre bucuria lor. Peste o vreme am trecut din nou pe la ei și i-am salutat. S-au bucurat din nou. După doi ani am vrut să văd ce mai fac și, spre uluiala mea, nu m-au recunoscut. ”Gigel? Nu știm, nu vă cunoaștem. N-am avut pe nimeni în gazdă cu numele ăsta.”)  În fine, oprind mașina să cumpăr niște piese auto ( vânzătoarea era Mirela, acum cu părul albit și trecută de prima tinerețe), am întrebat de fostele mele gazde. ”Ehe, au murit demult.”, mi-a răspuns femeia. ”Iar casa a revenit vecinilor din spate, care i-au îngrijit în ultimii ani de viață”. Știam că pocăiții mei nu aveau copii sau rude apropiate. De la moartea celor doi oameni au trecut peste 30 de ani și nu am cunoscut personal pe nimeni de pe strada aceea.
Azi m-a oprit o cunoștință și mi-a spus că soția sa e vânzătoare într-o dugheană, pe acolo. Amicul meu, cu gura încleiată de vodcă, mi-a povestit că în prăvălia cu pricina au intrat și... gazdele mele de odinioară. I-au povestit că la ei a locuit scriitorul Tomșa, că eram friguros, că aveam pretenția să mi se facă focul într-un anumit fel, fiindcă eu nu mă osteneam să aprind nici măcar un băț de chibrit etc. În realitate, tatăl meu îmi aducea, o dată pe săptămână, o traistă cu deșeuri din fabrica în care lucra și abia dezghețam aerul cu două-trei surcele care ardeau în godin. Pe gerul cel mai crunt, plecam către liceu nemâncat, cu capul descoperit și îmbrăcat într-o cămașă și în uniforma de elev. (Palton și căciulă mi-au cumpărat ai mei abia în facultate. Am purtat paltonul mulți ani, dar căciula am uitat-o în amfiteatrul Odobescu, după un curs al profesorului Pavel Ruxăndoiu, așa că am făcut iernile următoare tot cu capul gol. Și acest lucru mi-a adus necazuri mari, care m-au împiedicat să scriu un sfert de veac.) Vedeți cât eram de friguros? Și e bine că n-am intrat în vorbă cu Eva sau cu Mirela, că aflam acum cine știe ce despre mine.
De azi voi privi cu cea mai mare neîncredere relatările despre viața unor scriitori, făcute de oameni care nu i-au cunoscut sau care miros, pur și simplu, a proști. Suntem înconjurați de cetățeni care sunt așa cum sunt. Așa i-a lăsat Dumnezeu. Dar sunt mitomani de profesie care...nu știu nici să mintă.

P.S. Orașul în care am făcut liceul, aflat în județul Giurgiu, este printre locurile dragi sufletului meu, alături de parcul Cișmigiu, amfiteatrul Odobescu, holul și biblioteca Facultății de Litere, librăriile de odinioară, din jurul Universității din București, râul Jirnov și o poiană cu flori de lavandă din Gratia. Poiana a dispărut, râul a cam secat și a fost mutilat de intervenții inexplicabile ale oamenilor, iar cele mai multe librării s-au volatilizat. Încotro să o iau? Voi sfârși chiar acolo unde am fost licean, localitatea cu cel mai sonor cer din România. Când era furtună și tuna, se unduia asfaltul pe străzi.

Cine l-ar fi putut interpreta pe Dumnezeu?

* Am văzut vreo două filme în care Dumnezeu apare în carne și oase. Cine L-ar fi putut interpreta pe El? Paul Newman, De Niro, Anthony Quinn? Ar fi mers așa și așa. Dar regizorii au fost inspirați și l-au distribuit de fiecare dată pe Morgan Freeman. Este desăvârșit. Surâs cald, șugubăț. Umor blând, generos. N-am văzut în ochii nimănui atâta toleranță firesc exprimată, atâta compasiune încurajatoare, atâta inocență bărbătească, izvorâtă dintr-o mare iubire față de oameni.
*Emmanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale din Franța, centrul lumii nu numai al lumii artistice, ci și al gândirii eliberate de orice prejudecăți. Mi se pare un politician de anvergură nu un căcăcar român care își votează singur privilegii. Pentru Franța va fi mai bine. Dar pentru Europa? Vive la France!

* Aprecierea unui autor în vârstă de către criticii/scriitorii/cititorii tineri este esențială, fiindcă cei din urmă reprezintă viitorul. Ei sunt oamenii momentului într-o literatură și decid destinul celor mai multor opere.

Idei regale: Dumnezeu, personaj literar episodic

Uneori, în unele texte  găseşti idei şi viziuni care te cutremură, te uluiesc. Nu te poţi gândi decât la ele. Cum a putut o minte de om să producă aşa ceva? Cum spunea Nicanor Alvarado, personajul principal din Toamna patriarhului? " Cum a putut să scrie ăsta ceva atât de frumos cu mâna cu care se şterge la cur?"
Un veac de singurătate, Maestrul şi Margareta, Cartea Milionarului, Rodul pământului şi Ora de germană sunt cărţi de neuitat, cu teme, motive literare şi scene atât de noi şi de surprinzătoare, încât, la prima lectură, laşi volumul din mână şi te minunezi ca un copil. După aceea revii constant la romanele respective, ca la fragmentele magice ale unei Biblii profane.
Către sfârşitul romanului lui Bulgakov, Levi Matei îi spune lui Woland că Dumnezeu a citit romanul maestrului :
"- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?
- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.
După o vreme de tăcere, adăugă :
- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?
- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."
Un autor citit de Dumnezeu ar trebui să fie măgulit. Dar El îl încredinţează pe scrib forţelor întunecate, pentru ca acesta să fie pus la odihna veşnică. Să fie asta soarta tuturor scriitorilor ?
Una dintre cele mai uluitoare povestiri care s-au scris vreodată este Un diamant mare cât Hotelul Ritz de Francis Scott Fitzgerald. Braddock Washington descoperă un munte de diamant şi îşi clădeşte o proprietate fabuloasă, care nu este trecută pe nicio hartă. A perseverat, mituind înalţi funcţionari de stat. Are la dispoziţie sclavi negri şi a răpit, pentru a-şi construi locuinţa, un poet decadent, un pictor scenograf, un arhitect şi un grădinar peisagist. Artiştii nu sunt însă în stare să proiecteze nimic acceptabil şi sfârşesc într-un spital de nebuni. Palatul visat de Braddock este realizat cu ajutorul unui specialist din cinematografie, care este obişnuit să lucreze cu fonduri nelimitate, cu toate că nu ştie să scrie şi să citească. Percy, fiul lui Braddock, îl invită pe colegul său de şcoală, John, să-şi petreacă vacanţa acasă la el. Aşa descoperă John minunăţiile de pe muntele de diamant. Ralatarea se face din perspectiva musafirului. Dimineaţa, patul se înclină şi John se trezeşte într-o baie cu arteziene din care ţâşneşte apă parfumată şi spumoasă ori rece şi sărată, după preferinţe. Băiatul se împrieteneşte şi mai mult cu Percy, gazda sa, şi se îndrăgosteşte de Kismine, sora mai mică a acestuia. Începe să bănuiască adevărul : nu va mai fi lăsat să plece viu din casa lui Braddock.
 Piloţii care descoperă, din aer, avuţiile lui Braddock sunt doborâţi şi puşi sub lacăt. Câțiva reuşesc să evadeze şi vin cu ajutoare, atacând domeniul. Când totul pare pierdut, bătrânul Braddock încearcă să-l mituiască pe Dumnezeu, pentru a-şi salva proprietatea. Când îl strigă pe Creator, o face "răspicat şi solemn, cu un orgoliu neîmblânzit " :
" - Hei, tu, cel de colo ! începu el cu un tremur în glas. Tu, cel care mă asculţi !"
Şi :
- Hei, tu, cel care eşti acolo sus ! "
Nu mai spun ce-i promite personajul lui Dumnezeu. Banii fără număr fac din om altă făptură, mult involuată.
Dar ideea m-a tulburat şi mi-a dat de gândit multă vreme.  Ca să-l parafrazez pe Nino Stratan, aripa nebuniei a făcut multă vreme fâlf-fâlf ! în capul meu .
Există o carte în care Dumnezeu e personaj principal : Biblia. Deși dă semne că e prezent pretutindeni, El nu apare niciodată în fața mulțimilor, ci îi deleagă pe Moise și pe Fiul Său să-i înfăptuiască poruncile.
Ar putea un autor modern să scrie un roman cu Dumnezeu în centrul acțiunii, fără să-i știrbească Creatorului nimic din sacralitatea Sa?

Raiul

    Era cea mai frumoasă casă de pe vremea aceea, cu acoperișul plat și cu scări înalte, la intrare. Proprietarul, nașul meu, Ion Crăciun, reușise să o ridice în câmp, unde pământul era mai fertil. Era un adevărat conac. În stânga porții se afla un copac ornamental. În dreapta, un dud pitic, negru, avea mai multe fructe decât frunze. Dudele nu se terminau toată vara. După ce intrai, puteai vedea, în stânga, o grădină cu flori. Puțin mai înainte, pe dreapta, către răsărit, era o prisacă situată vizavi de intrarea cu trepte impunătoare, despre care am pomenit. Mai departe, în linie cu casa, urmau magaziile de lemne, de fân și de cereale. Apoi simțeai mirosul grajdului de vite. Un gard de plasă groasă delimita această zonă de livada care urma. Am văzut acolo meri, cireși, peri și pruni ridicați până la cer. Proprietarul nu-i trata decât cu var, iar producția de fructe era impresionantă. Nu existau boli, acarieni sau omizi. Îl auzeam pe câte un bărbat spunându-i soției : ”Femeie, acolo e raiul pe pământ!” Livada avea o potecă pe mijloc care ajungea la un alt gard. Dincolo de portiță era o vie întinsă, bine îngrijită. Erau soiuri diferite, dar bine alese, care dădeau un vin auriu-roșcat, mult apreciat de cei care aveau privilegiul de a-l gusta. Stăpânul făcea și a doua mână, cu apă și zahăr, băutură folosită pentru muncitorii de pe proprietate. Iarăși auzeam pe câte unul : ”Băi, are ăsta un vin galben și gros ca uleiul!”
Am petrecut acolo mai multe veri. Mâncam miere și stăteam toată ziua cocoțat în dudul de la poartă. Noaptea dormeam într-o cameră separată. După ce se stingea lumina, trăiam clipe de groază. Vedeam aievea cum umbre de coșmar plutesc pe sub tavan, se apleacă asupra mea, se mișcă încoace și încolo. Paralizat de spaimă, nu mai aveam putere nici să strig după ajutor. Cu toate acestea adormeam. A doua zi, paradisul de afară mă făcea să uit de ororile nopții.
Aflu cu întârziere că ultimul locuitor al conacului a murit, iar proprietatea e în paragină. Și mă gândesc din nou la sadismul și la viclenia timpului.

P.S. Iată câteva dintre infracțiunile care s-au comis în legătură cu manuscrisele și cu cărțile mele : furt, încălcarea legii drepturilor de autor, abuz de încredere (Art. 238), prejudiciu de imagine, calomnie. Și mai sunt altele, dar, creștin fiind, pun punct aici acestei probleme și sper, spre binele tuturor, să o fac definitiv. Fiecare să-și vadă de treaba lui.

Supraveghetorul și alte povestiri (II)

Am publicat Supraveghetorul și alte povestiri după trei ani de ezitări. Voiam să mai tipăresc un roman înainte de cartea menționată, terminată în 2014. Volumul conținea inițial un număr dublu de texte. Am tot scos din sumar și nu știu dacă am lăsat totdeauna cele mai bune bucăți. În fine, fiindcă o poetă mă solicitase cu niște texte memorialistice, s-a ivit o nouă problemă. Să le includ sau nu și pe acestea? Editorul, mare poet și caracter desăvârșit ( bine că n-are cont pe aici, fiindcă s-ar supăra că-l numesc așa), mi-a spus că le putem include dacă nu am de gând să tipăresc, în anii următori, și o carte de memorii. Cum nu am asemenea proiecte ( n-am timp, pur și simplu), am introdus și povestirile evocatoare în penultima secțiune a volumului. Le-am pus pe cele pe care le aveam la îndemână, cu gândul la drama lui Nino Stratan. În Supraveghetorul pot fi citite evocări pitorești ale unor personalități cunoscute : un muzician faimos, Nino Stratan în mai multe ipostaze, Daniel Pișcu, Romulus Bucur, Marius Bădițescu, Alexandru Mușina, Ioan Alexandru și celebrul regizor Gábor Tompa. Mai sunt prietenii cu care am petrecut două toamne, la ferma viticolă, dobrogeană,Cochirleni. Mi-am dat seama abia azi că i-am omis, din sufocanta manevrare a textelor, pe cinci prieteni : doi poeți, un prozator, un istoric literar și un prieten care n-a scris nimic, a murit foarte tânăr și pe care l-am iubit cel mai mult. Dintre ei, trei sunt morți, doi trăiesc și îmi sunt, cel puțin așa cred, buni prieteni. Probabil că se miră că nu am introdus și evocările lor, care sunt scrise și publicate pe net de ani de zile. Pentru a corecta nedreptatea, nu-mi rămâne decât să mă rog pentru un al doilea tiraj, ca și în cazul volumului ”Cenaclul de Luni - 40”.

Mizez, evident, pe bunăvoința editorilor.

P.S. Din finalul textului Un mare om am scos pripit ultimele cuvinte, fără a adăuga nimic, iar efectul este mult diminuat. Cuvintele gazdei au fost jignitoare la adresa muzicianului, însă ar fi trebuit măcar să le înlocuiesc cu ceva de genul ”..ce, el e urmașul lui Traian?” Nu e vorba de Traian Băsescu, se înțelege

Tastatura buclucașă

  Am avut, până acum câteva zile, o tastatură buclucașă. Într-o vreme sărea litere. Câte una, de obicei. Apoi a început să bată două-trei slove deodată și, dacă trimiteam un mesaj și nu-l verificam, dădeam impresia că scriu într-o limbă necunoscută. (La început am crezut că greșeam eu, dar m-am convins de contrariu, tastând încet și cu atenție fiecare semn. Surpriză : scriam una și ieșea alta. Trebuie să recunosc că m-am speriat puțin.) Să mergem mai departe și să ne imaginăm că tastatura ar fi trimis singură, unor prieteni ori unor necunoscuți, mesaje insultătoare sau scrisori de amor. Nu e un subiect potrivit pentru o povestire? Nu prea mă ispitește totuși s-o scriu. Cumpără cineva ideea? Parcă Sinclair Lewis îi vindea idei lui Jack London. Pușkin i le oferea gratis lui Gogol.

P.S. Până la urmă, voi scrie povestirea. Celebrul regizor Gábor Tompa, prietenul meu, s-a oferit s-o ecranizeze.
       Văd că doi-trei localnici, care n-au nicio legătură cu literatura, continuă să nu-și vadă de treaba lor și caută să-mi facă dușmani, încercând să identifice, în fiecare nouă carte a mea, situații sau personaje locale. E avantajul de a trăi în Gratia, locul în care oamenii își aruncă păcatele unii în capul altora. I-am identificat pe respectivii și pe lângă măsurile legale pe care le voi lua, le voi dedica un articol și o carte de vor râde zece generații de acum înainte.  Pe unul puteam să-l dau în judecată încă din 2005, când a copiat, în calculatorul său, romanul Maimuțe în haremul nopții, apoi mi-a pus în cap prietenii, atribuindu-le nume din carte care nu aveau nicio atingere cu ei. Trist e că unii au mușcat momeala. Inginerul, fiindcă asta e, a profitat de faptul că prietenul care îmi transpunea textul în formă electronică a apelat la computerul său, pentru a opera niște modificări sugerate de mine. Norocul infractorului e că am aflat despre manevrele lui abia după un an, când aveam depresie. Ultimul meu volum are legătură cu Gratia cum are cultivarea pepenilor cu fabricarea rulmenților. Mare porcărie și pe lumea asta, domnilor!

Singurătatea de cursă lungă

    Suferința e personală și inavuabilă. Suferim singuri, murim singuri. Devenim grețoși când ne împovărăm prietenii cu problemele noastre. Dacă totuși o facem înseamnă că suntem la capătul puterilor. ( Și din nou mă gândesc ce ar avea de spus, în această privință, animalele torturate de noi.) Sunt și unii amici care se prefac că empatizează cu tine, te trag de limbă, apoi râd de tine pe posturile de televiziune. Cam așa a procedat mult credinciosul Becali cu Mitică Dragomir.
E șocant că oamenii se comportă ca găinile sau ca alte viețuitoare inferioare când simt slăbiciunea la un semen de-ai săi. (Păsările sau unele fiare le devoră pe cele rănite. ) La copii, fenomenul se observă cel mai ușor. Când un minor este vizibil diferit de ceilalți, ieșind din rând, colegii tabără pe el, îl terorizează, îl bat, îl umilesc, îl snopesc în bătăi. Maturii sunt mai metodici. Încep prin a răspândi bârfe și a câștiga adepți în cruciada împotriva ciudatului. Sfârșesc prin a-l marginaliza și a pune pe seama lui toate păcatele lor. Asta arată cât de puțină stimă de sine au cei mai mulți oameni, fiindcă atitudinea față de ostracizat este, în inconștient, părerea pe care o au despre ei înșiși. Au demonstrat-o atât de limpede psihanaliștii.
Fănuș Neagu a fost un povestitor de clasă, fără să exceleze în demontarea resorturilor psihice ale personajelor. Dar în tinerețe a scris o povestire foarte interesantă din punctul de vedere care ne interesează. Un actor bătrân merge în vizită la un coleg al său, tot vârstnic, însă bolnav fără speranță și internat în spital. Ajuns în holul clinicii, vizitatorul își compune o grimasă de chin cumplit, își deformează trupul și începe să șchiopăteze. Intră în salonul suferindului și, fără să-i dea voie acestuia să spună nimic, începe să se vaite de toate durerile și nenorocirile posibile. Muribundul se înveselește și, la plecarea prietenului său, se află într-o excelentă dispoziție sufletească. Am auzit mulți oameni spunând că atunci când au necazuri și întâlnesc cetățeni mai nefericiți decât ei, își revin instantaneu și manifestă o grozavă poftă de viață. Să ne hrănim adică, sufletește vorbind, din mizeriile și din nenorocirile celorlalți? Am văzut cum un bărbat, să-i spunem Gheorghe, povestea, frecându-și mâinile, despre boala prietenului său, Costică :” Costică nu se simte deloc, dar deloc, bine!” Și jubila, fremătând de satisfacție că numitul Costică nu va scăpa din ghearele celei cu coasa. Costică s-a făcut însă bine, dar Gheorghe s-a îmbolnăvit grav, până la urmă. Pentru asemenea împrejurări am o vorbă luată din Sadoveanu : ”Sublocotenenții rămași erau nebuni de bucurie.” Firește că ofițerii lui Sadoveanu se bucurau nu pentru moartea camarazilor lor, ci pentru victoria repurtată asupra inamicilor și pentru faptul că rămăseseră în viață.
Prietenia adevărată este atât de rară, încât o consider o valoare morală supremă.

Cum se bat femeile

* Cu mulți ani în urmă, când Foreman îl făcuse terci pe Frazier, Fănuș Neagu a scris câteva cuvinte care mi-au rămas în minte : ” Pentru onoarea sportului, boxul ar trebui să fie scos de sub lege.”
Nu numai că nu s-a întâmplat asta, dar au ajuns să se bată și femeile. Dumnezeule, ce spectacol grotesc, uluitor, inadmisibil! Femei mai drăguțe sau mai puțin arătoase - unele, un fel de omoi dintr-o comunitate descoperită tocmai atunci în vreo junglă - își cară pumni, picioare, se păruiesc, se snopesc în bătaie. Se bat pe ring, în cuști, în noroaie, cam pe unde se pot aduna mulțimi de gură-cască, precum la execuțiile din Evul Mediu. Banii vorbesc. Și cei mai mulți sunt scoși din cultivarea violenței extreme, din sex, arme și false medicamente. Adică tot din agresarea nefirească, fizică și spirituală, a milioanelor de amărâți. Sunt exploatate instinctele primare ale omului : bâta, sexul, lăcomia. Când ești într-un conflict cu un individ, îmi spunea cineva, ajungi sigur la tribunal, pentru că ajungi să te bați în public, ca ultimul golan. Aceeași sălbăticie poate fi văzută și pe stadioane. Sutele de mii de suporteri se împart în triburi care s-ar sfâșia între ele.  Instinctele manifestate în turmă aduc gologani, iar aceștia exacerbează pornirile de fiare ale oamenilor.
* Pădurile sunt tăiate în disperare. Toți aleargă ca nebunii după munți de bani și dau semne că nu se vor opri până nu vor distruge totul. Râurile sunt poluate și, nu-mi dau seama de ce, împuținate. Pe albiile pe unde se legănau valuri pline de pești, abia se mai strecoară un firicel de apă, pe care îl poți traversa în papuci. Din copilărie n-am mai auzit cântând prepelițe. Se știe că aceste păsări iernează în nordul Africii. La dus, jumătate din ele se îneacă, obosite de drumul lung, în apele Mediteranei. La întors se întâmplă același lucru. Supraviețuitoarele sunt împușcate de amatorii de plăceri pline de cruzime. Când eram mic, câmpul era plin de iepuri. N-am mai zărit iepure și potârniche de prin 2008. Ciocârlii n-am mai auzit de prin 1990. Și unii vor să dea legi care să le permită să împuște sute de mii de ciocârlii. De unde, fraților, că le-ați omorât pe toate! Ultima mierlă am văzut-o prin 1991, Știu precis, fiindcă aveam încă țiglă pe casă și zburătoarea căuta să-și facă un cuib. Tot pe atunci auzeam, toată noaptea, cum cântă privighetorile prin grădinile oamenilor. A fost apoi o invazie de bufnițe dinspre Ucraina, iar acum milioane de ciori și sute de coțofene au devenit stăpâne peste copaci. Pe câmp văd doar turme de câini hămesiți și sălbăticiți, aruncați noaptea din dube bucureștene. Autorii de legi nu se lasă și vor să dea liber la masacrul urșilor, după ce înscenează atacuri ale animalelor asupra satelor, ba chiar au aruncat un ursuleț în mijlocul unui oraș și l-au executat fără milă. O idee notabilă din Matrix este că omul nu are comportament de mamifer care ajunge la un echilibru cu mediul în care trăiește. E un virus care distruge gazda ce îl hrănește. La proporțiile Pământului, atmosfera e cam cât e coaja unui măr în raport cu fructul. Asta spune totul despre fragilitatea vieții de pe planeta noastră..
* Trăim într-o cultură fără memorie. Adică fără identitate. Cu excepția lui Paul Cernat și doctoranzilor serioși, cine mai pomenește azi de Anton Holban, Mihail Sebastian, H. Bonciu, Ion Marin Sadoveanu sau Hasdeu? A, da, unii își amintesc că DRP-ul și Breban încă trăiesc, însă pe primul nu-l ia nimeni în seamă, iar pe al doilea îl socotesc un fel de bătrân senil, deloc respectat. Am recitit mai multe romane scrise înainte de 1989. Printre ele, Moromeții, Groapa, Cronică de familie, Craii de Curtea-Veche. Sunt cărți demne de orice mare literatură a lumii. Să lăsăm orgoliile prostești, care ne omoară deschiderea către literatura adevărată, și să scriem cu seninătate, scoțându-ne din cap ideea că suntem în competiție cu cineva. Sigur, de vină este și sistemul de învățământ actual. Vom ajunge o țară de analfabeți și nu ne vom mai citi nici între noi, ăștia care întristăm paginile cu prostiile noastre. Dacă întrebi o femeie îmbrobodită - dintre cele care se bat cu pumnii! -  cine a fost Rebreanu, ți se răspunde că a fost fie președintele țării, fie vreun pușcăriaș vestit.

Eu și Tudor Mușatescu

Fănuș Neagu mărturisește că, pe vremea când ucenicea în ale băuturii,  bea în fiecare noapte vin alb, oferit de Tudor Mușatescu. Dramaturgul avea cancer la gât și sta toată, noaptea, pe terasă, la Mogoșoaia, într-un fotoliu. Încerca să să rămână treaz, fiindcă avea ideea că dacă ar adormi, ar și muri. Din când în când îl striga pe Fănuș și îi comanda doi ”gânsaci” (borcănele) de vin. Unul pentru el, celălalt pentru Fănuș. Nicicând, va mărturisi Fănuș mai târziu, n-am fost mai bine răsplătit pentru un serviciu adus cuiva. Într-un fel sau altul, Mușatescu tot a murit.
Am o mare compasiune față de animale și le iubesc mai mult decât pe oameni, fiindcă sunt ființe fără apărare, la cheremul sadicilor care le ucid cu sălbăticie, le tranșează, le mănâncă, le savurează chinurile. Credeam că somnul le ajută. Am avut un motan legendar, Tom, care a venit bolnav acasă. Credeam că e otrăvit și n-am avut unde să-l tratez. Era cea mai viguroasă pisică pe care am văzut-o. Maidanez fiind, fără pic de grăsime, atârna 10 kg. Îl țineam pe un pat alăturat și când adormea, mă gândeam că se reface. N-a mâncat și n-a băut apă șase săptămâni. Într-o zi, întorcându-mă de la școală, l-am găsit mort, întins pe covor. Am lăcrimat ( era în 2007), dar n-am putut plânge din pricina celor șase antidepresive pe care eram nevoit să le iau pe atunci. L-am înmormântat sub nucul fiicei mele, Nicolle.
Nici somnul nu ne ajută prea mult, în drumul către moarte.
Tudor Mușatescu NU voia să adoarmă, ca să nu moară.
Eu vreau să dorm pentru a NU muri.
Să fie aceasta diferența dintre comedie și dramă?

P.S. Obiectivele noastre, ale oamenilor, sunt, în linii mari și din păcate, aceleași. Triste, mult prea triste.

Bătrânul și grafomanul

* Alain Delon, unul dintre cei mai frumoși bărbați care au trăit pe această planetă, e bătrân și singur. A vizitat recent, după 54 de ani, palatul în care Visconti a filmat Ghepardul ( cu Burt Lancater, Claudia Cardinale, Alain Delon, Giuliano Gemma) . Un moșneag cu ochii bulbucați și cu obrazul subțiat de trai bun ( ah, pământurile fertile ale Franței!), obosit de viață, obosit de frumusețe, de femei, de bucurii, de bani, de glorie, de tot ce-și poate dori un muritor. Ca artist, bun și norocos să fi fost distribuit în filme de mari regizori. ( Reamintesc că actorii de calibru sunt cei care fac roluri memorabile în teatru. Cinematografia e o treabă mai facilă. În viața unui scriitor, regizorul e criticul literar. Contează enorm dacă intri sau nu într-o construcție de idei.) Privindu-l, ai fi crezut că e un englez puțin mai împlinit și mai deprimat. ( Băuturile saxone sunt mai tari decât cele franțuzești și pun pe fugă depresia. ) Un amic mi-a spus : ”Dacă și ăsta a îmbătrânit, atunci la ce bun e totul?” Firește că la nimic. Dar sunt bărbați și femei care nu îmbătrânesc niciodată. Doar obosesc. Alain Delon e printre ei, puțini la număr. Nu fiindcă a fost chipeș. Se întâmplă ca tipi nu prea arătoși să devină din ce în ce mai frumoși, pe măsură ce îmbătrânesc.
*  Un scriitor mi-a făcut recent o mărturisire. În tinerețe, mi-a zis el, mi-aș fi dat viața să mi se publice o poezie de câteva rânduri. Acum sunt solicitat de diferite reviste să trimit texte. O fac cu plăcere, dar sunt cam neglijent cu scrierile mele. Muncesc pe șapte planuri. Serviciul îmi consumă 95% din energie. Cultiv legume, fac diverse treburi în casă, consumatoare de timp. Repar, sap, dreg și meșteresc. Îmi rămâne puțin timp pentru scris și citit. Mă mir și eu când am scris cărțile care mi-au apărut. Recent am tipărit un nou volum. Mai am câteva scrise și l-am întrebat pe un important autor, prieten apropiat, dacă n-ar fi cazul să mai trântesc pe piață un nou roman, peste trei-patru luni. N-ar fi bine, prietene, mi-a spus maestrul. Ai da impresia că ești grafoman. Tocmai tu, care ești o prezență atât de discretă în spațiul literar! Nu-ți plac ceremoniile și fugi de publicitate precum știi tu cine de tămâie. Lasă cartea să fie citită, să respire, să se impună, eventual. Chiar și un volum pe an e prea mult pentru un scriitor care se respectă.

Mesaj de Paște, de la prietenul Manuel Angelescu

"Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească și s-o transforme. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor. Şi totuşi era aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
– Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
– Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea."

"Cine ești tu? Sunt un fir de praf din curtea Maestrului meu și port cu mine parfumul din gradina Lui."

Cu fiecare Sărbătoare a Învierii, viața și speranțele ies mereu învingătoare.

Două portrete pentru ”Cenaclul de Luni - 40”

După cum spuneam,  în volumul ”CENACLUL DE LUNI - 40” am uitat să-i fac portretul prietenului Bogdan Ghiu. Este o omisiune impardonabilă. Deși s-a manifestat puțin cât am mers eu la cenaclu, și Ion Bogdan Lefter merită o evocare. Mă tem că acest incident mă va obliga să NU renunț la blog. Mereu voi avea de îndreptat câte ceva.

Dacă vom avea noroc, prezentările de mai jos vor intra în volumul ”Cenaclul de Luni – 40”, la al doilea tiraj. În literatura română contemporană sunt valori care reprezintă mai multe vârste artistice. Chiar dacă îmi exprim afecțiunea față de comentatorii din generația '80, preferințele mele merg, literar vorbind, către criticii din generațiile noi.

Bogdan Ghiu era un bărbat frumos în sensul clasic al cuvântului, cu un cap de zeu grec, sculptat de Michelangelo. Barba castanie și ochii intens albaștri generau o metafizică specială. Era calm, rezervat, lapidar și plin de paradoxuri în exprimare. Nu făcea risipă de gesturi ori de cuvinte, dar ideile sale erau profunde, sintetice și de o noutate izbitoare. Era un linx care își alesese prada din timp și o urmărea cu o infinită răbdare. Detașarea, ironia rece și înfățișarea îi dădeau un aer de margraf norvegian.

Ion Bogdan Lefter era, dintre studenți, evaluatorul cel mai rafinat care s-a manifestat în cenaclu. Fin la obraz, ca și în concepte, părea descendentul unei nobile case, obișnuit să nu încalce eticheta și atent să nu-și stropească blazonul. De o rară coerență și de o adâncime incontestabilă, demonstrațiile sale convingeau ușor, ca și cele ale mentorului nostru de atunci. Spirit mult elevat și autor al unor comentarii revelatoare, Bogdan Lefter părea destinat unei cariere de mare critic literar. 

1. 
   

Supraveghetorul și alte povestiri

La Tracus Arte mi-a apărut o nouă carte. Îi mulțumesc poetului Teodor Dună pentru sprijinul acordat și pentru coperta atât de frumoasă. Lucru îmbucurător, îi anunț pe cititori că, spre deosebire de celelalte scrieri care îmi aparțin, volumul acesta se parcurge foarte ușor. :)

P.S. Nu-mi dau seama cum, în volumul ”CENACLUL DE LUNI - 40”, am uitat să le fac portretele lui Bogdan Ghiu și Ion Bogdan Lefter. Este o omisiune impardonabilă. Eroarea va fi reparată la al doilea tiraj. Mă tem că acest incident mă va obliga să NU renunț la blog. Mereu voi avea de îndreptat câte ceva.

Voi trage obloanele

Juan Rulfo va fi, probabil, ultima temă de pe acest blog.
Apoi voi trage obloanele pentru mult, foarte mult timp.