Un scriitor adevărat

       Pentru mine, ""un scriitor adevărat" este un mod de a spune despre cineva că este un mare scriitor. Asta este, indiscutabil, Ioan Groşan.
      Regret enorm că am citit cu mare întârziere primul volum al romanului Un om din Est de Ioan Groşan, în condiţii care nu mi-au permis să scriu un articol mai amplu. Cartea a apărut în 2010, la Tracus Arte, dar dacă poetul şi prozatorul Cosmin Perţa nu mi-ar fi făcut-o cadou, n-aş fi ajuns s-o deschid niciodată.
Depun mărturie, cu mare întârziere, că Ioan Groşan a dat, prin Un om din Est, unul dintre cele mai importante opere ale literaturii de după 1989. Care sunt argumentele mele ?
1. Groşan povesteşte cu farmec şi coerenţă, fiind unul dintre autorii care nu plictisesc niciodată. Ar fi interesant de făcut o paralelă între scriitorii care ţin constant contactul cu cititorii, publicând periodic în diferite publicaţii, şi cei care se limitează în a-şi scrie cărţile. Primii - e şi cazul lui Groşan -şştiu să-şi seducă cititorii, să şi-i apropie, să devină parteneri accesibili, într-un act de inefabilă comunicare artistică.
2. Groşan este deopotrivă livresc şi plin de viaţă. Cărţile sale se hrănesc simultan din realitate şi din lecturi desăvârşit asimilate. Naturaleţea textului este însă copleşitoare, personajele sunt vii, scenele sunt convingătoare. Numai experienţa mea de scriitor mă face să intuiesc că imaginaţia este esenţială în scrisul lui Groşan. Totul este atât de real, de parcă prozatorul ar relata nişte experienţe biografice.
3. Puţini romancieri au umorul lui Ioan Groşan. El are toate atuurile unui umorist, dar se mişcă totuşi în cerul marii literaturi. Are începuturi şi sfârşituri de capitole de mare efect, fără să dea impresia că le caută cu tot dinadinsul : "Într-o bună dimineaţă, în binecuvântata zi de 5 octombrie 1989, Grigore Samsaru, profesor de biologie la Şcoala generală nr. 1 din orăşelul A..., se trezi brusc cu o irepresibilă dorinţă de a intra în partid. "
4. Romanul lui Groşan îşi inventează o mitologie proprie. Un cerb fantomatic este urmărit de oficiali pentru a fi îmăuşcat de Ceauşescu, iar femeile cu care se culcă Nelu Sanepidu, atât de naturale şi de pline de viaţă, sunt de fapt...arhetipuri feminine. Să remarcăm că Groşan nu descrie deloc scenele de dragoste, referindu-se la acestea generic şi rezumativ. Prin aceasta, Un om din Est nu pierde nimic din punct de vedere artistic. Poate chiar dimpotrivă.
5. În sfârşit, personajele lui Groşan sunt foarte reuşite şi evoluează fără să-şi dea de gol Păpuşarul care trage, din culise, sforile. Groşan este un mare talent care ar trebui să scrie mai multă proză şi mai puţine articole.
Nici roman realist, nici basm comic, Un om din Est este o operă literară de o mare frumuseţe. Am citit-o cu mare bucurie şi aştept cu nerăbdare următorul volum.

P. S. După ce am scris aceste rânduri, am citit articolul lui Dumitru Augustin Doman O lume din Est, publicat mai întâi în revista Litere, nr. 7, iulie 2010 şi reluat pe blogul personal al lui DAD. Sunt mândru să constat că părerea mea coincide cu a lui DAD - Groşan  are anvergură unui prozator de valoare, umorul fiind fiind, la el, numai un strat al lecturii -, fiindcă autorul Cititorului de roman este nu numai un excelent scriitor, ci şi un barometru literar sigur.

Oamenii care nu se schimbă. Întâlnire cu Alexandru Nicolschi ?

      Prin 1991, după ce văzusem episodul din Memorialul durerii dedicat lui Alexandru Nicolschi, am trăit un moment straniu. Mă aflam în magazinul Unirea, de unde nevastă-mea voia să-şi cumpere o pereche de pantofi. Sunt un prost cumpărător, iar de vândut ceva n-am idee. Dacă am ceva de luat, mă reped la prima tarabă unde văd ce îmi trebuie, dau banii,  înhaţ obiectul şi mă grăbesc către alte treburi. Nu am răbdarea celor care, înainte de a se procopsi cu nişte şosete,  trec pe la zece raioane, cercetează produsele, le pipăie, le miros, fac consideraţii asupra lor. Achiziţionez puţin pe bani mulţi şi în câteva minute rămân cu buzunarele goale, aşa că atunci când intrăm într-un market, stau deoparte, rugându-mă la toţi sfinţii ca soţia mea să fie mai hotărâtă. Stăteam aşadar pe un scaun, cu privirile îndreptate către podea, când o tuse seacă m-a avertizat că lângă mine se afla cineva. Am ridicat capul şi am văzut un bătrân uscat, cu mustaţă, ochelari şi cu o bărbie inconfundabilă. În fizionomia sa era ceva ciudat, greu de definit. L-am privit mai atent şi am tresărit. Omul era leit Nicolschi. O aştepta pe o bătrână dichisită care proba nişte sandale. Văzând că îl privesc cu interes, bărbatul a început un monolog în care îşi exprima revolta faţă de starea de lucruri din România.
- Vedeţi, domnule, unde am ajuns ? ( E de studiat arta desăvârşită cu care toţi "tovarăşii" utilizezază substantivul domn ! ) Ce brambureală, domnule ! Se fură pe toate drumurile, cu complicitatea celor din fruntea ţării "! E posibil aşa ceva ? Legea, domnule, de ce nu e respectată legea ? Lipsă de organizare, lipsă de clarviziune, iar oamenii săraci mor de foame ! etc.
Cred că a perorat o jumătate de oră.
Avea aceeaşi voce groasă şi înfundată pe care o ştiam de la televizor, doar că acum îi era mai plină, mai sonoră. Vorbea plin de convingere. Era mai sigur pe el decât în faţa camerelor de filmat.
M-am gândit să-l întreb dacă este chiar faimosul Nicolschi. Apoi m-am răzgândit. Era tipul de om pe care eşti obligat fie să-l linguşeşti, fie să-l jigneşti. Nu i-am adresat niciun cuvânt. Doar l-am privit şi nu mi-am dezlipit ochii de pe el nici când nevastă-mea m-a anunţat că a ales nişte pantofi. Am început să mă retrag cu prudenţă, ca din faţa unei reptile periculoase care m-ar fi putut ataca pe neaşteptate.
Nici azi nu ştiu dacă moşneagul acela înţepat a fost cu adevărat Alexandru Nicolschi.
Dar sunt convins însă că marile nenorociri ale umanităţii vin în primul rând de la cei care nu au îndoieli în legătură cu ceea ce fac, nu-şi recunosc şi nu-şi regretă greşelile, sunt căzuţi într-o admiraţie perpetuă faţă de propriile persoane, nu ştiu să ceară iertare şi nu se pot pune în pielea semenilor pe care îi nefericesc.
Sunt oameni care nu se schimbă niciodată în bine. Din rândul lor ies marii criminali, oportuniştii şi colaboraţioniştii.

Un cunoscut poet şi o horă în mijlocul bulevardului

              Romulus Bucur era un student de o rară seriozitate. Avea zece pe linie, nu lipsea de la niciun curs, nu bea, nu fuma şi se culca devreme, ţinându-se deoparte de dezmăţul celorlalţi colegi din căminul 6 Martie. Când nu era la bibliotecă, citea bibliografiile, cu mare plăcere, chiar în camera pe care o împărţea cu mine şi cu alţi patru tovarăşi, printre care se afla şi nepotul mai mic al lui Marin Preda, fratele mai mic al lui Sorin Preda. Pentru el, învăţătura era o adevărată desfătare intelectuală şi îl auzeam deseori chicotind de satisfacţie în timp ce răsfoia multele volume adunate în jurul său. O expresie inspirată sau o idee bine formulată îl făcea să jubileze şi atunci mă striga şi îmi citea şi mie pasajul respectiv, împărtăşindu-mi acele momente de graţie ale lecturii sale.
             Într-o zi am plecat la facultate şi l-am lăsat pe Romulus adâncit în studiul unui poet american. La prânz, când m-am întors, am rămas ca trăsnit în pragul uşii abia deschise. Romulus, roşu la faţă şi transpirat, era îmbrăcat într-un costum popular, brodat cu flori viu colorate. Scena se petrecea în perioada în care nişte maşini negre începuseră să mă urmărească prin oraş. ( Într-o noapte, una dintre ele a urcat doi metri pe trotuar, după mine, pentru a mă lovi ori doar pentru a mă înspăimânte, iar un prieten, care mă însoţea, nu s-a oprit din fugă câteva sute de metri. ) Am crezut că am înnebunit de-a binelea, mi-am făcut cruce şi m-am tras înapoi, cu gândul s-o zbughesc în parcul dintre blocuri şi să mă aşez pe o bancă, pentru a-mi aduna minţile risipite.
- Stai, bă, nu te speria ! a strigat Romulus după mine şi a ieşit pe hol, să mă aducă înapoi. Apoi mi-a explicat ce se întâmplase. În lipsa mea, Securitatea făcuse o razie prin cămin, strânsese studenţii, îi îmbrăcase în port popular şi îi pusese să joace o horă în mijlocul bulevardului, pe unde trebuia să se deplaseze Tovarăşul, în drumul său spre nu ştiu ce obiectiv economic .
- E, şi cum arăta Cârmaciul ? Bine, sănătos ? l-am întrebat pe Romulus după ce mi-am mai venit în fire.
- Naiba l-a văzut ? A trecut o coloană de maşini, dar era învălmăşeală şi urlau unii aşa de înfiorător, că n-am priceput nimic din toată căcănăria aia.

Idei în colivie

          Stendhal, Mănăstirea din Parma, prin gura contelui Mosca : "Dacă e adevărat, cum nu mi-aş îngădiu nicio clipă să mă îndoiesc, că Fabricio este cât de cât superior acelor tineri care nu fac decât să-şi plimbe caii englezeşti pe străzile Milanului, atunci ce viaţă poate fi pentru el cea pe care o duce la optsprezece ani, nefăcând nimic şi cu perspectiva de a nu face nimic niciodată ?... Cea dintâi calitate la un tânăr, astăzi, şi poate încă cincizeci de ani de acum înainte, adică atâta timp cât ne vom teme şi cât credinţa nu va fi restabilită, este de a nu se arăta în stare de entuziasm şi de a nu avea duh. " Este exprimată viziunea absolutistă asupra cetăţenilor, autoimpusă de nevoie. Contele Mosca parcă ar vorbi despre vremurile de acum, din România ! Cu cât eşti mai murdar moral, mai ignorant şi mai uşor de manipulat, cu atât te poţi căţăra mai uşor pe scara socială. Dacă munceşti, mori de foame. Dacă trăieşti din umblatul cu şoalda, într-un sistem bine pus la punct, ai venituri din ce în ce mai mari. S-ar părea că suntem cu fix două sute de ani în urma Italiei. Din alte puncte de vedere suntem devansaţi cu un mileniu. Întrebarea care se pune este însă ce fel de absolutism trăim azi.
         Sistemul parazitar de viaţă ne distruge orice speranţă pentru viitor. Se iau bani pe hârtii, pe nimicuri, valorile sunt anihilate prin înfometare, iar proiectele se rezumă la delapidarea şi împărţirea banilor. La animale există tot felul de paraziţi. Unii sunt atât de agresivi încât distrug organismul din care se hrănesc, fără a simţi că vor pieri şi ei odată cu fiinţa pe care o torturează. Exact ca în fabula cu broasca şi scorpionul. Cam aşa se petrec lucrurile în societatea românească. Demnitarii fură mai mult decât au nevoie. De priceput la economie, nici vorbă. Ei vând şi cumpără în interes  propriu. Un personaj din Matrix avansează ideea că omul nu este mamifer, fiindcă nu ajunge la un echilibru cu mediul care îl hrăneşte. Fiinţa umană se comportă ca un virus, distrugând lumea pe care o parazitează şi mutându-se apoi pe o altă gazdă.
         Din filmul Timpuri noi al lui Chaplin mi-au rămas în minte multe secvenţe memorabile. Într-una, vagabondul jucat de Chaplin este invitat de un milionar - pe care năpăstuitul îl salvase de la înec - la reşedinţa luxoasă a acestuia. Beau o vreme, milionarul adoarme, iar musafirului îi vine poftă să fumeze. Cum nu găseşte trabucurile, ia limuzina bogătaşului şi se uită pe trotuare după chiştoace. Un cerşetor tocmai ochise un capăt de ţigară şi întinsese mâna să-l apuce, când se pomeneşte că este îmbrâncit şi deposedat de obiectul dorinţei sale de un individ care coborâse dintr-o maşină scumpă. Charlot îşi pune restul de ţigară în gură, se urcă la volan şi demarează în scrăşnetele cauciucurilor.
         Foşti bişniţari, oamenii ăştia fură de parcă ar fi răbdat de foame o veşnicie. ( Să pleci din fruntea ministerului direct la închisoare e o performanţă fără egal în lumea civilizată. Şi când te gândeşti că alţii i-au luat apărarea lui Relu Fenechiu, pe motiv că sentinţa nu este...definitivă ! Altfel zis, ilustrul bărbat trebuia să rămână ministru. Dar nu încercăm noi să facem o Constituţie în care numai puşcăriaşii vor avea dreptul de a ocupa funcţii de răspundere ?)  Nesătuii vor rămâne, în sufletul lor, tot săraci. Şi nu o vor sfârşi bine. În zorii sclavagismului, nişte negri mai descurcăreţi îşi prindeau în capcană tovarăşii de trib şi îi vindeau, ca sclavi, albilor. Mai târziu cădeau şi ei în plasă şi erau comercializaţi de alţii sau erau înlănţuiţi, cu şiretenie, chiar de partenerii lor de negoţ.
Cine are urechi de auzit să audă.

P:S. Găsiţi cel mai frumos text scris vreodată despre Alexandru Muşina pe blogul cunoscutului poet Radu Vancu : http://raduvancu.unspe.com/

Recitind "Stepa" lui Cehov

        Ca de obicei, încep lecturile verii cu...câteva recitiri. Printre ele, Stepa şi Mănăstirea din Parma.
Sunt autori sortiţi să fie citiţi, iar alţii sunt meniţi să fie studiaţi în şcoli. În sfârşit, există a treia categorie, a celor care fac obiectul cercetărilor savante, dar vor fi şi urmăriţi cu multă plăcere de toate generaţiile de iubitori ai literaturii.
        N-am verificat dacă Stepa este cel mai întins text scris de Cehov, dar se pare că aşa este. Această "poveste a unei călătorii" ne dă o idee despre cum ar fi scris Cehov romane. Sau poate că nu.
Impresia mea este că scriitorii clasici, cei care au produs marile cărţi, au folosit o reţetă simplă pentru creaţiile lor. Întâi de toate, important este personajul, rotund sau bidimensional. Toate operele clasice sunt populate de oamenii vii, adevăraţi, vorbind fiecare limba sa şi având un comportament inconfundabil. Ei sunt imaginaţi cumva premergător întâmplărilor prin care vor trece. Acţiunea vine după aceea şi este cursivă. Stendhal scrie de parcă ar fi biograful personajelor sale şi istoricul unor evenimente petrecute în realitate. Atâtea capodopere au fost construite în jurul unor personaje. Ca exemplu, Moromeţii îmi vine imediat în minte.
        Mai târziu, pe măsură ce personajul unidimensional îşi trăieşte traiul şi  proza evoluează - uneori până la anemiere epică -, am început să fim atenţi la miza profundă a operei literare. Dacă primii autori pariau doar pe viaţă - cu dramele şi comediile ei -, modernii abordează teme mai subtile şi mai greu de descifrat. Dar Proust, Joyce, Musil, Dino Buzzati şi Elias Canetti sunt proprietarii unor personaje bine închegate.
       Pe urmă, personajele şi naraţiunile au fost pulverizate în tehnici narative sofisticate, iar prozatorii şi-au pierdut o mare parte din cititori, în aşa fel încât, în anumite perioade,  nu s-au mai citit nici măcar între ei. De zeci de ani, venerabilul şi, fizic, mereu tânărul Eugen Simion a strigat cât l-au ţinut puterile : "Reîntoarcerea la epic ! "
Ce ne va rezerva viitorul e greu de anticipat.

P:S. 19 iulie. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.

A citi şi a studia

Cel mai scump automobil din lume costă 29, 6 milioane de euro. E un model Mercedes.
Cel mai scump cal e un armăsar care aparţine unui arab bogat. Face 160-170 de milioane de dolari.
Mi s-ar părea normal ca mai scumpe să fie bibliotecile. Dar cine mai citeşte astăzi ?  Prin '93, m-am dus la Facultatea de Litere să pun la punct detaliile legate de lucrarea mea pentru gradul I. Am căutat-o pe doamna Murgilă la secretariat şi am găsit-o explicându-i unei studente drăgălaşe că trebuie să-şi bage minţile-n cap şi să pună mâna pe carte, fiindcă a picat patru examene. Mai târziu am urcat la biblioteca facultăţii să-l caut pe Eugen Simion. Altădată sala era arhiplină şi erai nevoit să te trezeşti cu noaptea-n cap pentru a găsi un loc. Acum era pustiu. Doar juna muştruluită de doamna Murgilă stătea, gânditoare, în faţa unul maldăr de tomuri. Trecuseră ani de când George Gană îmi mărturisise că a fost preşedintele unei comisii de bacalaureat şi că a fost foarte impresionat de eseurile scrise de elevi. " Eminente ! Eminente !", exclama, încântat, istoricul literar.
Dar acum ? Sunt uluit când descopăr tinere mai frumoase decât Monica Belluci, pasionate de literatură. Toţi drăgălaşii sunt ocupaţi cu alte treburi, infinit mai interesante şi mai importante. Fostul meu profesor de istorie Constantin Bărbuţă citeşte cu pasiune încă din copilărie şi înflăcărarea-i cărturărească nu l-a părăsit. "Domnule, mi-a zis Domnia Sa, am rămas consternat când am văzut tineri profesori de istorie care nu ştiu anii în care au domnit Soliman Magnificul şi Petru Rareş ! Şi ăia intrau la clasă, cu catalogul în mână, să-i înveţe pe alţii ! " Să fim bine înţeleşi . Am cunoscut oameni minunaţi care n-au citit nicio carte, dar au beneficiat de educaţie exemplară, au trecut prin lume şi au un comportament ireproşabil. Educaţia şi autoeducaţia înseamnă însă şi frecventarea amfiteatrelor şi a bibliotecilor. Sigur, în naivitatea mea, îmi explic că nu se mai citeşte din pricină că există multe alte tentaţii pentru oameni, iar ei n-au avut răbdarea să descopere frumuseţea magică a cărţilor.
Gigi Becali şi-a dat seama că îşi poate reduce perioada de detenţie dacă îşi va continua studiile. Superioare, fireşte. Toată lumea ştie că acestea au fost mult discreditate după revoluţie, când cine nu a vrut n-a făcut măcar o facultate. Am văzut, la televizor, un bărbat care absolvise zece facultăţi şi îşi finalizase epopeea învăţăturii cu nu ştiu câte doctorate. Un amic mi-a zis că fiică-sa n-a venit din oraşul de provincie, unde trăieşte, nici să-şi ia diploma. I-a dus-o el, cu felicitările de rigoare. S-ar părea că poţi intra în posesia unor documente capitale, fără să înveţi nimic. Necazul e că proprietarii de hârtii cu ştampile şi antet, cumpărate cu bani grei, cred că toată lumea a procedat aşa, ceea ce este o imensă eroare. Mai util ar fi, pentru educarea puşcăriaşilor, să li dea nişte bibliografii, aşa cum se face la şcoală. Cine citeşte cărţile astea iese mai devreme cu doi ani. Cine le parcurge pe acelea... Şi tot aşa. E mult mai bine decât dacă deţinuţii s-ar apuca să scrie opuri. Ceauşescu ne-a arătat minunea că poţi  fi autorul multor Opere fără să fi silabisit nici măcar o broşură.

P.S. Mai mult decât de stârvuri, muştele sunt atrase de maşinile prospăt spălate. Această observaţie ar putea servi la înţelegerea unor fenomene psihice care ne surprind : invidia nejustificată, idealurile de viaţă absurde. Domnul Radu-Ilarion Munteanu îmi explică, pe Facebook, că este o lege extinsă a entropiei : lucrurile curate atrag mizeria.

Camelia Săpoiu despre "Călugărul Negru"

vineri, 12 iulie 2013

Despre "Călugărul negru" de Şerban Tomşa

   "Călugărul negru" de Şerban Tomşa, roman citit recent, apărut de curând la Editura Tracus Arte, mi-a adus în minte o lucrare a pictorului suprarealist  Giorgio de Chirico, un autoportret să-i spunem dublu. În dreapta lucrării, un Giorgio de Chirico meditativ, un pic melancolic, trist, dar şi atent, viu în căutarea sa. În partea cealaltă, ca într-un zbor invers, o proiecţie împietrită a artistului, păstrând  melancolia, tristeţea, căutarea, valoroasă tocmai prin aceea că nemişcarea sa lasă liberă privirii căutarea, framântarea, viaţa celuilalt.

   Tema dublului, aşadar, în romanul lui Şerban Tomşa, concretizată printr-un quiproquo: reîntors în oraşul adolescenţei sale în căutarea primei şi singurei iubiri, Oreste Şerbănescu este luat drept Oskar Omer, printr-o asemănare fizică izbitoare. Primul este un Giorgio de Chirico viu, trist, meditativ, înclinat către introspecţie, celălalt - copia ştearsă, încremenită, dar asemenătătoare până la confuzie, a cărui apariţie susţine intriga poliţistă. Romanul lui Şerban Tomşa este, însă, mai mult decât atât. Apariţia dublului rupe certitudinea realităţii şi lasă loc straniului, misterului. Acestora li se adaugă explorarea zonelor iraţionalului şi ale subconştientului, oniricul, ducând către expresivitatea suprarealistă (care caracterizează şi alte scrieri ale aceluiaşi autor), toate având un singur punct de convergenţă aici: tema regăsirii şi a recuperării identităţii. Poate şi a recuperării trecutului, pentru că aceasta devine condiţie sine qua non pentru regăsirea de sine.

  Există, de bună seamă, în "Călugărul negru" un plan al prezentului şi unul al trecutului. Primul este reprezentat de momentul notării în jurnal a întâmplărilor, care, în ciuda a ceea ce notează personajul narator despre sine - "Sunt un om care încearcă să treacă neobservat." -  se petrec ca şi când un regizorul universal, prea plictisit de destine uniforme, creează personaje diverse, în registru grotesc sau comic, creează conspiraţii, lumea toată devine o scenă, iar cel care încearcă să treacă neobservat primeşte, se pare, rolul principal. În mod voluntar, confesiunea alunecă spre trecut, cu episoade din adolescenţă şi din tinereţe: prima şi singura iubire, armata, studenţia. Dar perspectiva temporală este mai complexă de atât, întrucât există şi anume contorsionări spre trecut, întoarceri mai adânci, către vârsta tuturor vârstelor. Întoarcerea în copilărie se face printr-un şifonier, laitmotivul reşedinţelor personajului, o poartă nu către o lume Narnia, unde drumul e iniţiatic în sens basmic, ci către un drum înapoi către sine.
  Se poate urmări o corespondenţă trecut-prezent. Ospăţul pantagruelic prilejuit de una dintre sărbători în oraşul de la malul mării readuce la suprafaţă din subconştient un episod, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu: "Am băgat capul în şifonier şi l-am văzut pe băieţelul de odinioară mergând către şcoală şi trecând, prin troiene, pe lângă curtea unui ţăran, unde trei bărbaţi se învârt în jurul unui cal care sângerează abundent, în pârâiaşe subţiri [...] Alături o viţică tăiată la gât e atârnată într-un cârlig. are ochii blânzi, larg deschişi şi nedumeriţi, de copil care nu înţelege ce i se întâmplă." Scena este redată cu o sensibilitate pe care doar un scriitor care a cunoscut suferinţa copilului din vreo moarte a căprioarei o poate avea.
     Sondării subconştientului i se adaugă un alt element din recuzita suprarealistă: oniricul. Există, aşadar, un plan oniric, ale cărui elemente alunecă insidios spre planul real. Arheologului Erhan îi apare în vis un "mongol înalt şi pletos, cu mustăţi iepureşti", care "îi tot arăta o groapă mare, deschisă, pe fundul căreia se afla un tezaur strălucitor", pe care îl visase de atâtea ori, încât începe să creadă în existenţa lui. Elementele onirice alimentează predispoziţia locuitorilor urbei către mituri: "Se povestea că parcurile şi zona mărginaşă a oraşului erau bântuite de un mongol bărbos şi înalt. [...] Vrând să-şi apere onoarea de familist şi înarmaz fiind cu o puşcă, bărbatul uneia dintre femei a reuşit să-l urmărească pe sălbatic până la zona gorganelor, unde se efectuau săpături arheologice pentru a fi scos la iveală aurul geţilor. Infractorul se transformase deja în iepure când ajunsese pe malul unei gropi adâncin săpate de arheologi."  Ne aflăm, prin urmare, într-o lume în care oamenii nu doar cred în mituri, ci le şi inventează, după cum observă personajul feminin Sevghin: "Dar îmi plac oamenii de aici. Trăiesc cu toată fiinţa lor nişte mituri pe care le inventează ei înşişi. Au simţul legendei şi al evenimentelor cu parfum vechi." Chiar dacă într-un vis al protagonistului sau în altul apar elemente care susţin atmosfera mitică: "Merg pe străzile întortocheate ale unui oraş vechi [...], E un orăşel care miroase a vechi şi a Orient.", această zonă onirică e menită să susţină tema regăsirii identităţii, "a propriului destin", cum chiar autorul precizează: "Înaintez grăbit, cu sentimentul că am întârziat prea mult şi că m-am rătăcit. sunt convins că merg în sensul invers direcţiei în care ar trebui să să mă deplasez, dar nu reuşesc să mă întorc".

    Onomastica, titlul romanului, aluziile culturale, personajele memorabile, simbolistica atâtor elemente, cele două motouri, registrul metaforic şi cel parodic, sensurile alegorice sunt tot atâtea elemente care ar merita atenţia cuvenită. 

    Este posibil ca receptarea critică a acestui roman să se completeze sau chiar să se modifice în timp, pentru că alegoria se lasă greu descifrată. "Călugărul negru" de Şerban Tomşa este o carte ... altfel. Atât de polifonică, ea se cere citită cu ochii larg închişi. 

P. S. Văd, pe http://www.librarie.net, că romanul meu s-a scumpit şi nu se află în stoc. Ce să însemne asta ? 

Un personaj în căutarea cititorilor

Într-unul dintre romanele mele există un personaj episodic, Cabinetu Unu.

Patru cititori oneşti, proveniţi din medii sociale şi zone geografice variate, au identificat, în el, persoane diferite : un director de liceu, un secretar de partid, un primar şi un inspector financiar. Fiecare cetăţean recunoscut în volum este duşmanul celui care l-a semnalat.

S-au găsit binevoitori care i-au înştiinţat pe oameni că i-am încondeiat în cartea mea.

Două presupuse modele  s-au bucurat că i-am băgat în poveste, unul s-a prefăcut indiferent, iar ultimul s-a supărat rău.

Personajul meu este în întregime imaginat, dar unii citesc ficţiunile ca pe ziare. Cea mai aiuritoare confuzie a făcut-o un pictor care mă cunoaşte bine.

Şi atunci mă întreb cui îi mai servesc proiectele estetice.

P.S. Cât de absurdă este o asemenea lectură biografică se poate vedea şi din faptul că pe inspectorul financiar şi pe secretarul de partid nu i-am cunoscut niciodată ( al doilea a trăit în Bolintin ), iar primarul nu era în funcţie la data scrierii romanului meu, cu alte cuvinte nu era "şef" şi n-aveam cum să-l folosesc ca model. Cât despre directorul de liceu, am scris despre el o pagină cu caracter memorialistic : De ce nu am învăţat matematică.

Printre cărturari. O nuntă şi un eminent istoric

           Duminică am avut marea bucurie de a participa la nunta lui Carol Mărgelatu, desfăşurată în oraşul Videle.  Carol este al doilea copil al soţilor Nuţi şi Marian Mărgelatu. Băiatul cel mare, Viorel, trăieşte la Paris, dar a venit şi el la petrecere. Viorel şi Carol mi-au fost cândva elevi şi pot spune că sunt mândru de ei. Îmi amintesc că în 1993, când Eugen Simion, pe atunci preşedintele Academiei, a venit să-mi facă inspecţia pentru gradul I, ora de română de la clasa lui Viorel urma să se desfăşoare, conform orarului, de la 13 la 14. Între timp, Viorel a verificat temele colegilor săi şi, fiind nemulţumit, i-a pus să le refacă. A repetat cu ei lecţia până ce totul a mers strună. Viorel era un lider înnăscut. Eugen Simion a considerat însă că două sau trei ore de asistenţă au fost suficiente pentru a se edifica în legătură cu abilităţile mele de profesor şi n-a mai intrat şi la ultimele cursuri, spre marea dezamăgire a lui Viorel. Acum i-am revăzut cu mare plăcere pe discipolii mei : doi intelectuali de rasă, minunat educaţi şi admirabil orientaţi social. De altminteri, nunta întreagă a fost una de oameni apropiaţi de cărţi, rafinaţi, trecuţi prin lume, civilizaţi. Mi-am revăzut cunoştinţe vechi şi prieteni din copilărie. De multă vreme nu m-am simţit atât de bine şi îi felicit pe Nuţi şi pe Marian Mărgelatu pentru organizarea unei nunţi cu adevărat de vis.
            Astăzi, altă surpriză plăcută. M-a vizitat domnul profesor Constantin Bărbuţă, director al liceului în care am studiat în urmă cu mulţi ani, inspector şcolar mai târziu, eminent istoric, cărturar de calibru. Fostul meu director mă citea de pe vremea când îi eram elev. Îşi cumpăra Luceafărul, unde publicam poeme, parcurgea textele, apoi mă invita în cabinetul său, pentru discuţii. Era puţin lucru pentru un elev de clasa a IX-a ? A fost un profesor mai mult decât strălucit, cu care am comunicat perfect. Îmi spunea tot timpul că am multă profunzime şi că mintea mea are explozii uluitoare. Nu mă nota cu 10, ci cu F. f. bine ! Mai târziu mi-a urmărit evoluţia ca scriitor şi şi-a manifestat entuziamul. Trebuie să spun că nu-l apreciez mai puţin. Câtă carte ştie omul acesta e greu de închipuit ! S-a recunoscut prin cărţile mele şi a fost încântat. Ceea ce mă uimeşte este tinereţea sa perpetuă. Deşi între noi e o diferenţă bună de vârstă, mi s-a părut că face parte din generaţia mea, ba chiar că este ceva mai proapăt în elanurile sale ştiinţifice şi în proiectele de viitor.
Concluzia este una singură : contactul cu cărţile face bine sănătăţii noastre, menţinându-ne viguroşi şi lucizi timp îndelungat.
Mulţumesc pentru tot, domnule profesor Constantin Bărbuţă !

P.S. Fostul meu profesor mi-a mărturisit că învăţământul românesc este la pământ. După pensionare, Domnia Sa a mai predat cultura civică la o şcoală din Drumul Taberei. Ce a văzut acolo l-a făcut să renunţe. Comportamentul copiilor era deviant.

Marile modele : Ioan Paul al II-lea şi Nelson Mandela

Nu vreau să mă gândesc la corupţia din învăţământ, unde cadrele didactice mor de foame şi nu se mai pune accentul pe învăţătură.
Nici la originala, incredibila Constituţie pe care vor s-o facă unii.
Nici chiar la comportamentul poliţiei, în cazul anchetei de la Liceul Dimitrie Bolintineanu.
Mai important este, pentru noi, că Ioan Paul al II-lea va fi canonizat, iar Nelson Mandela se pregăteşte să ne părăsească. Sunt două posibile modele ale lumii în care vor trăi copiii şi nepoţii noştri. Capacitatea de a dialoga, toleranţa şi ideea de a face bine semenilor tăi sunt lucruri pe care cei doi ni le-au dăruit pentru veşnicie. 
Mehmet Ali Agca l-a împuşcat pe Karol Wojtyla, dar Sfântul Părinte i-a acordat iertarea, arătând ce înseamnă să fii creştin.
Mandela a făcut 27 de ani de puşcărie politică şi nu s-a răzbunat când a ajuns la putere. 
Mari oameni, mari modele. 
Noi de ce nu avem asemenea personalităţi ?
Fiindcă n-avem educaţie, care înseamnă, la rigoare, respect faţă de cei din jur şi obişnuinţa de  a urma nişte reguli ? Fiindcă n-avem, în general, nimic care să semene cu un comportament civilizat sau măcar omenesc?
La noi, Mandela ar fi fost considerat, probabil, nebun.
Şi iar intrăm într-un cerc vicios. 
Oare ce fac elitele noastre când au o uşă deschisă la mai marii zilei ?

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( II )

  Fără discuţie, Jurnalul lui Sebastian este un document personal şi de epocă inestimabil. Este o cronică socială şi politică scrisă la cald, evocând, în egală măsură, lumea artistică, războiul şi travaliul creator al autorului său. Din punctul meu de vedere, textul este interesant ca jurnal de creaţie şi amplă frescă a vieţii literare interbelice.
     Camil Petrescu este, alături de Nae Ionescu, personajul cel mai des pomenit şi invocat în Jurnal. Prin contrast, Călinescu este pomenit numai atunci când Rosetti îi trimite lui Sebastian şpalturile articolului, total negativ, pe care autorul Vieţii lui Eminescu i-o dedică lui Sebastian în a sa Istorie. Când se află în compania unor amici, Camil procedează precum Caragiale :
 Camil - vorbind cu Mircea şi cu mine - spunea, cu una din acele mişcări de sinceritate curajoasă, care îl prind aşa de bine - parcă şi-ar violenta modestia, obligând-o să cedeze în faţa evidenţei :
- În definitiv, dragă, să recunoaştem, nu există decât trei romancieri : d-ta, Mircea şi eu.
Inefabil, Camil. dacă ar fi fost de faţă - ştiu eu ? - Sergiu Dan, de exemplu, e neîndoios că "în definitiv, dragă, nu există decât patru romancieri. "
Camil se comportă ca un copil traumatizat şi egocentric, având despre sine cea mai bună impresie posibilă. Se pricepe la toate, mai bine decât orice alt contemporan al său : literatură, filosofie, sociologie, tactică militară. Lipsa sa de măsură - e sincer convins că are mereu dreptate - este evidentă la fiecare pas :
- Dragă Sebastian, un singur scriitor este astăzi capabil să dea un roman mare - şi acela sunt tot eu.
Candoare, naivitate sunt cuvintele lui Sebastian. Dar poate că este mai mult. Când Anişoarei Odeanu urmează să îi apară o carte şi autoarea foloseşte motouri din De două mii de ani şi Ultima noapte de dragoste,  Camil insistă să rămână un singur moto, cel din romanul său, pe motiv că nu e bine ca un volum să conţină mai multe asemenea fragmente. Cu alt prilej spune :
"- Nici Reinhardt, nici Stanilavski, nimeni, niciun regizor n-a putut face descoperirile mele în teatru. Sunt cel mai mare regizor, pentru că am pentru asta şi o profundă cunoaştere a textului şi o extraordinară cultură filozofică şi o sensibilitate nervoasă excepţională. Actorii ăştia sunt imbecili , nici nu pot măsura şansa lor imensă de a lucra cu mine."
În drum spre Sinaia, Sebastian îi arată lui Camil nişte versuri din Valery. " Dee, e frumos. Dar nu e mai frumos decât versurile mele ", spune Camil.
În timpul războiului, propune strategii militare de atac şi de apărare, arătând că, dacă Bucureştiul ar fi acoperit cu pământ, ar fi imposibil să mai fie bombardat. Totuşi, privind lucrurile în timp, ne dăm seama că multe din previziunile lui Camil s-au adeverit, iar luciditatea de care el făcea atâta caz nu este chiar o poveste.
În sfârşit, Camil este un antisemit moderat, susţinând, de pildă, că evreii sunt de vină pentru toate relele, fiindcă sunt...prea mulţi. Sebastian nu rupe prietenia cu el şi îl caută constant, după care notează, cu amărăciune, trăsnăile care îi trec prin cap marelui scriitor. E interesant totuşi că acelaşi Camil remarcă, atunci când Rebreanu, în calitate de director al Teatrului Naţional, imprimă o interpretare antisemită piesei Shylock : " Şi, adăuga Camil, ăsta a scris Iţic Ştrul, dezertor. "
Mircea Eliade, în schimb, este fanatic şi de o naivitate periculoasă. Vorbeşte despre execuţii sumare, necesitatea războiului şi scrie articole incendiare. Eliade merge până acolo cu grozăviile, încât lui Sebastian îi este jenă să-l mai întâlnească. După ce evenimentele trec şi contextul politic se schimbă, prietenia dintre cei doi renaşte cumva pe un loc pârjolit. Şi iarăşi se pune întrebarea care mă obsedează : de ce Sebastian nu se desparte definitiv de autorul Huliganilor ?
Nae Ionescu îl fascinează pe Sebastian, care îi deplânge constant erorile izvorâte din dorinţa de a ieşi în evidenţă cu tot dinadinsul. Nae Ionescu se bagă în politică, se joacă, imprudent, cu focul şi moare nerealizat, după cum cu tristeţe constată Sebastian.  Un adevărat diavol - cuvântul îi aparţine lui Sebastian -, o mare personalitate care s-a ratat irevocabil.
În paginile Jurnalului apar o mulţime de alţi scriitori : Rebreanu, Aderca - una dintre cele mai interesante figuri -, Geo Bogza - pe care Eliade nu-l consideră scriitor - Baltazar, Lovinescu, Emil Gulian - care moare în război -, Zaharia Stancu, Cella Serghi, Eugen Ionescu, Ion Călugăru, Emil Cioran.
Toţi, aproape fără excepţie, sunt partizani, egoişti, bârfitori, invidioşi, plini de parapon,  mereu cu ochii unii pe alţii. Dacă sunt români,  au opinii antisemite. Alţii merg mult mai departe. Ion Barbu nu-l salută pe Sebastian decât după ce legionarii sunt marginalizaţi. Sebastian descoperă asemenea tendinţe nesănătoase chiar şi la echilibratul Lovinescu. Distins, elevat, desăvârşit în principialitatea sa este Constantin Noica. Dar şi el are concepţii extremiste. Trebuie să subliniez că Sebastian îşi exprimă, în repetate rânduri, compasiunea pentru Blecher. În fine, Jurnalul mai este populat cu actori, regizori, pictori, muzicieni, aristocraţi, editori  şi oameni politici.
Vorbeam despre credibilitatea Jurnalului lui Sebastian. Ei, bine, în mare măsură nu i-o tăgăduiesc. Sebastian a fost un om profund singur . Printre ai săi, ca şi printre amicii literari antisemiţi. Este şi motivul pentru care nu-i părăseşte pe aceştia şi le acceptă toanele, unele insuportabile. El se simte mult prea izolat. Remarcasem, în articolul precedent, o insesizabilă suficienţă, dar trebuie să ne gândim la situaţia lui Sebastian. O inteligenţă excepţională, un talent literar evident - nerecunoscut, în mod ciudat, de Călinescu -, dar sortit să fie un solitar incurabil, din cauza vremurilor tulburi şi politicii dicriminatorii, dar şi din pricina firii sale meditative, pline de scrupule. La un moment dat consemnează : "- Şi d-ta eşti un Ladima, mi-a spus Camil alaltăieri, la masă. O fi ştiind el ceva..."
Exigent cu ceilalţi, Sebastian nu este mai puţin dur cu sine. Îşi descoperă o lipsă de spontaneitate - care nu poate fi compensată de nicio altă calitate, spune el - şi îşi face zilnic reproşuri că a scris puţin, deşi, în definitiv, este un creator destul de prolific.
Jurnalul detaliază drama unui scriitor important, pe fondul unei tragedii colective, care a fost nu numai a unei etnii, ci şi a poporului nostru.

Scriitorii români în "Jurnalul" lui Mihail Sebastian ( I )

             Poate că n-ar trebui să mai citim decât jurnale intime şi documente de viaţă nefiltrate prin lentilele convenţiilor literare.  Scrierile de acest fel par a spune adevărul în mai mare măsură decât ficţiunile care apelează la simboluri şi măşti, fără a-l sensibiliza suficient pe cititor. Totuşi.
           În multe privinţe, Mihail Sebastian are o poziţie privilegiată. Trăieşte în centrul lumii literare, îi vede aproape zilnic pe Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu şi alte personalităţi culturale de prim-plan. După cum am mai arătat, duce o viaţă mondenă activă, mergând în staţiuni, la munte, la stadion, la concerte, la teatru. Are relaţii în lumea bună, cuvântul său este ascultat şi se bucură de un prestigiu timpuriu. Când debutează Cella Serghi, cartea autoarei poartă o bandă pe care scrie că opera respectivă este recomandată de scriitorii Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. E puţin lucru ? E drept că soţia lui Rebreanu telefonează indignată editorului că a putut să-l asocieze pe soţul ei cu un evreu. Sebastian îşi propune să-i amintească lui Rebreanu, peste ani, neplăcutul incident. O va face, se gândeşte el, râzând. E un semn că el se află în termeni destul de apropiaţi cu marele romancier. Nu stă rău nici cu aristocraţia vremii sau cu politicienii influenţi.
         S-ar părea că Sebastian se descurcă şi financiar până la începerea războiului. Este într-o permanentă mişcare prin lumea bună a capitalei, iar activităţile sale presupun un venit mai mult decât decent. Tânărul scriitor ajunge să-şi cumpere o garsonieră, pentru a evita neplăcerile statutului de chiriaş. Lucrurile se complică atunci când a doua conflagraţie mondială îşi face auzite primele salve de tun.
         În sfârşit, surprinzătoare este maturitatea cu care tânărul prozator şi dramaturg se orientează în societate, judecă lucrurile, îi evaluează pe confraţi ( mai todeauna de sus ! ) şi ia poziţie în feluritele şi agitatele probleme ale vremii. Taxează dur abaterile ideologice şi morale ale lui Nae Ionescu şi Mircea Eliade, îl priveşte cu condescendenţă pe Camil Petrescu, cu compasiune pe Blecher şi are o atitudine oarecum dispreţuitoare faţă de Cioran şi Eugen Ionescu.  Şi aici găsim, poate, limitele oricărui jurnal : subiectivitatea. În jurnale, aceasta poate fi evidentă, exprimată în cuvinte tari, ori subtilă, cum este cazul lui Sebastian, prin posibila disimulare a unor detalii şi prin relatarea distorsionată a unor scene, sub aparenţele unei relative obiectivităţi. E neverosimil ca  Sebastian să aibă mereu dreptate, să nu greşească, să fie, în orice împrejurare, principial şi ferm. Refuz să cred că Eugen Ionescu este un individ jalnic, care se îmbată în prezenţa lui Sebastian şi plânge ca prostul de mila maică-sii, care este evreică. Să nu uităm că în momentele când se bea el însuşi, autorul îşi consemnează cu fervoare starea, ca pe o ispravă prin care face suportabil un mediu social devenit tot mai ostil. Nici imaginea lui Anton Holban, aplaudând lubric, cu un aspect de copil bătrân, la un concert dat de o adolescentă, nu este agreabilă. Nu-mi place ideea că Emil Cioran este doar o lichea plină de laşitate, un ins cinic şi dornic să-şi pună repede pielea la adăpost. Probabil că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate.
        O  nedumerire care mă încearcă este că Sebastian nu renunţă la relaţiile cu scriitorii care au derapaje urâte, de neacceptat : Camil Petrescu, Mircea Eliade, Nae Ionescu. În schimb, când Zaharia Stancu îi întinde o mână, propunându-i un post, reacţia lui Sebastian este de totală respingere. Aşa procedează şi cu alţi confraţi mai puţin importanţi. Să fie valoarea principalul criteriu în selectarea şi păstrarea prietenilor lui Sebastian ?
        Din Jurnal, cei mai şifonaţi ies tocmai cei mai buni prieteni ai lui Mihail Sebastian : Camil, Eliade şi Nae Ionescu.
        Voi discuta portretele celor trei într-o postare viitoare.

P:S. Ieri, o scenă într-un magazin bucureştean.
- Ooo, dar la vârsta dumneavoastră mai sunteţi profesor ? se adresează o vânzătoare simpatică şi vioaie unui domn ca la 55 de ani, însoţit de o doamnă ceva mai tânără.
- Mda... Vedeţi dumneavoastră, încă n-am împlinit 90 de ani, precizează bărbatul, tuşind cu viclenie.
- E, da ! Aşa mai merge, se lămureşte fata, bucuroasă.

Iată ce-mi scrie Dan Miron despre jurnale :
"Tocmai am citit pe blogul tău despre Jurnalul lui M. Sebastian. Mi-a placut si astept urmatoarele postari.

Nu citesc jurnale si amintiri (exceptie un volum al lui Jung, Amintiri, vise, reflectii) din principiu, cat despre cele ale scriitorilor ce sa mai vorbim... E o forma de literatura, in care autorul e personajul principal si orice ar face el iese mereu in avantaj. Un soi de autopromovare dubioasa, un raport fictiv, cu datele bine umflate, pe care posteritatea trebuie sa-l inghita pe nemestecate. Nu e nicio aluzie la Cartarescu, nu i-am citit jurnalul, dar am parcurs cu sentimente foarte amestecate fragmentele publicate prin presa si opiniile catorva persoane."

Cronica Andreei Toma

Șerban Tomșa- Călugărul negru

Nu citisem pana acum nicio carte a scriitorului Serban Tomsa, dar in schimb ii citesc blogul si imi place cum scrie. Evident, eram dornica sa citesc si cartile sale. Am inceput cu cea mai recenta- Calugarul negru. Citisem un scurt fragment pe un site literar si devenisem curioasa. Acum, gandindu-ma doar la acel fragment, coroborat cu restul cartii, imi dau seama ca el nu mi-a oferit prea multe indicii pentru povestea pe care aveam sa o descopar citind cartea. Am pornit la drum fara prea multe detalii, fara sa am idei prea clare in privinta genului- prezentarea de pe ultima coperta, desi cuprinzatoare, nu mi-a dezvaluit de la bun inceput continutul, ci doar mi-a conturat anumite idei.

Constituindu-se intr-o meditatie profunda asupra individului, a constiintei de sine si a valorilor vietii, romanul acesta surprinde atat prin viziunea inedita, cat si prin constructia sa. Poarta o masca ce creaza aparenta unui thriller. Si, in parte, este si un thriller, daca luam in calcul elementul suspansului, care intr-adevar, nu lipseste. Insa nu el da esenta cartii, dupa parerea mea, ci este doar o aroma pentru servirea continutului dens, in care ideile complexe vizand omul si constiinta sa, sondeaza interiorul fiintei umane si nu de putine ori te determina sa te opresti si sa te gandesti la propriile tale dedesubturi. Elementele ce tin de fabulos dau o nota de mister, dar oare fiinta umana nu reprezinta ea insasi un mister chiar si pentru sine?

In acelasi timp, romanul analizeaza forta pe care o are literatura si, implicit, uneltele sale- cuvintele, asupra omului, in ce masura ii influenteaza acestea viata, modul de a fi. Presarat cu referiri la mari opere literare sau scriitori renumiti, ne arata cat de puternic poate patrunde literatura in vietile noastre, creand modele si chiar viata. Pentru ca literatura de calitate este cea care isi inzestreaza cu viata personajele, ideile, facandu-le sa respire independent de carte, sa circule, sa insufleteasca la randul lor constiinte. Insusi titlul, ce semnifica trimiterea la legenda Calugarului negru, din nuvela omonima a lui Cehov, este un argument in plus pentru aceste resurse imense ale literaturii. De altfel, doua citate sugestive, unul din nuvela amintita si altul din Biblie, aprind scanteia inainte de inceperea efectiva a lecturii. 
Personajul-narator tine un jurnal, dar unul foarte dinamic, incat adesea am si uitat ca insemnarile fac parte dintr-o astfel de scriere. Actiunea este bogata, incitanta, realul si miraculosul impletindu-se, in asa fel incat distictia dintre real si fabulos devine dificila. Somnul si in stransa legatura cu el, visele, sunt porti catre interiorul fiintei, dezvaluind latura umbrita a omului. M-a surprins faptul ca, in pofida consistentei actiunii, adesea m-am oprit sa meditez, ca si cum as fi citit o carte cu un cotinut ideatic. Si, de fapt, asa si este, intr-o buna masura, doar forma in care aceste idei sunt servite este una usor digerabila, atragatoare. Pe masura ce trece timpul de la terminarea cartii, toate impresiile mele se decanteaza, prind forme tot mai clare. 
Acest personaj-narator, care, printr-o joaca a sortii, ajunge sa fie confundat cu altcineva si ii imprumuta nu doar numele, ci si viata pe care celalalt ar fi trebuit sa o duca, mi s-a parut un tip cam ciudat, cu care nu am reusit sa empatizez perfect. E genul de personaj despre care citesti cu mult interes ce i se intampla, fara sa tremuri pentru el atunci cand este in pericol. Sau cel putin asa a fost cazul meu, l-am privit cu detasare, uneori reticenta, dar cu multa curiozitate. Dilemele sale, nelinistile si nostalgiile, il contureaza ca pe un ins destul de bizar, dar totodata, parca atat de familiar. Pare usor atins de nebunie, dar poate e doar o impresie, caci, daca ma gandesc mai bine, acea doza de nebunie pe care am perceput-o in cazul lui, e cea care se regaseste in fiecare din noi. Caracterizarile de personaje nu au fost niciodata punctul meu forte, astfel ca ma tem sa nu gresesc in privinta lui- totusi, nu fac o analiza literara, ci redau impresiile mele. 
Simbolurile apar si ele adesea in cuprinsul cartii, autorul folosindu-se de ele pentru a crea fundalul pe care se desfasoara toate intamplarile- o lume ancorata in realitatea pe care o cunoastem atat de bine, dar invaluita intr-o aura mistica ce nu ii diminueaza verosimilitatea. Ca si cititor, pendulezi intre real si fantastic, intre a crede si a nu crede. Poti pune totul pe seama mintii personajului principal, incat sa crezi ca perceptiile sale sunt rodul festelor pe care mintea si imaginatia i le joaca. Dar nu intotdeauna. Uneori totul pare atat de real, fabulosul isi gaseste loc confortabil intre elementele realului, incat mintea iti este pusa la lucru. Ingredientele acestui roman sunt foarte variate- mister, nostalgie, iubire, prietenie, un lant de crime bizare, dar si o doza insemnata de umor. Toate contribuind intr-o anumita masura la crearea pretextelor pentru o ampla meditatie asupra existentei, ca intr-un joc de imaginatie complex si fructuos. 

Cartea a aparut la Editura Tracus Arte. Poate fi gasita online, dar si in librarii in Cluj, Iasi,Timisoara si Bucuresti- libraria Bastilia, libraria Eminescu etc.  .

P:S: Mulţumesc, Andreea, pentru această interpretare plină de observaţii subtile, incitantă, bine argumentată.

Opinia romancierului Dan Miron despre "Călugărul Negru "

 Dan Miron este un romancier de mare valoare, în plină ascensiune, autor a trei romane publicate la edituri prestigioase :
Aşteptarea regelui pescar, Ed. Nemira
Scândurica, Ed. Polirom
Pata violetă, Ed. Polirom, 2013

      Mă bucur mult că romanul meu i-a plăcut unui om atât de talentat şi de inteligent, cum este Dan Miron şi îi mulţumesc. Cu acordul său reproduc o parte - cea referitoare la carte - din mesajul pe care mi l-a trimis pe e-mail. O fac ca o manifestare a bucuriei că, luându-mă după reacţia lui Dan Miron, aş fi reuşit să-mi materializez, în text, unele intenţii artistice. Cam asta am vrut să fac, mi-a venit în cap şi când am citit recenzia lui Liviu Drugă.


 "Am incheiat, in sfarsit, romanul tau. L-am recitit, iar partea finala am re-recitit-o. 

Inceputul partii a doua e de-a dreptul perfect. Finalul ramane deschis, ca si cartea diavolului pe care Oreste Serbanescu, in marea lui intelepciune, alege sa n-o termine.

Tulburator, e primul cuvant care-mi vine in minte. Al doilea, e straniu. Al treilea, ca tu ai ales sa scrii in raspar cu ce se scrie acum in literatura noastra si chiar cu ce scriu si eu. 

Dar asta nu ma impiedica, dimpotriva, sa recunosc valoarea Calugarului negru. 

Ca sa intelegeti cum trebuie un roman de Serban Tomsa, m-as adresa acum publicului, trebuie sa renuntati la orice pretentie de a identifica aluzii stravezii la realitatea noastra frustra, si chiar daca ele par uneori evidente, nu va lasati pacaliti.

 Serban Tomsa creeaza deliberat propriul sau univers, cu regulile sale. Daca acceptati aceasta conventie, atunci textul lui o sa va apara asa cum e, de o frumusete enigmatica, ravasitoare, trista, precum cartile lui Borges si Kafka.

Povestile lui despre iubire, copilarie, nemurire, scris si lectura, despre intalnirile providentiale si cuvintele magice care ne pot schimba destinul, sunt atat de periculoase tocmai pentru ca au darul de a ne transporta intr-o alta lume de o frumusete de negrait, si atunci el, indurator, alege sa ne scurtcircuiteze cu istorisiri abjecte despre personaje jalnice, acuplari animalice si chiolhanuri nesfarsite. 

Se spune ca frumusetea va salva lumea, dar oare noi vom rezista contemplarii ei? Serban Tomsa pare a se indoi.

                                                        Dan Miron "

O propunere pentru Gigi Becali

          Am toată compasiunea pentru Gigi Becali, ca pentru orice om aflat în necaz. În acelaşi spirit al iubirii dezinteresate faţă de oamenii năpăstuiţi, milionarul este tratat de oamenii bisericii.  Becali îşi simte sufletul alinat şi poate înfrunta, ca şi mucenicii, cele mai mari chinuri.
Totuşi, el vrea să iasă afară din puşcărie. Îi e dragă libertatea, în care omoară câinii cu furca şi dă toată ziua interviuri, după cum are chef.
         Mă uit la profesorii pe care îi cunosc atât de bine. Săraci, supuşi unor umilinţe de neînchipuit, muncesc până la epuizare, într-un mediu deseori ostil, până la o târzie şi iluzorie pensie, pe un salariu de câteva sute de lei. N-au bani să-şi cumpere cărţi, nu-şi pot achita facturile, iar pantofii pe care îi poartă ajung, cu vremea, un fel de opinci tocite, spre râsul şi batjocura elevilor înstăriţi. În comunităţile ruşinii, părinţii mai vicleni îi trag în piept pe magiştri, neplătindu-le meditaţiile. Nu-mi pot imagina cum poate trăi un cadru didactic în oraş, unde totul se dă pe bani. La ţară, învăţătorul cultivă roşii şi ardei, având ce să mănânce o vară întreagă. Dar sapă, udă, stropeşte, trudeşte din greu, îmbunătăţindu-şi meniul cu câteva zarzăre date în pârg. Evident că nu mai are timp pentru citit. Dacă e scriitor, nici pentru scris.
           Dascălii sunt perfecţionaţi, adică purtaţi, pe banii lor, pe la tot felul de cursuri care n-au nicio implicaţie în calitatea actului didactic. Obosiţi, hărţuiţi, flămânzi. Şi li se cer performanţe. Dar chiar dacă le obţin, banii se duc la alţii. Am un amic, în alt judeţ, care mi-a spus că ia gradaţie de merit de când s-a înfiinţat aşa ceva, fiindcă are mai mereu un elev, doi, la faza judeţeană a olimpiadei de română. Cum asemenea premii aveam cu duiumul şi eu, ba chiar publicasem o culegere de teste şi comentarii pentru elevi, plus nenumărate articole de specialitate, mi-am făcut dosar pentru gradaţie. Cât credeţi că se dă pentru publicarea unui număr nelimitat de cărţi ? Un punct. Şi atunci m-am întrebat cum adună unii mii de puncte şi tone de acte doveditoare. E simplu, mi-a explicat cineva. Unii s-au specializat pe obţinerea acestor venituri. Se duc până la poarta unei şcoli, cer imediat adeverinţă că au fost acolo şi o bagă la dosar. Inventează activităţi, cu procese verbale şi alte marafeturi. Îşi trimit unii altora proiecte aberante şi le strâng ca şi când ar fi ale lor. În felul ăsta umplu, cu hârtiii de rahat, nenumărate bibliorafturi şi obţin mai multe puncte decât ar fi făcut-o Makarenko, Pestalozzi şi Piaget la un loc. Iar ăia care îşi văd de ore, aşa cum Raed Arafat se dedică meseriei, se uită cum ridică alţii gologanii.
- Spune-i şi tu inspectorului că sunt scriitor, i-am zis fostului director al şcolii, văzând că nu strâng puncte de nicio culoare.
Mă gândeam că poate mai contează şi asta pentru un om care ar trebui să fie apropiat de cărţi.
- Aoleu, a sărit directorul speriat, să nici nu pomeneşti aşa ceva, fiindcă prinde pică pe tine. Îi urăşte pe scriitori !
Evident că n-am obţinut gradaţia de merit. Directorul, care făcea politică şi al cărui partid era la putere, a avut câştig de cauză, chiar dacă nici nu se ostenise să-şi facă dosar. Îl încropise inspectorul de specialitatea în locul lui ! Nu numai că nu contează ce faci la cursuri, dar îţi poţi trage gradaţie de merit fără să-ţi efectuezi orele. Şi nu fac aluzie la cineva cunoscut.
Astăzi e zi de examen. Un moment important pentru viitorul copiilor. De viitorul ăsta sunt responsabili profesorii. Dar de mizeria în care trăiesc aceştia cine dă seamă ?
Nimeni, fireşte.
Doctorii, poliţiştii şi preoţii o duc cam la fel de rău. De aceea unii acceptă să facă şi alte lucruri pentru un ban. Li se anulează dimensiunea morală, prin înfometare.
Şi atunci vin cu o propunere. N-ar putea un intelectual să facă puşcărie în locul lui Becali, iar oierul să transfere, în contul unei Fundaţii a Năpăstuiţilor, câteva zeci de milioane de euro ?  Sau  să se prevadă, în noua Constituţie, că intelectualii trebuie să facă închisoare în locul milionarilor şi al politicienilor corupţi ?  Cărturarii ar avea timp berechet pentru scris, n-ar mai duce grija hranei, iar familiile lor ar fi la adăpost. Ideea, ca un nevinovat să ispăşească în locul păcătoşilor, chiar este în spirit creştin şi cred că situaţia ar conveni şi guvernanţilor. Ei ar fura, artiştii şi oamenii de ştiinţă - atât de incomozi ! - vor sta la răcoare, capodoperele vor înflori, invenţii nemaipomenite vor fi finanţate, săracii nu vor mai răbda de foame.
Să ne gândim la această propunere.

De ce îl iubesc pe Raed Arafat

Raed Arafat este un mare om.
Îl admir pentru că este un medic adevărat : competent, devotat meseriei şi bolnavilor.
Venit din Orient, acest mare caracter a făcut, în medicina românească, lucruri la care specialiştii autohtoni nici nu visează. Sigur, inconştienţii au încercat să distrugă ceea ce a înfăptuit el - la asta ne pricepem ! -, dar omul a dovedit demnitate şi s-a retras. Ar fi trebuit să facă asta demnitarul care a intrat pe post şi l-a jignit. N-am zis "umilit", fiindcă un prost nu poate umili niciodată cu adevărat o valoare. Arătând că nu sunt un neam de proşti, românii au ieşit în stradă, în sprijinul său. Ulterior, nesătuii i-au cerut scuze. Ca un om civilizat, el n-a refuzat o mână întinsă, dar nici nu s-a lăsat folosit în interesul unor pigmei.
N-a vrut să facă o carieră politică, n-a fost oportunist, nu s-a lăsat purtat pe valul de simpatie populară. Şi-a păstrat doar un post în minister, de unde poate să facă în continuare bine. De ce nu avem, în mai multe domenii, profesionişti de anvergura lui Arafat ?
Tot respectul, domnule Raed Arafat !

Cronica lui Liviu Drugă la " Călugărul Negru "

        Când îţi apare o carte, trăieşti momente tensionate. Cei care o citesc decid dacă este bună sau nereuşită, dacă are sau nu valoare.  Liviu Drugă a scris prima recenzie despre ultimul meu roman. Îi mulţumesc pentru inteligentul, pătrunzătorul său text, foarte bine scris şi la obiect.

Mult aşteptatul roman al lui Şerban Tomşa a apărut, în sfârşit (Ed. Tracus Arte, martie 2013).

          “Călugărul Negru” este un spectacol literar.

          Un spectacol ale cărui coordonate se anunţă cititorului, clar, chiar de la început: 1) vechea şi singura iubire a eroului Oreste Şerbănescu 2) acesta a fost confundat cu un localnic plecat de mult din oraş 3) crimele petrecute în localitate, fără a se descoperi autorul lor 4) urmărirea eroului de “nişte bărbaţi cu un aspect sinistru” .

          Mai mult chiar, Şerban Tomşa aşază cheile de interpretare ale romanului său în cele două citate de la început, unul fiind din “Călugărul Negru” - povestirea lui A.P.Cehov, celălalt din Leviticul - referitor la ţapul ispăşitor. Scriitorul face prin aceste „dezvăluiri” un act de mare curaj, în opinia mea. El invită de fapt cititorii să găsească în şuvoiul de evenimente şi de caractere relaţiile şi sensurile care, împreună, construiesc, ideatic şi narativ, mesajul anunţat. Gestul autorului indică, aşadar, nu doar un joc cu „cărţile” pe faţă, ci şi încredere în „partenerii” săi, în cititori. El enunţă o teoremă, care conţine numeroase elemente, urmând să o demonstreze în roman. Şi demonstraţia îi reuşeşte de minunte.

          Hemingway, Faulkner, Dostoievski, Eminescu, Sadoveanu, Rimbaud, Baudelaire, Gellu Naum, Cehov, Platonov, Gogol sunt doar câteva nume din cele multe care sunt invocate în carte şi care susţin strălucit universul cărţilor şi al cuvântului scris. Livrescul, cu toată fascinaţia dar şi tirania lui, este adus alături de cotidianul degradat-degradant, primitiv dar şi colorat, şi pulsativ. Mixul acesta se roteşte în jurul lui Oreste care devine, odată confundat, Oskar. Iar aici avem tema dublului, pentru că, deşi vine să îşi caute vechea iubită, personajul se îndrăgosteşte de o altă femeie, copie identică a Ioanei, misterioasă şi dominantă (care mi-a amintit de cartea „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”). Rămânem în sfera suprapunerii şi a potenţării reciproce, prin contrast, şi când comparăm viaţa cotidiană - mundană, îngălată şi rea, cu frământările eroului care este la el „acasă” printre cărţi, scriitori şi întâmplările ireale.

          Nu doar Realitatea creează Cuvântul, ci drumul este şi invers. Chiar personajul narator spune la un moment dat: „Venisem în urmărirea unui cuvânt (...) Aveam să dau însă, curând de alte nume şi de alte poveşti.” 

          Mi-a plăcut “Călugărul Negru” pentru că fantasticul şi existenţa banală se întrepătrund într-o frescă-puzzle copleşitoare, cu o dinamică a povestirii alertă, cu precădere în prima parte a romanului, când au loc multe întâmplări şi sunt introduse în scenă personaje puternic conturate, memorabile prin stranietatea lor şi, uneori, prin felul succint în care sunt prezentate.

          Iată cum este descris Chiţcan, portarul unei instituţii: “Fizionomia lui se modelează după câteva măşti dintre care două sunt uzate de atâta purtat. Una e severă şi neîndurătoare, de mandarin supărat, şi o arborează când pe uşă intră vizitatorii nepoftiţi sau funcţionarii. A doua, mieroasă, de lăutar beat, cu un insesizabil aer de milogeală, îi cotropeşte mutra când îşi fac apariţia şefii”

          Mai trebuie să amintesc aici câteva personaje remarcabile. Şeful poreclit “Attila”, ce, ajutându-se de nişte păpuşi, îi recită amantei sale poezii în birou şi, în acelaşi timp, îşi “marcheză” sexual toate angajatele, precum tatăl lui Armand Călinescu, care, după ce îşi dezvirgina supusele, le dădea ceva avere, când acestea urmau să se căsătorească. Teodorescu, personajul mitoman, cucerit de propriile fantasme, care fabulează fără limite în privinţa lui Vlad Ţepeş, cu scopul de a impresiona turiştii veniţi în oraş. El este şi cel care “spunea cui voia să-l asculte că realitatea trebuie să fie transformată într-un desen animat, pentru a fi suportată”. Temir Omer, bătrânul priapic, care nu face decât să mânânce toată ziua. Mulatra Tehura îi vindecă în mod miraculos pe bolnavi citindu-le din cărţi. În consecinţă, la intervale regulate, bărbaţii cad la pat şi solicită lecturile binefăcătoare ale mulatrei (“Îmbolnăvirile s-au înmulţit. Aproape toţi bărbaţii oraşului au devenit cititori pasionaţi. Când Tehura păşeşte în gura serii, către clienţii săi, flăcări întunecate şi fierbinţi se iscă în toate colţurile oraşului. Trotuarele dogoresc şi pereţii caselor ard, albi, în lumina smulsă peste zi soarelui”).

          Seria de eroi bine conturaţi în trăsăturile lor memorabile este lungă. O veţi descoperi – nu mă îndoiesc, cu încântare - citind cartea.

          Ceremoniile desfăşurate cu ocazia zilelor oraşului ridică, prin atmosfera lor fastuoasă şi implicarea locuitorilor, Muridava, locul acţiunii din roman, la nivelul unei adevărate Veneţii a măştilor, a sărbătorilor şi a miturilor re-interpretate. Tot aici se petrece un adevărat dezmăţ pantagruelic: “Leorpăielile se auzeau de la zeci de metri, oamenii se străduiau să mănânce cât mai mult şi mai porceşte pentru a fi admişi în Curtea Judecătorilor... Vinuri aspre şi puternic alcoolizate aproape că le luară minţile mesenilor. Untura li se scurgea pe bărbii, se ştergeau pe mâini cu reverele hainelor lor de ceremonii, închinau pahar după pahar, ciocneau, rosteau toasturi împleticite, se îmbrăţişau, se pupau, plângeau.”

          Violenţa din “Portocala mecanică”, şifonierul Cronicilor din Narnia, actul sexual ca poartă spre alte lumi, tema borgesiană a cărţii, coitul animalic, umorul aprig sau mucalit, misterul de tip Poe, atmosfera kafkiană printre accentele marqueziene, limbajul frust lângă delicateţea exprimărilor, oniricul nemîmblânzit, incursiunile în Biblie, obsesia prieteniei şi singurătatea individului excepţional... Şi mai sunt multe alte teritorii pe care Şerban Tomşa le cucereşte cu o uşurinţă caracteristică scriitorilor de mare talent şi forţă. Din alipirea acestor teritorii rezultă un spaţiu, inedit şi spectaculos, polisemantic, acela al romanului “Călugărul Negru”. O carte pe care o văd jucând un rol important în literatura română actuală, cea plină de amintiri din copilăria anilor comunişti, de vieţi banale (vezi minimalismul ultimului deceniu şi ceva!) sau de sexualisme seci.

          Un ultim citat: “Un om obişnuit te iartă dacă i-ai tras o bătaie bună, dar te urăşte toată viaţa dacă l-ai umilit printr-o combinaţie de cuvinte.”   

           

Ceea ce va rămâne

       Poate mulţi se vor fi întrebat de ce m-am tot agitat în legătură cu Alexandru Muşina. Adevărul e că dispariţia lui m-a afectat puternic, deşi nu-l mai văzusem şi nu mai comunicasem cu el de prin 1980. ( Şi, ca să fiu sincer până la capăt, mă impresionează drama oricărui om pe care îl cunosc. ) Pentru mine rămăsese tânăr şi frumos, purtând perpetuu pe faţă cel mai blând surâs din lume. În 2005, când a murit Ion Stratan, am intrat într-un lanţ de ghinioane incredibile, ajungând pe masa de operaţie a unui spital bucureştean. În final am fost pe punctul de a trece în lumea de dincolo, în urma unei depresii devastatoare. Spre lauda lor, mulţi cunoscuţi au fost solidari cu mine, dar tot atunci am primit o adresă oficială prin care eram anunţat că maşina mea a fost radiată din circulaţie. Mi-am adus aminte de asta când am văzut că lui Szobi Cseh, aflat într-o situaţie disperată, i s-a înmânat o hârtie prin care i s-a interzis accesul în nu ştiu ce sală de antrenament.
În România, răutatea îmbracă forme instituţionalizate, deşi suntem, nu-i aşa, o naţiune declarat creştină. Ne  vine greu să renunţăm la un mod conflictual şi păgubos de a trăi. Ar fi atât de uşor să nu ne mai atacăm unii pe alţii, din respect pentru vieţile celor din jurul nostru.
Acum vreo săptămână, aici a murit un inginer. I s-au descoperit imediat cele mai negre păcate. Urât subconştient avem, dacă nu ne putem abţine să-i ponegrim pe morţi. Oamenii simpli, lipsiţi de interese în zona culturii, fac lucruri de neimaginat pentru bunicii lor, care se orientau ( încă ) după o tradiţie sănătoasă.
        În definitiv, în urma scriitorilor nu rămân numai cărţile lor, ci şi atitudinile care i-au caracterizat cât au trăit.
De pildă, îmi amintesc că Muşina nu făcea deloc compromisuri şi respecta nişte principii frumoase. Era natural şi sincer în dialoguri, spunându-i fiecăruia verde-n faţă ce credea despre el. De aceea nu prea se potrivea cu Stratan, care era mereu protocolar şi plin de menajamente la adresa interlocutorului. Dar amândoi erau civilizaţi chiar şi în cele mai banale împrejurări.
Pentru a-i cunoaşte mai bine, recomand prietenilor mei Cel mai mare roman al tuturor timpurilor de Daniel Pişcu, publicat chiar de Muşina, la Aula, în 2002. Cartea narează întâmplările petrecute în Căminul Studenţesc Grozăveşti în anii '76-'77, dacă nu mă înşeală memoria. Personajele sunt Nino, Sandu, Daniel, Romulus şi ceilalţi.
Când am ajuns eu acolo, în toamna lui '77, Pişcu terminase romanul. Muşina a fost cel care mi-a vorbit prima dată despre textul lui Daniel.

O evocare a lui Alexandru Muşina. Scrisoare de la poetul Valentin Emil Muşat

Ca de obicei, poetul Valentin Emil Muşat reuşeşte să scrie, în Vălenii săi, pe care nu i-am văzut niciodată, cele mai bune evocări ale unor scriitori care dispar absurd şi prematur. Are o consistenţă stilistică şi o forţă a ideii care lipsesc îndeobşte prozatorilor. Înainte de a reproduce scrisoarea lui Muşat, fac două precizări :
1. Nu am fost prieten apropiat cu Alexandru Muşina, aşa cum, în învălmăşeală, s-ar putea înţelege, dar i-am admirat ( Ovidiu Nimigean mi-a scris, spre bucuria mea, că ştiu să admir )  inteligenţa  şi talentul.
2. "Bill", cu diferite variante ( "Bătrânul Bill" etc ), sunt eu.
Iată scrisoarea lui Emil :

"Mare Bill,
Câteva zile bune, lungi cât un capitol din istoria literaturii române, se va vorbi de Muşină, ca şi în cazul lui Nino.Vor fi zile ca un nisip mişcător în care mulţi se vor proclama prietenii lui. Eu nu am fost unul din aceştia, nu pentru că nu mi-aş fi dorit, ci pentru că nu ne-am prea întâlnit. Venea rar prin Bucureştiul anilor 78-79, când stăteam în 6 Martie. Cu blugii tociţi, cu haina cea verde dederistă peste un pulover de lână rustic, cu un ruscac montaniard, trăgea peste noapte la voi în cameră, unde era mereu un pat liber, lângă Vânătoru ( Romulus Bucur ) şi Marinică Preda, mai mereu plecat la o bibliotecară ( bibliotecara de atunci de la Litere, semăna cu Nana Mouskouri - n. m. Ş.T. ). Tu şi Mărin Neagu eraţi în preajma lui şi îl înconjuraţi cu prietenie, Muşină fiind eroul unei studeţiade din care nu lipseau Dulache şi Daniel Pişcu. După Cenaclul de Luni îl aduceaţi şi la noi, sub ghilotina de mondenităţi şi vorbe de duh ale lui Nino ( Ion Stratan - n. m. Ş. T. ). Nu cred că se potriveau, deşi se îngăduiau cu admiraţie reţinută ( cu mari rezerve, eufemistic vorbind - n. m. Ş. T. ). Nu mi-l amintesc să ne fi ajutat să isprăvim vreo sticlă de votcă. Poate cu Vânătoru ( Romulus Bucur - n. m. Ş. T. ) să fi celebrat venirea în Bucureşti cu un degetar de palică ardelenească, ferecat de setea noastră nesfârşită.  Ştiu bine că, aşezat pe patul meu, în faţa lui Nino,  având în spate un afiş cu revista Secolul XX, ne-a citit "Budila Express". Nino îl asculta într-un nor de Snagov, semn că ieşise cu o damă, Mărin îşi rodea mustaţa, tu erai mândru de întâmplare şi povesteai despre o beţie crâncenă în care un ciob de cană l-a rănit pe Dulache, Bădiţescu a fredonat ceva din Maria Tănase ( parcă "Toată lumea-mi zice lotru " ), Ivan voia să dea jos guvernul. Nino a conchis :
- Bătrâneilor, când o să ningă, multe se vor lămuri ! 
Laurenţiu Dumitrescu era în camera de alături, călărind prin pusta minţii sale, cu carnea ideilor sub şaua grelei sale înţelegeri pentru vizita lui Muşină.  M. nu era încântat de viaţa de profesor la un liceu braşovean, iar şicanele cotidiene erau spuse răspicat şi scurt, aforistic, precum la Săpânţa. Apoi mergeaţi la tine în cameră şi el vă recitea din poemele citite la cenaclu. Mai târziu, când el a ajuns cărturar la Braşov, aveam să aflu de la elevii mei care îi fuseseră studenţi cât de mult era iubit pentru a altfel de înţelegere a literaturii şi mai ales întemeiată pe muncă asiduă şi cinstită. Mai mult decât pentru sine, a făcut cărţi pentru alţii. Avea ceva din spiritul acela de iuluminist ardelean, mai presus de clipă, mai aproape de veac. Cum bine ai remarcat, ne apropiem şi noi de orizontul vieţii. Înainte să ne destrămăm cu totul, solidarizarea cu amintirile ne cere, ca în orice mitologie, să ne celebrăm eroii. Sandu Muşină e unul din ei. Înainte de a afla că a murit, am vorbit cu Emil Ionescu, venit să-şi îngroape tatăl în apropiere de Văleni, la Mâneciu, lângă munţii lui Marin Bucur, Gheorghe Tohăneanu şi Valeriu Sârbu. Bătrânul farmacist Ionescu, om de mare înţelepciune şi onoare, a dat locului, pe cheltuiala şi bunătatea lui sufletească, o echipă de tenis celebră şi Europei un lingvist remarcabil.
          
                                   Valentin Emil Muşat "

A murit Alexandru Muşina

            Aflu, de pe blogul lui Radu Vancu, că a murit Alexandru Muşina, unul dintre liderii generaţiei optzeciste. Vestea m-a şocat. De câţiva ani m-am obişnuit ca fotografiile, ca şi oglinzile, să-mi devină ostile. Nu mai vorbesc despre foştii profesori, care s-au transformat în patriarhi. Mă încearcă însă o spaimă cumplită, cioraniană, când aflu că un cunoscut a trecut hotarul lumii fără întoarcere. Aşa s-a întâmplat cu Ion Stratan, Marius Bădiţescu. Ion Zubaşcu - cu care m-am împrietenit în 2010, la decernarea premiilor ASB, când mi l-a prezentat Radu Aldulescu - şi, iată, acum cu Alexandru Muşina.
Radu Vancu, care ştie ce spune, este de părere că Muşina este printre primii trei-patru poeţi optzecişti. Nu e un lucru de ici, de colo.
             Cu Muşina am fost coleg de cămin, în Grozăveşti, în anul universitar 1977-1978, când am avut primele contacte şi cu Daniel Pişcu, Romulus Bucur şi Ion Stratan. Ţin minte că eram impresionat de tânărul înalt, solitar, cu ochi albaştri şi tuns scurt, care îţi vedea constant de treaba lui. Nu participa la beţiile celorlalţi, nu avea inamici cu care să se războiască, dar nici nu părea ataşat în mod special de vreun căminist. Avea multe idei şi le expunea frumos, cu calm, cu umor. Eram cucerit de accentul lui ardelenesc : " O mers, o citit, o fost..." Mie încă nu-mi trecuse depresia din 1976 şi într-o zi i-am povestit cât de mult o iubisem pe o colegă  din liceu, căreia nu îndrăznisem să-i adresez niciodată cuvântul. ( Mai târziu am luat-o ca model pentru personajul Ioana, în Călugărul Negru. )" Băi, Şerbănică, pe tine amorul ăsta te-a terminat şi te va marca pe toată viaţa", mi-a spus, cu vocea sa plăcută, Muşina. Era apreciat de profesori şi chiar devenise amic cu unii dintre ei - cu Silviu Angelescu, de pildă - , dar primele sale texte nu m-au impresionat. El încă nu-şi scrisese poemele puternice şi originale de mai târziu. Ca şi mine, îl aprecia mult pe Alexandru Ivasiuc. Ne-a povestit cum, la nu ştiu ce întâlnire, Ivasiuc l-a auzit vorbind şi, impresionat fiind, i-a promis sprijin literar. Autorul Iluminărilor a murit la cutremurul di 1977 şi prietenia lui Muşina cu romancierul a rămas doar un vis. " Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, altul ar fi fost drumul meu" spunea adesea Sandu, într-o vreme când o carieră literară părea imposibil de realizat în România.
              Nu ştiu dacă este cazul să povestesc un episod oarecum comic din viaţa noastră de căminişti. ( Am mai relatat scena, când am evocat atmosfera din căminele studenţeşti de atunci. ) Muşină stătea cu unul, Diaconescu, în camera din capul holului, lângă scări, în apropierea duşurilor. Erau mai mult plecaţi amândoi. A doua cameră era a lui Laurenţiu, cu care nu eram atunci în relaţii prea bune, iar în a treia locuiam eu şi Marin Neagu. ( Valentin Emil Muşat şi Florin Pripoae aveau să apară un an mai târziu, în 6 Martie. ) Într-o seară de început de vară, când citeam în camera mea, la uşă mi-a bătut cineva, după un cod pe care îl foloseau numai prietenii mei. Celor care nu ştiau ritmul cu pricina nu le deschideam, fiindcă altminteri n-aş mai fi avut timp să deschid o carte. Toc-toc! To-toc-toc ! Toc-toc-toc ! Toc-toc ! am auzit. M-am ridicat şi am descuiat uşa. Pe lângă mine a intrat ca o vijelie Ivan, un prieten nonconformist, rebel, uneori scandalagiu. Avea în mâini două sticle de bere goale şi s-a dus ţanţoş la fereastră. Am închis uşa şi m-am întors la lectura mea. Nu ştiam ce vrea să facă Ivan, care s-a dus la geam şi l-a deschis. Maşina de scris a lui Muşină se auze ţăcănind în liniştea nopţii. Brusc am auzit un zuruit de geamuri sparte şi imediat, de jos, din campus, au răsunat nişte mugete neomeneşti, de negri beţi. Pe urmă, Ivan m-a lămurit ce a vrut să facă. Nu-i plăceau poemele lui Muşina şi a vrut să-i...spargă geamurile, dar le nimerise pe ale lui Laurenţiu, şef peste căminişti şi cel care avea mereu un cui împotriva mea. L-am scos rapid afară pe Ivan şi am închis fereastra. Mă gândeam cu ruşine cum voi da ochii, a doua zi, cu Laurenţiu. Eram noi într-un veşnic conflict, dar n-am conceput niciodată să-i sparg geamurile unui om, pe motiv că nu împărtăşim aceleaşi idei !
Am ieşit doua zi de dimineaţă cu inima cât un purice, să mă duc la facultate. În capul scărilor, ieşind de la duş, Laurenţiu, în mare vervă,  le povestea ceva câtorva colegi care s-au îndepărtat până să ajung în dreptul lor. Am vrut să trec neobservat, dar Laurenţiu m-a oprit, apucându-mă de mână.
- Stai puţin ! Ai văzut ce s-a întâmplat ?
...
Mă aşteptam la acuze şi reproşuri amarnice. Dar inamicul meu avea faţa veselă.
- Băi, a izbucnit el cu entuziasm, au tras negrii ăia, azi-noapte, un chef straşnic !
....
- Da', ştii, straşnic-straşnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile !
Pronunţa acel "straşnic", un moldovenism, cu o savoare pe care n-am mai perceput-o la nimeni, nici înainte, nici după aceea.
Băiatul, care se culca devreme, se trezise în zgomotul sticlei sparte, apoi auzise strigătele necontrolate ale africanilor. Aşa că picase măgăreaţa pe ei. Muşina n-avea să afle nicicând în ce pericol fusese.
Nu ştiu dacă Alexandru Muşina a avut prea mulţi oameni care să intenţioneze a-i face face rău, dar am avut constant impresia că este protejat de cineva dintr-o lume superioară.
Acum nu mai sunt atât de sigur de ideea mea.