Marian Vanghelie și Kurt Vonnegut

     Oriunde te duci, constați că e prea puțin loc, prea puțină glorie și prea mulți aspiranți. Prea puțină inteligență și prea mulți deștepți.
 E groasă dacă și Marian Vanghelie a ajuns să-și îndemne compatrioții ”să citească câteva almanahe! ”
Vanghelie trebuia doar să precizeze că  trăim într-o epocă în care lectura cărților lui Bukowski și Kurt Vonnegut este benefică . Ambii scriu limpede, dur și inteligent. Duhnesc de talent. Primul e natural până la demență, al doilea stăpânește atâtea artificii literare, încât ajunge să spună, firesc, toate adevărurile despre nebunia vieții. Să îi lăsăm pe Joyce și pe Faulkner pentru cititorii profesioniști și să-i obligăm, prin lege, pe cetățenii care ar trebui să aibă grijă de alți cetățeni, să-i citească măcar pe acești doi falși americani.
Reproduc, din romanul Fii binecuvântat, domnule Rosewater ( Ed. Univers, București, 1980 ),  o discuție dintre senatorul Lister Ames Rosewater și nora sa, Sylvia, care a fost nevoită să-și părăsească soțul.
”- Fiul meu nu merită o femeie la locul ei. El merită ceea ce are : camaraderia smiorcăită a curvelor, a bolnavilor închipuiți, a proxeneților și a hoților.
- Ei nu-s așa de răi, tată Rosewater.
- Din câte-nțeleg eu, tocmai asta-l atrage pe Eliot spre ei, faptul că n-au absolut nimic bun. [...]
- Nu vreau să discutăm în contradictoriu.
- Încă i-ai mai putea lua partea lui Eliot ?
- Da. Chiar dacă n-am să reușesc să lămuresc nimic altceva în seara asta, cel puțin dați-mi voie să vă spun atât : Eliot are dreptate în tot ce face. E foarte frumos ce face. Eu, pur și simplu, nu sunt destul de tare ca să stau alături de el. Vina-i a mea.
Fața senatorului trădă perplexitate mâhnită, apoi neputință.
- Spune-mi un singur lucru bun în legătură cu oamenii ăia pe care-i ajută Eliot.
- Nu pot.
- Bănuiam eu.
- E un secret, zise ea, forțată să pledeze, pledând ca disputa să se oprească aici.
Fără a bănui cât era de nemilos, senatorul o încolți mai departe :
- Acum te afli printre prieteni - ce-ar fi să ne spui și nouă care e acest mare secret?
- Secretul e că și ei sunt oameni, zise Sylvia.”

Ieșirea din apă

     În 1981, Stratan publicase Ieşirea din apă, splendidul său volum de debut. Unul dintre cele mai frumoase poeme, Între două respiraţii ale perdelei, îmi era dedicat. Atunci toţi căminiştii de la Litere au gustat câte un deget de scotch oferit de Nino şi acela e reperul care mă face să spun că aproape tot whisky-ul de pe piaţa de azi este falsificat. La căminul fetelor - eram în Grozăveşti - îşi făcuse apariţia o nouă frumuseţe. Aflasem, întâmplător, că se numeşte Crenguţa C.  Uneori îmi plăcea să-i instig pe prietenii mei să săvârşească acte de mare cutezanţă, cu care mai târziu se făleau. ( Să nu se înţeleagă că făceam experienţe pe pielea lor : eram eu însumi autorul unor nebunii  de neimaginat. ) Uite, bătrâne, i-am zis lui Nino, asta chiar e de tine ! Ţi-ai scos volumul, eşti celebru, numai o minune ca blonda aia  îţi mai lipseşte. Fugi, bătrâne, că nu mă bagă aia în seamă şi mă fac de rahat, ce naiba ! a dat Nino înapoi. Bă, fleţ, mai eşti ! l-am întărâtat eu. Tu nu vezi că te urmăreşte cu coada ochiului ? Şi un orb ar vedea asta. Cred că ştie că eşti poet, pe cuvânt ! Uite, na, că te priveşte direct !

Până la urmă l-am convins şi a el a abordat-o când ea se pregătea să urce în blocul fetelor. Bătrâne, povestea Nino, mândru, m-am cam fâstâcit şi am fluierat-o ca un golan. Dar am reuşit ! Vezi ? îl încurajam eu. Îmi pare rău că n-am pariat cu tine că o vei agăţa.

A doua seară eram cu amicii, vorba neuitatului poet, în cantină, la o masă învecinată cu cea la care se aflau Nino şi proaspăta lui cucerire. Nino îşi intrase în mână şi povestea ceva, cu verva lui incomparabilă. La un moment dat l-am auzit întrbând-o pe fată :

- Ce, nu ştiai că am publicat un volum de poezii ?

- Ia te uită ! s-a mirat ironic-încântată fata.  Zău ? Şi cum se numeşte ?

- Ieşirea din apă.

În cantina din Grozăveşti era zgomot, vocile se acopereau unele pe altele, furculiţele se loveau în clinchete de farfurii, totul devenea confuz.

- Cum ? a întrebat îngerul blond din faţa lui Nino, trăgând dintr-o ţigară chinezească. Ieşirea la sapă ?

Involuntar am întors capul către ei şi l-am văzut pe Nino cum se face verde.

Mi-a trecut brusc foamea, aşa că m-am ridicat, mi-am dus tava cu resturi la banda rulantă şi am plecat repede de acolo.

Bucuria de a citi

       E un regret permanent că nu am timp suficient pentru a citi. Mi-ar trebui mult spațiu să descriu ce simțeam încă din copilărie când deschideam o carte  și începeam să parcurg, ce zic eu, să sorb rândurile proaspete, necunoscute mie. Asistam la o nouă Geneză, vedeam oameni și fapte născându-se sub ochii mei, într-un iureș al râsului și al mirării, vedeam aievea  ceruri și lumi pline de lumină  : pe scurt , eram/sunt fericit. Probabil că și impulsul de a scrie vine din dorința de a-i face și pe alții, prin lectură, fericiți.
Dar pe cine să bucurăm când se citește din ce în ce mai puțin?
”Mai bine trăiesc eu faptele decât să le citesc descrise de alții”, mi-a spus un eminent licean, fala familiei sale. Cui să-i explici că lectura este cu totul altceva, un alt mod de viață, mai colorat, mai profund, mai interesant și că nu vei putea trăi niciodată, în realitate, ceea ce simți când citești?
Am spus și cu alt prilej că operele citite îmi ofereau topos-uri magice, protectoare. Nu terminam o carte frumoasă până ce nu găseam o alta. Treceam din spațiul ocrotitor al uneia în al celeilalte. Căutam locuri izolate și liniștite pentru a mă dedica fericirii mele : poieni cu flori de lavandă, acoperite cu fluturi, ascunse prin crânguri de salcâmi, tufișurile de sălcii și de răchite de pe malul Jirnovului, cimitirul acoperit cu fragi sălbatici, tufe mari de liliac și flori de crin cu un miros înecăcios, adormitor.
Am citit prima oară Cei trei muschetari simultan cu vărul meu, Badea. Unul rostea cu glas tare textul, iar celălalt îl urmărea cu atenție, cu ochii pe pagină. După o oră, lucrurile se inversau. Citeam până când nu ne mai puteam mișca. Țin minte că am citit în transă cărțile lui Mark Twain, sub un prun bătrân și o făceam de dimineața până seara, fără să mai merg la masă. Aveam zece ani și îmi înțepeneau gâtul și membrele. Deși nu era premiant - sau poate tocmai de aceea : pe atunci erau foarte apreciați elevii care învățau lecțiile pe dinafară ! -, un băiat din clasa noastră citea mai mult decât toți colegii săi la un loc. Se numea Panait Voicu și locuia pe deal ( în Ciurari-Deal). Când terminam orele, plecam împreună spre casă și, până ajungeam la ulița în coastă pe care trebuia să o urce, îmi povestea ce a citit el între timp, iar eu îi sorbeam fiecare cuvânt.
În liceu, foarte mulți colegi purtau cărți în serviete pentru cazurile în care profesorii ar lipsi ori ei, elevii, ar fi dați afară de la ore. Când se întâmpla ca unul să fie alungat din clasă, scotea frumos un roman din ghiozdan și se ducea pe terenul de sport, se întindea pe iarba crescută sălbatic și deschidea volumul. Sigur că logica împuțitei vieți românești e deseori deviantă. Mulți cititori pasionați au ajuns muncitori zilieri, iar cei care nu deschideau nici manualele învârtesc banii cu lopata, iar lumea le spune ”domnul X” sau ”domnul Y”, fără să-i respecte cu adevărat. Incultura le este trădată de modul în care se comportă cu semenii lor : au rămas la stadiul de sălbăticie.
Îmi amintesc de diminețile reci când așteptam în fața librăriilor bucureștene să ”prindem” un exemplar din Falsificatorii de bani de Gide sau din Aspecte ale mitului de Mircea Eliade. Ne întorceam la cămin obosiți și extaziați. Într-o zi, într-un anticariat, am pus ochii, în același timp cu prietenul Marin Neagu, pe un exemplar al Idiotului lui Dostoievski. El a fost mai iute de mână, dar după ce am ajuns la cămin, a scris două rânduri extrem de sugestive pe pagina de titlu a cărții și... mi-a dăruit-o. Păstrez și azi volumul lui Dostoievski și-l tratez ca pe unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le posed. Cu alt prilej apăruse un număr al revistei Secolul XX, cu cele mai importante opere ale filosofului Soren Kierkegaard. Un coleg de facultate a admirat zile în șir exemplarul meu, unic în cămin, lamentându-se cu atâta durere că n-a apucat și el unul, încât i l-am făcut cadou, fără ca eu să-l mai citesc. Știam studenți la matematică, vecini de cameră, care citeau mai mult decât colegii mei, filologi. Iar unii dintre cei mai interesanți și valoroși scriitori sunt de formație ingineri, medici, istorici.
Un prieten bun din copilărie, Nelu Florea, acum primarul localității, era elev la Colegiul Mihai Viteazul, unde avea o bibliotecă bine înzestrată. Îi făceam liste de cărți și îl așteptam în fiecare sâmbătă cu sufletul la gură, să văd ce mi-a adus. Datorită lui Nelu am citit cărțile lui Constantin Noica și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu.
Încăpățânarea unor copii de a nu citi nici măcar o nuvelă ori o piesă de teatru rămân, pentru mine, un mister de nedezlegat. Cum să nu-ți placă să citești, dacă ești o persoană normală? Iar dacă plăcere nu e, nimic nu e. Satisfacția se trezește însă citind. Când copiii nu văd pe cineva din familie frunzărind o carte, n-o vor face nici ei și vor rămâne fundamental săraci, toată viața. Ar putea să-și compenseze handicapul printr-un comportament ireproșabil față de semenii lor. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Persoanele inculte devine arogante, necioplite, uneori violente, intolerante, oportuniste, mâncătoare de căcat și caracterizate de o suficiență prostească. Și nu mai e nimic de făcut decât să le ocolești sau să umbli cu pistolul la brâu. Unii se folosesc de acești oameni, stârnindu-le orgoliul subminat de complexe, manipulându-i și întărâtându-i împotriva altora. Spune-i unui semianalfabet că un vecin de scară l-a făcut ”prost” și să vezi atunci comedie! E adevărat că știu aroganți și neciopliți care au citit toate bibliotecile și nu-i întrece nimeni în nesimțire, după cum cunosc țărani bătrâni care n-au atins o carte și se poartă impecabil cu toată lumea. Tot educația/lipsa de educație iese biruitoare. Vreau însă să spun, pentru neiubitorii de cărți, că modelarea sălbaticilor din noi poate căpăta forma autoeducației prin lectură și prin frecventarea altor arte.
De aceea când văd bloggeri pasionați de cărți până la ardere de sine - a se vedea cazul Andreei Toma -, sunt profund emoționat. Sunt, de asemenea, scriitori de mare valoare - de pildă, Dumitru Augustin Doman  și Radu Aldulescu - care urmăresc cu delicii aparițiile editoriale ale confraților lor, dar citesc cu pasiune mistică toate cărțile, capodopere sau opuri de nivel mediu, ce le cad în mână. Ei sunt totuși foarte puțini.
Mai sunt compatrioți care umblă pe Calea Regală.

P. S. Nu e obligatoriu să citim poezii sau romane, deși acestea ne îmbogățesc spiritual cel mai mult. Lucrările de psihologie, filosofie, biologie, istorie, fizică, sociologie  etc. sunt la fel de pasionante și de folositoare. O spun tot pentru cei care nu citesc nimic și au impresia că încerc să le bag pe gât un anumit fel de cărți.
 

Întrebări

Oare prietenii mei primesc, prin poștă, pachete cu cărți, desfăcute în așa fel încât să se vadă tot conținutul ori reprezint un caz special, fiind suspectat de activități teroriste?

Sau poșta are funcționari care caută, prin colete, bani și alte bunuri?

De un an mi se întâmplă acest lucru straniu.

Precizare necesară : ultimele volume mi-au parvenit din Alexandria.

P.S. Să nu uit : poștărițele de la oficiul poștal de care aparțin sunt în afara oricărei bănuieli, fiindcă le cunosc bine și ar fi o mare prostie din partea mea să la suspectez de vreo neregulă. Garantez pentru ele. Sunt niște doamne cu un comportament profesional ireproșabil. Coletele fie sunt rupte la expediere, fie sunt vandalizate pe parcursul călătoriei către mine.

Întâmplări cu scriitori. Un poet, un costum popular și o horă în mijlocul bulevardului

    Romulus Bucur era un student de o rară seriozitate. Avea zece pe linie, nu lipsea de la niciun curs, nu bea, nu fuma şi se culca devreme, ţinându-se deoparte de dezmăţul celorlalţi colegi din căminul 6 Martie. Când nu era la bibliotecă, citea bibliografiile, cu mare plăcere, chiar în camera pe care o împărţea cu mine şi cu alţi patru tovarăşi, printre care se afla şi nepotul lui Marin Preda, fratele mai mic al lui Sorin Preda. Pentru el, învăţătura era o adevărată desfătare intelectuală şi îl auzeam deseori chicotind de satisfacţie în timp ce răsfoia multele volume adunate în jurul său. O expresie inspirată sau o idee bine formulată îl făcea să jubileze şi atunci mă striga şi îmi citea şi mie pasajul respectiv, împărtăşindu-mi acele momente de graţie ale lecturii sale.

             Într-o zi am plecat la facultate şi l-am lăsat pe Romulus adâncit în studiul unui poet american. La prânz, când m-am întors, am rămas ca trăsnit în pragul uşii abia deschise. Romulus, roşu la faţă şi transpirat, era îmbrăcat într-un costum popular, brodat cu flori viu colorate. Scena se petrecea în perioada în care nişte maşini negre începuseră să mă urmărească prin oraş. ( Într-o noapte, una dintre ele a urcat doi metri pe trotuar, după mine, pentru a mă lovi ori doar pentru a mă înspăimânte, iar un prieten, care mă însoţea, nu s-a oprit din fugă câteva sute de metri. ) Am crezut că am înnebunit de-a binelea, mi-am făcut cruce şi m-am tras înapoi, cu gândul s-o zbughesc în parcul dintre blocuri şi să mă aşez pe o bancă, pentru a-mi aduna minţile risipite.

- Stai, bă, nu te speria ! a strigat Romulus după mine şi a ieşit pe hol, să mă aducă înapoi. Apoi mi-a explicat ce se întâmplase. În lipsa mea, Securitatea făcuse o razie prin cămin, strânsese studenţii, îi îmbrăcase în port popular şi îi pusese să joace o horă în mijlocul bulevardului, pe unde trebuia să se deplaseze Tovarăşul, în drumul său spre nu ştiu ce obiectiv economic .

- E, şi cum arăta Cârmaciul ? Bine, sănătos ? l-am întrebat pe Romulus după ce mi-am mai venit în fire.

- Naiba l-a văzut ? A trecut o coloană de maşini, dar era învălmăşeală şi urlau unii aşa de înfiorător, că n-am priceput nimic din toată căcănăria aia.

                                                                                                                                                                      

Întâmplări cu scriitori. Eugen Simion și Nino Stratan

Se știa că, pe vremuri, Eugen Simion se îmbrăca totdeauna  elegant. Era mereu dichisit și pus la patru ace. Nu-l vedeai nebărbierit sau cu hainele necălcate. Avea, în mers, niște mișcări unduioase, feminine, studiate.

Într-o zi eram în holul Facultății de Litere, lângă bancuța de marmură dinspre Amfiteatrul Odobescu, împreună cu câțiva colegi. Nino Stratan era în vervă și ne povestea ceva. La un moment dat a coborât scările un african înalt, înțolit ca pentru o festivitate, cu o cravată perfect asortată la costumul său impecabil. Avea niște mișcări grațioase și, când a trecut pe lângă noi, ne-a învăluit într-un nor de parfum puternic. Nino și-a întrerupt brusc discursul și, aidoma lui Moromete, s-a uitat lung în urma negrului, simulând o uimire fără margini.

̶  Cât de mult s-a schimbat domnul Simion! a exclamat el, privindu-l pe tânărul de culoare care își legăna lasciv șoldurile.

Ne-am întors ca la comandă capetele după străin și au trecut două secunde ca să înțelegem gluma lui Nino.

̶  Cât de mult  s-a schimbat domnul Simion, a repetat Nino și atunci am izbucnit toți, ca nebunii, în hohote de râs.

Psalmi și iluminări

   Un poet autentic, al luminii, al lacrimei și al durerii transformate în cântec este Traian Vasilcău, care mi-a trimis ultima sa carte,  Sfeșnic în rugăciune, Notograf Prim, 2012. Aidoma unui ilustru înaintaș al său, Alexei Mateevici, Traian Vasilcău este un făuritor de nestemate în care lumina afectivității se oglindește orbitor, copleșindu-ne : ”Cu mâinile pe piept împreunate / Și-o floare înlumânărită-n zori, / Pomii cărunți și-mbrățișați de sfori, / Cândva învulturiți, sunt duși în moarte.” Poemele lui Traian Vasilcău sunt imnuri ale credinței în Ziditor, rugăciuni și ritualuri răspândind  arome cerești, de tămâie și mir : ”În candelele cerului, surpate, / Zorii de noapte ca sentințe curg, / Și pomii doborâți n-au Demiurg, / Stingerea lor e-aplaudată-n burg.”

    Elegiac profund,  Traian Vasilcău este un virtuoz al versului irumpt dintr-o mare inspirație/credință ori șlefuit cu instrumente de aur : ”Ning  cu psalmi fără de vreme, / Nu am spulber mai frumos. / Să trăim vecii de-a rândul / Nu în noi, ci în Christos.” Este sunetul plin și inconfundabil al iubirii față de Dumnezeu, asociat cu o subtilă sugestie a morții reînvietoare. Versurile lui Traian Vasilcău sunt ca vinurile vechi mănăstirești, clătinându-se muzical, venind din trecutul unui popor etern și răzbătând, mereu proaspete și vii, către viitor : ” S-a profețit Lumina. Pot să fiu / Ce n-am fost încă-n veacul moștenit. / Și-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.”  Ca și la Goga, dar într-un mod direct, Traian Vasilcău se identifică plin de fervoare cu durerea creștină : ”Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea,  / Mă leagănă în brațele-i și zic :/ ”Din tronul Suferinței nu abdic.” Multe texte sunt rugăciuni fierbinți către Ziditor : ”Pierde-mă c-un cuvânt, cu o privire, / Fă din surâsul meu crăie-ți ham,/ Mai sfântă pierdere nu pot să am!”  Psalmii lui Traian Vasilcău sunt tulburători, iar uneori instinctul poetului urcă pe nesimțite  către o surprinzătoare modernitate. Sonuri bacoviene sunt urmate de arte poetice ce pot fi întâlnite la tot pasul înSfeșnic în rugăciune : ”Prohodul poeziei a-nceput,/ Tot ce vom scri’ e Opera tăcerii, / Pe margini de cuvânt, din absolut, / Oștiri de șoimi imită temnicerii. // Urcând pe-o rază de argint, cocorii / Salută morții care ne conduc./ Aceștia-și lustruiesc de zor botforii, / Poartă cravată, dogme și trabuc. // Și cum surâsul lor în mine-l scapăt / Prohodul poeziei n-are capăt.” Sau : ”Viscolește Poezia / Peste-un împărat învins. / Parcă din antichitate / N-a mai contenit de nins. // Spulberă fără-ncetare / Până-n cerul inimii. / Mântuit în domul iernii, / Împăratul va muri.” O obsesie permanentă a poetului este Cuvântul ziditor : ” Învăț tăcerile să spună / O veșnicie în Iisus. / Învăț cuvintele să spună / Mirările ce-au fost și nu-s. // Învăț garoafele să spună / Cât de etern, Doamne, Te cânt / Și-n mine-aud cum se adună / Mările logosului sfânt...”

Reușite sunt textele de inspirație populară, cu inflexiuni de doină de jale : ”Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș Domnului, / Că de-atâta jele-mi sînt / Cruce implorând mormânt.”

  Cartea cuprinde câteva poeme de dragoste, de un inefabil revelatoriu : ” Ce sat albastru e-n privirea Ta...// Buzele-ți slobozind mărgăritare / Mă-ademenesc să le culeg atroce. / Mărgele de vecernii porți în voce, / De le-ai scăpa în flori, m-aș face floare.” Uneori, Traian Vasilcău își modelează stările interioare cu mijloace plastice de pastel funebru : ” Incinerări de taine în grădini, / Prin iarba arsă melcii mor de vii. / Cel mai străin fiindu-ți din străini, / De tine numai n-ai să poți fugi.”

    Mama, patria, iubirea, credința, suferința și recunoștința față de Dumnezeu sunt temele cele mai frecvente ale volumui : ” Îmi amintesc de maica mea / Cum sta-n genunchi și se ruga, / Și ceru-n fața-i cobora / Să nu se roage singurea.”  Peste toate acestea izbucnește, ca un vulcan, talentul uriaș al autorului, în poezii de o frumusețe incomparabilă : ” Frunză, ce-ai fost arămie / Și visai la veșnicie, / Azi te-ai trezit sângerie / De din dorul ce mă-mbie. // Frunză, ce-ai fost cântec numa, / Astăzi te-ncununi cu bruma / Și te spovedești în stea / Și adormi pe fața mea...”

   Închei cu un splendid autoportret care dă măsura înzestrării de excepție a lui Traian Vasilcău : ” Eu, carele-am furat povestea lumii / Și-o am ascuns în mine – spre-a mai fi, / Sunt nerecunoscutul baci al humii / Și răstignit de psalmi mai pot trăi.”

     Este o mare bucurie să-l citești pe Traian Vasilcău, împărtășitor deopotrivă al inefabilului poeziei și al Duhului Sfânt.

Desenele și sălbaticii

        În orice comunitate, etnie, orientare religioasă, meserie ori pătură socială există oameni demni, onești, cu respect pentru semenii lor și aplecați către muncă. Ei merită tot respectul nostru. Dar sunt foarte puțini. Majoritari sunt sălbaticii care, la unele națiuni, ajung până în fruntea statului.
Sălbaticul răspunde unei glume cu sabia. Tratează dreptul la opinie cu decapitarea. Reacționează la ironie cu mitraliera. Are alergie la artă și la știință. Dacă ai intrat în conflict cu un sălbatic, nu te vei mai împăca niciodată cu el, fiindcă îți dorește moartea și face totul să te împingă către infern. De regulă, sălbaticul e intolerant, leneș,ignorant, inflexibil, trăiește parazitar și îi vânează pe cei care ies din rândul mediocrității dictate de el. Se consideră deținătorul unui adevăr unic și urăște ceea ce nu înțelege. Găsește, într-un precept, un bun pretext pentru a-și anihila fizic adversarii. Incultura și lipsa unei educații corespunzătoare trezește, în fiecare dintre noi, sălbaticul ancestral, absolut. Din nenorocire, teroriștii care au omorât recent cetățeni nevinovați sunt numai vârful unui aisberg ale cărui dimensiuni sunt greu de aproximat.
      Niște caricaturiști au întrecut măsura, pentru a-și vinde publicația, însă au plătit cu viața. Am spus de nenumărate ori că sunt lucruri care nu se fac. Nu te iei, de pildă, de religia, de copiii, de familia ori de aspectul fizic al cuiva. De aici însă până a-l pedepsi pe insolent cu moartea e cale lungă. Nenorocirea e că nimeni nu mai respectă, azi, nicio regulă. Libertatea mea merge până la punctul în care l-aș putea stânjeni pe altul. Dar ce ne facem când crima devine dimensiunea morală a unei civilizații?

Pentru ce/pentru cine scriem?

      Au trecut și sărbătorile de iarnă, ca un coșmar repetat. Alergături încoace și încolo, nenumărate probleme de rezolvat, stres. Colindatul a devenit un fel de cerșetorie agresivă. Infinite grupuri și grupulețe de copii și tineri întreprinzători merg pe la ușile oamenilor suspectați că ar avea ceva bani, bubuie cu o petardă, urlă ” La anul și la mulți ani, să trăiți!” și întind mâinile. Unii nu mai zic nimic, bat doar cu bâta în geam și așteaptă să ieși să le dai ce cred ei că li se cuvine.  De când mă știu, am căutat un loc liniștit, unde să citesc în tihnă și eventual să scriu. De mulți ani nu mai găsesc nici locul miraculos, nici timp suficient pentru a mă dedica fericirii mele. Am terminat o carte de povestiri în urmă cu un an și jumătate, dar nu mă hotărăsc să o public. E o carte bună, mi-a confirmat editorul. Alții au spus că va fi un eveniment literar. Încă nu sunt mulțumit de anumite texte. Le-aș scoate, nu le-aș scoate : cartea poate să aștepte. Poate că nici n-o voi publica vreodată ori o voi tipări după ce romanul la care lucrez va fi gata.
      Cei care țin o carte în mână se împart în mai multe categorii.
1. Sunt, mai întâi, puținii poeți, prozatori și critici care citesc din pasiune și din curiozitate, în mod dezinteresat, cărțile care le parvin. Cei mai mulți sunt tineri, dar sunt și lupi singuratici ( din generații ajunse la maturitate ) care nu și-au pierdut nicio clipă entuziasmul cu care urmăresc fenomenul literar.
2. Cititorii și bloggerii care citesc cărțile autorilor despre care au auzit câte ceva. Publicului le sunt cunoscuți poeții și prozatorii publicați de Polirom și de Humanitas - care nu e totuși o editură specializată în literatură -, singurele edituri care au mijloacele necesare unei promovări decente. Să precizăm că printre bloggeri sunt persoane care analizează cărțile la nivelul criticilor profesioniști.
3. Vin la rând scriitorii și criticii care tratează cărțile ca pe un gest protocolar, dar nu le deschid niciodată. Se împart și ei în mai multe categorii. Unii nu au timp, dar pasează volumul unor tineri înzestrați din redacțiile publicațiilor culturale, iar aceștia examinează textele cu ochi de experți și scriu cronici pertinente. Alți destinatari ai cărților trimise sunt prea ocupați cu o intensă cultivare a relațiilor personale bine plasate și cu edificarea unei cariere care să-i propulseze către înalte titluri științifice și către prestigioase instituții culturale. Dacă nu faci parte din structurile de conducere ale USR, nu te afli în redacția unei edituri mari sau a unei reviste literare și nu ești nici un tânăr sau o tânără cu perspective rozalii-promițătoare, nu ai șansa de a fi băgat în seamă. În fine, sunt snobii care, ca și unii bloggeri, nu se uită decât la tomuri străine, scrise de autori verificați. Preferă să vorbească sau să scrie despre ultimele ciorne ale unui autor celebru, în loc să-și piardă timpul cu opul tău. În concluzie, nimic de reproșat.
4. Scriitorii, criticii și cititorii cărora nu le place cum scrii.
5.  Scriitorii care trăiesc în medii închise - localități mici, unde sunt cunoscuți de toată lumea - beneficiază de o categorie atipică de cititori. Sunt cei pe care nu-i interesează deloc cărțile și nu citesc nimic, dar frunzăresc operele autorului luat în vizor, pentru a descoperi, în textele sale, similitudini cu persoane și situații reale. Cei mai mulți dintre aceștia nu urmăresc decât să-i facă mizerii scriitorului, încercând să-l târască în noroi.
Este evident că, pentru un scriitor, demni de atenție sunt cititorii din primele două categorii. Cei mai mulți dintre ei sunt profesioniști, dar în ansamblu sunt într-un număr descurajator de redus. E puțin probabil să-i convingi pe componenții celei de-a treia categorii că ești un scriitor bun, în condițiile în care statutul de critic literar se asociază automat, la unii, cu o surprinzătoare inflexibilitate a opiniilor, cu prejudecăți neașteptate și cu fumurile unei aroganțe greu de înțeles. Dar, în principiu, gusturile nu se discută. Fiecare pasăre pe condeiul ei prosperă.
În aceste condiții, ne putem întreba pentru ce și pentru cine scriem?  Unul ca mine, care trăiește unde trăiește, nu face decât să-și bată cuie în talpă. Totuși, scriem pentru bucuria noastră și pentru cei deja menționați. O carte este prinderea unui vis într-o plasă de cuvinte, construcția unei utopii personale. A scrie înseamnă a trăi într-un alt mod, mai intens, mai interesant. Nu spunea un critic literar că întâmplările banale devin de o coloristică orbitoare atunci când le povestim cu talent? O carte este și o scrisoare de dragoste adresată semenilor.  În definitiv, a concepe o carte  este o timidă/îndrăzneață aspirație către fericire. Îi iei de mână pe cei dragi și îi duci într-o altă peșteră a lui Aladin, descoperită de tine. Dar responsabilitatea dăruirii unei cărți este atât de mare încât, dacă ești scriitor adevărat, nu-ți trimiți vorbele la tipar decât dacă ai sentimentul că ți-a ieșit din mână o carte foarte bună. ( Nu contează că opul ar putea fi ignorat de carieriștii al căror oportunism începe să devină dezgustător.) Scrii puțin și publici și mai puțin. Iar dacă nu ești satisfăcut de ceea ce faci, te mulțumești cu tăcerea.
Cam așa procedau Mateiu Caragiale și  Ștefan Bănulescu.
Și nu era rău deloc.

P.S.  Încep să nu mai cred în scrisul continuu, ca un râu nesecat, fiindcă se scrie prea mult, prea prost, pe toate potecile, prin toate șanțurile. Și, vorba lui Valeriu Gherghel, cu cât se scrie mai mult, cu atât se citește mai puțin. Scrisul a devenit scop în sine, în condițiile în care, într-o cultură normală, cititul este adevărata finalitate.

Din nou despre Radu Aldulescu

          Anul acesta Radu Aldulescu a împlinit o vârstă rotundă. Ultima dată când m-am referit la el, am spus următoarele :

”Romanul românesc se anemiase epic, proza părea a-şi fi epuizat resursele. Apoi, prin anii ’90 mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Am simţit dintr-o dată, ca pe vremea lui Preda, că pagina de carte îmi palpită, vie, în mână, că personajele se mişcă sub ochii mei, că autorul are talent şi e un mare scriitor. Radu Aldulescu are meritul incomparabil de a fi reînviat romanul românesc aproape muribund, de a-i fi infuzat sângele sănătos al unei realităţi durabile şi, în definitiv, de a fi salvat această specie de la colaps. Este o performanţă literar-culturală fără precedent, nu îndeajuns de mult subliniată. Iată, mi-am zis, se poate scrie şi literatură adevărată, nu conserve puse între coperţi…În ceea ce-l priveşte pe Radu Aldulescu, pot spune fără ezitare că este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile. Imediat ce i-am deschis prima carte, am înţeles acest lucru.Eram uimit. Iată cum începe un articol pe care i l-am dedicat: ”El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda : aceeași mână "grea", același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină.” De la Marin Preda, Eugen Barbu şi Nicolae Breban ne-am obişnuit ca un romancier să nu înţeleagă decât proza pe care o scrie el, refuzând din start alte formule artistice. Iată un scriitor proeminent care scrie cu înţelegere şi generozitate despre confraţii săi. Asta înseamnă şi putere morală : la cât talent, atâta caracter.”

            De ce este el un prozator atât de important? Fiindcă nu am nuanțat suficient lucrurile, din articolele mele s-ar putea înțelege că îl socotesc doar un romancier realist. Sigur, și atât ar fi suficient ca Aldulescu să fie acolo unde îi este locul, în proza românească. Adevărul este însă că el înseamnă cu mult mai mult.

            Explorator el însuşi al spaţiilor citadine de la periferie, Radu Aldulescu scrie, în primul rând,  o proză muzicală, cu un timbru propriu. Personajele se mişcă şi dansează în ritmurile unor partituri scrise aievea de un destin care rămâne invizibil. O orchestră al cărei dirijor nu se vede cântă permanent în textele lui Radu Aldulescu. Romanele sale sunt sincretice, ducând stilul indirect liber la o veritabilă desăvârşire.  De aceea am fost fost mirat de fiecare dată când am citit că Aldulescu scrie "bolovănos", după cum se exprima un alt prozator pomenit aici. Dimpotrivă, aş zice, este evident că Radu Aldulescu este un stilist unic în felul său. ( Am mai remarcat asta în cronica pe care am scris-o la Îngerul încălecat.) Iată câteva rânduri chiar de la începutul Cronicilor genocidului, roman excepţional, analizat cum se cuvine de criticii de marcă ai literaturii noastre de azi : "Adidaşii zdrenţuiţi, dezlipiţi, îl îndârjeau să înfrunte frigul şi umezeala cu un soi de jubilaţie masochistă. După vreo jumătate de an de zbucium şi căutări zadarnice, de patru luni îşi rumega neabătut victoria, învârtindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv : o sută douăzeci şi şase de paşi în sus şi tot atâta în jos, un minut şi jumătate şi încă un minut şi jumătate şi încă şi tot aşa, în ţarcul ispăşirii, mărşăluind soldăţeşte. "

         În al doilea rând, Aldulescu tinde a-și contura o mitologie proprie, transcendând realismul unor Preda și Eugen Barbu. Aspectul este vizibil în toate romanele sale, dar mai cu seamă în Îngerul încălecat și Proorocii Ierusalimului. În Sonată pentru acordeon există o asiprație către înalt, cu zborul mereu frânt, ca și în Ana Maria și îngerii, iar un demonism profund apare obsesiv în Amantul Colivăresei și în cele două capodopere menționate înainte. De aici și titlul unei cronici închinate de mine scriitorului : Poemul epic și demonii lui Radu Aldulescu. Dar ideea ar merita un studiu special.

Dostoievski în lectura lui Stratan. O povestire cu Nino

      Fiindcă afară este o zăpadă care i-ar fi plăcut și lui Nino, iar eu n-am avut timp să scriu despre Crimele din strada cerului - așa cum încă n-am avut răgaz să comentez ultima carte a fratelui Traian Vasilcău -, voi reproduce un text despre Nino, scris nu cu multă vreme în urmă.

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.

Era un spectacol intelectual de neimitat.

Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.

Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi,  cântând și savurând îndelung fiecare silabă, versul eminescian " Şi câmpiile asire".

"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiiiile asiiiire ! Te apucă nebunia..."

Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor de Dostoievki. Se oprea din citit, crucindu-se şi ne citea şi nouă :

"Auzi, mă !".

Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )

Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.

Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.

Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate

Aşa  se întâmplă de obicei când un rus îl citește pe un alt rus ori un rus se uită la o ecranizare rusească, după rusul Cehov.

P.S. Nu-mi amintesc dacă s-a făcut un film după Gogol, dar cred că ar fi ceva unic. Ba da, s-a făcut o peliculă lungă și dezamăgitoare, după Taras Bulba, unul dintre cele mai slabe texte ale autorului Nasului. E posibil ca Gogol să nici nu poată fi transpus în limbaj cinematografic. Deși mă îndoiesc.

UN NOU AN FERICIT!

      De când mă știu am simțit perioada de iarnă ca pe adevăratele noastre sărbători, datorită decorului de poveste care modifică subtil comportamentul oamenilor. Bărbații devin mai puternici și mai înțelepți, femeile se fac mai frumoase. Ninsori fabuloase, viscole care mă scoteau timp, plimbări cu prietenii pe drumul care ducea la râu.
       S-au dus demult toate astea. Cu timpul ne obșnuim să ne bucurăm cu porția. Când troienește, mă gândesc la făpturile nevinovate care suferă, prin păduri și pe câmp, de foame, de sete și de frig. Îmi dau seama că există oameni care nu pot petrece, pentru că sunt prea singuri, prea bolnavi ori prea săraci ca să-și permită o bucată de cozonac pe masa lor modestă.
        Cum să te bucuri când știi că există atâtea ființe care, ca și personajul Fetița cu chibrituri, se uită prin vitrine la răsfățul celorlalți? Că există cetățeni care își trăiesc condiția de câini de pripas, tremurând, flămânzi și bolnavi, pe la uși străine? Că fericirea multora înseamnă masacrarea altora? Că, în fine, destui care trăiesc în România se simt ca într-o uriașă închisoare a foamei și a jalei?
       Totuși, le urez tuturor prietenilor și neprietenilor care încă se pot bucura : ”UN NOU AN FERICIT!”

Un mare actor, Florin Zamfirescu, analist politic

      Cât timp am fost în licean, plecam de acasă, în fiecare luni, cu un autobuz care făcea regulat cursa Pitești-București. Mă urcam în hărăbaia care suna a tinichea și trosnea din toate încheieturile și mă trezeam ca un pește înghesuit într-o conservă. Rareori atingeam podeaua cu picioarele. În mod obișnuit rămâneam suspendat între burțile și spinările uriașe ale vajnicilor călători. Într-o dimineață n-am reușit să ajung până la scară și să cobor unde era liceul meu și chiar mă resemnasem cu situația, urmând să merg până la capătul drumului, până în fundul Bucureștilor, dar un călător voinic și cu fața congestionată de licorile piteștene a înțeles rapid încurcătura mea și a început să urle către șofer : ” Oprește, bă, nenorocitule, să coboare băiatu' ăsta la liceu! Oprește, bă, că viu peste tine!” I-am mulțumit tânărului pentru gestul său de solidaritate și am ieșit din mașină, împiedicându-mă de picioarele tovarășilor mei de suferință. Îmi amintesc că numele șoferului era scris pe o plăcuță pusă la vedere și că driverul era omonimul meu. La Crevedia este o pantă în curbă și acolo trebuia să coborâm și să împingem din greu până vedeam mașina cocoțată în vârful dealului. De-al dracului, când se vedea pe culme, șoferul accelera și ne mai alerga vreo trei sute de metri până ajungeam, cu sufletul la gură, să ne suim din nou în cutia de tablă ruginită. De fiecare dată când mă urcam,îl vedeam instalat în dreapta, pe scaunul numărul 1 pe un tânăr brunet, sobru, care nu-și muta privirea de la drumul plin de gropi, pe care îl privea prin parbrizul pătat de muște. Era, în mod sigur, Florin Zamfirescu. Se întâmpla în anii în care marele actor - căci e mare, fără nicio îndoială - absolvise Institutul și se mutase de la Teatrul de Stat din Târgu Mureș la Teatrul Giulești din capitală. Nu știu cum ajungea de la Călimănești la Pitești, dar era el, fără dubii. Îl cunoșteam din emisiunile singurei televiziuni de pe atunci și din publicațiile pe care le citeam cu interes, de la Sportul la România literară. Era frumos. Într-un interviu, actorul spunea cu o modestie ironic-relaxată că a fost de când se știe urât și că și-ar dori cel mai mult să i se spună : ” Ești frumos!” Iată că lucrul s-a întâmplat. A fost chipeș. Florin Zamfirescu spunea că nu se place pe sine, fiindcă știa că frumusețea este un handicap în cazul unui actor care vrea să facă roluri mari - a fost și pentru Caramitru, care a trebuit, printr-un uriaș efort de inteligență artistică, să pună în plan secund aspectul său de filfizon cu părul vâlvoi -, dar pentru el n-a fost o piedică faptul că arăta bine. În tinerețe farmecul său lumesc, de care a uitat sau se preface a fi uitat, se îmbina cu expresivitatea care i s-a accentuat către maturitate, În orice caz, Florin Zamfirescu este un nume mare al teatrului și filmului românesc. ( Să nu uităm : marii actori sunt cei care fac teatru sau și teatru! )
      L-am revăzut pe Florin Zamfirescu, pe Realitate Tv, analizând situația politică de la noi și am fost uimit de luciditatea analizelor sale, de realismul evaluării, de patriotismul său sincer, de umorul său inconfundabil. Formulările sale bat de departe enunțurile insipide ale analiștilor de meserie. Urmărindu-l pe Florin Zamfirescu, mi-a venit inima la loc  : nu toți românii s-au rinocerizat și umblă să-și facă rezerve absurde de ghindă și de lături. Mi-a plăcut, în mod deosebit, observația lui referitoare la conflictelor din spațiul public :” Luați-vă, bă, de beregăți și duceți-vă undeva, la marginea unei păduri sau pe câmp și băteți-vă acolo, nu în capul nostru!” Sau : ” E de colea să fiu ultima generație de români!” Felul în care Băsescu și Ponta s-au scuipat în ochi, s-au arătat cu degetul, și-au arătat dosul și au aruncat cu excremente unul în celălalt este descalificant politic, moral, uman și din toate punctele de vedere. În treacăt fie zis, se pare că oamenii simpli au înțeles fenomenul mai bine decât noi, cei care stăm cu nasul în cărți.
Ce-i pot spune lui Florin Zamfirescu? Jos pălăria, Maestre!

Amor omnia vincit. Un gest memorabil al lui Klaus Iohannis

      Este prima dată când gestul unui Președinte al României mă emoționează profund și mă face să fiu mândru că sunt român. Era să zic ”neamț”! S-ar putea să nici nu avem acum idee de cât de mare Președinte va fi Klaus Iohannis! Imediat după preluarea mandatului, el l-a chemat la convorbiri pe Ponta și probabil că a fixat obiective și acțiuni concrete, cu termene fixe. După aceea l-a decorat pe Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. În alocuțiunea sa, Iohannis a pomenit faptul că, prin distrugerea elitelor, comunismul ”a furat, pentru 45 de ani, șansa României de a se reforma”. Aș preciza că ”șansa” României de a se europeniza a fost furată pentru cel puțin o sută de ani, iar distrugerea elitelor a continuat și după 1989, cu o furie la fel de mare. Numai că sub Iliescu, Constantinescu și Băsescu, intelectualii nu au fost închiși, fiind lăsați să moară de foame. Intelighenției românești i s-a oferit și alternativa prostituției și sunt cărturari care n-au ratat-o. Însă când se îmbăta, Băsescu îi înjura bine, vulgar-moromețian, cu șart, pe reprezentanții culturii.
      Un jurnalist din studioul Realității Tv - îmi pare rău că nu i-am reținut numele - a povestit că Bjoza a scrijelit, pe pereții tuturor închisorilor prin care a trecut, numele logodnicei sale, Carmen. Pe un frig cumplit, epuizat, malnutrit, el a găsit niște floricele pe care le-a păstrat mulți ani - a făcut 14 ani de pușcărie -, pentru a i le oferi lui Carmen chiar și uscate, cum ajunseseră. Și au mai fost și alte povești care m-au făcut să mă simt mic și neînsemnat. Oare foștii torționarii l-or fi văzut pe Bjoza?
     Octav Bjoza a fost un nevinovat condamnat pe nedrept, fiind privat de libertate pentru opinii politice. Adică fără motiv.  Nu știu dacă există o crimă mai mare făcută de un stat împotriva propriilor cetățeni. De aceea evenimentul programat de Iohannis m-a tulburat peste măsură. Bjoza a avut o inimă mare. La rândul său, Iohannis posedă o minte limpede, ordonată și un caracter pe măsură. Aveam mare nevoie de așa ceva! Șeful statului nostru dă un semnal puternic că, de acum încolo, morala va fi o dimensiune esențială a vieții publice.

Unele lucruri nu se schimbă niciodată

       S-a împlinit un sfert de veac de când i-am văzut pe Dinescu și pe Caramitru anunțând poporul că dictatorul a fugit. Eram în fața televizorului meu Diamant, alb-negru, alături de câțiva buni prieteni. Erau trei oameni de caracter și nimeni n-ar putea ghici cum a evoluat fiecare și cu  câți dintre ei am rămas în aceleași relații. În ceea ce mă privește, sunt ceea ce fusesem și înainte : scriitor și profesor.
Cât am putut visa în timpul acestei așa-zise Revoluții! Stăteam în casele noastre modeste - ”așezați liniștiți, la locurile noastre!” -, manipulați de ziare și de televiziune, în timp ce descurcăreții împărțeau banii rămași de la Ceaușescu, vilele, fabricile, străzile și oamenii. L-am auzit, peste ani, pe un amic, care lucrase în București, mormăind furios pe sine însuși : ”Al dracu' prost ce-am fost! Unii făceau avere și eu, în loc să pun mâna pe un apartament, mă uitam să văz dacă nu e vreo vitrină cu băutură, spartă, ca să înhaț o sticlă!”
  Timp de 25 de ani, șmecherii, urmașii altor șmecheri, au vândut ce nu era al lor și au cumpărat gratis bunuri care i-au făcut miliardari. Prin blocuri e frig și acum, iar pensionarii suferă de foame. Sunt, ca și în natură, lucruri care nu s-au schimbat. În schimb, dacă mă uit la clasa politică de azi, nu mă pot abține să-mi pun niște întrebări. De ce au murit tinerii la Revoluție și cine va plăti pentru asta? Și ce legătură mai există între revoluționarii care forfoteau prin CPUN și actualii parlamentari și miniștri?
       În Parlament, Klaus Iohannis ( Johannis, în germană) îi strânge mâna lui Ponta. E un gest de normalitate, al unui om normal. Iohannis pare un bărbat echilibrat, matur, bun organizator, un gospodar care gândește de zece ori și vorbește o dată. Zice lucrurilor pe nume și face mai mult decât spune. Să zic că e un exemplu demn de a fi urmat? Poate că e timpul să înlocuim modelul mahalagiului lătrău, arogant, mincinos, căruia funcția îi spune că te poate scuipa oricând în ochi, tratându-te ca pe Vasile Porojan, chiar dacă îi ești frate mai mare și ai făcut, în viață, multe lucruri bune, cu pilda omului serios care vrea să-și facă treaba cât mai bine și știe/poate să respecte niște reguli. ( S-ar părea că modelul oferit de politicieni s-a impus în anumite straturi sociale. Nu vi s-a întâmplat niciodată să arătați mult respect cuiva, iar acela, înțelegând în felul său lucrurile, să-ți pună în mână o lopată pentru a-i râni prin grajduri? ) Probabil că e vremea să alegem munca și respectul față de ceilalți și să lăsăm la o parte miza pe înșelătorie. Sunt lucruri care nu se fac. Cum spunea Iohannis? ” Decât să devin mârlan, mai bine pierd alegerile.” Iată că nu le-a pierdut. Oamenii simpli sunt cu mult mai deștepți decât ziariștii.
      Toate aceste lucruri mi-au venit în minte aseară, pe când vedeam un film în care Ceaușescu era primit de Jimmy Carter și de regina Angliei. Omul nostru avea o minte vioaie, dar nu stăpânea nici măcar un pospai de cultură. Era aproape analfabet. Așa că, la cele trei clase ale sale, nu a fost impresionat de obiceiurile britanicilor și ale americanilor, dar a adoptat imediat absurdul stil coreean de adulare a Conducătorului de către popor. Faptul că a colindat lumea i-a dăunat, în loc să-i folosească. Limitat fiind, a împrumutat numai tâmpeniile care se aflau la nivelul său de înțelegere a lumii. Ne-a terminat și pe noi, fiindcă resimțim și acum urmările cultului personalității. Sunt oameni politici, îmi spunea un gazetar,  care nu acceptă nicio referire la ei decât în ritmuri ditirambice.  Care ar fi cauza acestei stări de lucruri? Am numit-o deja mai sus : modelul oferit de liderii politici, care le sugerează tinerilor că tupeul te duce la câștig, iar modestia la înfrângere, că munca este destinată proștilor, că școala este inutilă, că, dacă îți vine la îndemână poți face orice măgărie, iar autoinstruirea este prostie și pierdere de timp. Dar vin și eu cu o idee. Sunt convins că, dacă Ceaușescu ar mai fi deschis câte o carte - în afară de Omagiu, desigur -, altfel ar fi gândit el în 1989 și în cei 24 de ani de dictatură. Ar fi avut și altă soartă. Puterea, banii mulți și funcțiile îi transformă în monștri pe cei nepregătiți moral pentru a deține asemenea bombe cu ceas, foarte periculoase nu numai pentru ei, ci și pentru noi, nefericiții care depindem de deciziile lor. Așa că e bine pentru  trăitorii în secolul XXI, dar mai ales pentru cei de la putere, să mai deschidă câte o carte  care ține de specialitatea sau de preocupările pe care le au. Obligatoriu pentru toată lumea ar trebui să fie Codul bunelor maniere. Pe urmă, istoria, psihologia, filosofia, sociologia sunt domenii profitabile pentru toată lumea. Sau ar fi cazul să se dea legi care să ne culturalizeze forțat? Să se introducă și un examen de cultură generală pentru ocuparea oricărei funcții de conducere?  Ne-ar ajuta să facem în așa fel încât  ceea ce este mai important în noi, omenia, să primeze în variate împrejurări.
     Cum spuneam, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Au mai fost ierni cu aspect de toamnă târzie și am amintiri frumoase legate de vacanțele de iarnă de atunci, când jucam fotbal cu Florian, Nelu cel mare, Nelu cel mic, Marin, Gioni și Badea, în curtea unei case roșii care avea, în grădină, o veșnică pajiște verde. Mai târziu m-am bucurat de amiciția unor persoane cu care am intrat în conflicte minore și cu care m-am împăcat, fiindcă avem un cod comun de comunicare. Ei citesc cărți și înțeleg bine ce se petrece în jurul lor.
Nici prieteniile nu dispar în neant.

P. S. Da, unele aspecte din viața noastră tind să devină permanențe. Nu voi gusta băutura nici cu prilejul acestor sărbători de iarnă, fiindcă în urmă cu trei luni am luat Rivotril, pentru a dormi. Trebuie să treacă cel puțin șase luni, mi-a explicat o prietenă de rețea, pentru a se elimina complet medicamentul din organism.
   În acest timp, un așa-zis analist politic, altminteri un tânăr informar și inteligent, își dă cu presupusul despre convorbirea dintre Ponta și Iohannis. Sunt mulți visători pe lumea asta, dar unii țin să ne inoculeze reveriile lor.
  Văd că unii oameni de presă acuză faptul că Iohannis ar fi trebuit să-i convoace și pe ei și să le comunice problemele care vor fi discutate cu Ponta. Nu merită ăștia niște comedianți pe scena politică? Ce-ar mai zice ei dacă Iohannis și Ponta ar ieși, de la convorbiri, zgâriați pe față și cu ochii umflați de pumni?

”Textul ca o pânză freatică”. Articol preluat de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Doman

 La vila scriitorilor de la Neptun e o plăcere să te odihneşti vara. Serviciile sunt prompte şi întrec pe cele de la multe hoteluri cu pretenţii. Casa scriitorilor este cochetă, curată, are o bucătărie românească impecabilă, pomi fructiferi şi copaci ornamentali îţi oferă umbră, iar de vrei soare cobori scările pe plajă... Vila are la parter o sală adecvată pentru reuniuni şi lansări de cărţi sau pentru cenaclu, iar la etajul întâi o sală de lectură îmbietoare. Ei, dar aici e aici! Ca la iarbă verde, consumi ce-ţi aduci de acasă. Dacă-ţi aduci cărţi şi reviste ai ce citi, dacă nu, nu! Vila scriitorilor, precum una din filmele americane de duzină, n-are cărţi. Ce-o fi atât de complicat ca fiecare autor care vine la odihnă aici să doneze una din cărţile sale aşezământului? Iar directorii de gazete şi de edituri să doneze cărţi şi reviste din producţia proprie, măcar din retururi? Din 1971 – când Maurer a donat-o condeierilor – până acum, sala de lectură şi-ar fi umplut pereţii din podea până-n tavan. Nu e târziu nici acum. Daţi un leu pentru...hm! daţi o carte pentru biblioteca scriitorilor de la Neptun! Sau poate că se urmăreşte crearea unei biblioteci virtuale. Nimic împotrivă! Dar nici un calculator conectat la INTERNET nu are vila . Adică, ceea ce are asociaţia crescătorilor de capre albe cu coarne de la Cuca. Ultima soluţie ar mai fi memorarea cărţilor, după sistemul eu una, tu alta, precum în celebrul film-parabolă al lui Francois Trufaut.

                                                                              *

           Zice Octavian Paler în ultimul interviu: „Marc Aureliu a rezolvat problema fricii de moarte printr-un raţionament de mare simplitate. Dacă zeii, zicea el, au decis că trebuie să mor, de ce aş vedea în asta ceva rău? Zeii nu-mi pot dori decât binele. Iar dacă zeii nu există, de ce să trăiesc într-o lume fără zei? Din nefericire, conchide Paler, eu n-am reuşit să reţin nimic serios din învăţătura stoică. I-am citit degeaba pe stoici...” Ei nu, se alinta Paler, sau se autoflagela. Dacă iei presa din zilele de 7, 8, 9 mai 2007, înţelegi că el se împăcase cu moartea şi, deci, preceptele stoice îşi făcuseră datoria peste vreme.

                                                                                 *

           Autorul narcisiac privindu-se în oglinda textului, scăpat în ea sau atras magnetic, ca de o plantă carnivoră, devorat, tocat, măcinat până la pierderea de sine, de oglinda ademenitoare a propriului text.

                                                                                  *

           Am visat că citisem toate cărţile lumii, inclusiv fragmente din cele în curs de scriere şi, mai mult, nu uitasem nimic din ele, le aveam în faţa ochilor literă cu literă, pagină cu pagină... M-am trezit speriat, cu inima spărgându-mi pieptul. M-am liniştit repede încercând să-mi aduc aminte numele unui general din Război şi pace şi nereuşind...

                                                                                  *

           Textul ca o pânză freatică mai la suprafaţă, mai în adâncime, aceasta făcându-l mai stufos sau mai arid, mai dens ori mai rarefiat. Spune-mi la ce adâncime e pânza freatică pentru a-ţi spune cât de mănos va fi textul.

                                                                                   *

           Nu trebuie să ne tot ruşinăm de pronunţia noastră în limbi străine. Iată-l pe Take Ionescu, vorbitorul de engleză,  prezentat de Constantin Argetoianu: „Am auzit pe Take vorbind englezeşte. A fost penibil şi îngrozitor, citea cu un accent de şvab crescut la Patras – pronunţa, între altele, toate  th-urile „ză”. Zicea de exemplu „zăvor” pentru „the world” (lumea) şi alte monstruozităţi...”

                                                                                  *

            Observaţie a lui Ivan Karamazov: „...cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa este vicleană, iar absurditatea – sinceră şi naivă”.

                                                                                    *

              O definiţie dată de un copil de 10 ani, apărută în numărul pe iunie 2007 al revistei „Cafeneaua literară”: „Copilul este străbunul omului”.

                                                                                     *

              Salvador Dali: „Există totdeauna două feluri de pictori: cei care depăşesc limita şi cei care ştiu cum să se apropie de aceste graniţe cu respect şi răbdare, fără să le încalce însă”. Ei bine, Dali face parte din cea de-a treia categorie, a celor care depăşesc limita...cu respect şi răbdare.

                                                                                     *

           Ihab Hasan, încă în 1971, detecta 11 trăsături care legitimau postmodernismul: indeterminarea, fragmentarismul, neprezentabilul, nereprezentabilul, ironia, perspectivismul, hibridizarea, carnavalizarea, performanţa, construcţionismul, imanenţa. Luate împreună, coexistând toate în aceeaşi operă? întreb eu. E imposibil! Luate câte două-trei? În acest caz de la Apuleius şi Sf.Augustin, până la Leonardo şi Dimitrie Cantemir, ca să nu mai vorbim de Dali, Jules Renard şi Boccaccio, toţi sunt postmoderni.

                                                                                         *

          Borges găsea că „dictatorii sunt un fel de genii imature”. Hm! Slavă Domnului că nu sunt genii mature, că Apocalipsa ar fi de domeniul trecutului.

                                                                                       *

          Cadrul din debutul romanului Adela, ca un lucid poem: „Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, (...) în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului balnear o poezie nemeritată; iar mai departe, în câmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă”. Luna trecută, în 5 noiembrie 2014, am văzut satul balnear descris de Ibrăileanu...

                                                                                       *

        Lectura/scrisul, complicate forme de lene – găseşte Ion Ianoşi, el mărturisindu-şi şi pretextele pentru această „lene”: „Lectura devine o formă a lenei pentru cine are obligaţia scrisului. O sofisticată formă a lenei ar putea fi însă, sau poate fi cu adevărat şi scrierea unei cărţi, sinteza personală a unor cărţi citite(...). Pretextele mele s-au numit Tolstoi şi Dostoievski, Marx şi Thomas Mann”.

                                                                                        *

              Hm! Gertrude Stein, la cafenea pariziană, îi numeşte pe Hemigway, Aldoux Huxley („un om mort”), pe D.H.Laurence, pe James Joyce – generaţia pierdută, după expresia unui şef de garaj care-i taxase astfel pe ucenicii săi. Dacă cei de mai sus sunt o generaţie pierdută, atunci care e cea ... câştigată? De-ar mai apărea o astfel de generaţie...pierdută!...

                                                                                        *

           Şerban Cioculescu subliniind contrastul dintre omul Tudor Arghezi şi pamfletarul cu acelaşi nume: „Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţă exagerată, îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi „domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului, rămânea uimit de acest aspect al omului privat”.

                                                                                      *

         Nietzsche dădea sentinţa că „omul e o frânghie întinsă între dobitoc şi supraom, o frânghie peste o prăpastie”.  N-avea de unde şti că el însuşi  avea să trăiască ipostazele extreme. Dacă până la 45 de ani el însuşi se considera un supraom, ultimii zece ai vieţii a fost un dobitoc cu minţile rătăcite. Sub el, prăpastia vieţii l-a aşteptat un deceniu. Şi nu zadarnic...

                                                                                      *

        Imperatorul lui Saint Exupery din Citadela crede doar în creaţia eventual nepieritoare: „...eu respect mai presus decât orice, ceea ce dăinuie mai mult decât oamenii”. Dar ce poate fi mai rezistent în timp decât omul dacă nu textul?

                                                                                       *

        Roland Barthes, reducând monstruozităţile lui Sade la limbaj: „...crima sadiană nu există decât proporţional cu cantitatea de limbaj investită în ea, nu pentru că este visatăsau povestită, ci pentru că doar limbajul o poate construi”.

                                                                                       *

        Candoarea lui Holden din romanul De veghe în lanul de secară:„Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar.Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.”

                                                                                      *

         Invazia greţei lui Jean Paul Sartre, mă rog, a lui Antoine Roquentin: „Nu merge! nu merge chiar deloc: a venit murdăria. Greaţa. De data asta se prezintă într-un fel nou: m-a cuprins într-o cafenea. Cafenelele erau până acum singurul meu refugiu, fiindcă sunt pline de lume şi bine luminate: s-a isprăvit şi cu asta; când voi fi încolţit în camera mea, n-am să ştiu încotro să apuc”.

     (Fragmente apărute în revista "Reflex", nr. 7-12/iulie-decembrie 2014)

http://blogdoman.blogspot.ro/

         

Cărțile arse și cărțile nescrise sunt cele mai frumoase

        M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

P. S. Un film tulburător : http://www.youtube.com/watch?v=XKkWIi53ITc&feature=share

Imperiul imaginii

      Cum civilizația textului se află în declin și trăim într-un imperiu al imaginii, cinematografia și arta fotografică au deschise, în față, cele mai multe posibilități de exprimare. Semnificantul este mai puternic decât semnificatul rămas în plan secund, aproape dispărut.  Cât va dura? Când se va sfârși? Arta apropiată de simțuri va asista la sfârșitul dominației omului pe Pământ? Aparentul plăcut ochiului și stârnitor de ispite e suveran. Arta arată totul și nu mai ascunde nimic. Ideile sunt alungate, iar hainele mai mult îi dezbracă pe oameni decât îi protejează.  Ceea ce vedem a devenit esența lucrurilor. Teatrul și pictura sunt alte arte care ar putea profita de noua orientare a societății de consum. Este o situație opusă celei în care se află textul. Semnul a devenit scop în sine, exprimând doar propria formă. Adică, deseori, nimic.

P. S. Actul final al comediei umane va coincide cu începutul, într-un primitivism total al gândirii? Dacă primilor oameni li s-ar fi oferit mărgele colorate, tablete și alte jucărele, ar mai fi învățat ei să scrie și să citească? În definitiv s-a pornit de la necesitatea de a comunica. Deși are un impact copleșitor, imaginea poate transmite mai puține lucruri decât un text, activând instinctele primare : foamea, setea, sexul, dorința de a evita moartea și de a-i distruge, fizic ori moral, pe competitori. Și e perisabilă. Iar oamenii vor deveni/au devenit mai ușor de manipulat.

O legendă literară : Gheorghe Grigurcu

      Așa cum, în politică, ”poporul are totdeauna dreptate”, în literatură cititorul instruit face legea. Am pomenit de nenumărate ori faptul că-i admiram pe criticii de la ”România literară” : Lucian Raicu, N. Manolescu, Valeriu Cristea, Eugen Simion. ( Nu-mi plăcea deloc Mircea Iorgulescu, fiindcă, deși dădea verdicte răspicate în legătură cu cărțile citite, simțeam în textele sale o profundă inadecvare la natura literaturii analizate. Totuși, Mircea Iorgulescu ne-a lăsat un eseu memorabil: Marea trăncăneală. ) La ”România literară”, Gheorghe Grigurcu era mereu contrat și refuzat, fiindcă nu avea gusturi comune cu cronicarii publicației. Deși adolescent, îmi dădeam seama, citindu-l pe Grigurcu, că ai săi contestatari nu prea aveau dreptate. Și iată că Gheorghe Grigurcu a ajuns o legendă a criticii românești, în ciuda opoziției celor care aveau impresia că numai ei făceau ierarhiile. Un lucru similar s-a petrecut cu Marin Mincu, căruia i se refuza orice merit - era socotit, în mod jignitor, un veleitar -, dar care a devenit ulterior mentorul unor poeți excepționali.
      Nu comentatorul dă importanță unui tablou care cuprinde posibilele reușite ale unui moment literar, ci acesta din urmă vorbește despre valoarea/credibilitatea celui care scoate în față anumite cărți.

P. S. Dumitru Augustin Doman îmi semnalează faptul că Gheorghe Grigurcu scrie cronică literară de peste 50 de ani. E o performanță incredibilă, fabuloasă. Poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu a reușit să ajungă la o cotă inaccesibilă altor muritori, fiindcă n-a făcut niciodată politică literară - adică n-a reprezentat, avocățește, interesele unui scriitor, unui grup sau unei găști literare - și n-a făcut caz de orgoliul critic, o sintagmă moștenită de la generația '60,  denumind neinspirat simpla vanitate care îi spune unui critic că el are totdeauna dreptate, că este deopotrivă sacerdot și judecător, pentru că dă verdicte și își păstrează harul de a boteza chiar după ce săvârșește cele mai crunte păcate. În realitate, cronicarul nu oferă judecăți, ci își dă cu părerea, în limitele gustului său, despre cărțile pe care le citește, fiind un mediator dezinteresat între cititor și operele ieșite din orizontul de așteptare al ultimului.  Adevărata problemă care se pune este a demnității și a credibilității criticului care nu urmărește să-și asigure, prin scris, relații bine plasate și nu încearcă să-i umilească pe cei care n-au poziții administrative profitabile. Ion, Cronică de familie și Moromeții nici n-au nevoie de intermediari - sunt citite de mii de oameni care nu deschid revistele literare -, dar Craii de Curtea-Veche, Cartea Milionarului, Dicționarul onomastic/Toxicologia, Vânătoarea regală, Matei Iliescu și Animale bolnave/Bunavestire ar trebui să beneficieze de serviciile unor interpreți cel puțin onești. Nu numai scriitorul este un explorator de noi teritorii artistice.  Criticul autentic este un descoperitor al lumilor deja plăsmuite, pe care le identifică, le dă un nume, le justifică mod inteligent și le introduce într-un scenariu inventat de el. Prozatorul/ poetul este un alt Columb în căutare de pământuri virgine, în timp ce comentatorul își rezervă rolul lui Amerigo Vespucci.
      Gheorghe Grigurcu n-a avut/n-are vanitatea învățătorului care se mișcă între hotarele unor programe impuse, dând peste degete elevului/scriitorului care face compuneri atipice, nerespectând un plan de idei plauzibile. Gheorghe Grigurcu a căutat necontenit și a găsit texte noi, fascinante, demne de a fi reinventate.

Propunere creștinească

Aparțin, prin botez, ortodoxiei.
Cred în Dumnezeu, cu toată tăria ființei mele.
În această calitate fac, Preafericitului Patriarh Daniel, o smerită propunere : Catedrala Mântuirii Neamului să fie construită la mormântul lui Arsenie Boca. În felul acesta, cuvântul Mântuire ar avea sens și ne-ar deschide inimile către Creator.