Radiografia unei tragedii. Când poate fi spus adevărul?

   Citesc cu mare plăcere romanul Apă neagră de Nicolae Stan, colegul meu de generație, și îmi dau seama că ruralismul ori o temă socială mai veche nu pot fi piedici în calea afirmării unui talent viguros, de prozator adevărat. Lectura m-a acaparat cu totul, așa cum mi se întâmplă rar, în cazul autorilor români. Realismul romanului este convertit în fantazări savuroase, scrise cu multă vervă. Tehnica narativă este impecabilă, trecerile de la o scenă la alta sunt de o mare finețe. Firul epic ia adesea o turnură absurdă, cu inserții  burlești.  Prozatorul posedă o rară inventivitate epică, probând multă mobilitate în redarea întâmplărilor. Personajele au acea inocență...culpabilă cu care ne-a surprins cândva Nicolae Velea, fiind urmărite în toate imprevizibilele, dar convingătoarele lor manifestări,  Textul este de o mare expresivitate și chiar considerațiile făcute de narator peste capul personajelor - autorul este filosof - sunt de mare calitate. În totalitate, Apă neagră este un roman excepțional, iar Nicolae Stan - unul dintre cei mai importanți prozatori români de azi, un demn urmaș al lui Preda, Vasili Sukșin și Nicolae Velea. L-aș mai apropia pe Nicolae Stan de Platonov, prin stilul său nuanțat-comportamental, cu personaje animate de stări juvenile și privite cu o ironie blândă, generoasă. Am și alte observații, dar, din motive extraliterare, nu am terminat de citit cartea. Probabil că voi reveni într-o postare specială.
    Problema pe care mi-o pun acum este alta. Când și cum poate fi spus adevărul despre o epocă totalitară? Acum sunt convins că fenomenul nu se poate petrece în interiorul sistemului și în timpul petrecerii ororilor. Dreptatea nu se poate face și valorile nu pot fi curățate de murdăria timpului decât fie din afara sistemului, fie la câteva decenii după ce faptele s-au consumat. Nu cred că, la vremea respectivă, se puteau spune mai multe adevăruri umane decât au făcut-o Preda și Velea, în chiar interiorul spațiului concentraționar. Dacă am presupune, prin absurd, că prozatorii menționați mai sus ar fi avut șansa de a spune tot adevărul despre deceniile al patrulea-al cincilea din secolul trecut, ei ar fi fost condamnați la tăcere și, eventual, la ani grei de pușcărie. În orice caz, scriitorii n-ar fi fost înțeleși decât de puțini cititori, adică de cei care erau considerați dușmani ai poporului.  Ar fi instructiv să comparăm perspectiva narativă din scrierile lui Preda pe tema colectivizării cu cea adoptată de Nicolae Stan în secțiunea care se ocupă de evenimentele cu pricina. Ce s-ar fi întâmplat dacă Preda ori Velea ar fi scris cum o face Nicolae Stan în zorii noului mileniu?
Mă refer exclusiv la paginile literare valide, din opera lui Preda. Oportunismul său, definit limpede de George Geacăr în Marin Preda și mitul omului nou, nu intră aici în discuție.

P.S. Constat cu surprindere că Nicolae Stan s-a născut în localitatea Crăsani, care este și numele spațiului imaginar în care se desfășoară acțiunea romanului său. Crăsănenii sunt, la o anumită scară, românii. Una din două : ori locuitorii Crăsanilor sunt superiori siliștenilor lui Preda, fiindcă nu s-au supărat pe autor fiindcă i-a încondeiat cu haz în cartea lui ( și a dat și nume reale!), ori distanța dintre București și Crăsani este suficientă pentru a-l feri pe prozator de mizeriile unora dintre crăsănenii inculți și complexați..

Cum se iubesc oamenii

        Ceea ce m-a uluit totdeauna a fost schimbarea bruscă  a comportamentului unor oameni care au ajuns să ocupe”-n cireadă un post însemnat”. Un scaun mai înalt îi face pe unii să devină de nerecunoscut. După doi-trei ani devin distanți, bănuitori, acri, dușmănoși chiar, tratându-i cu ostilitate pe unii dintre prietenii lor de până atunci. Te uiți la om și îți pare cu totul altul decât bărbatul inteligent care îți cerea părerea în anumite probleme și cu care puteai discuta lejer pe orice temă. Care să fie pricina rapidei și nefericitei metamorfoze ? Mi-am pus de nenumărate ori această întrebare, dar nu am găsit un răspuns satisfăcător. Recent am dezlegat misterul : oamenii se iubesc prea mult unii pe alții.
      Tot ce voi povesti s-a petrecut în realitate.

      Cândva am lucrat într-o școală unde se succedau la direcție doi buni prieteni. Ca în Caragiale, o să le spunem Lache și Tache. Au trecut anii, m-am mutat mai aproape de casă și într-o zi m-am întâlnit cu Lache.  Tache era director.

- O, ce faci ? m-a întrebat el.

- Ce-am învățat. Dar tu ?

- O duc greu, a oftat el. Mă persecută prietenul Tache.

- Chiar așa ? Nu se poate, m-am revoltat eu.

- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.

- E posibil să... ?

- Uite că e!  Îi cheamă pe colegi în cabinetul său și le spune : „Te-am văzut că stai de vorbă cu Lache.  Ce mai zicea ?” „Ce să zică ? vorbeam despre echipa Steaua și…” „ Și de mine ce căcat mânca ? ” „ Nimic, fiindcă vorbeam..” „Uite ce e...  Îmi dau seama că vrei să-l acoperi și ești un om deosebit, dar nu-ți recomand să ai încredere în el. Și, pe viitor, nu mai discuta deloc cu un asemenea nesimțit. Știi ce părere are ăla despre el ? Că el e deștept, iar noi suntem niște proști.  Mi-e jenă să-ți spun ce vorbea despre tine, dar o s-o fac, fiindcă te respect prea mult.”  Și pune pe seama mea niște afirmații legate de vreo măgărie pe care a făcut-o respectivul. Procedează așa cu toți colegii. Îmi vânează și postul. Îl vrea pentru un nepot.

M-am despărțit de Lache năuc și cu încrederea în oameni zdruncinată rău. Tache și Lache fuseseră nedespărțiți. Se vizitau, se invitau la masă unul pe altul, familiile lor făceau concediile împreună.

Au trecut trei ani și Lache a ajuns director. M-am întâlnit cu Tache.

- Ce faci ? m-a întrebat Tache .

- Ce-am învățat. Dar tu ?

- O duc greu, a oftat Tache. Mă persecută prietenul Lache.

- Chiar așa? Nu se poate, m-am revoltat eu.

- Ba da, din nefericire.  Mă urmărește zilnic, pas cu pas, ascultă la ușile unde țin cursuri, mă spionează, mă monitorizează, mă vorbește de rău, încearcă să mă izoleze.

- E posibil să... ?

- Uite că e! Etc.

A urmat un monolog identic cu cel rostit de Lache, în urmă cu trei ani. Am rămas și mai nedumerit.

Chestia ciudată este că Tache și Lache s-au purtat cu mine, de când îi știu, ireproșabil.

    M-am frământat multă vreme cu gândul la cei doi. Apoi am dat în altele. Mi-am dat seama că dintre toate mizeriile pe care și le fac oamenii unii altora, una mă intrigă în cel mai înalt grad și scapă înțelegerii mele : aceea de a-și urmări prietenii, vecinii și colegii și de a-i pârî unde trebuie. Adică acolo de unde reclamantul poate obține niscai foloase. Am ajuns la concluzia că suntem o națiune de spioni. Fiecare cunoaște despre sine infinit mai puține lucruri decât știu ceilalți. E o nebunie. Toată lumea e urmărită de toată lumea.  Urmăritorii știu tot ce face urmăritul. Lucrurile merg chiar mai departe. Urmăritorul se preface îngrijorat de deteriorarea imaginii hăituitului. Îl informează că toată lumea e la curent cu prostiile pe care păcătosul le-a făcut și îi redă, în detaliu, reacțiile dușmanilor. Cunoșteam pe vremuri doi oameni de treabă.  Între timp au murit amândoi.  Unul era diriginte de poștă, mai în vârstă - să-i spunem Costică - , iar celălalt, medic. Să-l numim Mitică. Singurul lor defect era că le plăcea amândurora să tragă cam mult la măsea. Așa socoteau dușmanii, deși, din punctual de vedere al comunității, asta era o calitate în plus. Într-un an, cei doi mi-au făcut o mare surpriză.

- Băi, Gigi, mi-a zis nea Costică. Nu mai sta ca sălbaticul, închis în casă. Că râde, dracului, lumea de tine. Mai ieși și tu la cârciumă, la un pahar, la o vorbă. Te mai întâlnești cu niște băieți, mai schimbați niște impresii. Vrei să înnebunești?

- Da, dar nu prea am cu cine să…

- Aha!  Ai început să devii și încrezut. Adicătelea nu ai cu cine discuta!

- N-am vrut să spun asta, dar nu pot sta cu oricine la…

- Cum, cu oricine ? Doctorul Mitică, de pildă, nu e de nivelul tău ? Și el se duce la cârciumă mereu.

- Ba da, Mitică e un om extraordinar. Ai dreptate, o să ies și o să mă întâlnesc cu el, am scurtat-o eu, ca să scap de pisălogeala lui nea Costică.

- Mda, a făcut gânditor nea Costică. Mitică e un băiat nemaipomenit de bun. Și un bun meseriaș.  Îl iubesc enorm pe omul ăsta.  E ca și fiul meu. Dar ceva îmi stă pe inimă.  Am auzit că s-a cam apucat de băutură.  Trebuie să stau de vorbă cu el, să nu-l dea, dracului, ăștia afară de la serviciu.

În treacăt fie zis, nea Costică umbla tot timpul afumat și era beat de-a binelea când făcea considerațiile de mai sus, la adresa lui Mitică.

A doua zi m-am întâlnit cu Mitică. I-am zis de cum l-am văzut :

- Băi, Mitică, să știi că nea Costică te iubește și te apreciază extraordinar de mult. Și e un om cumsecade.

- Ooooo ! a făcut entuziasmat Mitică, plutind pe aripile unei jumătăți de votcă. Nea Costică ?

- Chiar el. Uite, discutam ieri la magazin și el mi-a recomandat să…

- Păi, nea Costică e cel mai cumsecade om pe care îl cunosc, a tunat Mitică, fără să mai asculte ce bălmăjeam eu. E un ca-rac-ter de-o-se-bit!  Îl simt ca și cum ar fi tatăl meu…

Lucrurile se legau bine. Chiar prea bine.  Nea Costică mărturisise că Mitică e fiul său. Dar Mitică a rămas gânditor.

- Ce s-a întâmplat ? l-am întrebat, îngrijorat.

- Îl iubesc mult pe nea Costică, a zis trist Mitică, dar am un ghimpe aici, la inimă.

- Ce dracu, ghimpe ? am zis, enervat.

- Uite așa! Am auzit că nea Costică s-a cam apucat de băutură și trebuie să stau de vorbă cu el. Să nu-l dea, naibii, ăștia afară de la serviciu.

Iată cum, din iubire, m-am gândit eu, oamenii ăștia își poartă de grijă unul altuia.

Tot din iubire, oamenii se urmăresc și colecționează murdăriile care se spun pe seama celorlați.  Din iubire, de asemenea, oamenii se toarnă și se reclamă șefilor. Când cineva ajunge într-o poziție de conducere, apar imediat lingăii. Cutare a zis de tine.  Cutărică crede despre tine.  Eu te apreciez mult.  Fii mai dur, bagă-le mințile în cap.  Pune-le fiola.  Arată-le că tu ești șef ! 

În condițiile astea, orice manifestare a unui șef pare rezonabilă.

Mi-am amintit de toate acestea anul trecut, prin aprilie 2009, când am văzut, întâmplător, două scene : un cetățean își turna prietenul în fața șefului, iar un altul îl reclama pe delator la primărie.

P.S. Între timp, Lache a murit pe neașteptate, în urma unui atac de cord, iar Tache a ieșit de mulți ani la pensie și a deschis un mic magazin. N-am mai avut ocazia să-l revăd pe ultimul și să mă împărtășesc din reflecțiile sale referitoare la moartea primului.

Cine-și va mai aminti de Jana Novotna?

      Dacă ai ajuns la un anumit nivel valoric, nu scoți pe gură orice îți trece prin cap. Și nici nu este obligatoriu să ai creierul sufocat de resentimente. De aceea sunt neplăcut surprins când un sportiv se comportă ca și cum ar fi fiul natural al lui Băsescu ori al lui Ponta, marii specialiști în bătaia cu zoaie. De pildă, nu mi-a picat bine să văd că Ronaldo înjură după ce Bale, coechipierul său, înscrie în poarta adversarilor. N-am digerat nici părerea jignitoare a Janei Novotna despre Simona Halep. Cred că am văzut finala de la Wimbledon din 1997, dar nu țin minte să fi fost impresionat de jocul Novotnei. Nu m-a ridicat în picioare așa cum făcea Ilie Năstase, care avea execuții nemaivăzute, repetate mai târziu de Federer. Și cred că toată lumea o uitase pe cehoaică, iar ea a găsit o modalitate urâtă de a reintra în atenția noastră, scuipând cu discreție pe tenișii Simonei. Adevărul e că sportivii de calibru sunt, ca și marii artiști, generoși și toleranți. Cei neînsemnați se manifestă în acord cu condiția lor modestă.
      Mă uit cu tristețe la  partidele lui Nadal : totul e în forță, răsucit, meschin, înfășurat, mizând pe greșelile celuilalt. Dinamica spaniolului este un coșmar. Omul se strâmbă, se contorsionează, se scarpină în fund. (E drept că nu mai scuipă pe teren. ) Treaba lui e să-și încurce competitorii prin tot felul de tertipuri. Să nu fiu înțeles greșit. Am toată stima pentru omul Nadal, dar stilul său nu e pe gustul meu.  Mai mult, mi se pare că tenisul, în general, a devenit apanajul unor roboți biologici care au transformat terenul într-o masă de ping-pong. Când îl văd pe Milos Raonic, mă trec fiorii. Bietul Nadal părea un mielușel care aștepta lângă tribună serviciile ca din tun ale canadianului.
      Unde ești, Ilie Năstase?

Dacă Messi...

...ar juca împreună cu Cristiano Ronaldo, cum s-ar numi echipa lor? Barcelona sau Real Madrid?
L-am văzut pe Messi driblând șapte-opt adversari, înșirându-i ca pe jaloane - numai Maradona și Ronaldinho reușeau faze asemănătoare -, dar argentinianul n-a avut un vârf  de atac, căruia să-i paseze mingea pentru finalizare. Nu încetez să mă minunez : cum reușește un fotbalist să creeze fazele ofensive ale unei formații și tot el să înscrie?

Argumentele românești și mustața tovarășului Gheorghe Cioară

    Cred că în Expresivitatea involuntară de Eugen Negrici am găsit declarația unui hoț, luată de la rubrica Din caietul grefierului, găzduită mulți ani de un ziar românesc : ”Eu, onorată instanță, am fost de bună-credință, dovadă că am oferit bicicleta furată, spre vânzare, chiar păgubașului!” Nu mai cred pe nimeni și nimic, dar nu sunt sigur că pe alte meleaguri mai sunt atâția iresponsabili care nu-și recunosc niciodată vina și aruncă toate problemele în cârca altora.
Un alt jefuitor de apartamente mărturisea candid :”Am intrat în apartament și am început să căutăm bani și bijuterii. Când eram noi mai ocupați, la ușă a apărut păgubașul. Am fugit pe balcon și ne-am uitat în jos. Hai să sărim, a zis prietenul meu. Eu am sărit și mi-am rupt o mână și un picior, dar prietenul meu a preferat să fie prins de păgubaș. ”
Minunate sunt îndemnurile prietenilor!
     Îmi plac însă la nebunie argumentele invocate de cei care calcă pe bec. Un hoț care este surprins în timp ce jefuiește un magazin, declară că, de fapt, el este...proprietarul dughenei. Oameni importanți, înregistrați în timp ce făceau boacăne, mărturisesc că nu ei erau aceia, ci clonele lor, venite din Sirius. L-am evocat de nenumărate ori pe colonelul meu din armată, un veritabil Moș Teacă. Îmi amintesc că, din plictiseală, ostașii se rădeau pe cap sau își lăsau mustață. Într-o zi colonelul ne-a adunat și a început să ne cerceteze :
- Bă, ia spuneți-mi voi mie : ce complotați?
Am rămas toți stupefiați. Ce-i mai trecea prin cap celui mai limitat ofițer din batalion?
- Aha, vedeți că v-am prins? Credeați că noi suntem proști și nu ne dăm seama!
Ne-am uitat unii la alții.
- Gata, v-am luat ca din oală! Păi, mai întâi, tovărășeilor, v-ați tuns la zero.
- Tovarășe, colonel, permiteți să raportez, a sărit unul mai îndrăzneț, nepot de general.
- Ce vrei, bă? Cum îndrăznești să-mi întrerupi demonstrația?
- Cum să-mi permit să vă întrerup, tovarășe colonel? Vreau să vă zic și eu, ca prostul, că ne-am tuns să ni se facă părul mai des.
- Ha, ha, ha, ha, ha! a râs colonelul cu poftă. Chiar ca proștii v-ați tuns, Ha, ha, ha, ha! Deștept băiat! Ar trebui să te faci avocat, bă! Păi, tu mă iei pe mine de prost, tovărășelule?
- Nu...
- Gura! Întâi v-ați făcut capetele ca niște dovleci. Pe urmă v-ați lăsat toți mustăți! Nu unul, doi, trei, patru, ci toată compania! Aici miroase a complot, a răzmeriță.
N-a mai suflat nimeni o vorbă.
- Ia spuneți-mi voi acu', ce ascundețí? Ce plănuiți?
A cuvântat tot îndrăznețul :
- Permiteți să raportez, tovarăși colonel!
- Zi, bă!
- Ne-am lăsat și noi mustăți ca să părem mai fioroși și să ne facem niște poze în oraș, pe care să le trimitem acasă, ca să ne lăudăm cu viața de ostaș!
- Aha, uite cum mărturisiți! Și cine a avut ideea asta?
- Eu am avut-o, să trăiți, tovarășe colonel!
- Aha, acum e clar! Vezi cum se leagă? Voi trimiteți anumite semnale inamicului!
- Ce semnale, tovarăși colonel?
- Semnale, bă! Faci pe prostul, de parcă n-ai ști despre ce e vorba! Ba vă bărbieriți în cap, ba vă lăsați toți mustăți. Și dup-aia trimiteți pozele în afara unității! Ia să vă tăiați mustățile! E ordinul meu!
- Tovarășe, colonel, s-a obrăznicit teristul, în regulament scrie că avem voie să ne lăsăm mustață.
- Zău, mă?
- Da, lungă de doi centimetri.
- Lungă dă... Ia dă-l dracului de regulament, cu mustățile voastre cu tot! Vă  radeți pămătufurile de sub nas și gata! Că arătați ca niște cururi flocoase! Ordon eu! Înțeles?
- Tovarășe colonel!
- Ce mai vrei, bă?
- Dumneavoastră știți că și tovarășul Gheorghe Cioară (primarul de atunci al capitalei, om de încredere al lui Ceaușescu - n. m. Ș. T.) are mustață.
Colonelul și-a schimbat culoarea din obraji, a rotit viclean ochii peste companie și a spus răgușit :
- Da, bă, știu. Dar...ăăăă....tovarășul Gheorghe Cioară s-a născut...ăăăăă... dă mic copil cu mustață!
Și ne-a privit triumfător.

P. S. Iată cum sună titlul unui articol semnat de Andrei Ruse : În România, traducătorul unei cărți câștigă mai mult decât autorul ei și amândoi mor de foame ( http://hyperliteratura.ro/in-romania-traducatorul-si-autorul-mor-de-foame/ )

La mulți ani!

Le urez tuturor doamnelor și domnișoarelor să aibă parte de o primăvară luminoasă! La mulți ani!

Peștișorii de aur. Scrisoare domnului Vincent van Gogh

          5 august, 2005
        
         Azi am văzut, domnule Van Gogh, un stol de corbi. Nu ştiu dacă se îndreptau spre vreun lan de grâu sau erau în căutarea unor stârvuri. I-am mai zărit şi cu alt prilej. De câte ori îi văd, mă gândesc la dumneavoastră. Ştim amândoi că nu sunt corbi adevăraţi, cu gheare şi pene, cu croncănit aspru şi o foame veşnic nestinsă. Şi ştie, de multă vreme, toată lumea : sunt numai gândurile dumneavoastră pe care ni le-aţi lăsat pe nişte tablouri şi care traversează uneori cerul verii. Sunt corbi din altă lume. Mă gândeam însă la galbenul soarelui, care colorează grânele pictate de dumneavoastră şi la galbenul aurului din pungile negustorilor care nu voiau sau nu îndrăzneau să vă cumpere tablourile. Ei ştiau de atunci ceea ce noi intuim acum : lumina nu se poate cumpăra. În ceea ce mă priveşte, vreau să cred un lucru : niciodată, sub nicio formă, nu aţi fi vrut să vă vindeţi tablourile. Ce forţă supradimensionată, ce taifun lăuntric v-a făcut să pictaţi, în câţiva ani, sute de tablouri ? Câte unul pe zi. Hieronymus Bosch a realizat toată viaţa numai şapte pânze. Mă gândesc că uneori ochii dumneavoastră vor fi obosit de atâtea vârtejuri de culori vii, dureroase. Ca şi ai lui Klimt, de altfel, care compunea simfonii cromatice. Îmi imaginez cum veţi fi stat pe o prispă răcoroasă sau sub un umbrar din Arles, aşteptând să treacă Apocalipsa. Poate de aceea, mai târziu, aţi plecat la Auvers, unde bătea puţin vântul şi lumina era mai îndurătoare. Prietenul dumneavoastră, Gauguin, a ales o altfel de fugă. A încercat să ucidă cu alcool sifilisul care îi ardea creierul. Pe urmă şi-a ascuns disperarea, strângând în braţe trupuri de femei tahitiene, ciocolatii. El era mult diferit de dumneavoastră, făcând parte, alături de Pablo Picasso şi Modigliani, din grupul sublimilor aroganţi ai artei universale. Ei optaseră pentru masca indiferenţei şi a cruzimii. Îşi permiteau să picteze cai verzi sau femei cu gâturi interminabile, fără teama că mitocanii ar putea râde de creaţia lor. Picasso, cel puţin, a dus ignorarea anatomiei, a proporţiilor şi a perspectivei până la bătaie de joc. Dumneavoastră aţi simţit că nu se poate trăi fără iubire, dar se poate supravieţui, imaginând iubirea. În absenţa iubirii nu poate exista decât singurătatea. Şi singurătatea este o formă a morţii. Cum am putea să o învingem pe cea cu straiul cernit ? Invocând violent culorile, într-o nouă Geneză, cu sori rotitori, născându-se în noapte sub privirile noastre, în forme flamboiante care închipuie cel mai teribil strigăt al vieţii, cel mai tulburător cântec împotriva morţii. Timpul, asta e problema. Au simţit-o toţi artiştii din lume şi au încercat să-l îmbuneze. Aureliano Buendia, care este unul dintre chipurile lui Marquez, fabrica la nesfârşit nişte peştişori de aur, îi retopea şi tot aşa. Se vede că şi el era fascinat de galben. Să fie aceasta culoarea secundelor, orelor şi anilor ? Sau a exasperării? Găsise legendarul colonel o soluţie ? Greu de spus. Peştişorii lui vor fi supravieţuit pe undeva, căpătând o nouă viaţă, ca şi tablourile dumneavoastră, care se vând acum pe munţi de aur. În poveşti, peştişorul de aur este cel care îţi îndeplineşte dorinţele, dar dumnevoatră, în scurta existenţă pe care aţi petrecut-o printre noi, nu aţi avut niciodată norocul de a întâlni aşa ceva, nu-i aşa ? Şi nu aţi găsit nici femeia care să vă călăuzească, precum un far, deplasarea pe talazurile amare ale propriului suflet. Femeia pentru care să pictaţi şi să reinventaţi lumea.  Nu este o ironie a sorţii ? De ce atunci când vrei să dăruieşti cuiva ceva frumos, trebuie să plăteşti destinului un impozit atât de mare ? Chiar să aibă totul un preţ ? Mă întreb uneori cât de acut aţi simţit solitudinea atunci când v-aţi tăiat urechea. Totuşi, nu vreau să cred că arta se naşte din suferinţă. Sau numai din suferinţă. Se naşte şi din iubire. Ştiu de la Sfântul Apostol Pavel. Din prea multă iubire neînţeleasă. Într-un fel sau altul, tot ce este frumos se iveşte din dragoste.

       E lună plină. Acum aţi aflat ce necunoscuţi stranii scoate din noi astrul nopţii. Aţi urcat în cămăruţa aflată deasupra cafenelei, pistolul tocmai vi s-a descărcat în piept, pipa e stinsă şi rece, iar dumneavoastră aşteptaţi calm, în întuneric.
                                                                                                

Programul ”Rabla” pentru proștii Europei

Aflu că la noi anumite medicamente sunt de șapte ori mai scumpe decât în civilizatul Occident.
Acolo, produsele de firmă sunt produse în secții speciale pentru răsăriteni : cu componente de slabă calitate și asamblate de Doamne-ajută.
La medic vom plăti de câte ori ne vom duce, chiar dacă avem asigurare medicală. Oricum, până acum, când mergeai la un specialist, trebuia să-i bagi de la început tariful în buzunar, dacă voiai să fii băgat în seamă. Înțeleg că, pe lângă asta, trebuie să mai dai destui bani pentru o chitanță de la casierie. Atunci de ce mai plătim asigurările de sănătate?
60% din prețul energiei electrice reprezintă sume băgate în buzunar de intermediari.
Ce suntem noi, fraților? Proștii Europei? De noi își bat joc, când au chef, toate scursorile morale și sociale ale vestului. Echipele de fotbal, handbal și baschet ale Franței sunt alcătuite din oameni de culoare, iar jurnaliștii francezi ne alintă cu eticheta de ”țigani”.
Eram înduioșat când constatam că mai sunt oameni care privesc animalele abandonate ca pe niște copii fără părinți și le luau apărarea. Între timp am văzut documentare în care unii iubitori de animale  salvau bietele făpturi doar pentru a le vinde unor restaurante sau, Doamne Dumnezeule, unor bordeluri pentru zoofili, din același luminat Occident.
 Cândva aveam o Dacie 1300 pe care doream să o valorific în cadrul programului Rabla. Pentru o mașină primeai, atunci, șapte sute de lei. Dar condițiile erau drastice. Era necesar ca autovehiculul să funcționeze, să aibă ITP-ul și asigurarea la zi. Bine că nu ziceau că e obligatoriu ca mașina să prindă două sute de km la oră, în condițiile în care era trimisă la casat. Erai însă obligat să cedezi o parte din bani celui care te trecea pe listă și altor doi intermediari. Am aflat mai târziu că unii se duceau cu două-trei bucăți de tablă și un număr de în matriculare și obțineau voucherul, dar lăsau funcționarilor mai mult de jumătate din bani. Până la urmă, am vândut mașina unui tânăr care mi-a oferit o mie două sute de lei. Am acceptat însă numai șapte sute, fiindcă voiam, nu-i așa, să fiu corect cu omul. I-am mai oferit norocosului, gratis, nenumărate piese de schimb și un plin de benzină. Noul proprietar nu s-a lăsat până n-a distrus mașina - unii se comportă cu lucrurile lor ca niște dușmani - și a vândut-o altui brav pasionat de autovehicule, care mergea cu Dacia mea dragă chiar și fără apă în radiator. După ce motorul a fost terminat definitiv, obiectul atât de tranzacționat a ajuns în posesia cuiva care l-a făcut să renască și i-am văzut din nou silueta roșie, inconfundabilă, pe drumurile patriei. În fine, automobilul a fost dat la casat în schimbul unui voucher și am fost de față când ultimul proprietar a vândut voucherul unui necunoscut care mai avea un teanc gros de asemenea documente. Azi voucherul valorează foarte mult și sunt sigur că programul ”Rabla” este făcut în interesul celor care pot ciupi gras din banii respectivi. Am ajuns să cred că orice nobilă inițiativă are, la noi, o motivație infracțională.
      Se pare că de mai multă vreme a fost demarat un program pentru distrugerea națiunii române. Am fost vânduți pe nimic și peste o sută de ani nu vom mai exista ca popor.
      Mă întreb însă de ce Dumnezeu nu declanșează un proiect de revizuirea a codului genetic al umanității. Instinctul de posesie face ca această nesătula specie, pe care o reprezentăm, să se comporte ca un virus, distrugând iremediabil mediul care o găzduiește.

Cele mai frumoase rânduri scrise de o mână omenească

”Cum poate el să scrie ceva atât de frumos cu mâna cu care se șterge la cur?” se miră dictatorul Nicanor Alvarado de arta poetică a lui Ruben Dario. Amintesc că Alvarado este personajul princpal din romanul Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez.
Există oare cele mai frumoase pagini scrise de o mână omenească? Sigur, dar sunt foarte multe.
Un scriitor de vază era de părere că relatarea momentului în care prințul de Salina moare reprezintă culmea artei narative mondiale.
Când eram tânăr, mi se părea că toate paginile scrise de Marquez erau de o frumusețe fără termen de comparație. După ani și ani, în mintea mea, comorile literare ale columbianului au suferit un sever proces de selecție.
Chiar, care să fie cele mai reușite pagini de proză din literatura pe care o cunosc? ( Nu mă bag la poezie, din motive bine întemeiate.)
Începutul Orbirii lui Canetti.
Debutul  romanului Suflete moarte de Gogol.
Primele pagini din Secretul pădurii bătrâne de Dino Buzzati.
Nenumărate pasaje din Un veac de singurătate, Iosif și frații săi, Nasul, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici, Groaznicele și înspăimântătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua, Conjurația imbecililor, La răsărit de Eden, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-Veche, Moromeții, Crimă și pedeapsă, Muntele vrăjit, Zgomotul și furia, Procesul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, Sub vulcan.
 ” Mulţi ani după aceea, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendia avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată, când tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa. " ( Un veac de singurătate ) Inconfundabilul stil marquezian!
”Un fel de aureolă luminează mintea omului. I se întâmplă aproape oricui. Poţi câteodată s-o simţi cum creşte sau cum freamătă ca un fitil a cărui flacără se apropie de dinamită. Ai o senzaţie plăcută în stomac, o încântare a nervilor, a braţelor. Pielea gustă aerul şi fiecare inspiraţie e plăcută. Începutul ei e aidoma plăcerii unui căscat larg care te destinde. Creierul se luminează şi toată lumea străluceşte în faţa ochilor. Omul a dus poate o viaţă cenuşie, pe un pământ cu copaci întunecaţi şi sumbri. Poate că evenimentele, chiar şi cele mai importante, s-au scurs palide, anonime. Şi apoi - câteodată, aureola îi sună în urechi un cântec dulce de greier, mirosul pământului îi încântă nările şi lumina ce se strecoară sub un copac îi mângâie ochii. După aceea din om ţâşneşte un torent care nu-l lasă, totuşi, secătuit. Cred că importanţa unui om în lume este dată de calitatea şi numărul aureolelor sale. Este o chestiune cu totul personală, dar ea ne leagă de lume Ea este mama tuturor creaţiilor şi în asta constă deosebirea dintre un om şi toate celelalte vieţuitoare.

[...]Dacă aureola ar fi ucisă, suntem pierduţi." ( La răsărit de Eden)

Cele mai impresionante sunt finalurile. Marii scriitori știu să-și încheie magistral textele : Deșertul tătarilor, Rodul pământului, Relatare despre regele David, Un diamant mare cât Hotelul Ritz, Ghepardul, Groapa, Îngerul a strigat, Prins, Sonată pentru acordeon.
Dacă ar trebui să aleg un singur pasaj, m-aș opri la sfârșitul cărții de căpătâi a lui Bulgakov, Maestrul și Margareta. El este Dumnezeu :
”- El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului ?

- Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine.

După o vreme de tăcere, adăugă :

- Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină ?

- El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi."

Uluitoare idee!  Dumnezeu rămâne indiferent când citește opera Maestrului, iar Diavolul se manifestă, fără succes, ca avocat al scriitorului.

O imagine a lui George Motoi

      Cu depresia apăsându-mă blând - aveam doar 20 de ani! -, așteptam la o ușă de pe Pitar Moș, prin 1976, cu un grup de candidați, să intru la prima probă de admitere la facultate. Eram tensionați, minutele se scurgeau cu noduri, mai era puțin și trebuia să intrăm într-o sală în care urma să dăm ce aveam mai bun în noi, pentru a deveni studenții unor mari profesori. La un moment dat, o fată a scos o exclamație, s-a produs rumoare, am întors toți capetele și l-am văzut pe George Motoi la volanul unei mașini cu vopsea strălucitoare - pe atunci nu mă pricepeam la mărcile de mașini și nu mai țin minte nici culoarea automobilului -, tânăr, frumos, prospăt, trecând încet și privind concentrat înainte, prin parbrizul bine spălat. O clipă am uitat motivul pentru care ne aflam acolo și l-am privit cu admirație pe bărbatul de patruzeci de ani, aflat în culmea celebrității sale. Apoi ne-am întors la grijile noastre, în timp ce o ușă se deschidea larg, înainte-ne.
      Aflu că George Motoi a murit și-mi dau seama că lumea legendelor printre care am trăit o vreme este pe cale să se stingă.
      Drum bun către eternitate, Maestre!

Un fost președinte, o litroașcă și învățătorii de altădată

    Nerușinarea unora a atins cote incredibile. O doamnă, pe care fostul președinte o voia...președintă și pe care o consideră în continuare fată mare, pare să fi fost un fel de Roxelană-rechin, înotând în bani, prin crama de la Cotroceni. Mi-am amintit, cu acest prilej, de un învățător de altădată. Foarte bun profesionist și apreciat de săteni, dascălul nu se formaliza în legătură cu plăcerea sa de a trage la măsea. Copiii îi aduceau, pe rând, câte o sticlă plină pe care o puneau la piciorul băncii, de unde magistrul o ridica zilnic. Ce dramă a fost când un țânc a spart din greșeală, cu piciorul, cotidianul clondir!

- Fire-ar sămâncioara ta a dracu', să te duci acasă, să-mi aduci alta!

Și elevul s-a executat, deși n-a obținut băutura de la maică-sa decât după ce s-a tăvălit o vreme, urlând, prin ograda părintească.

Când se făcea prânzul, învățătorul își aranja masa direct pe catedră. Întindea mai întâi un ștergar, apoi își punea dinainte ouă fierte, brânză, ceapă, slănină, roșii, jumătatea de țuică și litrul de vin. Într-o zi de toamnă aurie, cum ar zice Sadoveanu, în timp ce ”domnul Trandafir” privea pe fereastră culorile anotimpului, având în mână un borcan cu vin proaspăt limpezit, iar un elev lucra exerciții la tablă, cineva a ciocănit la ușă. După ce a pus recipientul pe pervazul ferestrei și s-a întors, mascând corpul delict, mentorul i-a strigat musafirului, cu glas tunător, să intre. În ușă și-a făcut apariția inspectorul de sector.

- Bună ziua! Am venit să asist la o oră, dacă nu vă supărați.

- Ba mă supăr foarte rău, a urlat bătrânul făuritor de caractere. Te-ai uitat la ceas când ai bătut la ușă? Păi, tu intri așa, în mijlocul orei mele? Ieși afară, putoarea dracu', că la mine, la oră, nu intră nici ministru’ pă nepusă masă!

Intimidat, inspectorul a băgat coada între picioare și a ieșit.

Peste ani, inspectorii s-au schimbat, dar învățătorul a rămas neclintit la postul său. O inspectoare venise la școală să vadă orele unei profesoare care își dădea un grad didactic. Întâmplător, funcționara inspectoratului și angajatul școlii s-au întâlnit pe coridor. După ce a adulmecat aerul, inspectoarea l-a oprit pe învățător și i-a spus, foarte înțepată :

- Dumneata miroși a băutură!

- Zău? a izbucnit învățătorul. Ia ascultă, fă, putoarea dracu', tu ai venit aici să-ți faci meseria sau să mă miroși pă mine?

Multe legende a lăsat venerabilul dascăl în urma lui, dar una circulă mai mult decât celelalte. Sătenii, care nu prea știau carte, se duceau la el cu rugămintea de a le scrie câte o cerere. Răspunsul era mereu același :

- Ți-o scriu, putoarea dracu', da' dup-aia să te înființezi dă urgență, la mine , cu o litroașcă bună, că eu n-am învățat carte pentru proști!

Mi-a plăcut enorm cuvântul ”litroașcă” și de câte ori îl văd pe fostul președinte - care a politizat și closetele, oferind metode de distrugere adversarilor săi - vorbind cu aceeași voioasă inconștiență despre inocența pupilei sale, mă întreb câte litroașce a dat de dușcă, pentru a-și face curaj să mănânce virginul  rahat care îi place atât de mult. Fostul demnitar e singurul băutor din lume  care nu-mi este simpatic. Fiindcă, se știe, băutura scoate la iveală adevărul din dovleacul fiecăruia. La oamenii de caracter, alcoolul descoperă noblețea - și, la rigoare, poate fi blazonul unui stil inconfundabil de viață -, dar la proștii care ne cred mai proști decât ei, face să dea în clocot toată mizeria omenească.  Îmi pare rău că folosesc asemenea cuvinte, însă, vorba Simonei Tache, mi s-a făcut greață de atâta mozol în public.

Insulte

Am găsit, pe net, savuroase și nedrepte aprecieri ale unor scriitori la adresa confraților lor.

Gustave Flaubert despre George Sand:
O vacă plină de cerneală.

Friedrich Nietzsche despre Dante Alighieri:
O hienă care a scris poezie stând pe morminte.

William Faulkner despre Mark Twain:
Un imitator care ar fi fost considerat scriitor de mâna a patra în Europa. 

Vladimir Nabokov despre Feodor Dostoievski:
Lipsa de bun-gust a lui Dostoievski, personajele sale monotone care suferă de complexe pre-freudiene, modul în care se tăvăleşte prin aventurile tragice ale demnităţii umane, toate astea sunt greu de admirat.

H.G. Wells despre George Bernard Shaw:
Un copil idiot ţipând într-un spital.

Joseph Conrad despre D.H. Lawrence:
Jeg. Doar obscenităţi.

D.H. Lawrence despre James Joyce:
Doamne, ce ghiveci înăcrit este scriitura lui James Joyce! Nimic în afară de homosexuali bătrâni, cotoare de varză şi citate din Biblie care fierb în sucul secretat de mintea sa de jurnalist pervers.

Dylan Thomas despre Rudyard Kipling:
Domnul Kipling reprezintă tot ce mi-aş dori să fie altfel în lumea asta cangrenată.

Ralph Waldo Emerson despre Jane Austen:
Romanele doamnei Austen mi se par vulgare, sterile, fără inovaţii artistice, închise în convenţiile mizerabile ale societăţii, fără urmă de geniu sau de cunoaştere a lumii. Niciodată viaţa n-a fost mai plictisitoare. Singura problemă din mintea autoarei este căsătoria.

Vladimir Nabokov despre Joseph Conrad:
Nu suport stilul lui Conrad de magazin de suveniruri, de corăbii în miniatură băgate în sticle, de coliere din scoici şi clişee romantice.

D.H Lawrence despre Herman Melville:
Nimeni n-ar putea fi mai clovn, mai greoi, sau mai de prost gust decât Herman Melville chiar şi într-o carte de valoare cum e Moby Dick.

William Faulkner despre Ernest Hemingway:
N-a folosit niciodată vreun cuvânt care să determine un cititor să folosească dicţionarul.

Ernest Hemingway despre William Faulkner:
Săracul Faulkner. El chiar crede că marile emoţii provin din cuvinte sofisticate?

Henry James despre Edgar Allan Poe:
Orice urmă de entuziasm faţă de scriitura lui Poe este semnul unui stadiu primitiv de gândire.

Evelyn Waugh despre Marcel Proust:
Îl citesc pe Proust pentru prima dată în viaţa mea. O scriitură foarte slabă. Cred că avea deficienţe mentale.

Oscar Wilde despre Alexander Pope:
Există două moduri prin care să nu-ţi placă poezia. Unul e să nu-ţi placă, celălalt e să-l citeşti pe Pope.

Virginia Woolf despre James Joyce:
Ulise este opera unui student greţos care îşi stoarce coşurile.

Mark Twain despre Jane Austen:
Nu am nici un drept să judec cărţile nimănui şi nu o fac, cu excepţia cărţilor pe care le urăsc. De multe ori vreau doar să o critic pe Jane Austen, dar cărţile ei mă enervează atât de tare încât nu-mi pot stăpâni furia. De fiecare dată când citesc Mândrie şi Prejudecată îmi vine s-o dezgrop şi să-i lovesc craniul cu propria ei tibie. 

 P.S. În Luceafărul nr. 2/2015 mi-au apărut patru povestiri memorialistice : https://us-mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=b6ei6m4nbbr1d#1860719144.

Mulțumesc revistei pentru găzduire.

Un alt nemernic care și-a făcut satul de râs

       Într-o polemică dintre reprezentanții a două generații de scriitori, cineva, pe care-l stimez, a pronunțat cuvântul ”bețiv”, în legătură cu câțiva poeți, pe care îi admir fără rezerve, deși unii sunt cu mult mai tineri decât mine. Las o parte faptul că unii dintre autori, calificați astfel, nu mai pun de muți ani alcool pe limbă, dar argumentul pus pe tapet cu atâta suficiență mi se pare inacceptabil. E un simptom grav al îmbolnăvirii culturii noastre actuale. Și nu zic mai multe, fiindcă, din respect pentru toată lumea, nu vreau să rănesc pe nimeni.
1. Nu văd ce legătură are discuția respectivă cu băutura.
2. Chiar dacă ar bea cu vadra, un poet nu poate fi judecat după asemenea criterii. Nu suntem țațe a căror minte are forma și dimensiunile unei cutii de pantofi : cine nu încape acolo e ”prost”, ”bețiv”, ”nebun”, ”fără valoare” - ”De unde știi tu, mă?” ar suna replica unui coleg mai în vârstă - ”ratat” etc. Ar trebui să fim mai atenți cu calificativele, fiindcă psihologia a demonstrat că nu ne putem caracteriza decât pe noi înșine : ceea ce credem, la nivelul inconștientului, despre persoana noastră redirecționăm către alții, când ideea trece în planul conștientului. Nu putem ieși defel din limitele propriei personalități. Vorbind despre ceilalți, ne portretizăm pe noi. Apropo, curvarii în ce categorie de scriitori intră? Realizați? Ratați?
3. Aș vrea să știu ce mărci de băutură au consumat Edgar Allan Poe, Esenin, Baudelaire, Rimbaud, Faulkner, Hemingway, Charles Bukowski. (Ăștia n-au fost băutori de apă, precum A. Toma, Bogdan Duică și Mihai Beniuc.) În acest sens aș dori să devin un bețiv înrăit, numai să pot scrie ca ei. Până la urmă, a bea sau a nu bea e același lucru. Contează numai dacă scrii bine ori prost. Personal, am o simpatie deosebită pentru cei care beau - sunt mai inteligenți, mai talentați, au mai mult haz decât semenii lor - , deși nu mai gust deloc licorile inspiratoare.
         Discuția se poate prelungi la nesfârșit.
         Am produs aceste rânduri, profitând de o împrejurare amuzantă. Stârnit de doi  (încă) tineri critici literari, am căutat, pe net, poeme de Marin Sorescu. ( Cu două zile înainte, comandându-mi niște cărți, am uitat să trec și volumele din ciclul La lilieci și am vrut să recitesc poemele care în adolescență m-au contrariat. )  Într-adevăr, în opinia mea, avem de-a face cu un poet important - pe care eu, la momentul respectiv, inspirat de...Șerban Cioculescu, nu l-am înțeles - și un uriaș dramaturg. Nu i-am citit proza, dar am aflat lucruri uimitoare despre poetul din Bulzești.
       Știam că rudele lui Creangă îl considerau pe povestitor un nemernic, un mâncău și un bețiv care le-a făcut satul de râs.
       Consătenii spuneau despre Molière, că le-a făcut cătunul de ocară, fiindcă era... un bețiv.
       Tot bețiv a fost și Tolstoi, care și-a necinstit familia și rangul, după spusele unei babe, nepoata sa.
       Marin Preda a fost, după părerea unor silișteni, un nătărău care a scris și el ce-a auzit pe ulița lor.
       Sorin Stoica i-a mâniat amarnic pe câțiva proști care considerau că tânărul prozator ”a nenorocit niște familii”.
       Și pomelnicul e fără sfârșit.
        Dar ce credeți că spun unii dintre locuitorii Bulzeștilor? Nu, nu l-au făcut bețiv pe Sorescu, dar au spus, după apariția textelor din La lilieci, că... Marin le-a făcut satul de râs! I-a supărat mai ales poezia Cine mai trece pe drum, unde i-a pomenit pe săteni, cu toate poreclele lor.
        Rău e, fraților, să fii scriitor și să trăiești printre oameni care, neavând habar de ce înseamnă literatura, știu numai să râdă unii de alții. În orizontul lor, când scrii ceva înseamnă că râzi de cineva. Olteni, ce să mai vorbim.
        Îmi pare rău că nu am la îndemână textul Cine mai trece pe drum, dar voi reproduce un poem de dragoste scris de ”nemernicul” Marin Sorescu :

Perspectivă

Dacă te-ai îndepărta puţin,
Dragostea mea ar creşte
Ca aerul dintre noi.

Dacă te-ai îndepărta mult,
Te-aş iubi cu munţii şi cu apele
Şi cu oraşele
Care ne despart.

Dacă te-ai îndepărta
Cu o zare,
La profilul tău s-ar adăuga soarele,
Luna şi jumătate din cer.

Dor de prieteni

         De foarte mulți ani trăiesc într-o izolare aproape totală. Serviciu, casă, cărți, net, muncă în grădină. După dezamăgiri crunte, când auzeam că amici buni mă discutau pe la spate, în mod repetat, din motive de nebăgat în seamă, iar eu n-aveam destulă tărie să ignor tâmpeniile respective și dădeam la iveală tot ce aveam mai urât în mine, mă obișnuisem cu ideea că în anumite medii nu există prietenie veritabilă, ci doar alianțe superficiale și vremelnice, făcute în vederea atingerii unor scopuri deseori derizorii. În fața oamenilor vorbesc cu decență despre colegii și cunoscuții mei și chiar îi laud, până ce câte un hâtru debordând de sinceritate îmi zice de la obraz :” Ia mai dați-l dracului, dom' profesor, și nu-l mai săltați în slăvi pe X, că n-ați vrea să auziți ce zice despre dumneavoastră! Și el, și nevastă-sa!” Cu macaroana tăiată în felul ăsta, pun nasul în pământ și îmi spun ca Fefeleaga : da, nu poți avea prieteni printre oamenii care nu deschid o carte. Nu-mi dau seama de ce, dar când mă gândesc la unele persoane din împrejurimi, mă năpădesc amintiri neplăcute, unele de-a dreptul penibile. Pe ăștia, îmi spun cu regret, n-aș vrea să-i mai văd.
       Iei însă mirosea a primăvară. Toată ziua am fost prins în casă, cu o activitate tare plictisitoare, în timp ce afară soarele strălucea cu putere. Abia spre seară am ieșit să văd pomii plantați recent și am văzut, pe cer, luna răsărită devreme, alături de o stea mare,  luminoasă. Cred că este Venus. Imaginea asta mi-a adus în minte, aidoma madlenei lui Proust, scene cu aceiași prieteni, petrecute în decorul cu pricina : o discuție veselă, un meci de fotbal, o farsă, un schimb de opinii în legătură cu un roman. Și m-a cuprins un dor teribil de toți prietenii : de cei cu care nu m-am supărat niciodată, dar stau acum în localități îndepărtate, de cei care au murit, de cei care m-au înjurat, de cei cu care am intrat în conflict. Într-un cuvânt, de toți. Aș vrea să-i revăd și să trăim din nou momente de bucurie din care să ne împărtășim ca nite copii.
       Ar trebui, pe cât putem, să ignorăm motivele care duc la neînțelegeri, fiindcă altminteri pierdem din vedere ceea ce este cu adevărat important : o viață trăită frumos.

O vizită sau despre școala fără note

        Ca profesor n-am fost niciodată zgârcit la note. Decenii în șir începean anul școlar ori semestrul cu câte o duzină de note maxime, la fiecare clasă. De multă vreme nu mai am însă pe cine să notez. Într-o școală întreagă mai învață cinci-șase elevi. Sunt nevoit să contabilizez toate răspunsurile date de fiecare școlar, timp de o lună, ca să pot trage de păr un cinci, punând două-trei puncte de la mine. Dar sunt obligat să respect niște reguli. Dacă un elev nu învață nimic și nu-și face temele în mod repetat, îi pun un patru, în condițiile în care sunt în relații cordiale cu toți copiii. Nu pun doi din principiu, iar treiul apare rar, marcând o catastrofă.
Cu câteva zile în urmă aveam puțin timp la dispoziție și îmi venise o idee pentru a continua romanul la care lucrez, dar la ușa mea a apărut un necunoscut. Era un om în vârstă, dar cu o mână de oțel.
- Bună seara, mi-a spus, ar trebui să mă cunoașteți.
Și până să apuc să zic ceva, a continuat calm, cu o voce egală :
- Mi-ați pregătit fata în urmă cu douăzeci și cinci de ani și am fost foarte mulțumiți de dumneavoastră. Sunt X, din localitatea....
Mi-am amintit. Fata nu luase examenul din vară - prin 90 se dădea admitere - și venise la mine să o pregătesc. Copilul era un înger. Cuminte, serioasă, cu un scris atât de frumos, încât te lăsa cu gura căscată. Am făcut vrea nouă ședințe, a învățat tot ce i-am dat și a luat, la română, nota maximă. Toată familia a fost încântată, în frunte cu tatăl, actualul meu vizitator, un om dur, nemilos cu odraslele sale. Îi interzisese copilei sale să se uite la televizor etc, iar eu interveneam mereu și îl rugam să o lase mai moale cu exigența, fiindcă avea un copil deosebit, inteligent și harnic, și nu era nevoie să ia măsuri de forță.
- Uitați de ce am venit să vă deranjăm. Suntem cam supărați pe dumneavoastră.
- ...
- Avem și noi un nepot. Se numește Y. Noi l-am crescut. Și i-ați pus un patru.
- Da, da, mi-am amintit eu.
- Păi, ce faceți? Vreți să-l lăsați repetent?
- Cum să-l las repetent? Am văzut că e un copil sensibil, îl menajez foarte mult și încerc să-l fac să comunice mai mult cu mine și cu colegii săi. Dacă i-am pus patru înseamnă că n-a învățat și n-a scris temele o săptămână-două, la rând. Nu știe nimic, dar ați văzut ce medie are?
- Da, are media șase sau șapte. Dar lămuriți-mă și pe mine, domnule profesor, acum mai este voie să se pună note atât de mici? Și dumneavoastră mai aveți mult până la pensie? Copilul nostru s-a supărat după ce a primit nota, a plecat acasă mai devreme și a făcut temperatură. A răcit. Câteva zile a fost bolnav.
Atunci am înțeles situația. Gustav cel de Fier de altădată se schimbase fundamental într-un avocat înverșunat al nepotului. Nu mai era zbirul de odinioară și voia o școală în care să se dea numai note mari. Iar profesorii tineri, care intră acum în sistem, ar fi numai buni să-i pună în practică noile concepții. Mi-am amintit că un părinte i-a sugerat, în condiții similare, unui coleg să-i noteze cu șase-șapte pe cei care nu învață deloc.
I-am explicat că, din păcate, mai am mult până la pensie - deși eu aș dori să mă pensionez chiar de mâine! -, dar că, dacă ar fi după mine, le-aș pune copiilor numai zece. Regret că disciplina pe care o predau este obiectul unei probe de examen - prestigiul școlii stă și pe umerii mei și de aici trăiesc, de aproape patru decenii, un stres permanent -, iar copiii n-ar mai învăța nimic dacă le-aș pune note mari fără ca ei să deschidă cartea și caietul de notițe.
I-am mai spus că visez de mulți ani să lucrez într-o școală în care să nu se pună note. Știu că, dacă aș propune să se pună zece tuturor discipolilor, s-ar revolta aceiași părinți și ar spune că numai moștenitorii lor își merită nota, în timp ce alții sunt evaluați pe ochi frumoși sau, mai rău, pe bani. Dar o școală fără note n-ar supăra pe nimeni, n-ar obliga pe nimeni la nimic - nici măcar la prezență - și ne-am liniști toți. Aș fi fericit! Le-aș spune ce am de predat, făcând lecțiile cât mai distractive, apoi am discuta ce îi preocupă pe micuții care umblă după femei încă din clasa a VII-a. Poate aș mai învăța și eu ceva de la ei!
- Da, i-am spus omului, aș vrea o școală fără note. Să nu mai învețe decât cei care vor, iar eu să nu mai port în conștiință povara ignoranței celor mai mulți și ura cu care mă privesc semianalfabeții cu fumuri.
Și am închis ușa după vizitator.
N-am mai avut niciun chef de scris.

P.S. Un elev, care își terorizează profesoarele, dar care cu mine se comportă ca un mielușel, mi-a explicat, într-o pauză, că el nu trebuie să învețe nimic, fiindcă poate intra la liceu ori la școala profesională și cu media doi.
       Mai nou, părinții și elevii au dreptul să conteste notele obținute pe lucrările scrise. E posibil ca, într-adevăr, unii dascăli să-și bată joc de actul de evaluare.
Le doresc succes tuturor!

Întâlnire într-un tren de noapte

         În ultimul an de liceu fusesem îndrăgostit de o fată căreia nu îndrăznisem niciodată să-i vorbesc. ( Cam așa mi s-a întâmplat toată viața. Ca și personajul meu din Călugărul Negru, n-am avut inițiativă în fața femeilor pe care le-am iubit până la disperare și toate poveștile au rămas...doar povești platonice. ) Era colegă de clasă cu mine. Mâncam o dată pe zi, uneori nici atât, dar mă duceam zilnic la cursuri. Așa se face că am căzut energetic și am făcut o depresie de care n-am devenit conștient decât peste trei decenii, când, după colț, mă aștepta un alt moment greu. Am dat admiterea la facultate și am plecat în armată într-o stare de dureroasă inconștiență. Formidabila mea forță fizică, dobândită cu greu prin exerciții repetate, se dusese. În unitatea militară unde am ajuns, mă simțeam ca o insectă prinsă într-o pată de grăsime râncedă, pe cale de a se solidifica. Adormeam greu, cu somnifere, la o oră sau două după ce se dădea stingerea. Eram epuizat, deși nu împlinisem douăzeci de ani. Uneori, în câte o noapte, Liviu Papadima mă chema la el, ne întindeam amândoi pe patul său suprapus și îmi citea, ore în șir, admirabile poezii și prozele care vor intra în volumul Livada cu cremene. Mai țin minte și acum un vers : ” Prin unghere, praful lunii a stat.” Ca să scap de instrucția chinuitoare, m-am oferit să fiu veselar, la bucătărie, alături de viitorul celebru regizor Tompa Gabor și de amicul Ivan Gheorghe.
        N-am beneficiat de nicio permisie. De aceste privilegii se bucurau cei care aveau relații : erau nepoți de generali, de activiști sau de miniștri. M-am operat însă de apendicită, iar un medic-colonel de la Spitalul Militar din Pitești mi-a dat un concediu medical de două săptămâni. Comandantul batalionului, un Moș Teacă autentic, nici nu mi l-ar fi aprobat, dacă n-ar fi insistat maiorul Arvatu, comandantul meu de companie, fie-i amintirea de neșters! Mi-aduc aminte că m-a condus la gară camaradul și viitorul meu coleg de facultate Ovidiu Marian. Am luat un tren pe ruta Câmpulung Muscel-București. Se înnoptase bine și nu mai afla decât un singur călător în compartimentul meu. Era un bărbat distins, îmbrăcat elegant, cu trăsături fine, de intelectual. Mă gândeam la ale mele, privind către fereastra prin care se zăreau, ici și colo, luminițele unor așezări - încă nu începuse bezna de la ora 22 -, când l-am auzit pe necunoscut vorbind.
- După uniforma dumneavoastră de terist, sunteți student, nu-i așa? m-a întrebat.
- Da, am aprobat, student.
- La ce facultate, dacă îmi permiteți să vă întreb?
I-am satisfăcut curiozitatea.
- Și vă place să citiți?
- Cum să nu! am zis eu, înveselit la amintirea unui maior care mă pândea la greu și îmi confisca volumele pe care le aveam asupra mea. ( Mi-a luat, printre altele, Galeria cu viță sălbatică și Procesul, cu toate că le ascunsesem bine, la piept, sub tunica militară.)
- Și care sunt scriitorii dumneavoastră preferați?
Înainte să răspund, și-a cerut scuze că nu s-a prezentat și și-a rostit numele :
- Pătrașcu.
- Horia? Scriitorul? am întrebat cu interes, fiindcă citeam tot ce apărea în librării și în revistele literare.
- Nu. Grigore Pătrașcu, editor.
Mi-am declinat și eu numele, apoi am început să-i vorbesc despre scriitorii preferați : Nichita, Dimov, Ursachi, Brumaru, Ion Mircea,  Bănulescu, Ivasiuc, Petru Popescu, D. R. Popescu, Breban, Mircea Cojocaru, Nicolae Damian, Corneliu Ștefanache, Gheorghe Suciu, Marcel Constantin Runcanu, Ioan Dan Nicolescu și mai ales Fănuș Neagu.
- Păcat însă că n-are cultură și va ajunge repede la fundul sacului, am zis, referindu-mă la Fănuș.Va începe să se repete.
- Da, dar scrie impecabil.
- Fănuș?
- Da. În comparație cu alții e un stilist. Breban, de pildă, e de-a dreptul agramat.
Am flecărit tot drumul, timpul a trecut pe nesimțite și am aflat multe despre viața literară și despre modul de viață al unor autori. Târziu, când am ajuns în Gara de Nord, ne-am ridicat, ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit. Proaspăta mea cunoștință s-a pierdut în bezna nopții.
Nu l-am mai văzut vreodată pe editor și nici n-am mai citit nimic despre el.

P. S. Un prieten romancier mi-a scris că sunt prea indulgent cu opurile lui Nicolae Breban. Sincer vorbind, cred că am fost prea exigent cu autorul în discuție : sunt conștient că îmi caut/găsesc defectele, ca scriitor, și în cărțile altora.
        O opinie neserioasă avansa Al. Piru pe vremea când eram student : ” un prost care scrie niște romane polițiste cât cărămizile de groase”. De altfel, pentru Piru, aproape toți scriitorii erau niște tâmpiți. În timp ce Adrian Păunescu era ”o explozie de glande”, Marin Sorescu era ”alt prost, care fu alaltăieri poet, ieri dramaturg, iar azi vrea să fie și romancier!”

Aspirațiile și neputințele prozatorului român

       Reiau lectura Îngerului de gips de Nicolae Breban, roman pe care l-am citit prima dată în urmă cu exact patruzeci și unu de ani. Impresia de atunci a fost copleșitoare. Era tot iarnă, plecasem de acasă cu un autobuz - faimoasa cursă de Pitești cu care circula și tânărul Florin Zamfirescu! - care numai printr-o minune n-a rămas captiv în troienele de pe drum. Ajuns în camera mea minusculă, în care încăpeau un pat, o masă, un godin și o găleată cu apă care îngheța noaptea, fiindcă ușa și trei pereți dădeau direct afară, am aprins focul din niște găteje și am plecat la liceu. Surpriză : porțile erau încuiate și acoperite cu nămeți. Le-am sărit, dar și ușile aveau lacăte. Căminul pentru elevi era prea departe, ca să mai merg până acolo pentru a mă informa în legătură cu programul școlii. Aș fi pierdut prea mult timp. M-am întors în celula mea, am întețit focul și am început să citesc cartea lui Breban. Dialogurile mi se păreau elevate, personajele complexe, de o noutate surprinzătoare pentru spațiul literar românesc. Eram la scurt timp după ce mă cufundasem în capodoperele lui Faulkner și Dostoievski. În răstimpuri, ridicam ochii de pe pagină și ascultam simultan șuierul viscolului de afară și vuietul focului din sobă. Am găsit încă vreo două zile porțile liceului blocate și am citit pe săturate.
Rămân la părerea că Animale bolnave, În absența stăpânilor, Bunavestire și Îngerul de gips sunt cele mai bune creații brebaniene. După ce le-am recitit pe toate patru, pot spune că, după gustul meu, numai Animale bolnave - păcat de titlul atât de străveziu! - rămâne în picioare ca o creație foarte bună. Celelalte au lungimi de nejustificat, abătând aiurea-parazitar firul epic și plictisind în cele din urmă. Și mă miram sincer de ce lui Horia Gârbea nu-i plăceau romanele lui Breban! Dialogurile sunt, în Îngerul de gips - marea capodoperă a lui Breban, după vechile mele socoteli -, nesfârșite, banale, vag trivial-cinice, sfârșind în monologuri care seamănă cu ședințele de terapie din cabinetul unui psihanalist. Breban nu poate concentra materia epică, după cum, în general, prozatorul român -  și mă refer la toată lumea, inclusiv la mine - n-a știut ori n-a putut până acum să rămână pe șinele unu vehicul narativ care să-l ducă pe cititor la o destinație convenabilă și să-l răsplătească cumva pentru efortul depus la lectură. Autorul român se rătăcește într-o mlaștină de sute de pagini, aglomerând obiectele și având vedenii monstruoase, pentru a ridica, chipurile, la culmi neatinse nivelul artistic al textului, dar mai ales pentru a-i impresiona pe critici. Cititul devine o tortură, dar, la valorizare, esențiale sunt numele ”torționarului”, și, incredibil, editura la care publică sadicul. Cineva este ridicat în slăvi, pentru arta lui, altcineva este, în cel mai bun caz,  - pe aceleași merite și defecte -  ignorat. Ghici în jurul cui se mișcă banii! Rămâne să găsim firescul și coerența cu care prozatorii străini își conduc cititorii, ca pe niște oaspeți dragi, pe culoarele unor palate ospitaliere, luminoase, încălzite, confortabile, cu bucătării bine aprovizionate.
Aș spune că aspirațiile europene ale prozatorului român și mijloacele prin care acesta încearcă să și le împlinească sunt deocamdată într-un divorț ireconciliabil.
Voi citi romanul Apă neagră al lui Nicolae Stan, colegul meu de generație, și poemele lui Raul Bribete.

primul maidanez al lui șerban tomșa ( un exercițiu)

îl văzusem în urmă cu două veri în urmă

era uriaș

alerga

prin grădini sărea

garduri

preocupat să găsească o firimitură

o bucată de pâine

ceva

ba chiar o coropișniță dezgropată de  pe cărările de

ardei

oamenilor le este milă numai de

câinii mici

dulăii sunt prinși în

capcane și li se sfărâmă captele cu

bâta sau sunt

împușcați

îmi era teamă de

el

l-am strigat

să se îndepărteze dar nu

m-a băgat în seamă

continua să alerge înfometat

într-o iarnă geroasă l-am văzut cu o labă sfărâmată

printre alți câini

tot el era cel mai semeț

pe urmă  în vară zăcea

acolo în grădină pe ierburi

și mi-a venit ideea să-i dau ceva să mănânce

să-i pun niște apă

așa a început să vină mai aproape de mine

la început se temea dar a prins

repede încredere și îi dădeam pâinea

direct în gură

continua să alerge să sară gardurile să

caute hrană

l-am văzut furând carnea de grătar

a unui vecin și am hotărât

să risc o mușcătură

am întins mâna și l-am

mângâiat

era foarte calm eu

tremuram și

i-am pus o zgardă de gât

muncisem mult pentru câinele ăla

tăiasem ramuri de arbuști și împrejmuisem

ceapa usturoiul și pomii puși recent ca el

să nu le distrugă

n-am fost lăsat decât să-l leg de un nuc în grădină însă

curând el a început să tușească

i-am luat antibiotice și l-am mutat

în curte

am muncit două zile cu

un vecin să-i fac

cușcă

are mare încredere în mine și nu-l cert când

mai face câte o boacănă

acum mă terorizează și din dragoste îmi

sfâșie hainele de pe mine

schiaună chiuie țipă când

mă apropii cu hrana

pe ăsta nu cred că-l voi putea sătura vreodată

nici el nu mă va părăsi suntem

cumva chit

Cum miros gările din Moscova

Cum miros gările din Moscova

       Moscova este un spaţiu literar fabulos, cu străzi intrate pe vecie în mitologia literară universală. Şi nu insist, fiindcă s-ar putea elabora o teză de doctorat pe această temă.
Am recitit cu plăcere Zigzagul norocului de E. Braghinski şi E. Reazanov, Ed. Univers, Colecţia Enigma, 1972.
Sunt două aspecte contradictorii în acest volum care conţine trei naraţiuni, Atenţie la maşini!, Zigzagul norocului şi Crima din bibliotecă. În primul rând, autorii scriu minunat. Au talent literar şi un simţ al umorului teribil. În al doilea rând, intriga este mai peste tot trasă de păr într-un mod grosolan. Nici nu-mi dau seama cum e posibil aşa ceva în nişte texte scrise atât de bine. Cel mai mult mi-a plăcut prima bucată, care are în centru un personaj interesant. Acesta fură maşinile corupţilor ajunşi la la prosperitate, le vinde şi trimite banii unui orfelinat pentru copiii lipsiţi de familie. Cel mai puţin m-a încântat ultimul text, unde fantomele îşi vâră nasul în dezlegarea enigmei, iar finalul n-are nicio noimă.
Se ştie că există o întreagă literatură a mirosurilor. Am semnalat, la momentul potrivit, pasajele din Viaţa lui Kostas Venetis a lui Octavian Soviany, în care erau evocate emanaţiile olfactive ale marilor oraşe din Europa.
În Crima din bibliotecă, Iacimenev, detectivul care anchetează omorul, are un nas deosebit de fin. El îl "miroase" pe un suspect că a trecut printr-o anumită gară :
"Rostovski mirosea a gară, şi anume a gara Kazanski.... Fiecare gară are izul ei. Am consacrat problemei o groază de timp şi e punctul meu forte. Gara Kazanski miroase a pepeni de Ciardjui, a piersici de Samarkand, a mere de Alma-Ata şi a saci. Şi gara Kurski miroase a fructe, dar trebuie să distingi aroma fructelor din Asia Mijlocie de cea a fructelor din Caucaz. În gara Kurski miroase a struguri Isabella, a mandarine, a mimoze şi a privighetori de Kursk. Gara Kievski te duce cu gândul la vişine, la castraveţi muraţi de Nejinsk, la slănină ţărănească şi la roşii bulgăreşti, în timp ce în gara Rijski pluteşte o aromă de heringi afumaţi şi scrumbie letonă! [...] Acolo ( în gara Paveleţki, n. m. Ş. T.) predomină harbujii de Astrahan şi ciupercile din împrejurimile Moscovei, întrucât locurile cele mai bogate în ciuperci sunt pe drumul către Paveleţki. Însă cel mai uşor e să determini mirosul gării Iaroslavki, care e îmbibată de lapte. În schimb, gara Bielorusski miroase mai complex : a găini daneze congelate, a lustre din RDG şi a ouă poloneze. Gara Leningradski este eminamente intelectuală, miroase fin, abia sesizabil, a istorie şi artă.
- Dar gara Savelovski? întrebă Fomin, care ştia că Moscova are nouă gări.
- Cu asta-i prost! recunoscu Iacimenev abătut. N-are niciun miros specific. Tocmai de aceea s-a proiectat demolarea ei, ca inutilă!"
Să remarcăm că arta are au miros discret, imperceptibil.

Cum să devii milionar

       Într-o convorbire cu tatăl său, Eliot Rosewater arată cum te poți îmbogăți într-o societate capitalistă, spulberând prejudecățile curente, vehiculate de posesorii marilor averi.
”- Dacă nu există Fluviul Bogăției, atunci cum se face că eu am câștigat azi zece mii de dolari doar moțăind, scărpinându-mă și răspunzând din când în când la telefon? ( zice Eliot - n. m. Ș. T.)
- Orice american mai poate încă să facă avere.
- Sigur - cu condiția să i se spună când e încă tânăr că există un Fluviu al Bogăției, că acesta n-are nimic echitabil în el, că mai bine-ar fi să uite de roboteală, merite și câștiguri cinstite, sau alte asemenea rahaturi, și să se ducă acolo unde-i fluviul cu pricina. << Mergeți acolo unde-s cei avuți și puternici >>, le-aș spune, << și învățați-le năravurile. Ei pot fi ușor lingușițí sau speriațí. Lingușițí-i cât putețí ori băgațí groaza în ei și într-una din nopțile fără lună o să-i vedeți ducându-și degetul la gură, avertizându-vă să nu mai faceți niciun zgomot. Și-or să vă conducă prin beznă la fluviul cel mai lat și mai adânc din câte a văzut vreodată omul. O să vă arate locul vostru pe malul lui și o să primiți o găleată. Înfulecați cât puteți, dar încercați să nu faceți prea mult zgomot, căci v-ar putea auzi săracul. >>” ( Kurt Vonnegut, Fii binecuvântat, domnule Rosewater, Editura Univers, București, 1980)