Despre danezi şi grădinile lor zoologice

    În locul smereniei creştine din Postul Paştelui, un val compact de putoare omenească se revarsă către mine. Încă din copilărie vizitarea grădinilor zoologice îmi făcea rău. Mi se rupea sufletul de păsările cu pene jerpelite şi de animalele triste, cu blana roasă, care se uitau la mine de dincolo de gratiile groase, uneori ruginite, ale instituţiei. Ţin minte mirosul violent pe care îl resimţeam mai ales în apropierea  masculilor carnivori. "Aşa miros lupii" îmi explica tatăl meu. Mi se părea o crimă ceea ce vedeam şi eram apoi bolnav câteva zile. În urmă cu câteva luni am văzut imagini cu rechini masacraţi de danezi în preajma nu ştiu căror insule. Pe urmă am aflat că aceeaşi danezi ucid şi tranşează girafe în grădinile lor zoologice, omoară pui de lei sau de urs etc. Îi consider pe nordici cei mai civilizaţi oameni. Suedia şi Norvegia sunt, pentru mine, mituri ale depăşirii limitelor umane. Când aud cuvintele "suedez" ori "norvegian", mă înclin/ mă închin cu pioşenie. Danezii fac parte din această astrală familie şi tocmai ei ucid vietăţi rămase neputincioase în faţa apucăturilor criminale ale lui homo sapiens. Dar să nu ne iluzionăm. Grădinile zoologice sunt puşcării pentru nevinovaţi, spunând multe despre psihicul uman. Una dintre îndeletnicirile omeneşti este capturarea şi torturarea celor slabi şi inocenţi. Tare mi-e teamă că şi omul civilizat este o falsă legendă, ca multe alte noţiuni pe care ne-am sprijinit în luarea unor decizii esenţiale pentru existenţa noastră viitoare. Aşa-zisele principii nu sunt, de multe ori, decât pretexte pentru a ne afirma sălbăticia.

Nemâncaţii

   Copil fiind, am citit în România liberă că un vânător din Moldova împuşcase un elan uriaş, ajuns nu se ştie cum în pădurile româneşti. Rumegătorul făcuse mii de kilometri până aici, pentru a sfârşi sub cartuşele unui braconier. Nişte americani au prins, pe o plajă, o specie rară de caracatiţă pe care, fireşte, au tranşat-o şi au gătit-o. Am prins, cu oroare, câteva imagini din documentarele despre supravieţuire pe  care le face Bear Grylls. Sigur că aia nu e supravieţuire cum nu sunt eu episcop, dar omul e obsedat să omoare şi să mănânce tot ce-i iese în cale : gândaci, păianjeni, şerpi, crocodili, antilope, cămile etc. Totul e decapitat, tăiat, înghiţit. Nu-mi dau seama de ce asemenea producţii, apologii ale crimei asupra naturii, sunt promovate cu atâta insistenţă. De Crăciun şi de Paşti sunt căsăpiţi porcii şi mieii. Televiziunile arată de pe acum cum se ascut cuţitele şi câte milioane de vicitime urmează să sfârşească în sânge. Burdihanul înainte de orice! O foame patologică, de carne, de putere şi de bani macină specia noastră care caută o mântuire convenabilă, cu burta plină de cadavrele unor făpturi nevinovate. Lăcomia şi pornirile ucigaşe ale oamenilor reprezintă o lipsă de respect pentru Creaţia lui Dumnezeu şi, la rigoare, o dovadă a necredinţei în Dumnezeul cel Viu. Până când nu vom găsi alte surse de hrană, suntem condamnaţi să trăim ca nişte animale de pradă.

Tablou cu negustori orbi

       Într-o povestire de Cehov, un bătrânel este judecat pentru că a furat o bucată dintr-o cale ferată. Mujicul se simte nevinovat şi repetă cu glasul său molcom, privindu-l pe judecător cu ochi blajini :
- Bine, dar e doar o bucăţică de fier, acolo.... O nimica toată...
       În Îngerul încălecat de Radu Aldulescu, personajul Ion Trencu o joacă în picioare pe tânăra sa soţie, apoi o duce târâş, trăgând-o de păr, până la primărie, unde o obligă să-şi dea pământul colhozului înfiinţat în sat. Aţi văzut vreodată rânjetul unui bătrân doctor care te anunţă că boala ta este foarte gravă şi că nu mai ai scăpare? La televizor apar aceeaşi diversionişti care ne anunţă, cu zâmbetul pe buze, că se vor scumpi alimentele, energia, serviciile etc. Suntem sufocaţi cu veşti proaste. Unul, care a băgat politica până şi sub plapumă şi a politizat sălile de operaţie din spitale, cere cu fermitate... depolitizarea instituţiilor, pe motiv că promovarea oamenilor pe criterii de partid este falimentară şi vom ajunge în coplaps din pricina incompetenţei generalizate. Un şef de guvern ia constant, cu bonomie, partea hoţilor din târla sa. Cât de înţelepţi devenim când suntem în opoziţie şi cu câtă iresponsabilitate ne comportăm când suntem la putere! Dar să nu ne lăsăm înşelaţi şi să-i recunoaştem, chiar dacă au miere pe buze ori satârul în mână :  sunt ei, criminalii de lângă noi, care ne-ar vinde la kilogram, fie mângâindu-ne pe cap ca pe propriii copii, fie căsăpindu-ne ca pe miei şi valorificându-ne prin măcelării. Călăii nu mai vorbesc despre patrie, dar urlă, când ne fură pantalonii de pe noi, că ne fac un mare bine.
      După limbajul pe care îl folosesc unii dintre cetăţeni, am strania senzaţie că au înviat torţionarii care au făcut colectivizarea. În primii ani de viaţă mă trezeam în fiecare dimineaţă în zgomotul căruţei care ducea toată familia la câmp. După ce ne-au luat boii şi pământul, a fost pentru prima dată când m-am sculat din somn, dimineaţa, în patul meu. Am întrebat atunci unde este căruţa. Apoi câţiva ani tot veneau pe la poarta noastră nişte străini cu genţi de piele. Cereau mereu câte ceva şi îi puneau pe ai mei să semneze nişte hârtii. Uneori ne ascundeam în sălciile din fundul grădinii şi aşteptam ca înspăimântătorii musafiri să plece.
Aşa am resimţit eu obsedantul deceniu.
    Acum fenomenul pare a se repeta, numai că avutul oamenilor nu mai intră în patrimoniul CAP-urilor, ci direct în buzunarele şi pe moşiile noilor activişti, ieşiţi aievea din mormintele istoriei.
Într-o ciulama socială, în care fură cine şi cât poate, se întâmplă lucruri demne de pana lui Rabelais.
Viitorul ne este vândut odată cu aerul pe care îl respirăm.

P.S.  Susţin în continuare că Real Madrid este o echipă mai puternică decât Barcelona, care a dominat psihologic şi tactic ultima confruntare. Catalanii n-au fundaşi, n-au vârf, n-au, în general, nimic, cu excepţia jocului de pase, în care Messi este maestru de neegalat. Prestaţia lui Ronaldo place ochiului mai mult decât fineţurile argentinianului. Totuşi, diferenţa de valoare e în favoarea lui Messi. Ca să nu mai spun că Ronaldo, Pepe şi Ramos sunt printre cei mai scârboşi jucători pe care i-am văzut în viaţa mea. Ramos şi Pepe sunt cu siguranţă cei mai detestabili. Contestă decizii juste, se tăvălesc pe jos la orice atingere, cerşind lovituri libere şi cartonaşe pentru adversari, uneori după ce-i cotonogesc bine pe aceştia. Ronaldo se aruncă şi el în careu ca în bazin. Mizează pe înşelătorie! Şi ca un şmecher nativ ce este, vede peste tot numai hoţi. Fie şi pentru acest motiv n-ar trebui să i se acorde nicio distincţie sportivă pentru cariera sa, altminteri strălucitoare. Real a câştigat o treime din puncte cu ajutorul arbitrilor, iar Ronaldo spune că ei n-au fost ajutaţi niciodată de oamenii în negru, deşi chiar în ultimul meci madrilenii au beneficiat de un penalty inventat.
      Mă întreb cum ar arăta jocul Barcelonei dacă ar avea un vârf precum Cavani, Aguero sau Radamel Falcao?  Şi ce s-ar fi spus despre Ronaldo, dacă aseară el ar fi jucat ca Angel di Maria?

Pedagogia fericirii şi absenţa simţului etic

    În sport nu există cel mai mare al tuturor timpurilor. Sunt unii care şi-au dominat epoca, dar fiecare perioadă presupune atâtea conjuncturi particulare - echipament, condiţii de antrenament, hrană specială etc -, încât orice generalizare duce la o eroare de proporţii. Totuşi, Messi ar putea fi considerat cel mai strălucit fotbalist din istoria cunoscută.  Pe Pelé l-am văzut jucând când aveam paisprezece ani, într-o finală de campionat mondial, în care Brazilia a zdrobit Italia cu 4-1. Sincer vorbind, nu m-a uluit, cum m-aş fi aşteptat. Mai degrabă mi s-a părut lent, leneş şi oportunist : ceva între Romario şi...Oblemenco. Mi-a plăcut mai mult Jairzinho. Dar atunci eram doar un copil, iar el se afla la apusul carierei sale, aşa că aş spune mai degrabă că nu l-am văzut desfăşurându-se pe teren. Cele mai puternice impresii le-au lăsat asupra mea Maradona, Cruyff şi Ronaldinho. Prin comparaţie cu Messi, aceştia au jucat însă într-un regim de viteză redusă şi au avut în faţă apărări naive, ce nu se pot compara cu barajele computerizate de azi, înţesate că fundaşi foarte bine pregătiţi fizic, adevărate forţe ale naturii. În plus, intervenţiile care acum sunt tolerate  erau socotite pe atunci faulturi indiscutabile şi erau judecate în favoarea atacantului. La vârful său de formă, Messi şi-a compensat deficitul fizic printr-un joc rapid, driblinguri imprevizibile şi o viziune a jocului unică. E suficient ca viteza sa de execuţie să scadă insesizabil ca el să devină doar un jucător bun. Iar cu trecerea anilor e din ce în ce mai greu să fii mereu mai bun decât poţi fi! Bicicletele lui Ronaldo sunt mereu aceleaşi, dar viteza şi forţa îi permit portughezului să-şi depăşească mulţi adversari. Niciodată pe centru,  mereu pe margine, unde sunt spaţii mai mari. În plus, după părerea mea, Ronaldo are în spate o echipă mai puternică decât Barcelona, unde Messi a ajuns să facă aproape totul. Nu e posibil să fii mare star, ca Xavi sau Iniesta, şi să nu prinzi un şut pe poartă decât o dată la cincizeci de meciuri. Silueta longilină şi fuga plină de graţie a lui Ronaldo nu trebuie să ne înşele. Diferenţa dintre Messi şi Ronaldo echivalează, păstrând proprţile, cu cea dintre Hagi şi Lăcătuş.
  Când a plecat de la Barcelona, Guardiola a spus că rezultatele vor veni în continuare dacă Messi va fi fericit. Genial antrenor! Poţi da totul într-un domeniu dacă eşti fericit! Şi noi care am fost torturaţi o viaţă întreagă, cu biciul, pentru a da randament pe ogorul patriei! Fericirea lui Messi constă în a juca frumos. El nici nu se ia la harţă cu adversarii, nici nu se apucă de piept cu arbitrii, nici nu face gesturi obscene la adresa publicului . Îşi respectă condiţia de geniu al jocului cu mingea. Messi şi Guardiola au o etică în concordanţă cu valoarea lor profesională.Mă gândesc însă că sunt oameni a căror fericire înseamnă a nu face nimic pentru ei sau pentru semenii lor. Mi-am observat constant elevii, de-a lungul deceniilor, şi am constat că ultimelor generaţii le lipseşte simţul etic. Cândva un preot-profesor l-a făcut să înveţe pe un seminarist, punându-i numai note de zece, după ce îl prinsese copiind. " Tu copiezi, fiindcă vrei să iei zece. Bun! De acum încolo îţi voi pune nota maximăfără să te ascult." Când vinovatului îi venea rândul la evaluare, dascălul îi zicea cu amabilitate :" A, tu eşti Vasilescu! Vrei să iei zece mereu. Uite, poftim încă un zece, stai jos!" De ruşine, băiatul a început să înveţe vârtos. Am repetat, în zilele noastre, experienţa cu nişte elevi, punându-le zece la o materie lipsită de importanţă. Sunt fete şi băieţi proveniţi din familii de calitate. Ei, bine, văzând că pot obţine rezultate foarte bune în felul acesta, copiii au înţeles că nu trebuie nici să mai deschidă cărţile. Dar au început să mă (re)îndrăgească. Aproape tuturor li se pare normal să copieze, să nu-şi efectueze temele, să nu citească şi să nu înveţe nimic. E o crimă să le le impui să studieze ceva sau să facă o porţie zilnică de lectură. Dacă le vei spune că vei da note mari analfabeţilor şi îi vei lăsa repetenţi pe eminenţi, te vor ovaţiona. Toată treaba, ca dascăl, este să fii "de gaşcă". În cor cu familiile, micuţii le impută profesorilor orice eşec, deşi nu par deloc preocupaţi de învăţătură, iar unii îşi privesc cu indulgenţă, din uşa cârciumii - şi au doisprezece ani! -, pe magiştrii care trec pe stradă. Aş spune că elevul nou are o etică inversă. O dai în bară cu el, dacă îi aminteşti de cinste,  onoare sau muncă şi eşti valabil dacă nu faci nimic la ore. Trag concluzia că familia, ca instituţie, este în disoluţie.
    La rândul său, în absenţa unor principii, societatea devine sălbăticie. Ne uităm de mulţi ani la nişte simulacre de politicieni care se ocărăsc necontenit şi îşi aruncă zoaie în cap, proferând jigniri incompatibile cu statutul unei persoane publice. Chiar să nu înţeleagă ei că nu te poţi afirma prin macularea competitorilor şi este umilitor pentru oricine să iasă în evidenţă numai prin arătarea bubelor - uneori inexistente - din capul duşmanului? Iar dacă liderii responsabili de bunăstarea neamului coboară în cea mai adâncă hazna, într-o zonă inferioară regnului animal, ce pretenţii să mai avem de la plevuşca oportunistă de care ne izbim chiar şi în instituţiile îndrituite să se ocupe de sănătatea mintală a boborului?  De mai multă vreme, hoitarii au descoperit că se poate trăi în prosperitate, umblând cu bâta într-o mână şi cu oala de noapte în cealaltă.
      Până la urmă, în absenţa unor îndepărtate ecouri etice sau mitice, nici literatura nu este altceva decât o însăilare de experienţe umane/inumane, consumate în mod nesemnificativ. Un pantof bine lustruit care nu spune nimic despre purtătorul său rămâne doar un pantof bine lustruit. O vitrină bine aranjată care nu prinde un petic de cer sau un chip uman rămâne doar o vitrină bine aranjată. Oamenii au dispărut ori s-au transformat în obiecte inerte spiritual.
Ca o sublimă compensaţie, voi preţui fără rezerve romanele lui Radu Aldulescu, un veritabil creator de viaţă.

P.S. 1. Logica unei etici aberante funcţionează şi în relaţia demnitar-alegător. Cu cât eşti dovedit ca hoţ şi mincinos, cu atât naţia te iubeşte mai mult, creşti în sondaje şi eşti ales în fruntea nătărăilor, ca să poţi fura şi înşela în continuare.
        2. Să fie clar, sunt pentru adoptarea unui cod etic pentru profesori, cu condiţia de a se întocmi câte un asemenea document pentru politicieni şi pentru celelalte categorii sociale care lucrează cu factorul uman. Nu în ultimul caz, este obligatoriu ca dascălii să primească salarii considerabile. De asemenea,  acest pas trebuie să fie corelat cu alte măsuri care să devină imediat funcţionale. Nu-i poţi cere unui profesor de valoare să-şi dea gratuit sufletul la clasă, fiindcă nu cred că se doreşte punerea în scenă a unei comedii umilitoare pentru toată lumea, dar mai cu seamă pentru învăţământul românesc.

Memorialistică şi ficţiune

          Radu Aldulescu arată undeva că multe romane de azi au un caracter memorialistic. Când nu povestesc ceea ce li s-a întâmplat ieri sau alaltăieri, mulţi prozatori mizează pe perspectiva inocentă a unui copil pentru a depăna amintiri din copilărie, prezentate abil în veşmintele ficţiunii. Şi, vorba lui Rogozanu, nu prea e scriitor român care să nu -şi caute şi să nu-şi găsească "o voce de copil".Oare de ce romancierul român apelează la relatarea unor experienţe reale, în loc să-şi imagineze scenarii epice veridice, precum Rebreanu, Camil, Breban, Ştefan Bănulescu sau chiar Radu Aldulescu? O explicaţie ar fi, după părerea mea, presiunea criticii care merge în direcţia unei estetici a firescului, a naturalului. Marin Preda şi Sorin Stoica n-au inventat nimic şi ne fascinează continuu, în multe texte care vor rămâne în istoria literaturii. Stoica este un nonficţional pur. O asemenea creaţie, elaborată în cultul unui anumit adevăr, are priză şi la cititori. Totuşi, de ce cărţile româneşti valoroase, de azi, nu au acelaşi succes la public precum cele străine?
       Am purces, cu tot entuziasmul, să recitesc povestirile unui important autor contemporan. În cele ce urmează nu intră în discuţie valoarea scriitorului, pe care nu eu sunt în măsură să o afirm sau să o contest. Fac numai câteva observaţii. Începutul fiecărui text este admirabil, în aceeaşi tradiţie a rememorării pline de poezie. Pe urmă se întâmplă ceva care face ca planul realului să gliseze nu spre fantastic, nefiresc sau artificial, ceea ce mi-ar fi plăcut, ci spre un patologic greu suportabil. Într-o scenă, un copil omoară o pisică adormită, bătându-i un cui în inimă. La aceeaşi pagină, un pui de vrabie este torturat ore în şir, în mod inimaginabil, iar când acesta nu mai poate "nici să zvâcnească", copiii joacă tenis cu el, folosindu-l drept minge. În fine, se plictisesc şi îl îngroapă de viu. Ajuns aici, mi s-a făcut rău şi am închis cartea. Mi-a mers prost tot restul zilei. Comentariul prevenitor al naratorului - "Jocurile noastre erau uneori crude şi barbare." -, transformă paginile într-o memorialisrică asumată, o posibilă convenţie literară originală pentru  momentul în care cartea a fost publicată. Poate că de aici izvorăşte cultul tinerilor prozatori pentru insanitatea autentică, pentru cruzime, trivialitate şi monstruos. Estetica / non-estetica / nonficţionalul morbidului constituie însă un element de stres pentru mine şi un obstacol în calea lecturii.

Situaţia catastrofală din învăţământ

  În fiecare an se organizează simulări de examene pentru elevii din clasele terminale, pentru a li se evalua nivelul de pregătire. Din păcate, erorile se perpetuează de la an la an, fiindcă factorii responsabili sunt orbi şi surzi la orice sugestie venită din zona muncii didactice.
1. Subiectele propuse nu sunt în concordanţă cu programele. La ciclul gimnazial se dau două compuneri, dintre care una nu are ca obiect textul literar. Se ştie că nu mai sunt alocate aproape deloc ore pentru compunerile libere. Şi atunci ce verificăm?
2. Cei care elaborează subiectele nu sunt profesionişti. Chiar dacă au unele cunoştinţe, n-au experienţă la catedră. Uneori fac subiecte pe care nu ştiu nici ei să la rezolve corect. ( Vezi subiectele de la Testele Naţionale din 2012.) Cel mai des însă aleg texte nepotrivite cu vârsta şi cu nivelul de pregătire al şcolarilor. De pildă A. E. Baconsky este un poet neomodernist care se studiază în clasa a XI-a. Chiar dacă pare accesibilă unui copil de clasa a VIII-a, poezia Zăpada sărută întinderile are subtilităţile sale şi, numai cu indulgenţă din partea profesorului evaluator, elevii pot obţine note maxime. La clasa a XI-a s-a dat caracterizarea unor personaje de comedie, în condiţiile în care liceenii fuseseră anunţaţi, în repetate rânduri, că genul dramatic nu face obiectul simulării cu pricina! Halal comunicare!
3. Notele obţinute nu sunt trecute în cataloage. Să înţeleg că simularea e un fel de joacă, fără nicio finalitate, exceptând-o, fireşte, pe aceea potrivit căreia corectorii trebuie să piardă timpul? ( Evaluarea nu se plăteşte şi sunt oameni care îşi cheltuiesc banii pe mijloace de transport sau pe benzină, pentru a merge la centrele de evaluare, unde nu primesc nici măcar un pahar cu apă.)
      Pe micrul ecran apar tot felul de"specialişti" care "analizează" rezultatele simulării. Moderatoarea ţipă că sunt rezultate catastrofale şi că trebuie să-i găsim pe vinovaţi etc. Exact ca în vremea obsedantului deceniu. Mărturisesc, de altminteri, că de mai mulţi ani am impresia că mă învârtesc printre nişte oameni care sunt un fel de zombi din perioada colectivizării. Au înviat colhoznicii şi heirupiştii planurilor cincinale?  Când am terminat clasa a VIII-a, am mai avut doi sau trei colegi care au fost admişi la liceu. Şi nu s-au deschis procese pentru a fi descoperiţi sabotorii. Pentru îmbunătăţirea rezultatelor, e suficient să crească în mod real calitatea actului didactic, iar elevii ar trebui să pună mâna pe carte. Profesorii să fie verificaţi la clasă, periodic, de alţi specialişti ( şi nu prin megainspecţii, de tip Rodis, cu ritualuri grandioase, soboruri de inspectori şi munţi de procese-verbale. ) Sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mulţi dascăli care îşi bat joc de ore. Unii nu mai lucrează decât la meditaţii, în timp ce alţii nu ştiu, pur şi simplu, ce să predea. De exemplu, un profesor doctor, cu rubrici în presa literară, cadru didactic la unul dintre cele mai prestigioase liceee din capitală, nu face nimic, dar absolut nimic, la cursurile sale şi îi nenoroceşte pe cei care fac literatura cu el. Îmi pare că omul are şi vârsta de pensionare, însă rămâne în sistem datorită sprijinului politic de care beneficiază cu voioşie. Învăţătura, câtă e, se transmite exclusiv prin sistemul paralel al meditaţiilor, în care părinţii pompează bani la greu. Dacă un magistru îşi face meseria cum trebuie, e de datoria sa să-i lase corigenţi şi repetenţi pe discipolii care s-ai obişnuit să treacă anul fără să ştie nimic. Aici intervine presiunea părinţilor care au o atitudine incalificabilă. E meritul dlui Boc ( şi al comandantului său suprem! ) că învăţământul a ajuns să fie condus de părinţi şi de politruci. Şi cum să îndrepţi lucrurile când toată lumea are de întocmit tone de hârtii? Dar nu pe aceste hârţoage se iau gradaţii de merit şi salarii umflate?
   În materie de învăţământ, unii nu ştiu ce fac, alţii nu ştiu ce vorbesc. Toţi însă sunt iresponsabili.

P.S. L-am lăudat în repetate rânduri pe ministrul Remus Pricopie, un om competent, care pare a gândi cu propriul cap. Nu ştiu dacă e în puterea Domniei Sale să ia măsuri pe termen lung, dar situaţia din învăţământ s-ar putea îmbunătăţi spectaculos prin câteva acţiuni concrete :
1. Înfiinţarea, în cadrul fiecărei universităţi, a unor grupe pregătite special pentru munca didactică. În felul acesta, tinerele generaţii vor putea fi bine pregătite pentru activitatea didactică.
2. Pensionarea obligatorie a cadrelor din zona preuniversitară, care împlinesc 60 de ani. Dacă la nivel universitar, unde volumul de muncă e mai mic, sunt personalităţi care pot preda până la vârste avansate, specificul muncii la clasele I-VIII, cu uzură maximă şi cu consum enorm de energie, ne îndreptăţeşte să cerem pensionarea la o vârstă rezonabilă. Ce performanţă mai poate face un om la 65 de ani? Şi poţi reforma un sistem cu străbunici?
3. Îndrumarea periodică a muncii de la clasă, în detrimentul întocmirii multelor şi inutilelor hârtii tipizate. În procesul actual de învăţământ, toată lumea verifică - inspecţie înseamnă control, verificare, etichetare! -, dar nimeni nu-i îndrumă şi nu-i orientează pe cei lipsiţi de experienţă.
4. Promovarea numai a elevilor care au un bagaj de cunoştinţe corespunzător următorii trepte de şcolarizare. Cu alte cuvinte, şcolile care au un procentaj mare de nepromovaţi să nu mai fie sancţionate. Fireşte e necesar să se ia unele măsuri utile pentru îndreptarea stării de fapt. Altminteri, dacă o şcoală are promovabilitate de 0%, mai mulţi ani în şir, poate fi reprofilată sau desfiinţată.
5. Eliminarea, prin lege, a presiunilor nefaste făcute de părinţi asupra fenomenului didactic, în paralel cu interzicerea sponsorizărilor de tot felul, care vin din această direcţie.
6. Lucrătorii din sistem să fie plătiţi corespunzător, pentru a nu mai fi nevoiţi dă dea meditaţii ori să se angajeze în alte proiecte.
7. Instituirea examenului de admitere în liceu. Elevii să intre în treapta superioară de învăţământ nu prin piruete pe după cireş, cu formule artificiale şi aducătoare de bani pentru băgătorii de seamă, ci printr-o evaluare corectă, organizată de fiecare liceu în parte. Să nu se mai susţină probe eclusiv la română şi matematică, ci obiectele de examen să fie diferenţiate în funcţie de profilul instituţiei respective.
Dacă asemenea lucruri nu se fac, înseamnă că nu se doreşte scoaterea învăţământului românesc din mocirlă. Şi atunci de ce ne mai răcim gura?

Romantismul şi atuurile lui Frank Sinatra

      Nu sunt în măsură să spun cât de mare cântăreţ a fost Sinatra. Ca actor, el nu m-a entuziasmat, dar nici nu m-a oripilat. Am avut totuşi impresia că meritele îi erau mult umflate. Pe urmă am aflat că s-a bucurat de sprijinul unei organizaţii atotputernice şi m-am lămurit.
       Un coleg povestea că la o nuntă organizată în satul său, un cunoscut cântăreţ de muzică populară a sedus-o pe mireasă şi a fugit cu ea. Atunci a intervenit un alt dascăl, care a oftat şi spus : " Îţi dai seama ce scânteie s-a declanşat în sufletele lor ( al interpretului şi al miresei, n. m. Ş. T. )? Cât romantism!" O profesoară a zis şi ea : "Păi, şi la noi C. M. a avut o nuntă şi a fugit cu mireasa!" Altcineva a continuat : "Şi la noi, la fel. Ăsta fuge cu toate miresele de la nunţile la care e angajat!" Romanticul s-a posomorât brusc şi a reacţionat :" Eeeee, păi el, al dracu', fuge cu toate, aşa, la grămadă? Eu crezusem altceva!" Şi a început să-l înjure cu foc pe artistul priapic.
       Într-o familie de actori celebri nu dă cineva un vânt fără ca presa să vuiască. Aşa am aflat toţi despre neînţelegerile dintre Woody Allen şi Mia Farrow. Am aflat că Mia, când suferea mai mult, îi telefona fostului soţ, Frank Sinatra, care îi oferea înţelegere, afecţiune şi mai ales protecţie. Iată un bărbat adevărat, îmi spuneam. E puternic, sigur de sine, dar şi cu o notă de tandreţe romantică, mult apreciată de femei. Chiar şi de Mia Farrow, pe care o suspectam că este o paţachină greu de suportat. În fine, trec anii şi fostul majordom al lui Sinatra îşi publică memoriile. Ce aflăm de la bătrânul servitor? Că Sinatra avea obsesia curăţeniei - făcea şase-şapte duşuri pe zi -, că umbla îmbrăcat la patru ace, că prefera să stea în picioare, pentru a nu-şi strica dunga pantalonilor şi că avea un penis imens, pentru care îşi comanda chiloţi speciali. E, acum lucrurile sunt limpezi atât pentru romantici, cât şi pentru cei care erau uimiţi de succesele erotice neobişnuite ale legendarului personaj. Printre altele, a fost, şase ani, perechea Avei Gardner. Prin 1972 a fost căsătorit în secret, pe durata unui contract de un an, cu Victoria Principal, interpreta Pamelei din serialul Dallas.

Farfuridi era pro-eupean

        Dacă am avea curiozitate să aflăm ce doctrină politică îmbrăţişează personajele din O scrisoare pierdută, am găsi eterna ciulama ideologică dâmboviţeană, dar am avea şi unele surprize.
De pildă, Farfuridi, ca reprezentant al puterii, este un pro-european de faţadă. El simte că Europa este "cu ochii ațintiți asupra noastră". E necesar să fim responsabili, "pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie și să recunoască". "Reviziunea constituțiunii" era o "cestiune"  la ordinea zilei şi pe vremea aceea. Farfuridi este de acord cu proiectul, deşi în sufletul său este profund conservator : "Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele... esențiale... Din această dilemă nu puteți ieși... Am zis!"
        Într-o vremelnică opoziţie şi mai bun orator decât Farfuridi, Caţavencu se declară patriot şi ştie să plângă artistic, la comandă, atunci când ţine discursuri : "Domnilor!... Onorabili concetățeni!... Fraților!... (plânsul îl îneacă) Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune și eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpânește) mă gândesc... la țărișoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (același joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare)  După cum se vede, personajul îşi dozezeză cu miestrie emoţiile, în faţa publicului. Un psiholog ar spune că îşi gestionează admirabil inteligenţa emoţională! El are o formulă care prinde grozav la public : "România să fie bine și tot românul să prospere!" ( o variantă a lozincii "Să trăiţi bine!"). Se vede pe sine ca reformator şi progresist : "Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist... că sunt liber-schimbist… că voi progresul cu orice preț. (scurt și foarte retezat) Da, da, da, de trei ori da!" Susţine chiar...descentralizarea : "Or... conduși de aceste idei, am fundat aci în orașul nostru „Aurora Economică Română", soțietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din București... pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureștenilor, capitaliștilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face și noi ce fac dânșii în al lor..."  Fireşte, este o descentralizare făcută în folosul celor care o iniţiază, un fel de fărâmiţare feudală, neavând nimic în comun cu interesul naţional. Dar unde am mai auzit noi aceste cuvinte? În realitate, Caţavencu este naţionalist şi retrograd, având aversiune faţă de evrei : "În Iași, de exemplu, — permiteți-mi această digresiune, este tristă, dar adevărată! — în Iași n-avem nici un negustor român, nici unul!...Și cu toate aceste toți faliții sunt jidani!" La un moment dat, Caţavencu îi spune lui Farfuridi : "În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică." E de înţeles că dăscălimea şi "moflujii" îi împărtăşesc părerile.

        Aşa stăteau lucrurile pe vremea lui Caragiale şi, mai târziu, în perioada interbelică, la fel se prezintă şi azi. În materie de popoare, sunt lucruri care nu se schimbă niciodată. Sau, hai să fim optimişti, cu mare, foarte mare greutate.

P.S. Straşnică echipă are Steaua! Nu m-am uitat la meci , fiindcă   sunt dinamovist de cinci decenii şi anticipam o victorie a băieţilor lui Becali la cinci-şase goluri diferenţă. Am aflat ulterior că Steaua a egalat în ultimele minute ale jocului, smulgând, cu greu, un punct unei formaţii de nivel comunal.
       Mulţi arbitri proşti am văzut în viaţa mea - Alexandru Tudor e printre ei! -, iar unii m-au îmbolnăvit de-a dreptul, însă nu cred că există niciunde creaturi ca în campionatul Spaniei. Aşa ceva nici în inima Africii nu găseşti. Totuşi, idioţii ăia, cu aspect de handicapaţi, decid soarta unei competiţii în care activează cele mai bune echipe din lume : Real Madrid şi Barcelona. Am constatat că madrilenii câştigă zeci de puncte în urma deciziilor aberante ale oamenilor în negru. Cam cum se întâmplă cu Steaua, la noi. Cu mult timp în urmă era "ajutată" Dinamo.

Cum miros gările din Moscova

Moscova este un spaţiu literar fabulos, cu străzi intrate pe vecie în mitologia literară universală. Şi nu insist, fiindcă s-ar putea elabora o teză de doctorat pe această temă.
Am recitit cu plăcere Zigzagul norocului de E. Braghinski şi E. Reazanov, Ed. Univers, Colecţia Enigma, 1972.
Sunt două aspecte contradictorii în acest volum care conţine trei naraţiuni, Atenţie la maşini!, Zigzagul norocului şi Crima din bibliotecă. În primul rând, autorii scriu minunat. Au talent literar şi un simţ al umorului teribil. În al doilea rând, intriga este mai peste tot trasă de păr într-un mod grosolan. Nici nu-mi dau seama cum e posibil aşa ceva în nişte texte scrise atât de bine. Cel mai mult mi-a plăcut prima bucată, care are în centru un personaj interesant. Acesta fură maşinile corupţilor ajunşi la la prosperitate, le vinde şi trimite banii unui orfelinat pentru copiii lipsiţi de familie. Cel mai puţin m-a încântat ultimul text, unde fantomele îşi vâră nasul în dezlegarea enigmei, iar finalul n-are nicio noimă.
Se ştie că există o întreagă literatură a mirosurilor. Am semnalat, la momentul potrivit, pasajele din Viaţa lui Kostas Venetis a lui Octavian Soviany, în care erau evocate emanaţiile olfactive ale marilor oraşe din Europa.
În Crima din bibliotecă, Iacimenev, detectivul care anchetează omorul, are un nas deosebit de fin. El îl "miroase" pe un suspect că a trecut printr-o anumită gară :
"Rostovski mirosea a gară, şi anume a gara Kazanski.... Fiecare gară are izul ei. Am consacrat problemei o groază de timp şi e punctul meu forte. Gara Kazanski miroase a pepeni de Ciardjui, a piersici de Samarkand, a mere de Alma-Ata şi a saci. Şi gara Kurski miroase a fructe, dar trebuie să distingi aroma fructelor din Asia Mijlocie de cea a fructelor din Caucaz. În gara Kurski miroase a struguri Isabella, a mandarine, a mimoze şi a privighetori de Kursk. Gara Kievski te duce cu gândul la vişine, la castraveţi muraţi de Nejinsk, la slănină ţărănească şi la roşii bulgăreşti, în timp ce în gara Rijski pluteşte o aromă de heringi afumaţi şi scrumbie letonă! [...] Acolo ( în gara Paveleţki, n. m. Ş. T.) predomină harbujii de Astrahan şi ciupercile din împrejurimile Moscovei, întrucât locurile cele mai bogate în ciuperci sunt pe drumul către Paveleţki. Însă cel mai uşor e să determini mirosul gării Iaroslavki, care e îmbibată de lapte. În schimb, gara Bielorusski miroase mai complex : a găini daneze congelate, a lustre din RDG şi a ouă poloneze. Gara Leningradski este eminamente intelectuală, miroase fin, abia sesizabil, a istorie şi artă.
- Dar gara Savelovski? întrebă Fomin, care ştia că Moscova are nouă gări.
- Cu asta-i prost! recunoscu Iacimenev abătut. N-are niciun miros specific. Tocmai de aceea s-a proiectat demolarea ei, ca inutilă!"
Să remarcăm că istoria şi arta au un miros discret, imperceptibil.

Locul în care nu mai eşti nimic

Sunt momente ale zilei şi anotimpuri care te fac să te simţi alt om.

Unii sunt zei dimineaţa şi iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.

Altora le cresc aripi în nopţile de primăvară.

N-am văzut pe nimeni să fie fericit la amiază.

Aşijderea sunt locuri care te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi pe fundul bălţii.

Dar există, pentru fiecare, văgăuni în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a respira.

Grădina de flori a bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru dinspre răsărit.

Grădiniţa aceea îmi părea infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia. Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de la margine, unde nu creştea nimic.

Într-o după-amiază am ajuns întâmplător acolo, după ce plecasem în urmărirea unei mingi neascultătoare. M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor, nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, adică de la ridicarea zidurilor, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase  aievea mai mulţi metri către ieşirea din spate a casei. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Părinţii nu mă puteau găsi. Niciun pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în care am stat o jumătate de zi.

Brusc, o spaimă cumplită a urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi mai ales cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite ?

M-am ridicat fulgerător şi am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus fără sfârşit.

Gloria ierbii

    Acesta este titlul unui volum de poeme, publicat de Gheorghe Tomozei în 1975, la Cartea Românească, dar despre altceva vreau să vorbesc.
    De mai mulţi ani am observat că iarba rămâne verde, pe alocuri, chiar după brume groase şi geruri puternice. M-am minunat. Prin 2006, un bătrân scrisese pe o carte de comentarii literare următoarele : " Anu ăsta a mers vacile la câmp până pe 31 decembrie." Bineînţeles, după ce se lăudase cu lectura lui : " Pe această carte am citito io toată."
     În copilăria mea, iarba dispărea complet la sfârşitul toamnei, pentru a reînvia, proaspătă, la începutul primăverii. Acum, după topirea zăpezii, am văzut că porţiunile de iarbă se păstraseră în totalitate : pare că niciun fir n-a dispărut în timpul iernii. Iarba a devenit, iată, perenă. Mă gândesc că este o modalitate de apărare a naturii în faţa iureşului distrugător al civilizaţiei nostre. De decenii întregi, omul dovedeşte că este hotărât să nimicească mediul care îl ţine în viaţă, asemenea paraziţilor din intestinele animalelor, ce proliferează până când organismul-gazdă cedează irevocabil. În jungla Amazonului se taie două-trei mii de copaci în fiecare minut. Din nefericire, chiar dacă ar deveni veşnici, arborii n-ar putea să anihileze acţiunea criminală, iresponsabilă, a celor care trăiesc numai pentru a-şi înmulţi banii. Cine ar trebui să apere natura ?

Oameni adevăraţi

       În adolescenţă şi în tinereţe am cunoscut oameni adevăraţi pe care îi port în suflet şi acum. Erau băieţi pe care îi numeam prietenii mei. Au fost fete cărora n-am meritat nici să le duc papucii la uşă. Nu vorbeau pe nimeni de rău. Se ajutau unii pe alţii în mod dezinteresat, fără tămbălău. Căutau şi găseau numai ce este frumos în felul de a fi al semenilor lor. Odată cu terminarea facultăţii am intrat într-o zonă deşertică din punct de vedere moral. Totuşi, altruiştii de odinioară au continuat să mă însoţească. Din momentul în care am publicat prima carte, am reînceput să cunosc oameni adevăraţi. Am redevenit bogat sufleteşte, simţind din nou căldura şi frumuseţea unor minţi omeneşti şi bucurându-mă de lumina unor gesturi frumoase.
         Într-un oraş teleormănean trăieşte un poet şi istoric literar care a dat culturii noastre opere fundamentale. Este o personalitate emblematică pentru noi, cei care ne ducem zilele în sudul auster al ţării. Lucrările sale sunt exhaustive, copleşitoare prin dimensiuni şi documentare ştiinţifică. Acest mare om monitorizează tot ce se scrie despre mine, mă ajută în variate împrejurări şi îmi poartă de grijă într-o lume literară veşnic surprinzătoare. Nu voi reuşi niciodată să-i fiu îndeajuns de recunoscător.
        Ceva mai aproape de localitatea mea vieţuieşte un profesor de matematică astral, acum pensionar. E o legendă vie, o somitate, unul dintre cei mai buni specialişti în domeniul său. E un bărbat care nu se laudă cu însuşirile sale, nu face caz de competenţa sa şi nu-i striveşte pe cei din jur cu evidenta lui superioritate profesională şi umană. Fratele meu mai mare, căci aşa îmi place să-l numesc, e un miracol de omenie şi pot depune mărturie că este un spirit elevat, conştient de înalta sa misiune pe Pământ.
        Respiră printre noi, într-o localitate intrată în istorie, un strălucit romancier şi critic literar care îşi sacrifică timpul pentru a citi cărţile confraţilor săi. Redactează aproape singur una dintre cele mai bune reviste literare din România şi pune pasiune şi un elan schillerian  în acţiunile sale culturale. Este atent la tot ce înseamnă valoare în literele româneşti şi scrie cu entuziasm nedisimulat despre tot ce îi place. Situat dincolo de micile interese de grup, el este sensibil la tot ce înseamnă valoare şi de aceea a devenit un barometru literar sigur, de neocolit. Ceea ce face se bazează pe un altruism greu de imaginat la alţi autori importanţi. E un nobil printre scriitori. În urmă cu puţin timp am făcut imprudenţa de a mărturisi ceva pe blogul meu. Peste câteva zile, când m-am întors de la şcoală, mă aştepta o surpriză de la prietenul meu pe care nu l-am văzut niciodată. Mi s-au umezit ochii. Solidaritatea există, oamenii mari sunt printre noi. Îţi mulţumesc că exişti, prietene ! Vă mulţumesc celor care ne faceţi să vedem viaţa ca pe un izvor de nesecată bucurie.
        Din momentul ăsta, faptele veninoase şi murdare nu mai există pentru mine.  Amin!

P.S. Dintre oamenii minunaţi pe care îi iubesc, am evocat trei, în ordinea în care i-am cunoscut. Mai sunt câţiva şi le va veni şi lor rândul. În prim-plan, un romancier din Zimnicea, publicat de Polirom, şi un profesor de română, poet, care îşi desfăşoară activitatea la câţiva kilometri de mine.

Otrava din pâine : drojdia

Găsesc, pe tocmai.ro, un articol care mă uimeşte :

"Oamenii au uitat gustul painii adevarate. Mai ales nu-si amintesc ca pe vremuripainea se cocea intotdeauna prin dospire.

Toate componentele de fermentare au fost exclusiv de origine vegetala. Aluatul celebru, taranesc (aluat fermentat cu hamei si stafide, miere sau zahar natural, malt alb si rosu) se prepara din faina de secara, orz si grau. Anume acesti fermenti imbogateau organismul cu vitamine, enzime, biostimulente si, mai presus de toate, il saturau cu oxigen. Datorita acestui fapt corpul uman devenea mai energic, mai eficient, mai rezistent la raceli si alte maladii.
De la mijlocul anilor 40, dupa razboi s-a produs o substituire a fermentarii din hamei pe cea din drojdie. Oamenii de stiinta au descoperit ca principala caracteristica a drojdiei este fermentarea. Drojdia transmite aceasta proprietate prin paine (intr-un centimetru cub de aluat gata sunt prezente 120 de milioane de celule de drojdie), in sange, si incepe a se fermenta. Gazul fuzel format vine, in primul rand, la creier, perturband functiile sale. Se deterioreaza brusc memoria, capacitatea de gandire logica, de munca creativa. Actionand la nivelul celular, drojdia duce la formarea in organism a tumorilor benigne si canceroase. Se produce o influenta asupra celulelor, privandu-le de posibilitatea de a se imparti, deci a produce celule sanatoase.
Nu este intamplator, ca la al doilea Congres Mondial de medicina pe baza de plante, la Praga, in 1990, profesorul Larbert a vorbit despre efectele negative asupra sanatatii umane a painii albe, rafinate, preparate in baza de drojdie. Ingestia prelungita a acestei paini duce la o serie de incalcari descrise de catre Larbert si numite ghemogliaz. Aceasta maladie se manifesta prin dureri de cap, somnolenta, iritabilitate, probleme digestive, incetinirea gandirii, scaderea activitatii sexuale, cresterea vascozitatii sangelui.
Larbert considera ca ghemogliaz este mai raspandit si mai periculos, decat tuberculoza. Impactul negativ al drojdiei asupra organismului este relevat de numerosii savanti din intreaga lume.
Oamenii de stiinta din intreaga lume au batut alarma. Sunt descoperite mecanismele impactului negativ ale drojdei termofile asupra organismului. Drojdie Saccharomyces (drojdie termofila), speciile careia sunt utilizate in industria de alcool, bere si panificatie, in natura nu apar. Celulele Saccharomyces, din pacate, sunt mai rezistente, decat celulele tesutului. Ele nu se distrug, fie in timpul de gatit sau cu saliva in organismul uman. Celulele ucigase de drojdie ucid celulele sensibile umane, mai putin protejate in organism, prin emanarea substantelor otravitoare cu greutate moleculara mica.

Ciupercile termofile nu dispar, deoarece sunt capabile sa reziste si la 500 de grade si, nimerind in organism, se inmultesc si ataca flora intestinala, distrugand-o.

Proteinele toxice actioneaza asupra membranei plasmatice, marind permeabilitatea ei la agentii patogeni si virusi. Celulele de drojdie nimeresc in tractus digestiv, iar apoi in sange. Drojdiile termofile se multiplica in organism intr-o progresie geometrica si permit microflorei patogene sa traiasca in mod activ si sa se multiplice, inhiband microflora normala, care in intestin, cu o alimentatie corecta, poate genera vitamine B, aminoacizi esentiali si acizi. Se incalca grosolan activitatea tuturor organelor digestive: stomacului, pancreasului, vezicii biliare, ficatului, intestinelor.
Stomacul din interior este acoperit cu o membrana mucoasa speciala, rezistenta la acid. Totusi, daca omul abuzeaza de produse din drojdie si alimente acide, stomacul nu poate rezista mult timp la aceasta. Arsura va duce la formarea ulcerului, durerilor de cap si la formarea unui simptom comun, cum ar fi arsuri la stomac.
Utilizarea produselor alimentare, preparate pe baza de drojdie termofila, promoveaza formarea cheagurilor de nisip, iar apoi pietrelor in vezica biliara, ficat, pancreas, constipatie si formarea tumorilor. In intestin cresc procesele de degradare, se dezvolta microflora patogena. Se incetineste evacuarea maselor toxice din organism, se formeaza buzunare de gaz, in care stagneaza pietrele fecale. Treptat, ele cresc in membranele mucoase si straturi submucoase ale intestinului. Sistemul digestiv isi pierde functia sa de protectie si se reduce capacitatea de digestie. Vitaminele se digereaza insuficient si se sintetizeaza, nu sunt digerate in plina masura oligoelementele si cel mai important din ele – calciu." (sursa: obiectiv.info)

Suntem nişte bieţi oameni

    Pe vremea când era ministru, Decebal Traian Remeş îmi părea un domn arogant, agresiv, mult prea sigur pe sine. Avea, adică, nişte trăsături pe care nu le agreez deloc. L-am văzut ieri la ştiri ieşind din puşcărie şi am avut un şoc emoţional. Nu mă bucur de răul nimănui, nici măcar nu rămân indiferent când cineva, fie el şi un duşman, trece prin momente dificile : sufăr împreună cu nefericitul, uneori chiar mai mult decât el. Un bătrân gârbovit, cu un caier de păr sub şapcă şi cu altul pe faţă, în chip de barbă, păşea pe trotuar, târându-şi cu greu bagajele. La un moment dat şi-a trecut mâna peste bărbie şi a întrebat răguşit :
- O crâşmă e p-aici ?
Nu i-a răspuns nimeni, iar fostul puşcăriaş şi-a continuat drumul. Lângă o maşină îl aştepta soţia sa.
- Doamne, tu eşti ? a întrebat femeia, consternată.
Nu-l recunoscuse. Oare nu-l vizitase deloc? Nu mai ştia nimic despre el?
    Şi atunci m-a cuprins o milă copleşitoare faţă de omul acela, faţă de toţi nefericiţii din lumea asta, faţă de noi, un popor, o adunătură de flămânzi sortiţi durerii. Doamne-Dumnezeule, chiar atât de nemâncaţi suntem, încât să nu ne putem opri din a întinde mâna către pâinea de la gura săracilor de lângă noi? Chiar aşa de vanitoşi şi de blestemaţi suntem, încât să nu ne putem ierta unii pe alţii nici în clipe de grea cumpănă?

O vizită în rai

   Reproduc, mai jos, o poveste de pe site-ul ziarului Libertatea. Să fie reală? 

  

  Un barbat ce se afla in masina impreuna cu cainele sau au murit, in acelasi timp,  intr-un grav accident rutier.

     Ca urmare a tragicului eveniment omul a intrat in coma profunda din care s-a trezit abia dupa 12 ani povestind tuturor tot ce a vazut el cat timp a fost in coma, potrivit crestinortodox.ro.
Iata mai jos cele povestite:

   Ajungand in cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe langa un gard de marmura fina, pana au dat de o poarta superba, construita din perle, ce straluceau sub razele soareluri.

Ajungand langa poarta, au vazut un om sezand in pragul ei.

- Scuzati-ma, unde ne aflam?

- In Rai, a raspuns portarul.

- Putem primi un pahar cu apa?

- Desigur, a raspuns portarul, intra si vei primi. 

-Singur? Prietenul meu nu poate intra? 

- Regret, nu permitem intrarea animalelor… Omul a decis sa renunte la apa, si-a chemat cainele si-au plecat mai departe. Tot mergand au ajuns la o poarta simpla de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte. 

- Putem primii putina apa? 

- Desigur, cu placere, intrati, a raspuns portarul. Cei doi au trecut poarta si au baut apa rece din fantana apropiata, cat au poftit.
 -Multumim, dar unde ne aflam? 

- In Rai, le-a raspuns portarul. 

- Am mai intalnit un portar, si el mi-a spus ca la poarta lui e intrarea in Rai… 

- Ah, te referi la strada aurita si poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul! 

- Si nu va pasa ca acolo se folosesc de numele vostru?

- Nu, i-a raspuns portarul. Noi suntem bucurosi ca ei ii pastreaza pe toti aceia care sunt de acord sa-si paraseasca prietenii si sa-i lase afara! 

Două cuvinte despre Eugen Barbu

     S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că intelectualul român suferă de monoteism cultural, un adevărat complex al cifrei 1 :  un singur mare scriitor, un singur mare filosof, un singur mare eseist, etc.  Mentalitatea aceasta atrage după sine cultul personalităţii şi obsesia unanimităţii. Să-i luăm, de pildă, pe Marin Preda şi Eugen Barbu. Ei reprezentau tipul de scriitor-prizonier al propriei modalităţi de a scrie : Preda în mai mare măsură decât Barbu - fin degustător de poezie şi specialist în Mateiu Caragiale. Problema era că fiecare dintre cei doi se considera singurul scriitor cu adevărat important şi avea pretenţia să fie elogiat în cor, de toată lumea, iar când celălalt era lăudat de critici, se făcea negru de supărare şi începea să să arunce cu zoaie în adversarul care îi fura gloria literară. Situaţia cu pricina i-a prilejuit unui critic o obesrvaţie amuzantă : " Scriitorul român vrea să fie singur în literatură. "  Confruntarea cu iz de scandal şi de intoleranţă dintre posesorii a două viziuni artistice total diferite, Preda şi Barbu, era, desigur, dovada lipsei de maturitate a a literaturii noastre. E adevărat că la noi nici nu merge să umblăm cu jumătăţi de măsură. Scriitorul luat în discuţie este făcut geniu sau este desfiinţat. Uneori nici autorii nu suportă comentariile nuanţate : vor să li se ridice osanale în mod necondiţionat.
     Este o imensă eroare / nedreptate că unii critici importanţi îi refuză lui Eugen Barbu statutul de mare scriitor. ( Omul era un maestru în a-şi face duşmani. Şi nu voi uita niciodată atacurile murdare, incredibile, la adresa unor poeţi, prozatori şi critici literari străluciţi ai literaturii române. Mă indispuneau cumplit, îmi provocau un rău fizic. Sunt, într-adevăr, lucruri care nu se fac. ) Am recitit Groapa anul trecut şi sunt convins că este o capodoperă, unul dintre cele trei-patru-cinci cele mai bune romane româneşti din toate timpurile, alături de Cronică de familie, Moromeţii, Craii de Curtea-Veche şi Cartea Milionarului. Expesivitatea lui Barbu este inconfundabilă, mediul zugrăvit te izbeşte prin autenticitate, iar personajele se mişcă aievea, sunt vii, convingătoare. Cu ochiul la pândă şi cu urechea lacomă de dialoguri neconvenţionale, Barbu a dat unul dinte textele de neuitat ale limbii române. Excesele şi imperfecţiunile - taxate fără milă de recenzenţi! - sunt în firea creatorilor înzestraţi cu geniu literar. ( Prozatorula scris şi a rescris mai multe variante ale cărţii. În prealabil copiase, să-şi facă mâna, cele mai reuşite opere ale lui Călinescu. ) Câteva dintre nuvelele lui Barbu pot intra în orice antologie a genului, iar Princepele este o carte de excepţie, uşor încărcată de aluviuni lexicale, cu pasaje parazitare - prefer, la acest capitol, Calpuzanii lui Silviu Angelescu şi După mine, o zi de Ioan Dan Nicolescu -, dar Săptămâna nebunilor m-a încântat de la primele pagini. Bijutier literar şi profesionist al scrisului, Eugen Barbu este un stilist desăvârşit, folosind un limbaj al său, pe jumătate inventat, pe jumătate arhaic-cronicăresc - a şi plagiat din nişte cronici! -, ca o pecete de prinţ plebeu, discreditat.
Dintre volumele importante ale lui Barbu n-am citit Ianus. Îl caut în continuare prin librării şi prin anticariate.

Despre arta literară

     Radu Aldulescu are o însuşire rar întâlnită în rândul marilor scriitori. El gustă şi apreciază la superlativ şi operele prozatorilor care au o scriitură total diferită de a sa. De pildă, citeşte cu plăcere literatură fantastică, săracă la capitolul oralitate, dar şi romane concepute într-un stil minimalist. Această empatie literară este specifică autorilor care sunt şi mari spirite, stând mai degrabă sub regimul excepţiei. Majoritatea oamenilor de litere nu-şi admiră decât propria operă, fiind refractari la propunerile literare ale confraţilor.  Pe cine admirau Celine şi Eugen Barbu? Totuşi, Hugo îl aprecia pe Balzac, Malraux pe Celine, Thomas Mann pe Knut Hamsun. Chiar şi tăcutului Sadoveanu îi plăceau poeziile lui Labiş. Cel mai puţin selectiv era Nichita Stănescu, care îi sălta în slăvi pe toţi producătorii de texte.
       În opinia mea, nu există o formulă care poate fi numită "cea mai bună". Fiecare scrie potrivit convingerilor şi posibilităţilor sale artistice. Şi poate că nu e bine nici să-i comparăm pe scriitori între ei : Faulkner este mai mare decât Hemingway, un romancier care creează personaje rotunde este superior unuia bidimensional etc. Cu toate că împărtăşesc părerea prietenului Dan Miron despre Hemingway, îmi place autorul Zăpezilor de pe Kilimanjaro : povestirile sale sunt printre cele mai bune care s-au scris vreodată. Pot spune doar că sunt perioade în care mă simt mai puţin atras de el.
        Când cineva nimereşte expresia ideală, într-un cadru perfect adecvat talentului său, se naşte capodopera. E un mod de a-ţi ajunge visul din urmă. Două probleme apar aici. În primul rând, gustul estetic al prozatorilor, poeţilor şi criticilor care scriu cronici, face direcţia literară a momentului. Mai exact, sunt pe linie acele cărţi care le plac lor. Argumentele vin abia după aceea : construim teorii în jurul unor impresii. Dar unele cărţi ies din orizontul de aşteptare al criticilor. E interesant ce se întâmplă cu acestea. În al doilea rând, naturalul este supralicitat în detrimentul artificialului. Pe vremuri, un cunoscut poet optzecist îmi spunea că grupul lui vrea să introducă realitatea în poezie. Văd că şi acum se merge până la refuzul oricărei convenţii literare. Viaţa trebuie să fie totuna cu literatura. Cum şi eu sunt deschis, ca cititor, către toate mijloacele artistice, parcurg cu plăcere orice op reuşit, scris cu asemenea intenţii. Însă nu mă pot împiedica să nu observ că nu există literatură fără convenţie. Literatura şi viaţa nu se pot confunda. Nici măcar nu se pot copia ca în oglindă. Artificialul şi transfigurarea se strecoară treptat, pe neobservate în pagină, cu sau fără voia noastră, iar convenţia se poate instala prin stil. Chiar stilul / lipsa de stil este o convenţie. Un roman care se doreşte non-estetic, adică jurnalul / reportajul unor experienţe strict personale, face brusc nedoritul salt în estetic, dacă are rezonanţă în planul adevărurilor general-umane, al valorilor şi arhetipurior de tot felul.

P.S. Ca să fiu corect până la capăt, e necesar să precizez că Eugen Barbu citea, cu multă bucurie, cărţile poeţilor români. Voi scrie un text dedicat lui Eugen Barbu.

William Faulkner şi stilul biblic

        A. B. era unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut în liceu. Mama sa naturală murise sau se despărţise de tatăl său, iar acesta din urmă se recăsătorise şi situaţia nu-i venea deloc bine băiatului, care se purta ca un dur.  L-a plesnit scurt peste faţă - el, un puştan pe atunci -, în faţa mea, pe vânzătorul unei librării care ne atrăsese atenţia că stăm prea aproape de cărţi. Librarul se temea că am fi putut fura, fără să ştie că avea de-a face cu nişte adolescenţi cu principii morale ! Că ţinea foarte mult la mine se vedea şi din faptul că eram singurul coleg care scăpase de pumnii lui teribili, deşi lua ca pe un afront înfrângerile drastice pe care i le administram la fotbal de masă. Din prietenie faţă de mine vrusese să se mute în clasa mea, dar, după ce a stat o jumătate de oră, s-a ridicat şi a plecat. Mi-a spus mai târziu că acolo se adunaseră prea multe proate. În clasa aceea erau patru băieţi şi douăzeci şi nouă de fete ! Era un tip fabulos. Mă invita pe la el şi îmi oferea munţi de fripturi şi sticle de coniac de toate felurile şi mărimile. Tatăl său lucrase în străinătate şi avea bani cu nemiluita. Când nu-i plăcea gustul unei băuturi, arunca sticla direct la coşul de gunoi. Chiulea un trimestru întreg la orele de matematică şi învăţa singur toată noaptea de dinaintea tezei. Era singurul din clasa sa care lua zece. O umilea pe profesoara de istorie cu întrebări inspirate de emisiunile transmise de Europa Liberă. ( Ne aflam prin 1972-1976 ). A. B. mi-a spus într-o zi că viaţa unui om nu are niciun rost dacă el nu poate vedea Capela Sixtină pictată de Michelangelo. ( Am folosit acest motiv în Gheţarul. ) În acest scop, A. B. a urmat Institutul de Marină şi a devenit căpitan de vas, colindând mările şi oceanele. În timpul studiilor l-a bătut până la dezmembrare pe un gradat care făcea căprărie cu nişte subordonaţi. Mulţi ani am primit constant ilustrate din toate colţurile lumii. Văzuse şi Capela Sixtină.  La început îmi şi scria. Avea un scris inimitabil, cu litere microscopice, aşa că eram nevoit să-i citesc misivele cu lupa. În sfârşit, decenii întregi n-am mai auzit nimic despre el. Acum câţiva ani l-am recunoscut, la televizor, într-o situaţie stranie.  Fusese găsit prin Timişoara, lovit la cap, lipsit de memorie şi, în consecinţă, de reperele puternicei sale personalităţi. Avea barbişon, nu mai ştia cine este şi, fiindcă vorbea bine engleza, oamenii îl numeau Profesorul. Era o enigmă cum ajunsese de la Constanţa la Timişoara . Tatăl său şi rudele l-au identificat şi s-au dus la el. În ziua următoare a apărut din nou pe micul ecran, la ştiri, uitându-se la propriile fotografii şi exprimându-şi îndoiala că ar fi cine îi spuneau ceilalţi că este : " Seamănă cu mine, dar nu sunt eu. " Trăiesc cu speranţa că-l voi reîntâlni într-o zi, iar el va fi la fel de nărăvaş şi de puternic ca odinioară.
      De ce l-am evocat aici pe A. B. ? Fiindcă era un personaj dostoievskian care îl citea pe Dostoievski. Îmi amintesc zâmbetul său, exprimând o satisfacţie superioară, când îmi explica de ce rusul este scriitorul său preferat. Dostoievski era cel mai mare scriitor şi uite că tocmai ăsta îi plăcea lui ! În ceea ce mă priveşte, îl citeam şi îl admiram fără rezerve pe Faulkner, care apărea la Univers, în colecţia Romanul secolului XX. Zgomotul şi furia, în traducerea lui Mircea Ivănescu, stătea permanent pe masa din cămăruţa mea friguroasă, de licean. Cartea mă uluise de la primele rânduri. Perspectiva handicapatului Benjy, care priveşte printre scândurile unui gard cum alţi copii joacă baseball, era ceva nou şi senzaţional pentru mine. Am citit şi recitit romanul, cu eforturi considerabile, minunându-mă de construcţia epică faulkneriană, care lasă puţin spaţiu personajului aflat în scenă - nu cunoşti contextul care trebuie dedus -, restul fiind ocupat de o umbră mare, în care îşi au locul Dumnezeu şi ceilalţi zei, impulsurile ascunse ale personajelor, evenimente lămuritoare, filiaţii, relaţii, ce să mai vorbim, aproape totul. În termenii lui Auerbach este un stil biblic, opus stilului homeric specific, să zicem, lui Balzac, care etalează şi explică pe îndelete faptele. Primul mod de a scrie implică mister şi ambiguitate,  în al doilea întâmplările se petrec la vedere, cu multe detalii care te împiedică să te rătăceşti.
        Am cumpărat noua ediţie a romanului lui Faulkner, apărută la Polirom, fiindcă cea veche era trasă pe hârtie de ziar, care s-a degradat în timp, făcând textul greu de urmărit. Mărturisesc că o mică problemă mă intrigă. Hemingway este un scriitor bidimensional, iar romanele sale sunt un fel de povestiri extinse, uşor de receptat de numeroşii săi cititori. Nu-mi explic însă popularitatea lui Faulkner, care este de o complexitate dezarmantă. Iar Zgomotul şi furia îmi place cel puţin la fel de mult ca Ulise de Joyce. Şi când te gândeşti că nişte fanţi literari i-au găsit o sumedenie de cusururi încă de la apariţie !

P.S. Profesorii de istorie pe care îi ştiu sunt foarte competenţi. Profesoara mea din liceu făcea excepţie. Era o Ana Pauker cu aspect de coreeană supraponderală. Avea, în plus, un soi de demenţă care o făcea să-i terorizeze pe elevi. Spre ruşinea mea, îmi băteam joc de orele ei în modul cel mai mârlănesc cu putinţă. Îl pocneam de câteva ori pe colegul de bancă şi el era obligat să-mi răspundă. Aşa că făceam ora harcea-parcea. Încerca să ne dea afară, dar eu nu voiam să ies. Mă alergam cu ea prin clasă. Aveam motive întemeiate, credeam eu, să fac aşa. În fine, doamna cu pricina avea de suferit şi la clasa paralelă, din cauza întrebărilor incomode puse de A. B. De pildă, ea spunea : "Incapabil să înţeleagă situaţia internaţională, regele Mihai a..." Băiat citit, A. B. făcea o socoteală simplă care îi arăta că regele avea câţiva anişori în momentul la care se referea specialista. Ridica mâna, profesoara se oprea şi îi făcea semn să vorbească, iar el întreba cu un glas îngeresc : " Nu vă supăraţi, câţi ani avea regele Mihai când s-au petrecut evenimentele despre care vorbiţi ?" Profesoara înţelegea că spusese o enormitate, se făcea vânătă la faţă, lovea scaunul cu piciorul, dărâmându-l, şi urla : "Ieşi afară, porcule ! Şi îţi pun şi un patru, fiindcă nu eşti atent ! " Alteori, când el întreba ceva, ea îi răspundea tot cu o întrebare : " Unde ai citit tu asta ? " "N-am citit nicăieri, am auzit la Europa liberă !"  "Aoleu  ! Nenorocitule ! Mă bagi în puşcărie ! Ieşi afară imediat ! " Doamna B. ajunsese să poarte tot timpul cu ea Programul Partidului Comunist şi se apăra cu el de orice problemă reacţionar-criminală, aşa cum călugării se apără de diavol cu Biblia : " Nu ştiu ce vrei să spui, eu predau numai după Programul Partidului Comunist Român ! Şi aplic numai politica tovarăşului Nicolae Ceauşescu ! Uite, aici ai toate răspunsurile ! Eu numai de aici răspund ! În rest nu vreau s-aud nimic !" Femeia nu-i suporta pe elevii inteligenţi care mai şi citeau câte ceva. Cine spune că, spre deosebire de acum, pe atunci se făcea carte, nu cunoaşte bine problema. Printre dascăli, idioţii erau într-un echilibru precar cu cărturarii, dar de cele mai multe ori erau majoritari. Aşa se face că A. B. a ajuns să dea teză la istorie - cred că dădeam şase-şapte teze ! - în condiţiile în care la oral avea patru pe linie. S-a aşezat în banca a doua şi, în ciuda subiectului dificil, s-a apucat să scrie, punându-şi la treabă inteligenţa. În faţa lui, în prima bancă se agita un coleg de vreo doi metri înălţime. Băiatul nu ştia nimic şi se tot întorcea la A. B. : " Zi-mi, bă, şi mie, că nu ştiu nimic !" A. B. i-a explicat : "Lasă-mă să scriu, că mă lasă nenorocita asta corigent ! Termin repede lucrarea şi îţi spun şi ţie. " Degeaba. Ignorantul s-a tot întors, de trei, de patru, de zece ori, tulburându-i lui A. B. inspiraţia. A. B. s-a enervat, s-a săltat din bancă şi i-a tras nefericitului un pumn în cap, de i-a vârât nasul în pupitru. Ca un făcut, istorica  a întors capul tocmai atunci şi a văzut cumplitul gest. "Ieşi afară, porcule ! ", a sunat inevitabila sentinţă. A. B. stătea pe o bancă în curte şi se gândea la soarta sa tristă, când uşa de la intrare s-a deschis şi găliganul a ieşit afară, plângând de indignare. Băiatul cu căpăţâna zdrobită căpătase învoire să se spele pe faţă. El jurase în faţa clasei că-l va omorî pe A. B. în bătaie. S-a dus la cişmea şi şi-a aruncat apă pe ochi. A. B. a realizat abia atunci grozăvia gestului său şi a luat o decizie rapidă. "Mă duc să-i cer scuze ! Am făcut-o de oaie. ", s-a gândit el. Rănitul tocmai îşi scutura stropii de pe gene când l-a văzut pe A. B. ridicându-se brusc şi pornind hotărât către el. A rămas două secunde ca paralizat, apoi a luat-o la goană pe după căminul fetelor.

Două fotografii

    De două săptămâni circulă, pe net, două fotografii în care ar apărea, se spune, Eminescu : Două fotografii de senzaţie cu Mihai Eminescu, necunoscute până în prezent. La început am avut suspiciuni. Individul smolit, cu păr negru şi mustaţă, scurt la trup şi viguros, care citeşte în prezenţa reginei, nu are acea aură celestă care să mă emoţioneze şi să mă facă să simt că este vorba, într-adevăr, de marele poet. Pe urmă pare neverosimil ca regina Elisabeta să stea cu spatele la un musafir atât de important. Pe atunci, valoarea omului era recunoscută, chiar dacă nu totdeauna şi recompensată corespunzător. Până la urmă am distribuit şi eu poza, fără alte comentarii. În sfârşit, o prietenă de pe Facebook, Violeta Niculescu - posesoarea blogului innuenda.blogspot.com - , a pus lucrurile la punct : 

”NU este Eminescu, ci secretarul Reginei Elisabeta, italianul EDGAR DALL'ORSO !! Fotografia este una CELEBRĂ în care apare… GEORGE ENESCU la pian, tânăr, cu mustață, prin 1898-1899.
Bietul Eminescu era, așadar, mort de vreo zece ani… !!!
Domnul cu mustață (confundat cu Eminescu) este, așadar, secretarul Reginei-Poete Carmen Sylva, italianul Edgar Dall'Orso, muzician, prieten și partener de muzică de cameră al lui Enescu.
Și în fotografia de sus, unde stă pe scaun, citind(...), tot pe Dall'Orso îl vedem.
(...)” (Raluca Stirbat · Works at President of the International George Enescu Society, Vienna)

   Ce comentarii ar putea face nişte băgători de seamă, aşa cum suntem şi noi ?

Iată două variante : 

1. Ignoranţa grobiană :   Sângele albastru se desfată. Nişte veleitari din înalta societate, mari amatori de artă, ascultă poezii, pe fond muzical.  Şi asta după ce, în urmă cu zece ani, Eminescu fusese lăsat să moară de foame etc.

2. Acuzarea prin comparaţie cu trecutul. : Conducătorii de altădată erau iubitori de artă, preţuiau muzica şi poezia, încurajându-le şi finanţându-le. Ei se înconjurau de oameni de valoare, uneori chiar de genii, dându-le acestora din urmă un gir moral de nepreţuit.  Astăzi, dimpotrivă, mârlanii care ne conduc se înconjoară de proşti care nu ştiu decât să mănânce, să bea şi să fure etc.

Ceea ce mi se pare ciudat este că regina, care scria poezii, şi-a ales un secretar care semăna cumva cu Eminescu.

Dar dacă secretarul care aducea cu Eminescu citea chiar poeme aparţinând lui Eminescu ?

Marin Preda sau despre bucuria de a scrie

      Când reuşea să scrie, Marin Preda era fericit. Când nu, era morocănos, inabordabil. Este evident că există la el o bucurie specifică, procurată de actul de a scrie. Uneori o face greoi, butucănos - din topor, cum zicea Constanţa Buzea -, împiedicat, dar e mereu savuros, interesant. Cititorul nu-şi mai pune problema că romancierul scrie dialectal, ca, în alte registre, Creangă ori Caragiale. Citim cu plăcere textele lui Preda, chiar atunci când naratorul se apucă să facă gazetărie peste capul personajelor - Delirul -, construcţia este inabilă - Marele singuratic -, sau tipul de proză practicat nu este potrivit cu mediul social evocat, cum se întâmplă în Intrusul, dar mai ales în Risipitorii. Ca şi Caragiale, Preda scrie pentru a fi citit de oameni care consideră literatura o formă de viaţă, nu un meşteşug ce ţinteşte aprecierea specialiştilor.  E un anticalofil convins, dar cu un stil inconfundabil. Nu fantezia epică e partitura sa, ci faptele care revelă adevărul.  Capodopere absolute rămân, pentru mine, Moromeţii I şi câteva povestiri din Întâlnirea din Pământuri. Cărţi bune sau foarte bune îmi par Imposibila întoarcere, Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre pământeni.
       Printre volumele care stau permanent pe biroul meu se află Imposibila întoarcere. Preda nu este un cap teoretic. Totuşi, răspunsurile pe care el le dă unor întrebări sunt, dincolo de stângăcia-i seducătoare, cu efecte transfiguratoare, de o expresivitate unică. El găseşte cele mai potrivite construcţii, punând, în variate împrejurări, degetul pe rană. Instinctul îi spune că, pentru a rezolva corect o problemă, trebuie să o definim cum trebuie. Iar el  reuşeşte să facă asta în mod memorabil : imposibila întoarcere, spiritul primar agresiv, obsedantul deceniu, compromisul cu ideile.
       Dar altceva voiam să arăt. Preda are o ingenuitate specifică în a aborda situaţiile epice. Protagonistul său este, ca şi autorul, "năuc", fără o aderenţă vizibilă la realitate. Personajul şi naratorul - uneori cei doi se confundă - trăiesc o permanentă uimire în faţa miracolului reprezentat de viaţă ori de literatură. Omul Preda se minuna că femeile au cercei şi pantofi cu tocuri înalte, lui Ştefan Paul, din Delirul, i se pare neverosimil ca o fată să poarte chiloţi.
      La un singur prozator român mai întâlnim o asemenea candoare, dar acela este total diferit, ca imaginar epic, de teleormănean. E vorba de Mircea Eliade. Şi autorul Nopţii de sânziene scrie cu delicii, explorând enigmele existenţei, în compania personajelor sale. Dar în timp ce Preda este prins iremediabil de vocile unei realităţi tiranice, Eliade vede semne misterioase şi inventează alte lumi, călăuzindu-ne, pe nesimţite, într-acolo.