Se întâmplă deseori să dăm ochii cu moartea. Salvarea ne poate veni de la o mână întinsă, pieirea- de la indiferenţa celorlalţi. Am trăit toate situaţiile, cu stările sufleteşti corespunzătoare. M-am simţit cel mai adesea ca un câine abandonat într-un şanţ, dar de câteva ori am simţit o mână care o strângea pe a mea, redându-mi dorinţa de a trăi. Culmea e că mâinile salvatoare vin din direcţiile cele mai neaşteptate, după cum şi identitatea celor care îţi doresc moartea este absolut surprinzătoare. Pot însă spune că bucuria de a simţi sprijinul cuiva este mai puternică decât cele mai cumplite umilinţe pe care le-ai îndurat într-o viaţă de om.
Dar despre altceva voiam să vorbesc. În primii ani de viaţă am trăit, printre alţi copii, într-o sărăcie care nici nu poate fi imaginată. Când întârziam cu lecţiile, scriam la lumina lunii, iar multe case din cartier nu aveau nici garduri în faţă. Şi nu dau mai multe amănunte. Cert e că sătenii nu aveau posibilitatea să-şi sădească pomi roditori de calitate, aşa că prietenii noştri, ai copiilor, erau corcoduşii şi duzii. Asta dacă nu puneam la socoteală câinii, adevăraţii noştri fraţi. Aveam un câine fabulos, Azorel,care mergea în întâmpinarea tatălui meu cam zece kilometri, când acesta venea din Bucureşti, unde muncea din greu. Sărmanul căţel n-a avut niciodată o cuşcă a lui. Pe gerurile cele mai mari, îşi făcea câte o copcă în rumeguşul pe care îl foloseam ca sursă de încălzire, din lipsă de lemne. Şi a murit în acea teribilă campanie de masacrare a caninelor, iniţiată de tovarăşii din anii '60. Veterinarul intra în gospodăria fiecărui ţăran, însoţit de trei hingheri. Ăştia prindeau animalul, îl imobilizau, iar doctorul îi făcea o injecţie cu benzină, direct în inimă. Ţin minte că Azorel al meu a mai fugit câţiva metri, după ce a scăpat din mâinile călăilor, apoi s-a prăbuşit în spasmele morţii. Hingherii l-au luat şi l-au aruncat într-o căruţă care era plină cu cadavre. Umbla vorba că pieile animalelor au fost valorificate în folosul unora. Azorel a fost primul meu mare prieten pe care l-am pierdut.
Nu suport aroganţa, dar urăsc din tot sufletul cruzimea omenească.
miercuri, 30 octombrie 2013
sâmbătă, 26 octombrie 2013
"Ficţiunea ca impostură".Cronica Oanei Purice din revista "Cultura"
AUTOR: OANA PURICE
CUVINTE CHEIE: CALUGARUL NEGRU, SERBAN TOMSA
Serban Tomsa, Calugarul Negru, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2013, 294 p.
O carte densa, care se apropie cu lejeritate de cele mai variate subiecte, de la ezoterismul unor societati secrete la prozaicul vietii cotidiene a unui functionar marunt, trecând printr-o serie de crime, prin multe referinte livresti si metafictiune cu cartile pe masa, poate fi punctul de plecare a numeroase discutii si perspective exegetice. Aglomerarea simbolurilor si constructia complexa a romanului lui Serban Tomsa, „Calugarul Negru“, pot da nastere unor exercitii hermeneutice productive, demonstrând abilitatea literara a autorului si punând la încercare vigilenta cititorului.
Însa ceea ce mi-a atras mie atentia la o carte despre care se spune, pe coperta a patra, ca vorbeste despre „o regasire a propriului destin“ este umorul sanatos (ce-i drept, nu în stilul „nativ“ al lui Creanga, deliciul manualelor, ci unul mai asezat, mai cautat, sfidând deseori atât limita pretiosului, cât si pe cea a licentiosului; sau poate, în definitiv, tocmai de aceea aflat în traditia humulesteanului). Aceasta mai ales pentru ca nu exista niciun indiciu paratextual care sa anunte întoarcerile spirituale din condei, cu exceptia unei observatii a lui serban Tomsa însusi, care semneaza textul de escorta de pe spatele cartii: „un thriller cu insertii comice“. Însa titlul – omonim cu cel al unei povestiri de Cehov – si mottourile (unul chiar din scriitorul rus si celalalt din „Levitic“) descurajeaza orice orizont de asteptare în acest sens, functionând ca anticipatori ai temelor grave pe care romanul va ajunge sa le dezvolte – functia cuvântului si a literaturii si gestionarea vinei într-o comunitate.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.
Oskar Omer – un impostor
Un rezumat cu totul lamuritor este greu de facut, pentru ca textul se înfatiseaza cititorului ca o amiba cu corpul mereu în miscare, alungindu-si extremitatile catre fantezia dezlantuita sau apropriindu-le de nucleul referential. Mai mult, ceea ce da consistenta romanului sunt portretele sau caracterizarile unor personaje-cheie sau stop-cadrele meditative ale protagonistului, Oreste Serbanescu, ale corespondentei misterioase de pe Internet, Ni Ma, sau ale sfatosului Azavel, cel care îl initiaza în tainele Calugarului Negru. În linii mari, cartea anunta chiar din prima pagina cu ce material va opera: dorind sa revada o fosta iubita, Serbanescu ajunge într-un oras pe litoral, Muridava (locul este fictional, întrucât acesta este denumirea unui perimetru petrolier din cadrul Marii Negre, si nu o asezare terestra), unde va fi confundat cu fiul unui tatar, Omer, va fi anchetat în cazul crimelor ce bântuie localitatea si va intra în vizorul unor „barbati cu un aspect sinistru“, care-i vor dezvalui câteva dintre actiunile secrete ale unei organizatii ezoterice si-l vor pune în contact cu Calugarul. Dar pentru ca toate astea sa aiba loc, o lume este construita din temelii si populata cu cele mai interesante figuri.
Serban Tomsa manevreaza o poveste înca de la început, când, fara prea multe preambuluri, îsi conduce cititorul în interiorul „Biroului de proiectare a tranzitiei“, facându-l martor al unor practici putin adecvate locului; spargând al patrulea perete ce separa scena de publicul sau, povestitorul îl lasa pe cititor sa se plimbe printre angajati si sa-i cunoasca îndeaproape pe Capcaun, pe Guster („o corcitura ardeleano-moldoveneasca“, dar cu mult umor), pe fetele iertate de porecle, si chiar sa vada ce se întâmpla dincolo de usa biroului lui Attila, seful multilateral dezvoltat. Prin forta expresiva a verbului, împreuna cu secretara indiscreta, cel ce citeste ia parte, prin orificiul cu clapa facut în usa capitonata, la performarile artistice si sexuale (deseori alcatuind un tot extatic) ale tiranului. Iubitor de frumos si mai ales de subalterne, Liviu Birtasu, zis Attila, intentioneaza sa scrie o carte, în care sa prezinte „Mestesugul de a iubi muierile dupa formule matematice“ si ajunge chiar la o ecuatie (peltica) a iubirii: „Patratul sperantei/ plus disperarea/ este egal cu/ de doua ori cubul nerabdarii“. Pentru ca în spatele omului de stiinta se afla, de fapt, un artist plin de sensibilitate, Birtasu a facut o pasiune din controlarea marionetelor; mai mult, pentru diversitate, nu ezita sa-si completeze colectia si cu papusi ceva mai cauciucate si sa ofere spectacole private colegelor mai tinere, care, în speranta ca se vor lipi de vreo promovare sau macar de o marire de salariu, iau de buna asigurarea – „Draga mea, (…) eu cu tine fac arta, nu curvasarie“ (p. 18).
Pitoresc la bucata
Orasul pare plin de astfel de personaje pitoresti. Unul dintre ele este Teodorescu, fostul profesor de geografie, care, în sezonul cald, deghizat în Vlad Tepes, le povesteste turistilor incredibile istorii din vremea domnitorului, marcate evident de apetitul pentru fantezie si spectaculos al barbatului. Alte personaje sunt mongolul viril, un partener perfect pentru Iapa-Rosie a lui Stefan Banulescu, mulatra Tehura, sotia ceasornicarului, care vindeca oamenii citindu-le romane (o „Cititoare“ în genul celei a lui Jean Raymond), Rusos, mafiotul orasului si tatal lui Sevghin (femeia cu care a confundat-o pe Ioana, cea pentru care s-a întors în Muridava), dar si Vasiliad, noul sef, care îi face o analiza minutioasa a Guicai, sora lui Ilie Moromete, cu trimiteri la text si concluzii moralizatore. Toti acestia, dar si alte chipuri, sunt cu atât mai vii, cu cât oscileaza între cele doua fete ale Muridavei – viata banala si monotona a functionarului si atmosfera carnavalesca din timpul Zilelor Orasului, când evenimente ciudate se întâmpla si ordinea obisnuita este rasturnata.
Realismul povestii la persoana întâi (romanul foloseste structura diaristica, dar abilitatea naratorului de a oferi o imagine larga, de ansamblu, e însotita de multiple focalizari în profunzime) începe sa se clatine odata cu aducerea în prim-plan a acestor sarbatori locale. Oreste, luat drept Oskar, mostenitorul tatarului Omer, participa la alegerile pentru Calaul Oficial al orasului, dar intra si în vizorul agentilor de politie, fiind asociat cu crimele care se produc în, altfel, linistita Muridava. Asasinatele par sa urmareasca o anumita logica, indiciile lasate de faptas compunând, în ordine inversa, un poem al unui cunoscut poet suprarealist. Iar de aici la suspectarea unui absolvent de Litere (uzurpatul Oskar Omer) nu mai era decât un pas.
Disparitia în lant a locuitorilor din Muridava trece în plan secund atunci când apar Richard-Ricky, amicul lui Sevghin si sosia lui Richard Gere, si prietenii sai, grupul de barbati misteriosi, care si-au însusit cu totii nume de scriitori celebri. Magia si fabulosul se instaureaza la primele contacte cu Ricky (poreclit si el – Borges). Pazitor al farului, este proprietarul Magazinului diavolului, o „agentie pentru cei care doresc o viata mai frumoasa si mai palpitanta“. Aici Oreste-Oskar primeste patru daruri speciale, printre care o carte legata în piele rosie, despre care se spune ca ar fi singurul roman al lui Cehov. De aici povestea intra pe alte coordonate, dezvaluindu-si tot mai mult, asemenea „Insulei“ intertextuale a lui Ioan Grosan, fundamentul profund livresc si nuantele metafictionale. Îndemnat sa nu o deschida decât atunci când este fericit, Oskar nu poate rezista tentatiei si ceea ce descopera acolo îi aduce raspunsurile la întrebarile despre viata, scris, limita foarte fina dintre acestea si despre adevarata natura a Calugarului Negru.
Metatext înfasurat în fictiune
Romanul nu este exclusiv istoria lui Oreste Serbanescu, chiar daca el este naratorul. Numeroase personaje si episoade se alipesc acesteia, creând consistenta epica. Totusi, senzatia de la finalul lecturii este aceea ca experienta protagonistului contine, redusa la unitate, întreaga punere în scena a povestii. Desi se prezinta ca „un om care încearca sa treaca neobservat“, care nu scrie si nu are „cine stie ce idealuri“ (p. 11), ba chiar, deseori, subapreciindu-se („cu mutra mea de tocilar atins de inanitie“, p. 12), despre Oreste Serbanescu este greu de precizat ce sau cine anume este. Însa aflam cu siguranta ce anume nu este el: „Nu facusem nicio descoperire stiintifica, nu creasem nicio opera de arta, nu aveam niciun merit, nu-mi încropisem o familie, nu strânsesem bani, nu colectionasem femei, nu aveam o casa ca lumea, nu eram multumit de mine“ (p. 26). Si va fi sarcina cititorului sa stabileasca daca descrierea este corecta sau daca sub aceasta masca se ascunde o alta identitate.
La fel cum romanul are numeroase volute de realism magic, simbolistica livresca si induceri în eroare atent regizate, protagonistul trece de la un anonimat prozaic la impostura (uzurpând un nume si un statut) si la „botezari“ fortate (anchetatorii îi atribuie semnatura „Raskolnikov“ gasita în dreptul cadavrelor, iar grupul de scriitori îl numesc Andrei Vasîlici, dupa personajul lui Cehov). Nu se prezinta ca scriitor, dar recurge si acum la o însusire frauduloasa a unei identitati, prezentând ca al sau un manuscris gasit într-o carte de la biblioteca. „Casa Esterei“, textul asumat ilicit, va fi mobilul integrarii în grupul de „scriitori“, ei însisi membri ai organizatiei cu acelasi nume, care îsi propuneau, în palatul condus dupa principii rabelaisiene si îndemnul „Fa ce-ti place“, sa ofere o terapie a fericirii. Tot ei îl numesc Succesor al Calugarului („unul dintre Nemuritori“) si-l vor pregati pentru marea întâlnire.
Oreste, Oskar, Andrei Vasâlici sau Succesorul sunt toate avataruri ale unei singure instante – autorul. Pentru a vorbi despre natura si functia scrisului, Serban Tomsa construieste o poveste dupa toate regulile, înfasurându-si discursul metatextual în fictiune. La fel face Tomsa si în cazul protagonistului: seria de nume, de morti (anuntate la stiri) si renasteri nu este decât simbolul metamorfozelor continue pe care autorul le asuma, iar volumul cu coperte rosii, pe care trebuie sa-l deschida numai când este fericit, este chiar viata sa, pe care o traieste în timp ce o scrie si al carei final îl amâna.
„Calugarul Negru“ este astfel o captivanta carte despre carte, în care personaje, povestitor si cititor sunt prinsi cu totii în ochiurile literaturii.
P-asta n-o mai încercasem !
Am făcut şi bronhopneumonie ! Cu boala asta nu mai făcusem cunoştinţă, dar organismul meu îmi rezervă mereu surprize neplăcute. Ar trebui să merg pe sârmă, ca să nu cad într-o prăpastie nouă. Sincer vorbind, m-am cam săturat. Uite că mitul îmbinării muncii fizice cu cea intelectuală nu funcţionează totdeauna. A fost suficient să lucrez puţin transpirat în grădină şi să ajung să tuşesc îngrozitor, cu temperatură şi alte simptome destul de neplăcute care m-au dus într-o stare de uluitoare neputinţă. Acum port branulă la mână şi mi se fac, pe venă, antibiotice foarte puternice. Mă apucă disperarea la gândul că nu ştiu cât va dura toată povestea şi dacă nu va fi cazul să devin pacientul vreunui spital.
Până la urmă va trebui să îmi văd de citit şi să las munca pentru alţii. Oricum, nici din una, nici din cealaltă nu m-am ales cu nimic.
miercuri, 16 octombrie 2013
Un text trimis de poetul Valentin Emil Muşat
Era o vreme, în ţara asta...
de Marin Sorescu
Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţa şi de la ora 15 când la Electro sau Oltcit se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.
Era o vreme în ţara asta când cine termena liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, "domnul inginer sau domnul profesor, sau domnul avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl
lua) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracu om şi merge la doctor.
Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.
Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu
o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic -ca toată lumea - în ziar, sub haină convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind "ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu dom doctor. !"
Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că "este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla tacso că a chiulit.
Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu
înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.
Era o vreme în ţara asta când băieţi deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace, făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: "ăsta e a lu Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept"
Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu,
sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau nunta copilului.
Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului "la una mică cu băieţii". Una mică putea fi o minge, o ţâgară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unu să nu facă "una mică" cu prietenii.
Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul sau de ce nu ai moţ la bască.
Era o vreme când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie"uite mamă, trece armata".
Astăzi din două în două ore se aud sirenele celor de la ambulanţă, de la smurd, sau de la pompieri care anunţă începutul unei
nenorociri sau sfârşitul unei vieţi sau destin.
Astăzi, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".
Astăzi nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.
Astăzi străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.
Astăzi când vezi un poliţist pe stradă te uiţi speriat să vezi pe cine urmăreşte sau îl ocoleşti să nu îţi dea vre-o amendă aşa, pentru că l-ai deranjat când te-ai uitat la el. De regulă unde e gâtuit traficul, vei găsi un poliţist în intersecţie, "fluidizând circulaţia".
Astăzi când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic
în cabinet înainte de a da cu bună ziua trebuie să dai cu plicul. Nu mai vezi pe nimeni cu pieptul umflat toată lumea intră cu sacoşe burduşite. Nu se mai uită nimeni chiorâş, toţi paznicii ştiu că ai acolo feşe, vată, antibiotice, cearceafuri, dezinfectant, medicamente, analgezice, perfuzii, pungi cu plasmă pentru operaţie.
Astăzi când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, ifonul, sau tableta.
Astăzi tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu. Fetele abia aşteaptă să fie neveste sau nevestite la câte cineva, cine nu are câte un "ma man" este ori urâtă cu crengi ori "tută".
Astăzi băieţi deştepţi
sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deşţept.
Astăzi când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, să nu te invite la o nuntă.
Astăzi oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară " de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte, toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi
au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te mir că nu se dau cap în cap.
Astăzi ieşi din bloc şi după doi paşi apare unul cu un cuţit sau un pistol ţi-l pune la gât şi te întreabă de ce te-ai însurat cu nevastă-ta, nu ştiai că era prietena lui?
Oare ce va fi mâine ? Va mai fi ţara asta ?
P.S. Marin Sorescu a murit în 1996. De atunci s-au întâmplat multe şi faptul că el este, aici, oarecum nostalgic apare acum perfect justificat.
duminică, 6 octombrie 2013
Un profesor de azi
Am avut cultul prieteniei şi-l recunosc cumva la cei pe care îi întâlnesc. Mai mult, m-am bucurat de compania unor oameni ieşiţi din comun, unii dintre ei fiind indubitabil genii în meseria lor. Trecând prin diferite medii, am rămas surprins de radicalele deosebiri de atitudine pe care le prezentau amicii mei, cunoscuţi în momente diferite ale vieţii şi proveniţi din medii variate. Cu cât mediul este mai coborât din punct de vedere cultural, cu atât îţi găseşti mai puţini tovarăşi de idei, dar mai mulţi de pahar. Mult prea târziu mi-am dat seama că nu oricine poate avea prieteni adevăraţi şi că unei fiinţe omeneşti îi trebuie un anumit nivel de înţelegere a lumii, ca să nu resimtă ca pe o insultă succesele cunoscuţilor săi şi să nu inventarieze toate mizeriile care se spun despre ei, pentru a li le arunca apoi în faţă, la momente bine alese. E obligatoriu să aibă o mentalitate, aş zice, normală, pentru a nu simţi invidie sau nevoia de a fi rău cu semenii săi. Nu foarte mulţi oameni sunt capabili să priceapă că este loc pentru oricine sub soare şi că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii, chiar dacă uneori nu ştim ce este respectul sau recunoştinţa, dintr-o lipsă cronică de educaţie. Culmea e că am întâlnit altruism şi toleranţă la cetăţeni care n-au deschis o carte în viaţa lor, dar nu le-am găsit deloc la cei care au citit două-trei volume într-o întreagă existenţă.
Când îmi voi scrie memoriile, voi dedica un mare capitol relaţiilor mele cu maghiarii, oameni civilzaţi, fideli şi principiali.
De mai mulţi ani, zeii mi-au făcut o mare favoare, lăsându-mă să mă bucur de prietenia unui om cu adevărat ieşit din comun. El este o legendă vie şi a fost până anul acesta profesor la o şcoală din oraşul V. Ştiu că, din punct de vedere profesional, omul este o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în domeniul său şi se bucură de aprecierile unanime ale colegilor, elevilor şi părinţilor acestora. Eu aş vrea să scriu însă două cuvinte despre omul care este cel despre care vorbesc. Îl cunoşteam din vedere, de decenii întregi, când era singura rază de lumină pentru dascălii care participau, în fiecare toamnă, la consfătuirile anuale ale belferilor din judeţ. Ţinea, în anii de cruntă ideologizare comunistă, nişte discursuri cu totul atipice, înţesate de idei subversive, de imagini uimitoare şi de o emoţie intelectuală care sfida toate recomandările venite din partea tovarăşilor de la partid. Vorbea măsurat, cu o anumită intonaţie şi totdeauna se făcea, în sală, o linişte desăvârşită. Mulţi ani am mers la întrunirile alea numai pentru a-l asculta pe el. Îl vedeam deseori prin oraşul V. în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică sau se ducea către slujbă. E un bărbat care nu se laudă, nu face caz de competenţa sa, nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta sa superioritate profesională şi umană. Are un comportament de om la locul lui, liniştit, educat, care n-a ridicat vreodată tonul la cineva, n-a jignit ş n-a vorbit pe nimeni de rău. Manierele sale impun un respect sincer din partea celorlalţi, iar prietenul meu se bucură de stima întregii comunităţi, de la primar până la cel mai nou elev al instituţiei în cadrul căreia a predat, mulţi ani, lecţii de neuitat.
După revoluţie a fost ales de colegi director al şcolii în care lucra, dar lui i-a displăcut noua ipostază şi l-a lăsat pe fostul său şef, un mare mâncător de rahat, să se caţăre din nou în funcţia cu care se identificase. L-am cunoscut când, în cadrul Testării Naţionale, am fost numit într-o comisie de evaluare. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit mult elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ. De la el aflu, constant, lucruri extraordinar de interesante şi orice întâlnire cu prietenul meu este un prilej de uluitoare revelaţii. Dacă l-ar fi cunoscut, un alt amic, care deţine o funcţie de răspundere, şi-ar fi schimbat părerea îngrozitoare pe care o are despre cadrele didactice : " Învăţătorii şi profesorii sunt, în masă, conflictuali, invidioşi şi lipsiţi de caracter. Tocmai ei, formatorii de caractere..."
Deşi trăieşte într-un regim de maximă discreţie, toată lumea ştie că mintea lui e infinit mai preţioasă decât a mai marilor zilei, luaţi la un loc, iar în vară, când el a ieşit la pensie, camarazii săi a resimţit retragerea sa ca pe o imensă pierdere. Le sugerez mai tinerilor mei colegi din învăţământ, necontaminaţi de vechile năravuri instalate în sistem, să-l cunoască pe prietenul meu. Vor avea aproape de ei un model adevărat, viu, care le-ar putea transmite nişte principii profesionale sănătoase, utile în tot ce au de făcut în cadrul şcolii şi în afara acesteia.
Când îmi voi scrie memoriile, voi dedica un mare capitol relaţiilor mele cu maghiarii, oameni civilzaţi, fideli şi principiali.
De mai mulţi ani, zeii mi-au făcut o mare favoare, lăsându-mă să mă bucur de prietenia unui om cu adevărat ieşit din comun. El este o legendă vie şi a fost până anul acesta profesor la o şcoală din oraşul V. Ştiu că, din punct de vedere profesional, omul este o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în domeniul său şi se bucură de aprecierile unanime ale colegilor, elevilor şi părinţilor acestora. Eu aş vrea să scriu însă două cuvinte despre omul care este cel despre care vorbesc. Îl cunoşteam din vedere, de decenii întregi, când era singura rază de lumină pentru dascălii care participau, în fiecare toamnă, la consfătuirile anuale ale belferilor din judeţ. Ţinea, în anii de cruntă ideologizare comunistă, nişte discursuri cu totul atipice, înţesate de idei subversive, de imagini uimitoare şi de o emoţie intelectuală care sfida toate recomandările venite din partea tovarăşilor de la partid. Vorbea măsurat, cu o anumită intonaţie şi totdeauna se făcea, în sală, o linişte desăvârşită. Mulţi ani am mers la întrunirile alea numai pentru a-l asculta pe el. Îl vedeam deseori prin oraşul V. în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică sau se ducea către slujbă. E un bărbat care nu se laudă, nu face caz de competenţa sa, nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta sa superioritate profesională şi umană. Are un comportament de om la locul lui, liniştit, educat, care n-a ridicat vreodată tonul la cineva, n-a jignit ş n-a vorbit pe nimeni de rău. Manierele sale impun un respect sincer din partea celorlalţi, iar prietenul meu se bucură de stima întregii comunităţi, de la primar până la cel mai nou elev al instituţiei în cadrul căreia a predat, mulţi ani, lecţii de neuitat.
După revoluţie a fost ales de colegi director al şcolii în care lucra, dar lui i-a displăcut noua ipostază şi l-a lăsat pe fostul său şef, un mare mâncător de rahat, să se caţăre din nou în funcţia cu care se identificase. L-am cunoscut când, în cadrul Testării Naţionale, am fost numit într-o comisie de evaluare. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit mult elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ. De la el aflu, constant, lucruri extraordinar de interesante şi orice întâlnire cu prietenul meu este un prilej de uluitoare revelaţii. Dacă l-ar fi cunoscut, un alt amic, care deţine o funcţie de răspundere, şi-ar fi schimbat părerea îngrozitoare pe care o are despre cadrele didactice : " Învăţătorii şi profesorii sunt, în masă, conflictuali, invidioşi şi lipsiţi de caracter. Tocmai ei, formatorii de caractere..."
Deşi trăieşte într-un regim de maximă discreţie, toată lumea ştie că mintea lui e infinit mai preţioasă decât a mai marilor zilei, luaţi la un loc, iar în vară, când el a ieşit la pensie, camarazii săi a resimţit retragerea sa ca pe o imensă pierdere. Le sugerez mai tinerilor mei colegi din învăţământ, necontaminaţi de vechile năravuri instalate în sistem, să-l cunoască pe prietenul meu. Vor avea aproape de ei un model adevărat, viu, care le-ar putea transmite nişte principii profesionale sănătoase, utile în tot ce au de făcut în cadrul şcolii şi în afara acesteia.
vineri, 4 octombrie 2013
Ziua Mondială a Animalelor
Astăzi se sărbătoreşte Ziua Mondială a Animalelor.
Socotite uneori pe nedept inferioare omului, fiinţele din jurul nostru sunt exemple de fidelitate, solidaritate şi afectivitate maternă. Am văzut multe femei care şi-au aruncat la gunoi nou născuţii, dar nu am cunoştinţă de căţele care şi-au abandonat puii. Dacă se socoteşte bun şi puternic, omul trebuie să înţeleagă că este responsabil de soarta necuvântătoarelor şi că este dator să le ocrotească. El nu este faraonul naturii - care aparţine lui Dumnezeu -, ci reprezintă o verigă în nesfârşitul lanţ al vieţii şi al morţii. În Biblie scrie că animalele au suflet şi că stăpânii lor trebuie să se milostivească de ele. Numai o traducere greşită a textului sacru a făcut ca o parte a creştinătăţii să înţeleagă, în mod eronat şi tragic, contrariul.
Dragostea faţă de cei mai slabi decât noi poate cu adevărat un semn al superiorităţii speciei noastre.
Şi să nu uităm nicio clipă că animalele abandonate sunt nişte copii fără părinţi şi de aceea e nevoie să le luăm apărarea, după puterile noastre.
Socotite uneori pe nedept inferioare omului, fiinţele din jurul nostru sunt exemple de fidelitate, solidaritate şi afectivitate maternă. Am văzut multe femei care şi-au aruncat la gunoi nou născuţii, dar nu am cunoştinţă de căţele care şi-au abandonat puii. Dacă se socoteşte bun şi puternic, omul trebuie să înţeleagă că este responsabil de soarta necuvântătoarelor şi că este dator să le ocrotească. El nu este faraonul naturii - care aparţine lui Dumnezeu -, ci reprezintă o verigă în nesfârşitul lanţ al vieţii şi al morţii. În Biblie scrie că animalele au suflet şi că stăpânii lor trebuie să se milostivească de ele. Numai o traducere greşită a textului sacru a făcut ca o parte a creştinătăţii să înţeleagă, în mod eronat şi tragic, contrariul.
Dragostea faţă de cei mai slabi decât noi poate cu adevărat un semn al superiorităţii speciei noastre.
Şi să nu uităm nicio clipă că animalele abandonate sunt nişte copii fără părinţi şi de aceea e nevoie să le luăm apărarea, după puterile noastre.
duminică, 29 septembrie 2013
Despre educaţie şi câini fără dinţi
Inteligenţa are limitele sale, dar treptele prostiei sunt infinite. Un ales local a propus să li se scoată câinilor dinţii. De ce să nu fie patrupedele tratate la fel ca ţăranii care refuzau să se înscrie în gospodăria agricolă ? Să li se smulgă ghearele, mustăţile, să fie bătuţi la tălpi, să fie puşi să-şi mănânce cozile etc. Cu ani în urmă, actorul Ion Caramitru vorbea, într-un interviu, despre un interlop sârb care pusese dantură de aur tuturor câinilor de pază pe care îi avea. Am înţeles, în sfârşit, că în problema maidanezilor se bat, pe bani grei, două tabere de hoţi, iar naivii prinşi în horă n-au habar de matrapazlâcurile celor care îşi umplu buzunarele. Cu Roşia Montană lucrurile sunt niţel mai complicate, dar sunt prezentate tot distorsionat, pentru a-i manipula pe poporeni.
Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej : manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei. Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre. Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.
P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.
Până la urmă trebuie să recunoaştem că toate ni se trag de la lipsa educaţiei. N-avem nici cei şapte ani de acasă, nici cele şapte-opt secole de cultură şi tradiţie universitară. Inconştientul nostru ştie că suntem ultimii oameni şi n-avem pic de respect faţă de noi înşine. De aceea, la nivelul conştientului ,ne comportăm potrivit condiţiei moastre de neoameni, făcând lucruri incompatibile cu omenescul : scuipăm în mâna întinsă de semeni, ne bălăcărim valorile, ne batem joc de credinţa strămoşească, de părinţi şi de mentori, torturăm şi ucidem animale nevinovate, transformându-le în ţapii ispăşitori ai prostiei şi neputinţei noastre, dar mai ales ne închinăm unui demon a atotputernic care se numeşte ban. Necinstea, în dispreţul muncii prestate pe baze etice, s-a instituţionalizat : e deopotrivă un principiu moral şi economic. Am mai spus şi cu alt prilej : manierele nu se deprind în cele câteva ore cât stă elevul la şcoală, ci sunt însuşite acasă, în sânul familiei. Caracterul tot acolo se făureşte. Cunoşteam cândva un croitor - i se spunea Zodiac - care îmi povestea cu emoţie despre obiceiul bătrânului său tată de a citi din Biblie, în fiecare seară, copiilor şi soţiei. Înainte de fiecare masă familia rostea o rugăciune, iar după cină, băprbatul îşi trăgea odraslele şi nevasta lângă focul din vatră şi le citea, din Marea Carte, parabole şi întâmplări exemplare, cu valoare morală. Omul acela a murit, însă nu erau mulţi ca el. Avea orizont în gândire şi principii pe care îşi baza opiniile ferme. Şi nu-şi dădea cu părerea, ca prostul, despre lucruri care îi depăşeau puterea de înţelegere. Cum în zilele noastre familia se află în disoluţie, copilul îşi desăvârşeşte educaţia pe străzi, în cluburi, prin cârciumi şi, de foarte timpuriu, în bordeluri. Atitudinea noastră faţă de o problemă poate provoca învia morţii din morminte sau poate provoca dezastre. Chiar şi trecutul, pe care suntem ispitiţi să-l plasăm într-o zonă mitică, este jalnic. În şcoală am avut parte de dascăli modeşti , dacă las la o parte cele două-trei excepţii. Niciunul dintre ei nu semăna cu Makarenko sau cu Pestalozzi. La ciclul gimnazial, cei mai mulţi magiştri erau suplinitori. Puţini aveau şapte clase, plus un liceu sau o Şcoală Normală de trei ani, echivalentă cu Liceul Pedagogic de astăzi. Ăştia însă erau şi fericiţii posesori ai unor atestate de profesori, iar puţinul pe care îl ştiau ni-l băgau în cap în întregime, folosindu-se de bâtă, nuia, palmă, pumn sau curea. Vorba unui prieten din tinereţe: " Cutare te bătea până ştiai şu tu ce ştia şi el ! " Era bătaie ca la balamuc, iar părinţii care aflau că progeniturile lor fuseseră torturate la şcoală le aplicau şi ei, celor mici, pedepse corporale, la domiciliu. ( Sigur că erau vremuri barbare, dar văd că azi s-a trecut în extrema opusă : a venit rândul belferilor să nu fie protejaţi şi să fie ţinta violenţei şcolarilor. ) Unii dintre mentorii de atunci au devenit nume de străzi şi îi mai aud şi acum pe foştii mei tovarăşi de clasă discutând cu admiraţie despre vremurile de odinioară.
- Bă, ce profesori buni am avut, bă ! Mai ţii minte cum ne bătea ? Aia şcoală, fratele meu, nu ca acuma !
Într-adevăr, vemuri legendare. Îi las la o parte pe învăţătorii din Ardeal, adevăraţi luminatori ai neamului - ei îi citeau şi îi înţelegeau pe marii filosofi occidentali -, dar şi pe cei din Moldova, stăpâniţi de evlavia luminării oamenilor simpli. În Valahia însă, copiii îi duceau învăţătorului, la sfârşitul anului, măcar o găină, ca totul să fie în regulă. Cine nu dădea pasărea rămânea repetent. Mi-a spus-o unul, mi-au spus-o doi, mi-au zis-o mai mulţi dintre cei care au ajuns acum la o vârstă venerabilă.
Îmi amintesc că am refuzat să mă mai duc la şcoală, în clasa I, ba chiar m-am îmbolnăvit o perioadă, de frica bătăilor administrate de doamna învăţătoare. Într-o zi, mamei i-a venit ideia salvatoare şi a început să-i ducă zilnic, dăscăliţei noastre, dulciuri pe care aceasta mi le dădea în pauzele dintre ore.
- Ia vino aici, mă, îmi spunea femeia de la catedră. Uite, fiindcă ai fost cuminte şi ai învăţat tot ce ţi-am dat, îţi dau bunătăţi. Dacă vii şi mâine la şcoală şi te comporţi la fel, îţi dau şi mai multe.
Scena s-a repetat de mai multe ori, până când colegul meu de bancă, privindu-mă posomorât, din uşă, cum ieşeam din sala de clasă cu braţele încărcate cu eugenii, bomboane şi spirale, a izbucnit :
- Mie de ce nu-mi dă aia, mă, nimic, fire-ar căpăţâna ei a dracu să fie, că şi eu am învăţat şi am scris tot ?
Mai târziu, când eram prin clasa a V-a, un vecin m-a întrebat cu cine făceam limba română.
- Cu X, am zis eu, tremurând de frica zbirului care mă aştepta cu aracul, în fiecare zi, la poarta şcolii.
- Eeee, ăla e om al dracu', îi place femeile ! a râs curiosul. He, he, he, ascultă la mine, ţapul ăla bătrân aleargă toată ziua după muieri.
Trei-patru săptămâni n-am mai fost în stare să reţin nimic din ce-mi explica, la cursuri, bătrânul dascăl. Mă uitam fix la el şi mă gândeam : "Ăsta umblă după femei. Cum o fi să umbli toată ziua după femei ? Cu câte o fi având el de-a face ? Pe Z, vecina bălană şi nurlie, o fi tăbărât vreodată? Cum o fi fost ? I-o fi plăcut ? "
Văzându-mă aerian, satrapul s-a oprit într-un rând din expunere şi m-a întrebat : " Ăăăă...da' tu ce dracu' ai, mă ? Ăăăăă...eşti bolnav ? Ăăăăă...la ce te gândeşti ?"
Îl văzusem cu ochii mei cum, deşi boşorog, o pipăia febril, cerşindu-i nu ştiu ce componentă anatomică şi mormăind promisiuni fierbinţi, pe o tânără colegă care, e drept, îl provocase îndelung.
Când profesorul intra la oră ceva mai îmbujorat la faţă, auzeam din spate câte un coleg :
- Ăsta iar a dat un clei !
Erau timpuri când şcoala sta în picioare, perfect verticală, şi datorită atitudinii exemplare a părinţilor şi a guvernanţilor - aşa limitaţi cum erau ei ! - faţă de învăţământ.
Că, altminteri, oamenii erau plini de păcate şi pe-atunci.
P.S. Aceasta este postarea cu numărul o mie ! Îmi pare rău că n-am reuşit să scriu despre ceva care îmi place. În general, cei care întristează tastatura sau foaia de hârtie au două tendinţe diametral opuse. Unii vor să-şi afirme cu tot dinadinsul "spiritul critic", căutând nod în papură oricui şi găsind bube peste tot. Alţii preferă să ascundă mizeria sub preş şi, ruşinoşi, să vorbească în termeni eroici despre toţi neisprăviţii. În ceea ce mă priveşte, încerc să prezint în aşa fel lucrurile, încât adevărul să scoată discret capul, de după o uşă întredeschisă. Nu trec cu vederea niciun aspect care ţine de frumuseţea umană, dar prezint măgăriile numai până la limita suportabilului.
marți, 24 septembrie 2013
Luis Buñuel : "Acest obscur obiect al dorinţei"
Mi se întâmplă, în anumite zile, să citesc o carte proastă şi totuşi să-mi placă. Sunt conştient că textul n-are deloc greutate artistică, dar merg înainte cu lectura. E cazul romanelor poliţiste care nu se ridică la nivelul lui Chandler sau Hammett. Sunt obosit şi îmi refac rsursele mentale. În schimb, nu mi se întâmpă aproape deloc să citesc o operă valoroasă şi să nu-mi placă. De aceea am oarecare încredere în gusturile mele literare.
Butonând la întâmplare cu telecomanda, am rămas uluit de frumuseţea unui film pe care nu-l mai văzusem. L-am recunoscut pe Fernando Rey, dar nu bănuiam nici pe departe că văd capodopera lui Luis Buñuel Acest obscur obiect al dorinţei. Am aflat asta abia la sfârşit, dar îmi dădusem seama că iau cunoştinţă de o creaţie fără cusur. ( Toate romanele mele pot fi ecranizate cu succes şi de multe ori îmi spun că aş fi făcut lucruri frumoase în cinematografie. )
Povestea iubirii răscoptului om de afaceri francez faţă de o foarte tânără spanioloaică, dansatoare în răstimpuri, cu urcuşuri şi coborâşuri incredibile, m-a fascinat. Destinul însuşi pare a-l chinui pe bătrânul întruchipat de Fernando Rey ( cu vocea lui Michel Piccoli ), scoţându-i-o în cale pe frumoasa femeie, chiar când îndrăgostitul nu o mai caută. Prestaţiile actorilor sunt memorabile şi nu m-am prins de prima dată că regizorul foloseşte două actriţe - Angela Molina şi Carole Bouquet -, uneori în aceeaşi secvenţă, pentru personajul Conchita. Am crezut că visez cu ochii deschişi. E exact ceea ce am cerut mereu literaturii şi filmului şi, în definitiv, ceea ce ne oferă Cu ochii larg închişi al lui Stanley Kubrick sau Pulp Fiction de Quentin Tarantino.
P.S. Filmul lui Buñuel a făcut o impresie foarte puternică asupra mea, deşi nu prea mă mai interesează poveştile de dragoste, nici în literatură, nici în cinematografie.
Butonând la întâmplare cu telecomanda, am rămas uluit de frumuseţea unui film pe care nu-l mai văzusem. L-am recunoscut pe Fernando Rey, dar nu bănuiam nici pe departe că văd capodopera lui Luis Buñuel Acest obscur obiect al dorinţei. Am aflat asta abia la sfârşit, dar îmi dădusem seama că iau cunoştinţă de o creaţie fără cusur. ( Toate romanele mele pot fi ecranizate cu succes şi de multe ori îmi spun că aş fi făcut lucruri frumoase în cinematografie. )
Povestea iubirii răscoptului om de afaceri francez faţă de o foarte tânără spanioloaică, dansatoare în răstimpuri, cu urcuşuri şi coborâşuri incredibile, m-a fascinat. Destinul însuşi pare a-l chinui pe bătrânul întruchipat de Fernando Rey ( cu vocea lui Michel Piccoli ), scoţându-i-o în cale pe frumoasa femeie, chiar când îndrăgostitul nu o mai caută. Prestaţiile actorilor sunt memorabile şi nu m-am prins de prima dată că regizorul foloseşte două actriţe - Angela Molina şi Carole Bouquet -, uneori în aceeaşi secvenţă, pentru personajul Conchita. Am crezut că visez cu ochii deschişi. E exact ceea ce am cerut mereu literaturii şi filmului şi, în definitiv, ceea ce ne oferă Cu ochii larg închişi al lui Stanley Kubrick sau Pulp Fiction de Quentin Tarantino.
P.S. Filmul lui Buñuel a făcut o impresie foarte puternică asupra mea, deşi nu prea mă mai interesează poveştile de dragoste, nici în literatură, nici în cinematografie.
vineri, 20 septembrie 2013
Puterea culturii
Se spune că un mare om politic român ar fi pus, pe masa delegaţilor de la Conferinţa de Pace de la Paris, colecţia unei cunoscute reviste literare de la noi şi ar fi adus, în felul acesta, argumentul decisiv pentru reîntregirea ţării. Iată că şi cultura poate avea raţiuni practice.
Cu câteva excepţii, autorii români sunt publicaţi în condiţii umilitoare, iar revistele se sting din lipsă de fonduri. Înfloresc, în schimb, dosarele penale ale celor care dau cep conductelor cu bani. Cu hârţoagele astea unde ne putem prezenta ? La intrarea în Purgatoriu ?
P.S. Un studiu arată că va mai putea exista viaţă pe Terra încă 1,75 miliarde de ani. Soarele va creşte în dimensiuni, iar apa de pe Pământ se va evapora. Peste un miliard de ani vom putea însă prospecta alte planete, în încecarea de a ne găsi o nouă casă. Deocamdată aici e frig, mult prea frig pentru un început de toamnă.
Cu câteva excepţii, autorii români sunt publicaţi în condiţii umilitoare, iar revistele se sting din lipsă de fonduri. Înfloresc, în schimb, dosarele penale ale celor care dau cep conductelor cu bani. Cu hârţoagele astea unde ne putem prezenta ? La intrarea în Purgatoriu ?
P.S. Un studiu arată că va mai putea exista viaţă pe Terra încă 1,75 miliarde de ani. Soarele va creşte în dimensiuni, iar apa de pe Pământ se va evapora. Peste un miliard de ani vom putea însă prospecta alte planete, în încecarea de a ne găsi o nouă casă. Deocamdată aici e frig, mult prea frig pentru un început de toamnă.
joi, 19 septembrie 2013
Despre torţionari şi complicitate
Un fapt de neînţeles este, pentru mine, că au existat comandanţi de închisori care au torturat şi au omorât oameni doar pentru că aceia aveau alte opţiuni politice. Cum să loveşti un om până îşi dă duhul, ştiind că el este nevinovat şi fără apărare ? Fiind la curent, de asemenea, că deţinutul ăla, pe care îl torturezi, este o personalitate marcantă ? Şi mai obscură este bunăstarea în care au trăit călăii care au beneficiat de pensii şi locuinţe uneori luxoase. Nicolshi s-a stins liniştit în patul său, după ce înjurase câţiva ani prefacerile de după 1989. Alexandru Vişinescu şi Ioan Fecior îşi trăiau senini o senectute prelungită, după ce se făcuseră vinovaţi, în mod direct, de sute de crime. Uluitor este că oamenii ăştia au conştiinţa curată. Individul capabil să te taie felii doar fiindcă aşa a primit ordin este un tip biologic care iese în afara sferei umanului.
Cine a decis ca ei să ducă o viaţă opulentă dacă nu aleşii noştri de după Revoluţie ? Cine i-a cocoţat pe toţi foştii în funcţii de răspundere ? O jumătate de secol, nişte nenorociţi au distrus elitele acestei ţări şi nu s-a făcut niciodată dreptate. Şi atunci ce să credem despre un popor care alege corupţi, foşti stegari şi oameni lipsiţi conştiinţă morală, ca şi de pregătire în domeniile în care îşi exercită meseriile ? De ce omul simplu bagă în urnă voturi pentru ignoranţii şi bandiţii care tocmai au fost condamnaţi la închisoare ? În ce ţară civilizată un ministru este condamnat penal, iar el se codeşte să demisioneze - deşi e limpede că este un găinar -, urlând că e vorba de un proces politic, în timp ce tovarăşii săi de partid îi ţin isonul, arătând că dobitocul e nevinovat ? Putem spune sau nu că electoratul se face vinovat de complicitate la crimă, hoţie şi sărăcire economică şi spirituală a unui întreg popor ? Încă o dată, de ce n-au ales bucureştenii pe Nicuşor Dan, doctor în matematici şi intelectual de nădejde ? Poate fiindcă am ajuns a trăi la un nivel de reptilă nesătulă ? Marginalizarea valorilor şi alegerea, cu obstinaţie, a celor mai răi candidaţi în posturile de răspundere în stat dovedesc tocmai această stare de fapt. Şi nu întâmplător nu ne-am ocupat de câini, pentru a-i putea masacra acum. " Moarte câinilor ! " se strigă, ca şi cum cel mai vechi prieten al omului ar fi principalul nostru duşman. Necropsia a dovedit că NU MAIDANEZII L-AU UCIS PE BĂIATUL PENTRU CARE POLITICIENII SE ÎNTRECEAU ÎN A VĂRSA LACRIMI DE CROCODIL. Să moară câinii, nu oamenii, strigă demenţii cu ochii înroşiţi de ură. E imposibil s-o scoţi la capăt cu un prost, chiar dacă încerci să-l lămureşti că opoziţia om-câine nu există în cultura umanităţii.
O prietenă mi-a scris, pe Facebook, că părerile negative despre poporul român reprezintă un gest de violenţă la adresa acestuia. Zău, chiar aşa ? O fi văzut amica mea cum urmaşii ţăranilor îşi leagă câinii de câte un copac, apoi le sfărâmă capetele cu bâta, în urlete şi bălţi de sânge, doar fiindcă animalul a mâncat un ou de găină ? Cum alţii îşi strâng pisicile într-un sac şi le lovesc, după aceea, de pereţi betonaţi, până ce bietele făpturi devin un ghiveci de oase şi intestine ? Oameni cu suflet blând, nu-i aşa ? Dar cei care ne-au băgat mâna în bzunar şi ne-au persecutat zeci de ani ce au făcut împotriva noastră, a celor care mai deschidem câte o carte ? A fost doar o divergenţă de păreri, nu ? Probabil că au încercat să ne reeduce ca în vestitele închisori comuniste. Din păcate, tot ei au fost la putere, neîntrerupt, după 1989.
Şi, fiindcă a venit vorba, mărturisesc că două secvenţe din istoria neamului românesc nu se leagă defel în capul meu. Una ar fi legată de fenomenul Piteşti - numai în China s-au mai pomenit asemenea atrocităţi -, iar cealaltă este un fapt istoric îndeobşte cunoscut. În Suedia, călăii erau suedezi, în Franţa, casapii erau francezi etc, dar niciodată, în Ţara Românească şi în Moldova, n-a existat un singur călău de origine română. Gâdele provenea invariabil din parohia lui Suleyman ori dintr-o etnie care se afla, pe atunci, în robie. Ţara Românească a stat, la un moment dat, paru luni fără călău, fiindcă nu s-a găsit niciun voluntar pentru această onorantă meserie. Văzând cruzimea cu care oamenii îşi omoară caii şi câinii, sunt sigur că, la o adică, azi n-am mai fi nevoiţi să importăm gealaţi. Sunt sute de mii de oameni care s-ar angaja pe loc hingheri sau şi-ar executa semenii prin spânzurare, decapitare, împuşcare, ardere pe rug sau tragere în ţeapă.
Sigur, mai există varianta că, de sute de ani, compatrioţii noştri nu mai ştiu să facă decât ce li se spune, sub ameninţare şi cu perspectiva de a căştiga, din nenorocirile celorlalţi, măcar câteva ouă.
De găină, fireşte.
Cine a decis ca ei să ducă o viaţă opulentă dacă nu aleşii noştri de după Revoluţie ? Cine i-a cocoţat pe toţi foştii în funcţii de răspundere ? O jumătate de secol, nişte nenorociţi au distrus elitele acestei ţări şi nu s-a făcut niciodată dreptate. Şi atunci ce să credem despre un popor care alege corupţi, foşti stegari şi oameni lipsiţi conştiinţă morală, ca şi de pregătire în domeniile în care îşi exercită meseriile ? De ce omul simplu bagă în urnă voturi pentru ignoranţii şi bandiţii care tocmai au fost condamnaţi la închisoare ? În ce ţară civilizată un ministru este condamnat penal, iar el se codeşte să demisioneze - deşi e limpede că este un găinar -, urlând că e vorba de un proces politic, în timp ce tovarăşii săi de partid îi ţin isonul, arătând că dobitocul e nevinovat ? Putem spune sau nu că electoratul se face vinovat de complicitate la crimă, hoţie şi sărăcire economică şi spirituală a unui întreg popor ? Încă o dată, de ce n-au ales bucureştenii pe Nicuşor Dan, doctor în matematici şi intelectual de nădejde ? Poate fiindcă am ajuns a trăi la un nivel de reptilă nesătulă ? Marginalizarea valorilor şi alegerea, cu obstinaţie, a celor mai răi candidaţi în posturile de răspundere în stat dovedesc tocmai această stare de fapt. Şi nu întâmplător nu ne-am ocupat de câini, pentru a-i putea masacra acum. " Moarte câinilor ! " se strigă, ca şi cum cel mai vechi prieten al omului ar fi principalul nostru duşman. Necropsia a dovedit că NU MAIDANEZII L-AU UCIS PE BĂIATUL PENTRU CARE POLITICIENII SE ÎNTRECEAU ÎN A VĂRSA LACRIMI DE CROCODIL. Să moară câinii, nu oamenii, strigă demenţii cu ochii înroşiţi de ură. E imposibil s-o scoţi la capăt cu un prost, chiar dacă încerci să-l lămureşti că opoziţia om-câine nu există în cultura umanităţii.
O prietenă mi-a scris, pe Facebook, că părerile negative despre poporul român reprezintă un gest de violenţă la adresa acestuia. Zău, chiar aşa ? O fi văzut amica mea cum urmaşii ţăranilor îşi leagă câinii de câte un copac, apoi le sfărâmă capetele cu bâta, în urlete şi bălţi de sânge, doar fiindcă animalul a mâncat un ou de găină ? Cum alţii îşi strâng pisicile într-un sac şi le lovesc, după aceea, de pereţi betonaţi, până ce bietele făpturi devin un ghiveci de oase şi intestine ? Oameni cu suflet blând, nu-i aşa ? Dar cei care ne-au băgat mâna în bzunar şi ne-au persecutat zeci de ani ce au făcut împotriva noastră, a celor care mai deschidem câte o carte ? A fost doar o divergenţă de păreri, nu ? Probabil că au încercat să ne reeduce ca în vestitele închisori comuniste. Din păcate, tot ei au fost la putere, neîntrerupt, după 1989.
Şi, fiindcă a venit vorba, mărturisesc că două secvenţe din istoria neamului românesc nu se leagă defel în capul meu. Una ar fi legată de fenomenul Piteşti - numai în China s-au mai pomenit asemenea atrocităţi -, iar cealaltă este un fapt istoric îndeobşte cunoscut. În Suedia, călăii erau suedezi, în Franţa, casapii erau francezi etc, dar niciodată, în Ţara Românească şi în Moldova, n-a existat un singur călău de origine română. Gâdele provenea invariabil din parohia lui Suleyman ori dintr-o etnie care se afla, pe atunci, în robie. Ţara Românească a stat, la un moment dat, paru luni fără călău, fiindcă nu s-a găsit niciun voluntar pentru această onorantă meserie. Văzând cruzimea cu care oamenii îşi omoară caii şi câinii, sunt sigur că, la o adică, azi n-am mai fi nevoiţi să importăm gealaţi. Sunt sute de mii de oameni care s-ar angaja pe loc hingheri sau şi-ar executa semenii prin spânzurare, decapitare, împuşcare, ardere pe rug sau tragere în ţeapă.
Sigur, mai există varianta că, de sute de ani, compatrioţii noştri nu mai ştiu să facă decât ce li se spune, sub ameninţare şi cu perspectiva de a căştiga, din nenorocirile celorlalţi, măcar câteva ouă.
De găină, fireşte.
luni, 16 septembrie 2013
A început şcoala
Toamna nu are numai aroma fructelor coapte, ci şi izul inconfundabil al sălilor de clasă, cu podele proaspăt spălate şi cu bănci lustruite special pentru primirea noilor elevi. Profesorii, mereu alţii, se agită cu hârtiile în mână, părinţii îndreaptă grijulii ţinuta copiilor, cei mai mici par înspăimântaţi de toată tevatura.
Mai sunt elevi care vor să înveţe lucruri noi şi interesante.
Încă există părinţi care se interesează de viitorul celor mici.
Destui profesori par pasionaţi de ceea ce fac.
Autorităţile locale se îngrijesc de întreţinerea în bună condiţie a şcolilor. Dar nu peste tot, după cum ne arată emisiunile de ştiri.
Să ne agăţăm de elementele pe care le-am menţionat mai sus - şi care fac parte dintr-o motivaţie umană profundă - şi să depăşim dificultăţile de moment cu care se confruntă învăţământul românesc, dar care pot deveni veşnice.
Să le oferim tuturor oamenilor în devenire manuale noi, să-i încurajăm pe cei care iubesc cărţile şi să ne ridicăm deasupra intereselor strict personale.
Să dăm credit competenţei şi profesionalismului, ca să nu regretăm, peste decenii, timpul pierdut în jocuri lucrative mărunte.
Să punem şcoala la locul ei în sistemul nostru de valori, ca să avem un viitor.
Pentru toate aspectele menţionate mai sus e nevoie de o finanţare responsabilă, nu de o demolare permanentă, rebotezată reformă.
Până atunci îmi amintesc mereu că o profesoară, care a avut premianţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faţa naţională, a fost răsplătită cu...50 de lei.
Iar mulţi discipoli primesc cărţi vechi, rupte, pătate, pline de bacterii şi folosite până acum de şapte generaţii. Să cred că ei nu vor şti niciodată ce înseamnă mirosul cărţilor noi care, pe vremuri, ne aşteptau rânduite pe bănci, în seturi ispititoare ? Şi cum să înveţi în şcoli care se dărâmă peste tine, deşi firmele de construcţii au încasat zeci de miliarde pentru reabilitarea clădirilor ?
Numai entuziasmul voluntarilor nu este suficient. Şi polonezii au ieşit cu cavaleria înaintea tancurilor germane, dar n-au făcut decât să devină nişte eroi sacrificaţi în numele onoarei.
Şi azi, ca şi altădată, eroismul de dragul eroismului nu ţine nici de cald, nici de foame şi este perdant în economie şi în domeniul cunoaşterii. Ideile în numele cărora se luptă mor odată cu altruiştii, iar paraziţii prosperă.
Până se vor prăbuşi şi ăştia în golul creat de propria bulimie.
Mai sunt elevi care vor să înveţe lucruri noi şi interesante.
Încă există părinţi care se interesează de viitorul celor mici.
Destui profesori par pasionaţi de ceea ce fac.
Autorităţile locale se îngrijesc de întreţinerea în bună condiţie a şcolilor. Dar nu peste tot, după cum ne arată emisiunile de ştiri.
Să ne agăţăm de elementele pe care le-am menţionat mai sus - şi care fac parte dintr-o motivaţie umană profundă - şi să depăşim dificultăţile de moment cu care se confruntă învăţământul românesc, dar care pot deveni veşnice.
Să le oferim tuturor oamenilor în devenire manuale noi, să-i încurajăm pe cei care iubesc cărţile şi să ne ridicăm deasupra intereselor strict personale.
Să dăm credit competenţei şi profesionalismului, ca să nu regretăm, peste decenii, timpul pierdut în jocuri lucrative mărunte.
Să punem şcoala la locul ei în sistemul nostru de valori, ca să avem un viitor.
Pentru toate aspectele menţionate mai sus e nevoie de o finanţare responsabilă, nu de o demolare permanentă, rebotezată reformă.
Până atunci îmi amintesc mereu că o profesoară, care a avut premianţi la Olimpiada de Limba şi Literatura Română, faţa naţională, a fost răsplătită cu...50 de lei.
Iar mulţi discipoli primesc cărţi vechi, rupte, pătate, pline de bacterii şi folosite până acum de şapte generaţii. Să cred că ei nu vor şti niciodată ce înseamnă mirosul cărţilor noi care, pe vremuri, ne aşteptau rânduite pe bănci, în seturi ispititoare ? Şi cum să înveţi în şcoli care se dărâmă peste tine, deşi firmele de construcţii au încasat zeci de miliarde pentru reabilitarea clădirilor ?
Numai entuziasmul voluntarilor nu este suficient. Şi polonezii au ieşit cu cavaleria înaintea tancurilor germane, dar n-au făcut decât să devină nişte eroi sacrificaţi în numele onoarei.
Şi azi, ca şi altădată, eroismul de dragul eroismului nu ţine nici de cald, nici de foame şi este perdant în economie şi în domeniul cunoaşterii. Ideile în numele cărora se luptă mor odată cu altruiştii, iar paraziţii prosperă.
Până se vor prăbuşi şi ăştia în golul creat de propria bulimie.
duminică, 15 septembrie 2013
Viitorul trece prin comuna primitivă
Am petrecut vreo patru zile străbătând cu maşina acelaşi drum judeţean şi am văzut doar doi şoferi care respectau regulile de circulaţie. Ceilalţi era inconştienţi. Mergeau cu o sută de km prin localitate, depăşeau în curbe, în pante şi pe poduri, virau la stânga, tăind calea automobilelor care veneau din faţă, staţionau în intersecţii şi pe trecerile de pietoni, făceau triplări etc. Nu amenzile reprezintă soluţia pentru aceste încălcări criminale ale codului rutier, ci suspendarea permisului pe ani şi zeci de ani de acum înainte. Iresponsabilii n-au ce să caute la volanul maşinii. Şoseaua este din ce în ce mai aglomerată - tractoare cu remorci te ţin o veşnicie în spatele lor, în dreptul liniei continue, iar gropile din asfalt se înmulţesc şi se adâncesc peste noapte, de parcă drumul ar fi fost supus unor bombardamente. Parcări, ioc. Sunt atâtea de făcut în ţara asta, dar bravii noştri politicieni îşi fac partide personale şi se bălăcăresc între ei. La primăria capitalei candidase şi un om deosebit, însă a fost atât de puţin mediatizat şi votat, încât i s-a uitat şi numele. În schimb, popularul Sorin Oprescu - care, ca şi colegii săi întru mâncatul căcatului, nu se pricepe la nimic - a răzbit cu singura armă câştigătoare în faţa unui popor cuprins de tembelism : aroganţa muiată în trivial.
Mai nou se vânează cu arma direct în centrul capitalei. Ghiolbanii împuşcă sau zdrobesc cu bâtele câinii, la voia întâmplării. Vor urma, la rând, oamenii. Când, în calitate de mentor sau de om care face legea, îi pui prostului parul în mână, fii sigur că niţel mai târziu o vei lua şi tu pe cocoaşă. Viitorul sună promiţător. O şoferiţă a descărcat deja pistolul în capul unui coleg de trafic.
Mai nou se vânează cu arma direct în centrul capitalei. Ghiolbanii împuşcă sau zdrobesc cu bâtele câinii, la voia întâmplării. Vor urma, la rând, oamenii. Când, în calitate de mentor sau de om care face legea, îi pui prostului parul în mână, fii sigur că niţel mai târziu o vei lua şi tu pe cocoaşă. Viitorul sună promiţător. O şoferiţă a descărcat deja pistolul în capul unui coleg de trafic.
sâmbătă, 14 septembrie 2013
Bijuterii literare. Habent sua fata libelli
Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor, cele două texte decoltate scrise de Ion Creangă, au fost tipărite prima dată în 1939, în ediţia G. T. Kirileanu, Ion Creangă - Opere complete. Kirileanu a publicat poveştile într-un fascicul pe care l-a ataşat de cotoarele a doar o sută de exemplare dintre cele care au văzut atunci lumina tiparului. Altfel spus, puţini cititori - probabil aleşi pe sprânceană - s-au delectat cu savuroasele creaţii ale scriitorului român. Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor au mai apărut într-o ediţie luxoasă, îngrijită de Nedic Lemnaru, în 1990, la Editura Roza Vânturilor, într-un tiraj limitat, cu o prefaţă de Paul Anghel. Am împrumutat volumul unui amic cu preocupări neliterare şi l-am primit înapoi boţit, şters şi tocit, de parcă ar fi fost citit în ploaie. Lăsând la o parte faptul că proaspătul convertit la lectură a apreciat doar latura aşa-zis pornografică a operelor respective, s-a confirmat, pentru a câta oară, dictonul : Dacă dai, n-ai ! În sfârşit, mi-a căzut în mână o ediţie bilingvă, ciudată, încropită de Enzo De Marco şi Diodor Măcărăscu ( ! ) - care şi-au trecut numele pe prima copertă ! -, Habent sua fata libelli, Le storie inspirate del "Decamerone "/Povestiri inspirate de "Decameronul ", Editura Ergorom, 2003, prefaţa fiind semnată de Silviu Măcărăscu. Ilustraţiile sunt de-a dreptul pornografice şi de un prost gust bătător la ochi : recolta de organe genitale masculină e desenată în toată splendoarea sa. La fel, baba, moşiereasa şi preotul, care sunt în plină acţiune erotică. Povestea lui Ionică cel Prost a fost scrisă pe 22 octombrie 1876, pentru o şedinţă aniversară a Junimii. Povestea poveştilor, un an mai târziu.
Voi spune din capul locului că eu nu socotesc pornografice cele două scrieri. Pornografia presupune absenţa valorii literare, compunerile cu pricina scăldându-se în obscenitate pură, realizată în vederea obţinerii unor sume de bani. La Creangă, umorul şi expresivitatea incomparabilă transformă trivialul în estetic, dând textului relieful vieţii şi identitate întru frumos. În Povestea lui Ionică cel Prost este făcut mai întâi portretul eroului," un tânăr "supus, răbdătoriu şi tăcut". N-avea "Nici tată, nici mamă şi nicio rudă ; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu." Imediat urmează şarja : "Dar ştiţi că este o vorbă că : dracul în curul prostului zace ". În sat, fetele " îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş, cum aşteaptă porcul ziua de Iganat." Subiectul este prea cunoscut, ca să-l mai rezum aici. Interesant este că fiecare moment narativ este presărat cu tuşe dense, rablaisiene : explicaţia poreclei cu care s-a procopsit tatăl Catrinei, preotul Cioric, "muncile" depuse împreună, în copilărie şi în adolescenţă, de Catrina şi Ionică - adevărată capodoperă de limbaj aluziv -, comedia jucată de Ionică în casa lui Vasile, descrierea zestrei naturale a personajului, actele sexuale dintre Vasile şi Catrina, apoi dintre Ionică şi Catrina, planurile pe care Vasile le are cu Ionică. Voi da numai un exemplu. În timp ce Vasile face sex cu Catrina, în scopuri pedagogice, pentru a-l iniţia pe Ionică în mecanismele amorului, personajului principal are o reacţie care-i confirmă numele, prefăcându-se nerod : "Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numa-i curgea bale ca la cânii cei urbaţi ! " Când Ionică se pune pe treabă, Catrina reacţionează pe măsură : "Văleu, bădică, m-au ajuns tocmai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea şi apoi căzu într-un leşin..." Vasile se arată el însuşi îngrijorat - " Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta..." -, dar este liniştit de Catrina : "Poţi să-l mai laşi oleacă, bădică, nu-l zminti acum, că par'că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-şi suflarea-ntr-însa de par'că se frigea. "
Povestea poveştilor este concepută în stilul snoavelor populare, cu umanizarea divinului şi o distanţare mai mare faţă de real. Sunt, de fapt, trei mici poveşti, dintre care nu e dusă la sfârşit decât ultima : a ţăranului spurcat la gură, a cărui recoltă este blagoslovită de Mântuitor să se convertească în organe genitale masculine, a cucoanei dornice de marfa omului şi a preotului care intră, din prea multă curiozitate, în bucluc. Practic sunt deschise două paranteze, fără ca autorul să mai aibă grijă să închidă primele două nuclee epice. Un rol important este jucat de baba care îl învaţă pe ghinionist cum să-şi valorifice darul dumnezeiesc. Vrând să ştie de unde la ştie bătrâna pe toate, ţăranul primeşte următorul răspuns : "Hei, hei, nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiat lemne..." Mai directă, dar şi mai aproape de basm, Povestea poveştilor este inferioară Poveştii lui Ionică cel Prost, având totuşi o indiscutabilă valoare artistică.
În orice caz, Povestea lui Ionică cel Prost este excepţională şi aş aşeza-o printre cele mai reuşite scrieri ale lui Creangă. Celeilalte naraţiuni i-ar sta bine printre mult lăudatele poveşti ale humuleşteanului. Dar nu pentru uzul copiilor, ci pentru al oamenilor copţi la minte.
P. S. Înţeleg că prefaţatorul este urmaşul unui profesor ieşean. El ne spune că Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor au circulat intens, în copii scrise de mână, în mediile şcolare, un dascăl confiscându-le chiar de la nişte elevi. Operele pomenite aici ar fi ajuns şi sub ochii lui Benito Mussolini, care a intenţionat să le publice în Italia, dar n-a mai avut răgazul necesar. Într-adevăr : habent sua fata libelli !
Voi spune din capul locului că eu nu socotesc pornografice cele două scrieri. Pornografia presupune absenţa valorii literare, compunerile cu pricina scăldându-se în obscenitate pură, realizată în vederea obţinerii unor sume de bani. La Creangă, umorul şi expresivitatea incomparabilă transformă trivialul în estetic, dând textului relieful vieţii şi identitate întru frumos. În Povestea lui Ionică cel Prost este făcut mai întâi portretul eroului," un tânăr "supus, răbdătoriu şi tăcut". N-avea "Nici tată, nici mamă şi nicio rudă ; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu." Imediat urmează şarja : "Dar ştiţi că este o vorbă că : dracul în curul prostului zace ". În sat, fetele " îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş, cum aşteaptă porcul ziua de Iganat." Subiectul este prea cunoscut, ca să-l mai rezum aici. Interesant este că fiecare moment narativ este presărat cu tuşe dense, rablaisiene : explicaţia poreclei cu care s-a procopsit tatăl Catrinei, preotul Cioric, "muncile" depuse împreună, în copilărie şi în adolescenţă, de Catrina şi Ionică - adevărată capodoperă de limbaj aluziv -, comedia jucată de Ionică în casa lui Vasile, descrierea zestrei naturale a personajului, actele sexuale dintre Vasile şi Catrina, apoi dintre Ionică şi Catrina, planurile pe care Vasile le are cu Ionică. Voi da numai un exemplu. În timp ce Vasile face sex cu Catrina, în scopuri pedagogice, pentru a-l iniţia pe Ionică în mecanismele amorului, personajului principal are o reacţie care-i confirmă numele, prefăcându-se nerod : "Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numa-i curgea bale ca la cânii cei urbaţi ! " Când Ionică se pune pe treabă, Catrina reacţionează pe măsură : "Văleu, bădică, m-au ajuns tocmai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea şi apoi căzu într-un leşin..." Vasile se arată el însuşi îngrijorat - " Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta..." -, dar este liniştit de Catrina : "Poţi să-l mai laşi oleacă, bădică, nu-l zminti acum, că par'că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-şi suflarea-ntr-însa de par'că se frigea. "
Povestea poveştilor este concepută în stilul snoavelor populare, cu umanizarea divinului şi o distanţare mai mare faţă de real. Sunt, de fapt, trei mici poveşti, dintre care nu e dusă la sfârşit decât ultima : a ţăranului spurcat la gură, a cărui recoltă este blagoslovită de Mântuitor să se convertească în organe genitale masculine, a cucoanei dornice de marfa omului şi a preotului care intră, din prea multă curiozitate, în bucluc. Practic sunt deschise două paranteze, fără ca autorul să mai aibă grijă să închidă primele două nuclee epice. Un rol important este jucat de baba care îl învaţă pe ghinionist cum să-şi valorifice darul dumnezeiesc. Vrând să ştie de unde la ştie bătrâna pe toate, ţăranul primeşte următorul răspuns : "Hei, hei, nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiat lemne..." Mai directă, dar şi mai aproape de basm, Povestea poveştilor este inferioară Poveştii lui Ionică cel Prost, având totuşi o indiscutabilă valoare artistică.
În orice caz, Povestea lui Ionică cel Prost este excepţională şi aş aşeza-o printre cele mai reuşite scrieri ale lui Creangă. Celeilalte naraţiuni i-ar sta bine printre mult lăudatele poveşti ale humuleşteanului. Dar nu pentru uzul copiilor, ci pentru al oamenilor copţi la minte.
P. S. Înţeleg că prefaţatorul este urmaşul unui profesor ieşean. El ne spune că Povestea lui Ionică cel Prost şi Povestea poveştilor au circulat intens, în copii scrise de mână, în mediile şcolare, un dascăl confiscându-le chiar de la nişte elevi. Operele pomenite aici ar fi ajuns şi sub ochii lui Benito Mussolini, care a intenţionat să le publice în Italia, dar n-a mai avut răgazul necesar. Într-adevăr : habent sua fata libelli !
miercuri, 11 septembrie 2013
Întrebări
Ce caută Piţurcă la echipa naţională ?
Ce caută Stancu, Marica şi încă vreo doi jucători în reprezentativa noastră ?
De ce nu se retrag, în sfârşit, Sandu Şpriţaru şi Mitică Mititică ?
Când vom avea şi noi un selecţionar care ştie ce face ? După cum arată şi numele, Piţurcă este specialist în ţurcă. Echipa lui - că a noastră nu mai este de mult timp - joacă o cacealma de care ne-am săturat. Fără relaţii şi idei de joc, fără strategie, fără nimic. Totul e la voia întâmplării. Improvizaţii de jucător de cărţi. Pokerist de vocaţie, Piţi joacă la noroc. Numai că în loc să pupe icoanele, precum Iordănescu, ăsta îţi mângâie, prin buzunar, birlicul descântat. (M-a mai lăsat unul cu gura căscată, cu ani în urmă. Se numea Stoica, înfiinţase Caritas-ul şi făcea contabilitate cu ajutorul lui Dumnezeu.)
De ce ne mai uităm la porcăriile numite meciuri ale Naţionalei ?
De ce, în definitiv, privim bătaia asta de joc ?
Fiindcă am uitat că Piţi are obiective abia prin 2054. Până atunci, el se poate plimba patruzeci de ani prin pustie, precum legendarul Moise, prefăcându-se că mai joacă aşa, la mişto, câte un meci şi distrugând mai multe generaţii de fotbalişti. De ce naiba n-o transformă într-o naţională de şeptic, nu ştiu. Am fi avut infinit mai multe şanse să câştigăm ceva.
Iar noi putem muri liniştiţi, pentru a ne trezi peste o sută de ani, când Sandu şi Mitică încă vor conduce destinele fotbalului românesc, chiar dacă vor fi mumificaţi şi eternizaţi în Mausoleul Hoţiei Naţionale.
P. S. Colac peste pupăză, comentatorii meciului o luaseră razna şi vedeau, urlând, henţuri inexistente şi penalty-uri la centrul terenului.
Turcia are o echipă bună, dar nu cine ştie ce. Terim intenţionează să demisioneze după victoria obţinută în faţa românilor. Piţurcă mai cere două mandate chiar şi la înfrângere. Toţi românii care ajung într-o slujbă bine plătită nu pot fi daţi jos de acolo nici cu puşca. Singura soluţie este să fie băgaţi direct în puşcărie. Să zic că Piţi are dosar penal ? De demisie nu s-a pomenit pe plaiurile noastre. O excepţie există, totuşi : Adrian Cioroianu.
Ce caută Stancu, Marica şi încă vreo doi jucători în reprezentativa noastră ?
De ce nu se retrag, în sfârşit, Sandu Şpriţaru şi Mitică Mititică ?
Când vom avea şi noi un selecţionar care ştie ce face ? După cum arată şi numele, Piţurcă este specialist în ţurcă. Echipa lui - că a noastră nu mai este de mult timp - joacă o cacealma de care ne-am săturat. Fără relaţii şi idei de joc, fără strategie, fără nimic. Totul e la voia întâmplării. Improvizaţii de jucător de cărţi. Pokerist de vocaţie, Piţi joacă la noroc. Numai că în loc să pupe icoanele, precum Iordănescu, ăsta îţi mângâie, prin buzunar, birlicul descântat. (M-a mai lăsat unul cu gura căscată, cu ani în urmă. Se numea Stoica, înfiinţase Caritas-ul şi făcea contabilitate cu ajutorul lui Dumnezeu.)
De ce ne mai uităm la porcăriile numite meciuri ale Naţionalei ?
De ce, în definitiv, privim bătaia asta de joc ?
Fiindcă am uitat că Piţi are obiective abia prin 2054. Până atunci, el se poate plimba patruzeci de ani prin pustie, precum legendarul Moise, prefăcându-se că mai joacă aşa, la mişto, câte un meci şi distrugând mai multe generaţii de fotbalişti. De ce naiba n-o transformă într-o naţională de şeptic, nu ştiu. Am fi avut infinit mai multe şanse să câştigăm ceva.
Iar noi putem muri liniştiţi, pentru a ne trezi peste o sută de ani, când Sandu şi Mitică încă vor conduce destinele fotbalului românesc, chiar dacă vor fi mumificaţi şi eternizaţi în Mausoleul Hoţiei Naţionale.
P. S. Colac peste pupăză, comentatorii meciului o luaseră razna şi vedeau, urlând, henţuri inexistente şi penalty-uri la centrul terenului.
Turcia are o echipă bună, dar nu cine ştie ce. Terim intenţionează să demisioneze după victoria obţinută în faţa românilor. Piţurcă mai cere două mandate chiar şi la înfrângere. Toţi românii care ajung într-o slujbă bine plătită nu pot fi daţi jos de acolo nici cu puşca. Singura soluţie este să fie băgaţi direct în puşcărie. Să zic că Piţi are dosar penal ? De demisie nu s-a pomenit pe plaiurile noastre. O excepţie există, totuşi : Adrian Cioroianu.
marți, 10 septembrie 2013
Tragedie / barbarie
Era de aşteptat ! Cei mai mulţi parlamentari au votat pentru eutanasierea câinilor fără stăpân. Ştiam că în Parlamentul României, proştii sunt majoritari, că sunt nişte chilipirgii care nu se pricep la nimic, dar nu-mi imaginam că bipezii ăştia nu au suflet şi că nu ştiu că tot ce este viu este sacru. Din păcate tâmpenia înseamnă inconştienţă şi se asociază cu un soi de răutate agresivă, imună la orice undă de omenie, venită de la cei care mai gândesc. Pe când vor fi masacraţi pensionarii, intelectualii şi cetăţenii care cred în nişte principii morale şi trăiesc din muncă cinstită ?
Guvernanţii noştri cretini îşi pătează mâinile cu sângele unor fiinţe nevinovate. Nu e prima dată. Nici nu vreau să mă gândesc cum o vor sfârşi. Totul se plăteşte mai devreme sau mai târziu.
Iar ONG-urile, dacă iubesc câinii, să aibă grijă de ei, să-i ia acasă - aşa cum fac eu - şi să-i hrănească. Nu să-i încarce în dube şi să-i arunce prin satele acestei ţări de rahat.
P.S. Monica Tatoiu şi realizatorul tv Morar urlă că pentru un câine se alocă, în ţara noastră, de patru ori mai mult decât pentru un copil. Dacă ei nu ştiu ce vorbesc, îi anunţ că în câini nu se investeşte nimic : banii ajung în buzunarele şmecherilor care se bazează pe opinia şi votul unor alegători fără niciun Dumnezeu.
Guvernanţii noştri cretini îşi pătează mâinile cu sângele unor fiinţe nevinovate. Nu e prima dată. Nici nu vreau să mă gândesc cum o vor sfârşi. Totul se plăteşte mai devreme sau mai târziu.
Iar ONG-urile, dacă iubesc câinii, să aibă grijă de ei, să-i ia acasă - aşa cum fac eu - şi să-i hrănească. Nu să-i încarce în dube şi să-i arunce prin satele acestei ţări de rahat.
P.S. Monica Tatoiu şi realizatorul tv Morar urlă că pentru un câine se alocă, în ţara noastră, de patru ori mai mult decât pentru un copil. Dacă ei nu ştiu ce vorbesc, îi anunţ că în câini nu se investeşte nimic : banii ajung în buzunarele şmecherilor care se bazează pe opinia şi votul unor alegători fără niciun Dumnezeu.
sâmbătă, 7 septembrie 2013
Nişte războinici şi un meci de doi lei
Sincer vorbind, nu înţeleg entuziasmul unora după zdrobitoarea victorie în faţa Ungariei. Maghiarii s-au prezentat la Bucureşti cu o echipă de nivel comunal. Dacă i-ar fi întâlnit pe nemţi sau pe spanioli, vecinii noştri ar fi scos de zece ori mingea din plasă. Meciul a fost un fel de morfoleală în care adversarii României n-au avut niciun atu. Noi avem apărare, dar mult lăudatul Marica mi se pare depăşit de fazele dificile. Nu e pus la punct nici cu condiţia fizică şi n-ar avea nicio şansă dacă ar lupta cu nişte fundaşi adevăraţi. Nu mai vorbesc de Stancu, care n-are ce să caute la echipa naţională. E zero absolut. Chiar beat mort şi într-un picior, Mutu ar fi mai periculos decât fostul stelist. Să sperăm că meciul cu Turcia va arăta că n-am dreptate.
Văzând însă manifestările suporterilor unguri, am înţeles - abia acum ! - care este rostul fotbalului pe lume. E un fel de supapă prin care ne eliberăm, periodic, de sălbăticia noastră ancestrală, înscrisă în codul genetic. Am constatat, încă din copilărie, că amenii se simt bine în turmă, sunt mai puternici, mai îndrăzneţi şi mai plini de iniţiativă în a distruge tot ce le iese în cale. Huliganii englezi, ultraşii ungurii, bătăuşii turci fac însă dezastru când se deplasează în altă ţară. Este exact ca în filmele acelea americane, cu camionagii dezaxaţi, care sunt familişti perfecţi, dar ascund în maşinile lor femei violate şi tranşate cu sadism.
Până la urmă, jocul de fotbal şi spectacolul din jurul acestuia reprezintă o terapie socială binevenită, făcută, la nivel planetar, mulţimilor care vor avea mereu nevoie de circ, mai sângeros sau mai vesel. Se bagă bani mulţi în afacerea asta, unii se îmbogăţesc, în timp ce alţii se aleg cu buzunarele goale şi cu capetele sparte. Dar, în final, toţi sunt fericiţi.
P.S. O situaţie paradoxală : suporterii maghiari s-au afişat peste tot ca nişte războinici din zorii civilizaţiei, dar jucătorii lor s-au dovedit a ne fi prieteni de nădejde. Aşa după cum observa scriitorul Dumitru Augustin Doman, ei ne-au oferit cu politeţe mingea, în repetate rânduri, ca să le-o vârâm în plasă. Dar noi nu reuşeam mai deloc.
Văzând însă manifestările suporterilor unguri, am înţeles - abia acum ! - care este rostul fotbalului pe lume. E un fel de supapă prin care ne eliberăm, periodic, de sălbăticia noastră ancestrală, înscrisă în codul genetic. Am constatat, încă din copilărie, că amenii se simt bine în turmă, sunt mai puternici, mai îndrăzneţi şi mai plini de iniţiativă în a distruge tot ce le iese în cale. Huliganii englezi, ultraşii ungurii, bătăuşii turci fac însă dezastru când se deplasează în altă ţară. Este exact ca în filmele acelea americane, cu camionagii dezaxaţi, care sunt familişti perfecţi, dar ascund în maşinile lor femei violate şi tranşate cu sadism.
Până la urmă, jocul de fotbal şi spectacolul din jurul acestuia reprezintă o terapie socială binevenită, făcută, la nivel planetar, mulţimilor care vor avea mereu nevoie de circ, mai sângeros sau mai vesel. Se bagă bani mulţi în afacerea asta, unii se îmbogăţesc, în timp ce alţii se aleg cu buzunarele goale şi cu capetele sparte. Dar, în final, toţi sunt fericiţi.
P.S. O situaţie paradoxală : suporterii maghiari s-au afişat peste tot ca nişte războinici din zorii civilizaţiei, dar jucătorii lor s-au dovedit a ne fi prieteni de nădejde. Aşa după cum observa scriitorul Dumitru Augustin Doman, ei ne-au oferit cu politeţe mingea, în repetate rânduri, ca să le-o vârâm în plasă. Dar noi nu reuşeam mai deloc.
Filosoful şi măturătorul
"Acasa la Noica. Paltinis. Am batut, nu mi s-a deschis. Probabil am ajuns prea tirziu. Sau prea devreme. Am lasat un mesaj. Am luat cu mine o piatra. Si am urcat incet spre biserica... Cu o seara inainte mi-a servit cina un ospatar care l-a cunoscut pe Noica (dar tot Gordon !!!! bleu a lasat in meniu). Mi-a povestit ca Noica devenise faimos in statiune prin faptul ca, in fiecare zi, el, filozoful si boierul, isi scoatea bascul in fata maturatorului, betiv notoriu si spurcat la gura. Incetul cu incetul, in fata incapatinatei politeti a filozofului omul a lasat-o mai moale cu bautura si a devenit chiar sociabil. Altfel, Paltinis e un loc mut, retras, inchis in sine, aproape negru. Nu as rezista mai mult de o zi. Acum se construieste in nestire, iar manelele pingaresc permanent padurea, ca peste tot in RSR." ( Cristian Bădiliţă )
P.S Am reprodus textul cărturarului Cristian Bădiliţă cu acordul Domniei Sale.
P.S Am reprodus textul cărturarului Cristian Bădiliţă cu acordul Domniei Sale.
miercuri, 4 septembrie 2013
Una dintre consecinţele reformei Miclea-Funeriu
În evaluarea activităţii unui profesor, întocmirea planificării, intrarea la clasă şi efectuarea orelor, adică activitatea centrală a unui dascăl, se notează cu trei puncte din totalul de o sută. Restul e gargară.
Pentru gradaţia de merit, aceeaşi activitate esenţială pentru elevi este cotată cu un punct.
Până la sfârşitul anului, în unitatea în care lucrez nu mai avem bani de salarii.
De ce ?
E simplu. Nu suntem salarizaţi după numărul de norme ( adică posturi ) didactice ci...după numărul de elevi. Cum sunt recompensaţi ciobanii zilieri pentru paza oilor ! Fiindcă în şcoala noastră avem clase normale, am isprăvit gologanii. Altora, care au clase mai multe, leii le prisosesc. Conform marilor reformatori Miclea şi Funeriu, finanţarea se face prin alocarea unei sume pe cap de elev. Dar paralele respective nu sunt utilizate în folosul copiilor, ci pentru asigurarea lefurilor celor care predau la clasă.
Estimp, vorba lui Mateiu, în unităţi economice falimentare se aruncă miliarde pe cap de...şef puturos, numit în hârtii manager.
Vede cineva vreo logică aici?
Nu e asta numai una dintre mizeriile specifice statului nostru haiducesc, care caută să smulgă cât mai mult din buzunarele truditorilor săi ?
P.S. E la modă acum să scoţi capul, să storci lacrimi şi să strigi pentru eutanasierea câinilor. Aşa se câştigă popularitate, pe seama tragediei petrecute într-o familie. Toate jigodiile de politicieni urlă mai urât decât patrupedele turbate.
Spre onoarea lor, câteva personalităţi - puţine, ce să mai vorbim -pe care le simpatizez au un punct de vedere corect. O nefericită cu figură dubioasă tocmai îl ceartă, la televizor, pe ziaristul Felix Rache, care îi explică răbdător ceea ce apuneam şi eu : cine a ucis câini a omorât mai târziu oameni.
Pentru gradaţia de merit, aceeaşi activitate esenţială pentru elevi este cotată cu un punct.
Până la sfârşitul anului, în unitatea în care lucrez nu mai avem bani de salarii.
De ce ?
E simplu. Nu suntem salarizaţi după numărul de norme ( adică posturi ) didactice ci...după numărul de elevi. Cum sunt recompensaţi ciobanii zilieri pentru paza oilor ! Fiindcă în şcoala noastră avem clase normale, am isprăvit gologanii. Altora, care au clase mai multe, leii le prisosesc. Conform marilor reformatori Miclea şi Funeriu, finanţarea se face prin alocarea unei sume pe cap de elev. Dar paralele respective nu sunt utilizate în folosul copiilor, ci pentru asigurarea lefurilor celor care predau la clasă.
Estimp, vorba lui Mateiu, în unităţi economice falimentare se aruncă miliarde pe cap de...şef puturos, numit în hârtii manager.
Vede cineva vreo logică aici?
Nu e asta numai una dintre mizeriile specifice statului nostru haiducesc, care caută să smulgă cât mai mult din buzunarele truditorilor săi ?
P.S. E la modă acum să scoţi capul, să storci lacrimi şi să strigi pentru eutanasierea câinilor. Aşa se câştigă popularitate, pe seama tragediei petrecute într-o familie. Toate jigodiile de politicieni urlă mai urât decât patrupedele turbate.
Spre onoarea lor, câteva personalităţi - puţine, ce să mai vorbim -pe care le simpatizez au un punct de vedere corect. O nefericită cu figură dubioasă tocmai îl ceartă, la televizor, pe ziaristul Felix Rache, care îi explică răbdător ceea ce apuneam şi eu : cine a ucis câini a omorât mai târziu oameni.
marți, 3 septembrie 2013
Oameni şi câini
Un japonez a murit după ce a fost muşcat de un câine, pe o stradă din Bucureşti.
Un copil este sfârtecat de nişte maidanezi, într-o curte privată. ( Ce făcea bunica lui în acest timp nu se întreabă nimeni. Copilul ieşise din perimetrul parcului şi se aventurase în necunoscut. )
E normal ca orăşenii să meargă pe străzi înţesate cu zeci de mii de câini fără stăpân ? Nu.
Dar cine e de vină pentru situaţia asta incredibilă ?
Cum cine ? strigă poporenii care, rupţi de foame, îl votează pe Vanghelie pentru o găleată sau un tricou. Câinii ! Sunt prea mulţi ! Să punem mâna pe bâte şi să-i anihilăm !
Avem ciudata pretenţie ca nefericitele vieţuitoare să se comporte mai responsabil decât oamenii, iar aceştia din urmă să-şi urmeze instinctele şi să intre în sălbăticie. Într-o ţară falimentară, oamenii şi câinii împart un teritoriu devenit neîncăpător.
Între timp s-a dovedit că animalul ucigaş aparţine unei fundaţii de protecţie a animalelor. Am mai scris şi cu alt prilej despre monstruoasele organizaţii care câştigă bani pe seama patrupedelor şi le lasă de izbelişte. Gem câmpurile şi pădurile patriei de sute de mii de câini aruncaţi din dube misterioase, în miez de noapte. Pe câmpie, vânatul a dispărut, dar dacă cine se aventurează în beznă este înconjurat de mii de ochi fosforescenţi ale unor fiinţe înfometate.
Fecem două erori capitale :
1. Nu înţelegem că, în lipsa statului de drept, cei care ar trebui să se ocupe de strângerea şi sterilizarea câinilor au devenit, după modelul politicienilor - în mod sigur, hingherii au şi ei culoare politică -, bandiţi care fură la drumul mare, cu acte în regulă.
2. Transferăm responsabilităţile noastre asupra unor vieţuitoare pe care trebuie să le protejăm, controlându-le înmulţirea.
Un cetăţean care se pretinde ziarist cere moarte pentru moarte. În treacăt fie zis, omul ăsta a făcut mai destule gesturi prin care să iasă în evidenţă. Prezentator de ştiri fiind, i s-a năzărit că este persoană publică şi a început să producă păreri năucitoare despre toate subiectele la ordinea zilei. Păi, tovarăşe dobitoc, câinii sunt omorâţi peste tot. Sunt împuşcaţi, otrăviţi, li se bagă sticlă pisată şi ace în mămăligă etc. În Asia au fost injectaţi cu stricnină şi ucişi în masă, dar măsurile astea, luate fără cap, n-au dat rezultate. Ţi se pare că ai emis o opinie eroică ? De ce nu le ceri urşilor şi râşilor să poarte joben, să-i salute pe turiştii inconştienţi - care se duc să-i atingă - şi să strângă mizeria rămasă de la grătarele înjghebate în mijlocul naturii ? Dacă prostia ar fi o boală incurabilă, ar rămâne puţini oameni, dar destui câini.
Câinele este primul prieten al omului. Este un mamifer înzestrat cu inteligenţa unui copil de 6-7 ani. Fiind animal, trăieşte sub zodia instinctelor, are un teritoriu pe care îl marchează şi simt nevoia să-l apere. Nu-i putem cere să-l citească pe marele filosof Lucian Mândruţă şi să înveţe arta răzbunării pe orice mişcă, atât de specifică politicii dâmboviţene. Câinele nu poate fi decât câine, dar omul trebuie să rămână om.
Trăim sufocaţi de pisici şi de câini, într-un regim animalier, dictat de nişte conducători care ştiu doar să ciordească şi să se bălăcărească între ei. Cum vom ieşi din acest coşmar ?
Printr-un masacru (ne)creştinesc, nu.
P.S. 1. Prin modul în care îşi asigură urmaşii, boborul suveran îşi distruge sistematic zestrea genetică. Anumite categorii sociale au puţini copii, iar altele au scăpat de sub control la acest capitol. Oamenii străzii trăiesc ca şi câinii. N-ar fi bine să-i eutanasiem şi pe ei ?
2. Văzând ce e la gura lui Radu Banciu, îmi dau seama abia acum cît de redus e omul ăsta. Şi când te gândeşti că îmi plăcea felul în care îi trata pe politicieni ! Să spui însă că în 1916 nemţii au curăţat capitala de câini şi că aşa ar trebui să procedăm şi acum înseamnă să nu realizezi că între timp au trecut o sută de ani. Iar nemţii au exterminat şi evreii din Europa. Să-i lăudăm şi pentru asta şi să procedăm la fel cu anumite etnii ? Tot ce au făcut germanii e sfânt ? Parcă, după toate învăţăturile, viaţa era sacră. Nu mai ştim ce vorbim ? Adopţiile, strângerea câinilor în adăposturi şi sterilizarea lor sunt soluţiile civilizate la o problemă devenită acută.
3. Ceva mai nuanţat, Cristian Tudor Popescu merge, cu ideile sale, tot în direcţia uciderii câinilor. Ce să-i faci, fiecare dintre noi are limitele sale ! Nu întâmplător dl Popescu are aceeaşi poziţie cu Traian Băsescu : cine se aseamănă se detestă.
Un copil este sfârtecat de nişte maidanezi, într-o curte privată. ( Ce făcea bunica lui în acest timp nu se întreabă nimeni. Copilul ieşise din perimetrul parcului şi se aventurase în necunoscut. )
E normal ca orăşenii să meargă pe străzi înţesate cu zeci de mii de câini fără stăpân ? Nu.
Dar cine e de vină pentru situaţia asta incredibilă ?
Cum cine ? strigă poporenii care, rupţi de foame, îl votează pe Vanghelie pentru o găleată sau un tricou. Câinii ! Sunt prea mulţi ! Să punem mâna pe bâte şi să-i anihilăm !
Avem ciudata pretenţie ca nefericitele vieţuitoare să se comporte mai responsabil decât oamenii, iar aceştia din urmă să-şi urmeze instinctele şi să intre în sălbăticie. Într-o ţară falimentară, oamenii şi câinii împart un teritoriu devenit neîncăpător.
Între timp s-a dovedit că animalul ucigaş aparţine unei fundaţii de protecţie a animalelor. Am mai scris şi cu alt prilej despre monstruoasele organizaţii care câştigă bani pe seama patrupedelor şi le lasă de izbelişte. Gem câmpurile şi pădurile patriei de sute de mii de câini aruncaţi din dube misterioase, în miez de noapte. Pe câmpie, vânatul a dispărut, dar dacă cine se aventurează în beznă este înconjurat de mii de ochi fosforescenţi ale unor fiinţe înfometate.
Fecem două erori capitale :
1. Nu înţelegem că, în lipsa statului de drept, cei care ar trebui să se ocupe de strângerea şi sterilizarea câinilor au devenit, după modelul politicienilor - în mod sigur, hingherii au şi ei culoare politică -, bandiţi care fură la drumul mare, cu acte în regulă.
2. Transferăm responsabilităţile noastre asupra unor vieţuitoare pe care trebuie să le protejăm, controlându-le înmulţirea.
Un cetăţean care se pretinde ziarist cere moarte pentru moarte. În treacăt fie zis, omul ăsta a făcut mai destule gesturi prin care să iasă în evidenţă. Prezentator de ştiri fiind, i s-a năzărit că este persoană publică şi a început să producă păreri năucitoare despre toate subiectele la ordinea zilei. Păi, tovarăşe dobitoc, câinii sunt omorâţi peste tot. Sunt împuşcaţi, otrăviţi, li se bagă sticlă pisată şi ace în mămăligă etc. În Asia au fost injectaţi cu stricnină şi ucişi în masă, dar măsurile astea, luate fără cap, n-au dat rezultate. Ţi se pare că ai emis o opinie eroică ? De ce nu le ceri urşilor şi râşilor să poarte joben, să-i salute pe turiştii inconştienţi - care se duc să-i atingă - şi să strângă mizeria rămasă de la grătarele înjghebate în mijlocul naturii ? Dacă prostia ar fi o boală incurabilă, ar rămâne puţini oameni, dar destui câini.
Câinele este primul prieten al omului. Este un mamifer înzestrat cu inteligenţa unui copil de 6-7 ani. Fiind animal, trăieşte sub zodia instinctelor, are un teritoriu pe care îl marchează şi simt nevoia să-l apere. Nu-i putem cere să-l citească pe marele filosof Lucian Mândruţă şi să înveţe arta răzbunării pe orice mişcă, atât de specifică politicii dâmboviţene. Câinele nu poate fi decât câine, dar omul trebuie să rămână om.
Trăim sufocaţi de pisici şi de câini, într-un regim animalier, dictat de nişte conducători care ştiu doar să ciordească şi să se bălăcărească între ei. Cum vom ieşi din acest coşmar ?
Printr-un masacru (ne)creştinesc, nu.
P.S. 1. Prin modul în care îşi asigură urmaşii, boborul suveran îşi distruge sistematic zestrea genetică. Anumite categorii sociale au puţini copii, iar altele au scăpat de sub control la acest capitol. Oamenii străzii trăiesc ca şi câinii. N-ar fi bine să-i eutanasiem şi pe ei ?
2. Văzând ce e la gura lui Radu Banciu, îmi dau seama abia acum cît de redus e omul ăsta. Şi când te gândeşti că îmi plăcea felul în care îi trata pe politicieni ! Să spui însă că în 1916 nemţii au curăţat capitala de câini şi că aşa ar trebui să procedăm şi acum înseamnă să nu realizezi că între timp au trecut o sută de ani. Iar nemţii au exterminat şi evreii din Europa. Să-i lăudăm şi pentru asta şi să procedăm la fel cu anumite etnii ? Tot ce au făcut germanii e sfânt ? Parcă, după toate învăţăturile, viaţa era sacră. Nu mai ştim ce vorbim ? Adopţiile, strângerea câinilor în adăposturi şi sterilizarea lor sunt soluţiile civilizate la o problemă devenită acută.
3. Ceva mai nuanţat, Cristian Tudor Popescu merge, cu ideile sale, tot în direcţia uciderii câinilor. Ce să-i faci, fiecare dintre noi are limitele sale ! Nu întâmplător dl Popescu are aceeaşi poziţie cu Traian Băsescu : cine se aseamănă se detestă.
duminică, 1 septembrie 2013
Cronica integrală a scriitorului Geo Galetaru
"CĂLUGĂRUL NEGRU" SAU DIMENSIUNEA ONIRICĂ A REALITĂŢII
Ieşind de sub drapelul generaţionist al optzeciştilor şi distanţându-se orgolios de cântecul de sirenă al unor "isme" pasagere, Şerban Tomşa optează pentru o paradigmă literară proprie, pe care o ilustrează cu talent şi implicare. Dincolo de retorica unei jovialităţi excesive sau chiar în răspăr cu parada de maliţiozitate gratuită a unor confraţi, Şerban Tomşa articulează liniile de forţă ale unei viziuni originale, susţinută cu vervă compoziţională şi cu incontestabilă determinare.
Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă actualitate, romanul Călugărul Negru mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Romanul lui Şerban Tomşa impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Deşi în aparenţă supus dispersiei şi marcat de impulsuri centrifugale, demersul epic al autorului are o neobişnuită şi convingătoare coerenţă. Cu migală şi tenacitate, Şerban Tomşa îşi construieşte o lume imaginară, proiectând personajele şi întâmplările care o populează într-un timp al ambiguităţii fără limite. Eroul-narator trăieşte o adevărată odisee a dedublării, scindat între două lumi care şi-l dispută cu fervoare egală: pe de o parte, realitatea postdecembristă, devoratoare şi depersonalizantă, iar pe de alta, lumea viselor, a fantasmelor recurente, aceasta din urmă având menirea de a corecta (sau măcar de a încerca să corecteze) proiecţiile dizarmonice ale prezentului aglutinant. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în "tranşe" infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei suverane, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai pregnantă a demersului epic al autorului. Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice (derivând şi din aerul de atemporalitate ce traversează fluxul narativ), care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile.
În final, totul nu este decât o proliferare a cuvintelor cu puteri demiurgice, o întemeiere a istoriei şi a lumii prin cuvânt, prin magia actului contemplativ. Povestea se înfiripă din aceste elanuri ale freneziei mitologizante, din irepresibila bucurie şi vocaţie a spunerii. Aventura existenţială devine sinonimă cu aventura cunoaşterii, printr-o asumare dramatică a unui destin mereu pierdut şi mereu regăsit. Restul ("glazurarea" parcursului narativ cu elemente de thriller, explorarea-exploatarea unui filon comic încapsulat în memoria şi vocabularul personajelor, prevalenţa înşelătoare a unor sugestii culturale în câmpul naraţiunii) nu face decât să completeze tabloul vivant şi scânteietor al unei povestiri febrile şi incitante, condusă cu mână de maestru. Prin Călugărul Negru, Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (la paritate cu alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.
Ieşind de sub drapelul generaţionist al optzeciştilor şi distanţându-se orgolios de cântecul de sirenă al unor "isme" pasagere, Şerban Tomşa optează pentru o paradigmă literară proprie, pe care o ilustrează cu talent şi implicare. Dincolo de retorica unei jovialităţi excesive sau chiar în răspăr cu parada de maliţiozitate gratuită a unor confraţi, Şerban Tomşa articulează liniile de forţă ale unei viziuni originale, susţinută cu vervă compoziţională şi cu incontestabilă determinare.
Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă actualitate, romanul Călugărul Negru mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Romanul lui Şerban Tomşa impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Deşi în aparenţă supus dispersiei şi marcat de impulsuri centrifugale, demersul epic al autorului are o neobişnuită şi convingătoare coerenţă. Cu migală şi tenacitate, Şerban Tomşa îşi construieşte o lume imaginară, proiectând personajele şi întâmplările care o populează într-un timp al ambiguităţii fără limite. Eroul-narator trăieşte o adevărată odisee a dedublării, scindat între două lumi care şi-l dispută cu fervoare egală: pe de o parte, realitatea postdecembristă, devoratoare şi depersonalizantă, iar pe de alta, lumea viselor, a fantasmelor recurente, aceasta din urmă având menirea de a corecta (sau măcar de a încerca să corecteze) proiecţiile dizarmonice ale prezentului aglutinant. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în "tranşe" infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei suverane, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai pregnantă a demersului epic al autorului. Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice (derivând şi din aerul de atemporalitate ce traversează fluxul narativ), care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile.
În final, totul nu este decât o proliferare a cuvintelor cu puteri demiurgice, o întemeiere a istoriei şi a lumii prin cuvânt, prin magia actului contemplativ. Povestea se înfiripă din aceste elanuri ale freneziei mitologizante, din irepresibila bucurie şi vocaţie a spunerii. Aventura existenţială devine sinonimă cu aventura cunoaşterii, printr-o asumare dramatică a unui destin mereu pierdut şi mereu regăsit. Restul ("glazurarea" parcursului narativ cu elemente de thriller, explorarea-exploatarea unui filon comic încapsulat în memoria şi vocabularul personajelor, prevalenţa înşelătoare a unor sugestii culturale în câmpul naraţiunii) nu face decât să completeze tabloul vivant şi scânteietor al unei povestiri febrile şi incitante, condusă cu mână de maestru. Prin Călugărul Negru, Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (la paritate cu alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)