Revista ”Argeș” - 50

    Aflăm, din ultimul număr al revistei Argeș, ( nr. 6, iunie 2015 ), că admirabila publicație intră în al cincizecilea an de existență. Cu acest prilej, Dumitru Augustin Doman publică un mic supliment literar, sugestiv pentru valoarea creației scoase la lumină în paginile Argeșului. Dintre colaboratorii acestei luni nu lipsesc Gheorghe Grigurcu, Radu Aldulescu, Dumitru Augustin Doman, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Lascu, Mircea Bârsilă, Adrian Alui Gheorghe, N. Georgescu, Alexandru Jurcan, Viorel Nica, Florin Silișteanu, Marin Ioniță, Aurel Sibiceanu, Clara Mărgineanu, Mihai Barbu, Mihai Merticaru Petruț Pârvescu, Adrian Derlea.
 Îi urăm prestigiosului periodic să apară mulți ani de acum încolo, întru căftănirea mirabilei noastre literaturi!

Fără talent, nimic nu e. Jurnalul unui medic de țară

  Sunt tot mai intrigat de comportamentul celor cu care mă intersectez zilnic, mi-a spus prietenul meu, medicul de familie. Citeam undeva despre oportunismul lui Sadoveanu, care a ajuns să trimită la moarte, prin semnătura sa, oameni nevinovați. Pentru o pâine mai albă, scriitorul a trecut de la un partid la altul, a ocupat funcții de o importanță copleșitoare, s-a cățărat până în vârful unor loji masonice, a devenit carlist și, în final, după alungarea regelui, s-a pus în fruntea puterii populare. Privilegiile de care s-a bucurat sunt incredibile. Totuși, cei mai mulți confrați ai săi au preferat să îndure sărăcia sau temnița, în numele unor principii. Scriitorul fost un caracter de rahat. Mai multă onoare au avut oamenii simpli, datorită educației primite în familie.  Acum s-a dus și aia. Pacienții pe care-i consult ar fi în stare, într-o majoritate covârșitoare,  să mă ucidă pentru trei ouă. Sunt răi, invidioși, plini de resentimente, nu știu ce înseamnă rușinea și respectul pentru valori ori pentru oamenii mai în vârstă. S-a stricat lumea, neică, tineretul e într-o groapă fără niciun orizont. Sărăcia să fie de vină? Parcă n-aș crede.
   În timp ce Simona Halep nu-și schimbă deloc stilul de joc - fără finețuri, fără serviciu, fără multe altele -, dar își înlocuiește antrenorul, Alin Oprea încearcă să ne convingă, cu vocea lui frumoasă, că Talisman împlinește 18 ani. Pot spune doar atât : numai cu ambiție nu poți face mare lucru, iar fără Tavi Colen, Talisman nu mai e. Sau e doar pe jumătate.

P.S. Nu există teste care să depisteze talentul. Acesta există sau nu, prezența ori absența sa ținând de domeniul unei evidențe inefabile.

Amărăciune

      În nuvela Ionâci de Cehov, personajul principal, Dmitri Ionâci Starțev, ratează iubirea vieții sale și se schimbă mult, însă nu realizeză drama pe care o trăiește. Se îngrașă, devine meschin și rapace, un automat biologic setat pe acumulare de bani și de imobile. Ekaterina Ivanovna, fata de care se îndrogostise cu patru  ani în urmă și care se jucase cu inima lui, revine în oraș și îi cerșește afecțiunea. Fire bovarică, tânăra visase să devină pianistă și respinsese cererea în căsătorie avansată de Starțev. Acum, după prima vizită, Starțev hotărăște să nu mai calce niciodată în casa ei, având o reacție memorabilă : ”Ce bine că nu m-am însurat cu ea, își spuse Starțev.”
     Puțini dintre noi se pot felicita că n-au făcut anumite lucruri în viață. Cei mai mulți regretă că au făcut/ n-au făcut un pas ori altul. ”Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu X, poate că azi aș fi fost fericit. Dacă n-aș fi lăsat-o să plece pe Y, altfel ar fi stat lucrurikle acum. ”Să punem însă cărțile în locul persoanelor. Problema principală este că nu voi mai avea timp să fac ce doresc. Vâ=rsta este un fel de pușcărie. Regret că nu voi putea să citesc anumite cărți. Din Carlos Castaneda am parcurs trei titluri, iar el are mai multe opuri extrem de interesante. Din P. D. James am citit, de asemenea, numai trei romane. Pe urmă sunt cărți pe care știu că nu le voi reciti, fiindcă nu-mi mai plac. Am făcut-o de câteva ori, din ce în ce mai dezamăgit. Mă gândesc la Veacul de singurătate al lui Marquez, la Decameronul lui Boccaccio, nuvelele lui Cinghiz Aitmatov, la paginile lui Nikos Kazantzakis și la atâtea alte opere care mi-au fermecat adolescența și tinerețea. Sunt autori pe care aș dori să-i recitesc, dar vremea nu-mi va îngădui să fac asta : Thomas Mann - Iosif și frații săi e o operă imperială -, Kafka, Gide, Camus, Liviu Rebreanu, Hesse, Musil, Schulz, Broch.
     Mă mulțumesc să-i țin sub pernă pe Knut Hamsun, Dino Buzzati, Elias Canetti, William Faulkner ( o mică parte din creația sa!), John Steinbeck, Siegfried Lenz, Hemingway, Dostoievski, Gogol, Cehov, Kennedy Toole, Bulgakov, Charles Bukowski, Malcolm Lowry.  E puțin, pe măsura timpului rămas în clepsidră. Pe urmă vin cărțile autorilor care scriu în prezent, unii tineri, alții întârziați. Pe unele le voi apuca, pe altele nu. S-o fi gândit cineva să scrie despre scriitorii întârziați? Sunt cei care apar după ce petrecerea s-a sfârșit, sala a fost evacuată, iar oamenii de serviciu curăță resturile. Ei nu se regăsesc în grupurile consacrate și nicăieri nu se simt acasă. N-au șansa ca mari critici să scrie despre ei : de la o vârstă, comentatorii se mulțumesc ei înșiși să recitească texte care i-au impresionat în trecut, nemaiavând organ pentru perceperea noii literaturi.
      Revenind la oameni, cel mai tare mă îndurerează faptul că dintre prietenii de odinioară au rămas în viață câțiva, iar aceștia, cu excepția lui Adrian Radu, sunt departe de mine : Alexandru Borțan, Pavel Staicu, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Daniel Pișcu, Călin-Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, Călin Ciubreag, Marian Ovidiu, Bogdan Ghiu, Doru Mareș, George Geacăr, Coman Lupu, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Laurian Câmpeanu, Laurențiu Dumitrescu. Am avut revelația că nu-i voi reîntâlni în următorul secol, deși am tot făcut planuri cu Emil să ne revedem într-o vară, într-una din camerele pe care le-am locuit în căminele 6 Martie și Grozăvești.

P.S. 1. Minunatul Valeriu Gherghel are darul de a ne stimula creierul care emite, astfel, idei surprinzătoare. Citindu-l pe Gherghel, devii subit mai inspirat și mai inteligent. Văzând ultima sa postare, am înțeles adevărata mea relație cu William Faulkner. Poate o voi descrie cândva.
        2.Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

O minte frumoasă

Reiau textul publicat la moartea lui Marius Bădițescu, unul dintre cei mai înzestrați și mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut, un potențial mare scriitor. Am revăzut o înregistrare în care el vorbește despre Dostoievski, făcută pentru un post de televiziune - https://www.youtube.com/watch?v=P6VbcaE9HJw - și mi-am dat seama, cu multă amărăciune, că îi uitasem vocea.

  Cu câteva seri în urmă m-a sunat un prieten care a însemnat mult în viața mea, dar care nu m-a mai căutat de mulți ani. Foarte tulburat, mi-a comunicat că fostul nostru coleg de facultate și de cămin M. B. a murit în urma unui infarct. I-am spus că tocmai în ziua aceea îmi amintisem de el. Fusesem să încarc o butelie și îl găsisem pe patron pregătind șoriciul porcului. Bărbatul mi-a mărturisit că adusese un vânător să-i asomeze râmătorul, dar pușcașul, cam chior, îi sleise animalului ochii pe gard, orbindu-l și lăsându-l în chinuri. Atunci i-am zis omului ceea ce-mi povestise M. B. despre tatăl său. În ziua de Ignat, acesta se ducea în cotețul porcului, îl săruta și, plângând de mila lui, îl împușca în cap.

         M. B. se trăgea dintr-un sat de munte locuit de vânători profesioniști, băutori de nădejde. Mi-a povestit cândva, la o bere, cum a participat el la o vânătoare, copil fiind. Era un început de decembrie friguros și când au sosit acasă, cu opt iepuri și o vulpe, unul dintre vânători, înghețat, a cerut tatălui băiatului să fiarbă repede un tuci de țuică. Gazda s-a executat. Pe la jumătatea celui de-al doilea tuci au început toți să urle de foame și au poftit la un iepure fript pe vatră. Viețuitoarele împușcate fuseseră legate pe o sârmă, în curte. Tatăl lui M. B. a ieșit țanțoș în întuneric, cu cuțitul pregătit și a apărut, după multe minute, cu animalul jupuit în mână. L-au morfolit pe vatră și l-au mâncat, hămesiți, mai mult crud. Bătrâne, mi-a zis M. B., nu mai gustasem niciodată o asemenea carne. Era ca un lemn iute și îmi venea înapoi pe gât. Noroc că apucasem o parte mai arsă. Dimineața, când M. B. s-a trezit și a ieșit în curte întinzându-și oasele, a rămas încremenit văzând pe culme, aliniați, toți cei opt iepuri, iar mai încolo, întinsă frumos, blana vulpii.

     M. B. era frumos și talentat. Era marcat de imaginea tatălui. Era inteligent și avea de spus povești fabuloase. Îmi aducea, nu știu de ce, aminte de Richard Burton. Reproduc mai jos ce mi-a scris un prieten comun, poet, despre vremea în care l-am cunoscut pe M. B. Terminasem facultatea, plecasem din cămin, dar ei rămăseseră acolo. 

        Griguţ nu e popă, cum greşit ai înţeles tu, e profesor în preajma Sibiului, poate chiar director, trece munții în regat să ajungă la minister (nu e glumă, mi-a zis că a fost la o instruire,nu știu de care, nu am insistat). E un ardelean tipic desprins din Coșbuc. A tradus cu fratele său câteva cărți de mistică rusească. E tipul care în 6 Martie dormea sus, în nișă, deasupra lui M. B., și care suporta cu stoicism bețiile noastre, plus accesele de furie ale lui Ivan. După o noapte grea,cu pahare sparte de pereți, cu cioburi și urme grele de strașnice votci, a venit fratele său la el în vizită, preot la Mănăstirea Sinaia. A rămas stupefiat și, sfătos, ne-a certat pe mine, pe M. B. și pe Ivan. Cred că Nino dormea. Nimeni n-a zis nimic. Ivan și-a aprins un Carpați și , tinzându-și dreapta în deșert, i-a spus preotului : Deh, mai păcătuim și noi, părinte, să moară comuniștii ! Popa a rămas mut, neștiind cum să-i cumpănească zicerea lui Ivan.

       Fază cu M. B : la Havana, peste drum de Universitate, am mers să-și ude cu vodci perechea de cizme ciocate, americane, galbene. Zăpadă multă, iarnă căministă. În bar, câțiva actori, printer ei, sigur Vasile Nițulescu. M. B. s-a descălțat de cizme și a rămas în ciorapii lui de lână groși, făcuți de ai săi la munte. Era haios în ditamai cârciuma în ciorapi, apoi a început să mănânce pahare, pe bune, le rodea ca pe turta dulce, fără să vezi niciun firicel de sânge. Și cânta superb, din Maria Tănase, Toată lumea-mi zice lotru.

Nu l-am mai văzut pe M. B. din 1981.

     Faptul că nu știu ce editură i-a refuzat un roman i-a dat lui M. B. existența peste cap. Ca pe alte meleaguri, lui John Kennedy Toole. N-a mai putut face din literatură un fel de ratare a ratării. Ca orice artist înnăscut, avea în sânge morbul autodistrugerii. Era doctor în litere, specialist în Céline, dar poveștile nu-i dădeau pace. Iar el nu le scria, pentru a le exorciza.

Mă gândesc că unii își încep zborul de pe vârfuri de munți. Zboară mai sus ori mai jos. Dar despre cei care pornesc de pe fundul celei mai adânci prăpastii și zboară mai mult și mai frumos decât primii, ajungând la un deget de cer, fără însă să-l poată atinge, despre ei cine va depune mărturie ?

Poate de aceea Marin Preda a sfârșit atât de neașteptat, iar Nino Stratan și-a pierdut răbdarea.

  Nefiind autori, unii dintre ei se vor bucura însă de gloria mai durabilă și mai strălucitoare de a fi personajele care ne vor lumina singurătatea.

Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni

    La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar  Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea  Poșta redacției.)  Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea.  Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci.  (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
         O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.  Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.

P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

Finalul unui roman

    Apă neagră de Nicolae Stan este un roman excepțional, scris cu mult talent și cu o admirabilă forță epică. După cum am mai spus, am citit cartea cu mare plăcere, sedus de farmecul narativ al autorului, romancier despre care ar trebui să se vorbească mai mult, chiar dacă indiscutabila sa valoare a fost recunoscută sub diferite forme.
     Am ideea fixă că prozatorii de vocație au finaluri de romane reușite. Îmi confirmă prejudecata toți cei care înseamnă ceva în literatura universală. Puține titluri mari au parte de încheieri nefericite. Ratarea sfârșitului echivalează cu eșecul întregului  text. Pot spune că Apă neagră are un final puternic, de mare efect, unic prin originalitate și relevant pentru nivelul la care scrie Nicolae Stan.  Moartea lui Moise Ștefan, ”luptător pe amândouă fronturile”, este relatată magnific, cu inserții inspirate, conținând evenimentele din viața fiecărui cunoscut.  M-a încântat stilul lui Nicolae Stan, de o frapantă noutate, neasemănându-se cu nimic din ce s-a scris până acum la noi și lăsând o impresie de neuitat. E aici amprenta unui scriitor de calibru. Mărturisesc că numai moartea lui Ilie Moromete m-a tulburat atât de mult, dacă raportăm Apă neagră la zona autohtonă. Nicolae Stan are, în plus, o abilitate tehnică de un incomparabil rafinament.
     Apă neagră este o altă Țiganiadă, un roman realist și plin de fantezie, comic și grotesc, direct și cu dedesubturi de parabolă. Crăsănenii sunt românii surprinși de-a lungul celor mai dramatice evenimente din secolul al XX-lea, iar Crăsanii reprezintă echivalentului românesc al unor spații magice, numite Macondo și Yoknapatawpha.

Un studiu care ne pune pe gânduri

Iată o știre pe care o dau fără s-o comentez :

”Suntem bombardati zilnic cu mesajul care atrage atentia asupra consumului excesiv de alcool care dauneaza grav sanatatii dar nimeni nu ne atrage atentia asupra a ceea ce se intampla daca NU consumam deloc alcool.

Teoretic ar trebui sa reprezinte un element al unui stil de viata sanatos care sa iti asigure longevitate, insa un studiu releva exact contrarul.

Cei care NU consuma alcool deloc traiesc mai putin decat cei care il consuma cu moderatie. Aceasta este concluzia la care a ajuns un studiu ce a durat 20 de ani si in care au fost incluse 1824 de persoane, iar criteriile de includere in studiu au vizat asemanari pe multe planuri de viata, de la statutul socio-economic la programul de exercitii fizice si orientare nutritionala.

Varsta persoanelor incluse in studiu a fost de 55-65 de ani, urmand apoi a se observa efectele consumului de alcool pe termen lung.

Rezultatele sunt insa impresionante: cea mai mica rata de deces prematur s-a inregistrat la cei care consumau cu moderatie alcool, si anume 40%, comparativ cu procentul mult mai mare – 69% – pentru cei care nu gusta alcoolul.

Si mai suprisnzator este faptul ca cei care consuma alcool in cantitati mari, dependenti fiind – chiar si acestia au rata de deces prematur mai mica decat persoanele care nici nu gusta alcoolul, dar, desigur, rata de deces prematur este mai mare decat in cazul celor care consuma alcool cu moderatie.

Pe scurt, rezultatele au fost urmatoarele: riscul pentru deces prematur la persoanele care consuma cu moderatie alcool este de 40%, pentru cei care consuma exagerat alcool este 60%, iar pentru cei care nici nu gusta alcoolul – 69%.

CARE ESTE EXPLICATIA?

Specialistii sustin ca alcoolul stimuleaza peste 20 de arii la nivelul creierului, dar si receptorii dopaminici, cei care raspund, alaturi de multe alte functii, de starea de multumire si recompensa. Practic, acestea doua sunt unele dintre cele mai dorite stari, iar alcoolul le ofera.”

     http://caplimpede.ro/ce-se-intampla-cu-oamenii-care-nu-consuma-alcool-raspunsul-te-va-pune-pe-ganduri/

Despre Mircea Nedelciu, cu dragoste

     Îl văd, întâmplător, pe Ion Bogdan Lefter la televizor, vorbind, cu reconfortanta-i inteligență, despre reeditatea operei lui Mircea Nedelciu, mare prozator și primul lider al generației '8o. Și cred că a rămas lider și acum, la atâția ani după moarte. Dar nimeni nu se înghesuie să-l comenteze, să-l traducă, să-i sublinieze valoarea.
    Îi înțeleg și pe critici : nu pot muri de foame, analizând un scriitor mort și fără nicio influență în peisajul literar de azi. Decedat fiind, Nedelciu nu poate ocupa funcții de conducere, nu conduce reviste și nici nu girează edituri. Totuși, parcă e prea mult la capitolul minus. Mircea Nedelciu este un prozator strălucitor, modern, mobil, mustind de talent. Zmeura de câmpie este aproape o capodoperă și pare o evidență că toate cărțile lui reprezintă reușite certe. De ce Nedelciu n-a fost tradus și promovat în străinătate de ICR? Sau a fost și nu știu eu? De ce scriitorii de valoare și cu coloană vertebrală n-au făcut scandal că autorul Provocării în stil Moreno și al Tratamentului fabulatoriu este ignorat cu voioșie?
    Adevărul e ca dacă nu are prieteni fideli, un scriitor, oricât de valoros ar fi, rămâne mereu pe partea nevăzută a lunii. ( De aceea, ziceam eu, există mai multe canoane literare paralele, dintre care numai unul se face vizibil, grație criticilor literari. Dar despre asta voi scrie cu alt prilej. ) Din păcate, mulți autori n-au prieteni și, în general, n-au nimic - nici loc în antologii sau în istoriile literare -, în afară de talent și de pasiunea pentru literatură. Dar unora, morți fiind, chiar nu le mai pasă. Culmea e că tradușii și lăudații pe toate drumurile, până la sfidarea limitelor bunului-simț, nu prea au loc de periferici, care sunt, în fond, cele mai interesante figuri ale fiecărui moment literar.
      Sigur că nu acesta este cazul lui Mircea Nedelciu, care a lăsat în urmă amici precum Bogdan Lefter, oameni foarte competenți, de o probitate morală ireproșabilă și care păstrează vie memoria celor ale căror minți și mâini au construit cărți excepționale, dar care au trecut între timp la odihna definitivă.
       Mulțumim, Ion Bogdan Lefter!

Un articol de Andreea Iulia Toma

„Maimuțe în haremul nopții”, Șerban Tomșa

DE ANDREEA IULIA TOMA ÎN 20 MAI 2015RECENZIE

De regulă, nu rezonez cu cărțile ancorate în actualitatea cotidiană, simțind o sațietate față de ceea ce văd oricum în jurul meu, în carne și oase, și față de cuvintele ce zboară de-a valma prin aer. În cărți, caut o altă realitate, o altă lume, cu accente și imagini diferite, care să nu se constituie într-o oglindă fidelă a societății prezentului. De aceea, am fost uimită de maniera în care romanul de față zugrăvește această actualitate apelând la imagini alegorice suprapuse peste altele de un pur realism, astfel încât rezultatul este o proză delicioasă și captivantă, ce atinge, totuși, probleme importante ale societății. Linia epică este bogată, populată de personaje hilare, rupte din cotidian, dar atinse de o undă a fantasticului strecurată cu abilitate în text.

Multe dintre momentele și scenele acestui roman prefigurează construcția și temele din Gheţarul (Cartea Românească, 2009), în care autorul și-a perfecționat mult stilul și discursul narativ. Totuși, Maimuţe în haremul nopţii are o substanță de sine stătătoare, un alt fundal, iar abordarea are nuanțe distincte. Romanul tratează condiția scriitorului sau, general vorbind, a intelectualului, într-un mediu proaspăt intrat în capitalism – un capitalism adaptat mentalității de turmă, în care valorile sunt dificil de descoperit. Scriitura îmbracă forme de pamflet, sunt criticate cu mult umor metehnele societății abia intrate în valurile economiei de piață, dar și jocurile politice, care găsesc în Ulpia Silvana Dacica, satul devenit peste noapte oraș, un cadru propice pentru a-și etala punctele forte – lăcomia, orgoliile, prostia, incultura, parvenitismul. Caracterul ludic împresoară capitolele ce se succed cu repeziciune, înfățișând felurite întâmplări, împărțite în câteva planuri narative ce alternează într-un ritm la fel de alert.

Lectura este captivantă, nimic de zis, chiar dacă frazele ar mai necesita, pe ici, pe colo, mici îmbunătățiri. Privită însă în ansamblu, viziunea autorului, dublată de stilul scriiturii, aduce un suflu proaspăt și inedit. Poți simți pulsațiile imaginației, dar și melancolia ce ia naștere viizavi de viață, de destinul omului care găsește în literatură un scop în sine al vieții, și care se regăsește pe sine între paginile cărților, neînțeles de cei din jur, incompatibil cu meschinăriile ce abundă în societate.

Cel mai mult mi-au plăcut firele care îi urmăresc pe profesorul Tehur și pe Dante, ambii intelectuali, subapreciați de restul locuitorilor, adesea luați în derâdere, visând în taină la împlinirea lor spirituală, strâns legată de literatură. În timp ce Dante se căznește să-și scrie cartea, profesorul Tehur și-a părăsit ambițiile literare, dar nu și pasiunea pentru cărți, și încearcă să-și recupereze, din amintiri, armonia interioară, în asfințitul unei vieți din care nu s-a ales mare lucru, dacă nu punem la socoteală avuția primită în dar și care, din păcate, nu-i poate ostoi sufletul.

Personajele apar în text cu nume de împrumut – poreclele primite de la cei din sat, inspirate din istorie, literatură sau filosofie, fapt care înrâurește suflul fantastic al prozei, îndepărtând-o de realism. Cartea este plină de întâmplări, unele firești, altele pline de haz, altele ieșite din comun, iar altele de-a dreptul fabuloase. Nu m-am putut abține a privi textul în paralel cu Gheţarul, datorită punctelor comune. Stilul și ideile sunt puse la dospit în paginile acestui roman, pentru ca, mai târziu, să se cristalizeze într-o creație net superioară.

M-am regăsit cumva în ipostaza profesorului Tehur atunci când acesta se retrage într-un loc mai izolat și își duce zilele într-o dulce și binefăcătoare singurătate, dorindu-și o cameră care să găzduiască o imensă bibliotecă și să nu fie tulburat de nimeni. Comunitatea gălăgioasă, insensibilă și neștiutoare îl obosește pe Tehur. Pădurea și râul îi oferă, în schimb, starea de spirit pe care și-o dorește. Astfel, pe final, efervescența epică lasă loc unei atmosfere tihnite, împăciuitoare.

Șerban Tomșa este posesorul unei voci inedite și interesante în literatura română contemporană, o voce mai puțin cunoscută, dar care merită din plin să fie descoperită și savurată în toată splendoarea sa. Autor a patru romane – Biblioteca lui Noe (Ed. Mondocart Pres, București, 2003), Maimuţe în haremul nopţii (Ed. Andreas, București, 2006), Gheţarul (Ed. Cartea Românească, București, 2009) și Călugărul Negru (Ed. Tracus Arte, București, 2013) – dintre care am citit până acum doar trei.

Editura: Andreas;

Anul apariţiei: 2006;

Nr. de pagini: 258;

ISBN: 978-973-83575-6-0.

http://bookhub.ro/maimute-in-haremul-noptii-serban-tomsa/

P.S. Mulțumesc, Andreea! Ș. T.

Mâinile și vorbele

    Sunt fascinat de mâinile oamenilor care fac ceva. Sapă, îngrijesc flori, altoiesc pomi, mângâie alte ființe, ridică locuințe, fac acoperișuri, construiesc vapoare și mașini, tencuiesc, zugrăvesc, lustruiesc, vopsesc, netezesc, desenează, proiectează, scriu, tratează oameni și animale. Pe micul ecran îi văd mai ales pe cei care dau din gură. Nu se pricep la nimic și n-au nicio treabă : ciorba lor fierbe tot timpul prin oalele celorlalți. Sunt puhoaie de inși conflictuali care latră, latră, latră și nu se opresc decât pentru a încasa niște cecuri și a linge, pe moi sofale, câte o rodie sau o banană,  ca să alunge mirosul persistent de rahat, pe care îl emană cuvintele lor. Suntem, vorba unui fost coleg de serviciu, ”un popor cu o exprimare eminamente orală.”

Gesturi frumoase

    Fiul unui polițist primește în dar mașina de patrulare a tatălui său, mort la datorie. Donatorul a achiziționat-o la o licitație, pentru 60 000 de dolari.
    Prezenți la premiera unui film, George Clooney și Hugh Laurie își fac declarații de admirație. Oamenii siguri de valoarea lor nu sunt torturați de răutate și nu se comportă ca niște catâri care au uitat drumul  către casă, adică spre omenescul din ei. Când eram student și locuiam în București, vedeam zilnic scene care mă făceau să fiu mândru că sunt om. Acum mi-e jenă că sunt profesor și mă prefac că n-am scris nimic.

Spioni cu mize mici ( din însemnările unui medic de provincie)

  Târziu de tot, la câțiva ani după ce-mi deschisesem un cabinet în orășelul C., am observat că localnicii nu se ocupau decât cu spionatul vecinilor, tovarășilor de palavre ori a necunoscuților care poposeau în localitate. Toată lumea urmărea pe toată lumea. Un amic, profesor, mi se plângea de același lucru. Când un cetățean vine la școală, îmi spunea el, o face numai pentru a-i reclama pe profesorii și pe colegii copilului său. Cutare elev a dat foc unei hârtii. Dacă ardea școala? Cutăriță înjură, fumează. Fiul lui I. a zis despre profesorul X că... Bine, bine, lăsați-i pe ăștia în grija mea. Să vorbim despre fiul dumneavoastră. Știți că are 2 pe linie? Că atunci când vine, pereții se mânjesc instantaneu cu noroi, iar tablourile din clasă sunt dărâmate cu mătura? Aaaaa, nu-i adevărat. N-a făcut el asta. Îl pârăsc pe nedept băieții, fiindcă au pică pe el. Îi vorbesc urât, îl marginalizează etc.
   Dădeam regulat consultații bolnavilor și încasam sume simbolice.  (Supraviețuiam cu ceea ce-mi trimiteau părinții, pensionari în buricul capitalei.) Pe cei mai săraci îi tratam gratis. Pe măsură ce actele mele de caritate se înmulțeau, se intensifica și mânia cu care mă priveau unii băștinași cu care mă întâlneam pe stradă. Am început să fiu mai atent la ceea ce făceam. Așa am descoperit că provincialii mei -  ah, unde ești tu, Ștefan Bănulescu? - erau niște spioni de meserie. Păreau că n-au nimic altceva de făcut decât să iscodească toată ziua ce fac ceilalți. Știau despre oricine mai multe decât știa acela despre propria persoană și  toți dădeau impresia că au binocluri speciale, cu care vedeau prin zidurile caselor și ale instituțiilor. Am descoperit că eram spionat de trei generații : copii, părinți și bunici. Dimineața se foiau la gardul meu bătrânii. Se învârteau pe acolo vreo două-trei ore, apoi erau înlocuiți de copiii lor. După-amiază veneau nepoții de la școală, mâncau în grabă și se puneau la pândă. Ajunsesem să închid ferestrele pe căldurile cele mai mari - nu aveam aer condiționat, că eram sensibil la curent -, fiindcă urmăritorii nu scăpau niciun cuvințel din spovedaniile bolnavilor. Într-o zi am ocolit cu dibăcie clădirea și l-am surprins pe un puști stând cu urechea la încheietura cercevelelor de la geamul meu. Ce faci acolo? l-am întrebat. Nimic, a răspuns el cu seninătate. Cum nimic? De ce mă spionezi? Nu făceam nimic rău, a spus el. ( Mi-am amintit brusc de un mujic din prozele lui Cehov. Omul furase o bucată de șină de pe calea ferată și era sincer uluit că autoritățile făceau atâta tămbălău pentru un fleac! ) A dat să se îndepărteze. Ce dorești? am întrebat. De ce nu mă lăsați în pace? Păi, pe noi de ce nu ne consulți? a venit imediat replica. E vreunul dintre voi bolnav? Nu, da' pe unii îi faci bine pe de-a moaca, a spus băiatul, privindu-mă cu ciudă.
  Din ziua aceea am început să-i consult zilnic pe membrii familiei de spioni. Nu le luam nimic și venea fiecare într-o anumită zi, exact în ordinea în care mă monitorizau ei pe mine. Luni se înființa unul dintre bătrâni. Marți era rândul babei și așa mai departe. Le ascultam plămânii, le pipăiam ficatul, abdomenul, îi puneam să tușească, le verificam reflexele. Erau sănătoși tun. Asta le și spuneam în timp ce se îmbrăcau. Nu părăseau totuși cabinetul. Ce mai e? întrebam. Păi, nu-mi dați niște nasturi? De ce să-ți dau nasturi, din moment ce n-ai nimic? E, am eu, da' vreți să-mi spuneți. Și  nu-mi dați rațetă, că n-am gologani s-o cumpăr. N-auzi, bre, că ești sănătos? De ce, dracului, să-ți dau rațetă, dacă n-ai nevoie de ea? Ieșea clătinând din cap a nemulțumire. Sunt sigur că mă înjura cu foc, când ajungea acasă. Pe urmă am cumpărat niște vitamine chinezești și le ofeream iscoadelor mele câteva tablete, la finalul evaluărilor medicale. Se îngrășaseră, le mergea bine, dar tot îmi mâncau jumătate din timpul de muncă săptămânal. Și continuau să fie, neîntrerupt, cu ochii pe mine.
      Peste ani, când mă mutasem în alt oraș și lucram la un spital, i-am povestit unui coleg, chirurg de prestigiu, prin ce trecusem. Mare greșeală ai făcut, a zis el. Trebuia să-i ții la distanță din prima clipă când te-ai prins că te benocleză și să nu le îngădui să pășească în casa ta. Ți i-ai făcut și mai mari dușmani. Chiar dacă le-ai fi dat bani de buzunar, le-ai fi plătit analize medicale lunare, le-ai fi dăruit din lucrurile tale - mi-a fost rușine să-i spun amicului meu că-i împrumutasem cu bani pe care nu-i mai văzusem înapoi -, tot n-ar fi fost mulțumiți și te-ar fi furat cum ar fi putut. Dacă te-au văzut că ești de treabă, te-au considerat neghiob și probabil că au râs de tine. Dacă ai fi fost rău și neam prost, te-ar fi respectat. Așa e în multe locuri. Oamenii mizează pe hoție, cerșetorie, minciună, lene și lipsă de loialitate. Cum să construiești o țară civilizată cu ăștia? Cu toate că unii dintre ei ajung oameni de afaceri și, dând tun după tun, fac avere într-un an cât alții într-un secol, urmașii lor pierd totul mai repede decât s-au îmbogățit babacii. Au stofă de spioni, am spus eu timid. Au pe dracu' să-i ia, s-a amuzat doctorul.  Dacă i-ai pune să urmărească pe cineva, s-ar da de gol imediat, fiindcă i-ar fura ăluia și batista din buzunar. Chiar și tu, cât ești de bleg, ți-ai dat seama că se țin după tine.

P. S. 1. În fotbal, aranjamentele se fac mai ușor ca niciodată. Te uiți la un meci și vezi că doi dintre flăcăii unei echipe le dau pase adversarilor, faultează în careu, pun mâna pe minge, adică joacă pentru ceilalți. Sumt mulți bărboieni în fotbalul românesc.
        2. Nu știu dacă Simona Halep va ajunge sau nu nr. 1 mondial. Îi lipsesc multe : un antrenor bun, un serviciu eficient, constanță pe parcursul unui meci. Nu joacă la fileu și nu simte când trebuie să pună un stop. Nu-i poți bate adversarele numai prin voință și printr-o prestație în forță. Vei găsi totdeauna pe cineva care lovește mai puternic decât tine.

Semnal editorial : Kocsis Francisko, Arta de a evita necazul

       Cunoscutul poet Kocsis Francisko publică, la Editura Ardealul, volumul Arta de a evita necazul, 2014. Este o carte care conține idei, reflecții și viziuni foarte interesante, instructive, frumoase și de o profunzime cu care autorul ne-a obișnuit de multă vreme. Însemnările își au începuturile în 1980, când, mărturisește Kocsis Francisko, ”am făcut primele note, în caietul de matematică...” Prezentarea se încheie astfel : ”O vibrație, o culoare, o fâșie de lumină, o adiere, o privire în sine ori spre departele pe care speri să-l poți atinge, iată ce am găsit în caietul de matematică. O privire înapoi cu nostalgie.”

Hai cu cerșitul, hai cu păcăleala!

      Echipele de cotonogari mă deprimă. Aseară nemții intrau mai mult la tibia adversarilor decât la minge - lovindu-i pe catalani cu palma ori cu pumnul! -, acum îi văd pe madrileni făcând același lucru în fața italienilor. Mai mult chiar, jucătorii echipei spaniole au cei mai mulți cerșetori și simulanți din fotbalul mondial. Deschisesem televizorul să mă delectez cu un meci interesant, dar mă izbește aceeași mizerie care m-a făcut mereu să nu-i suport pe cei de la Real Madrid, sportivi mizând insistent pe înșelătorie. Arbitrul joacă și el pentru băieții lui Ancelotti - cine mai are bani ca ăștia? -, fluieră la întâmplare un penalty ( omul trebuie să-și merite simbria ), iar oportunistul Ronaldo trage pe centru, ca în campionatul sătesc, și înscrie.
Mi se face scârbă și mut pe un alt canal.

P.S. Până la urmă s-a făcut dreptate, dar stilul ăsta de joc, situat între fotbal și luptele libere, ar trebui să nu fie tolerat de forurile competente, iar simulanților să li se refuze orice distincție. Messi își vede de fotbal și e busculat ca un iepure de câte un ghiolban, în timp ce alții își trec în cont, cu ghiotura, goluri înscrise fraudulos.

Semnal editorial

N-am uitat că, din motive care nu țin de voința mea, am rămas dator cu completarea micului comentariu pe care l-am făcut la memorabilul roman Apă neagră de Nicolae Stan.
În fine, semnalez două excepționale cărți de poezie pe care le-am primit în ordinea următoare și care vor fi, probabil, ultimele opuri de poeme despre care voi scrie :
Raul Bribete, să nivelezi un munte cu tăvălugul, Brumar, Timișoara, 2014;
Andrea Hedeș, Aritmii, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015.

Un citat

“Toţi depresivii sînt tipuri eminamente subiective…Ei sînt singurii care coboară în adâncimile vieţii pînă acolo unde aceasta se îmbină cu moartea… Politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale” (Emil Cioran, 1932) 

Messi, unicat printre produse de serie

   Prin antrenamente inumane, pastile dătătoare de energie, strategii computerizate și aranjamente urât mirositoare, talentul sportiv e alungat definitiv din competiții și, în locul artiștilor de odinioară, apar roboții. Dacă ar fi jucat astăzi, Ilie Năstase n-ar mai fi putut ține mingea în joc. El chiar s-a lovit de primul produs de serie din lumea tenisului, Bjorn Borg. Acum, în majoritatea sporturilor, jucătorii-mașină câștigă toți banii.
   În fotbal vedem unul dintre ultimele miracole : Lionel Messi.  Spuneam mai demult că atunci când Mourinho va ajunge antrenor la Munchen, vom asista la sfârșitul fotbalului ca artă. Din fericire, evenimentul nu s-a produs. Încă există jucători iubiți de Divinitate, precum Messi și Neymar. Argentinianul e mic de statură, fragil și fără multă forță, dar  poate trece prin păduri de adversari și decide aproape de unul singur soarta unor meciuri de cel mai înalt nivel. Avea dreptate Pițurcă să spună că ”nici n-a existat jucător care să se compare cu Messi.” E rapid cât trebuie, are inteligență cu vagonul - picoarele lui gândesc, pur și simplu! -, pasează, driblează, șutează, înscrie. Sincer vorbind, sunt convins că și tacticile abordate de jucătorii Barcelonei sunt tot ale lui. Din păcate, echipa nu-l prea ajută. Cu excepția lui Neymar - care reprezintă viitorul în fotbalul-spectacol - și a lui Suarez, catalanii defilează cu o echipă îmbătrânită și obosită. Îi pot încurca pe madrileni, dar nu au nici pe departe valorile acelora, adevărată colecție de pantere, în frunte cu Ronaldo, fotbalist mai rapid, mai puternic, dar și mai imprecis decât o mașină Ferrari, de serie limitată.  Să nu uităm totuși că, dacă prinde o zi de grație, lui Messi îi este la îndemână să ridiculizeze orice sistem defensiv.
    Mă întreb însă ce s-ar întâmpla dacă Jugen Klopp s-ar duce antrenor la Barcelona. Și chiar Johan Cruyff, deși e bătrân, ar realiza lucruri mărețe acolo. E e cel care a făcut din Barcelona o echipă mare.
 

Pentru cine joacă Bărboianu?

     Sunt dinamovist de peste o jumătate de secol, dar ceea ce se întâmplă acum la clubul respectiv întrece orice imaginație. Echipa a fost falimentată de Borcea, care a câștigat bani buni din vânzarea jucătorilor și a readus, aproape gratis și aruncând praf în ochii suporterilor, foste glorii ale echipei, acum pensionari, pentru a se antrena... ”pentru Liga Campionilor”. Pe toți jucătorii buni care ar fi vrut să semneze pentru Dinamo i-a redirecționat către Steaua, acționând ca un veritabil agent al lui Gigi Becali.  Dinamo n-avea cum să facă performanță în condițiile astea și mă mir că nu retrogradează.
    Aseară am urmărit a doua repriză a meciului, fiindcă am vrut să-mi menajez mintea. Am văzut mai întâi o galerie de idioți care ținea cu tot dinadinsul ca Steaua să câștige cu 3-0, la masa verde. Au urmat secvențe de fotbal de nivel comunal. Un jucător îmi sărea în ochi prin entuziasmul său : Bărboianu.  Făcea exces de zel, dar centrările lui erau pase la adversar și pierdea mingea, ca din întâmplare, în situații cheie, punându-i pe steliști în situații favorabile. Pe scurt, Bărboianu juca pentru Steaua, iar colegii săi continuau să-i dea pase și antenorul paria pe el. Știam că, într-un alt meci cu Steaua, înscrisese în propria poartă, aducând trofeul foștilor militari. Și nu s-a dezmințit nici de data asta. I-a lăsat pe adversari să treacă pe lângă el ca pe lângă un stâlp de telegraf și să intre în careu, apoi s-a năpustit asupra lor și a faultat, pe rând, doi dintre ei! Ca să nu fie niciun dubiu!  Chiar orb dacă ar fi fost, arbitrul ar fi dat penalty. De aici meciul s-a rupt. Același Bărboianu bătea cornere, arunca mingea și strica fazele de atac ale dinamoviștilor, cu mare elen și în admirația tuturor.  În fine, văzând dincotro bate vântul și că unii dintre dinamoviști îi vor învingători pe flăcăii din Ghencea, arbitrul Cristi Balaș a vrut să-și aducă și el contribuția la mascaradă, fluierând un penalty mai mult decât dubios. Și uite așa s-a mai încheiat o maimuțăreală de meci, numită de mulți derby!
    Dinamo ar trebui să fie preluată urgent de un om care se pricepe la fotbal și care să aducă un antrenor bun. De exemplu, pe Grigoraș. Să vedem ce va face Dinu Gheorghe.

P.S. Încerc să scriu ceva, dar cei care furnizează curentul electric mă întrerup din trei în trei rânduri. Să înțeleg că asta e o formă de cenzură? :)

De ce nu mai știm cine suntem?

    Împreună cu câțiva colegi, am avut o întâlnire cu părinții elevilor clasei a VIII-a, pentru a analiza rezultatele simulării la Evaluarea Națională. Printre altele, am vorbit despre abilitatea celor mici de a-și manipula părinții și de a distorsiona relația părinte-elev, cu scopul de a masca lipsa de interes pentru învățătură. De pildă, elevul spune acasă : ” Am răspuns foarte bine și ăla nu mi-a pus notă. Îmi pune numai când nu știu. Pe X îl favorizează toți profesorii, că e rudă cu Y și face meditații. Pe A, B și C,  îi protejează dirigintele. Fac și dreg, distrug mobilierul, iar el nu ia nicio măsură. Mie mi se reproșează orice se întâmplă în clasă, chiar dacă nu sunt vinovat. Sunt persecutat în fiecare zi.” Cum în România, pe fondul unei frustrări generale, toată lumea e cu ochii pe toată lumea, părintele pune botul la momeală și începe să-i înjure pe dascăli. Atât îi trebuie unui copil : e ca un permis de golănie. Face pe victima și scoate peri albi personalului didactic. Aveam cândva un elev cu figură angelică. Lipsea mult, dar când venea la școală se schimba totul. Băncile erau rupte, pereții căpătau pete de noroi etc. Înjura ca la ușa cortului, dărâma tablourile de pe pereți cu mătura și se comporta ca un bezmetic. Când tatăl său venea la școală, nu apucam să deschid gura, pentru că imediat începea să turuie și să-mi povestească prostiile făcute de colegii fiului său . Îl înjurau urât pe înger, îl maltratau, îl izolau, au vrut să dea foc sălii de clasă etc. De regulă, profesorul este de vină pentru tot ce se întâmplă negativ într-o școală.
   Pentru contrast, voi relata o întâmplare de pe vremea când dascălii erau respectați. Când eram elev, aveam un diriginte foarte exigent. Era absolvent de Școală Normală, dar funcționa ca profesor de română și de istorie.  Nu scria niciodată la tablă și ne învăța nițică gramatică, purtând veșnic un ciomag în mână. Trebuia să prinzi imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai mult ca perfectul din ce ne spunea el. O dădeai în bară, te căsăpea.  Te bătea ”până știai și tu ce știa și el”, după cum remarca un coleg de școală. Consideram că sunt completive directe toate subiectivele care aveau ca termen regent verbe reflexive impersonale. La literatură trebuia să știm exclusiv despre ce era vorba într-un text. Și așa mai departe. O stradă poartă acum numele său. ( Mai aveam încă o doamnă cu aceeași calificare și un domn care începuse facultatea : ei erau cadrele cu cele mai înalte studii din instituție.) Într-o zi, un vecin m-a întrebat cine mi-l predă pe Eminescu. I-am spus, iar el a avut o reacție care m-a pus pe gânduri două-trei săptămâni : ”Aaaa, cu ăla? Alăuia, al dracu', îi place femeili!” Mă duceam la școală și, la orele de gramatică și de literatură, îl priveam pierdut pe magistru și mă gândeam : ”Ăstuia îi plac femeile. Cum o fi să-ți placă femeile? Ce le-o face? Cum intră în vorbă cu ele?” ”Bă, tu dormi sau ce faci?”, se stropșea la mine eruditul. Povestea a durat până ce am întrebat-o pe mama cum e să-ți placă femeile. Ea mi-a tras două palme, mi-a spus că vecinul e un prost care nu știe ce vorbește și nedumeririle mele s-au risipit.
     Atitudinea părintelui față de școală este hotărâtoare în procesul educativ. Cert este că părinții nu au timp să se ocupe de propriii copii, iar aceștia își fac educația pe stradă, în pauze, pe tablete și pe net, fascinați fiind de modelul șmecherului ignorant. Consecința este că minorii nu mai au simțul eticului și au devenit amorali. Cei mai mulți mint, înșeală, manipulează, chiar fură - la profesorii exigenți copiază temele de la colegi, la celelalte discipline nu scriu deloc - și i-ar tăia felii pe profesori, dacă ar ști că asta îi scutește de învățat pentru o perioadă.
     Adieri care ne dau fiori vin și din alte direcții. Am văzut și am auzit minuni de necrezut.
     Un profesor de civilizație britanică, de la un important colegiu din București, i-a spus unei eleve că n-a auzit de Harper Lee. Fata îl întrebase dacă a citit Să ucizi o pasăre cântătoare! La același liceu, un alt mentor, om bătrân, trecut de vârsta pensionării, doctor în litere, le înghesuie pe fete în pereții holului/clasei și le sărută pe gură. Am cunoscut o ziaristă care nu știa să scrie decât cu majuscule și fără cratimă. Nici măcar vocea și talentul n-o recomandau. Un tânăr student, fala familiei sale, mi-a spus la o nuntă, în București, că nu citește nimic și că e mai bine să trăiești pe viu ceea ce ar putea să-ți povestească un scriitor. Degeaba am încercat să-i spun că cititul și viața sunt lucruri distincte. De ziua cărții, un băiat de cartier era revoltat la gândul că e nevoie să citească o carte. ” Să citesc? urla el. De ce să fiu obligat să citesc, când pot vedea filme și povești în imagini? Să ne întoarcem, cu cititul ăsta tâmpit, în jungla trecutului?” Pe an ce trece sunt tot mai uimit de ignoranța elevilor mei. În clasele terminale, ei n-au auzit de Rebreanu, Camil Petrescu și Marin Preda. Sunt convinși că Sorescu e fotbalist, iar Nichita Stănescu e o bătăușă pietroasă care apare la televizor. Pe vremuri, în clasa mea, doar repetenții nu știau nimic despre Geo Bogza și Mihail Sadoveanu. Aveam un aparat de radio amărât la care urmăream teatru radiofonic și emisiunile culturale. Ascultam cu evlavie cronicile lui Manolescu și eram îndrăgostit de Ștefan Iordache, Ion Caramitru, Emil Hossu, George Motoi  și mulți alții. În localitate funcționa o bibliotecă bine înzestrată - avea în jur de 35 ooo de volume, dar s-a risipit după Revoluție - și de acolo împrumutam săptămânal câteva cărți, reușind să-i citesc, din adolescență, pe Faulkner, Hemingway, Cehov, Gogol și Dostoievski. M-am abonat la România literară și Luceafărul din clasa a VII-a. Uneori mă apucă un dor cumplit de Gheorghe Suciu - Botează-mă cu pământ !- și de Marcel Constantin Runcanu - Sepia -, pe care i-am citit și care au murit de tineri.
      Dar poate că e mai bine să nu știm nimic. Miliardarii care circulă prin toată lumea abia bâiguie câteva enunțuri incoerente. ( Parlamentarii, oricât ar fi de proști, și-au creat niște stereotipuri lingvistice și dau din gură tâmpenii așa cum cum curge apa pe burlan, după cum bine scria Cehov.)
 Și noi, cei care suntem alfabetizați, ce facem? Tremurăm în fiecare an pentru rezultatele obținute de elevi la exmene - eșecul e al nostru, reușita e a lor! - și am ajuns să ne îmbolnăvim de nervi. Vom sfârși, probabil, la Bălăceanca. Analizăm, dezbatem, suntem criticați, directorii de școli sunt umiliți în ultimul hal, ne agităm și muncim ca robii, în timp ce pe unii dintre părinți și pe elevi îi doare-n cot de carte și de problemele pe care ar trebui să și le rezolve urgent. Prieten cu elevii cum sunt, l-am luat într-o zi deoparte pe un băiat și am încercat să-l conving să mai deschidă și el cărțile și caietele. Știți ce mi-a răspuns? ”Păi, dom' profesor, eu pot să intru la liceu și cu media 2. Așa că de ce să mă mai omor cu învățatul? Și mi-am ales liceul M, unde am auzit că dacă dai câte un porc sau o capră, nici nu e nevoie să treci pe acolo, că te trece clasa!”
      Am ajuns pe fundul prăpastiei, dar școlile sunt evaluate după munții de hârtii și de dosare pe care le produc. Nimeni nu întreabă ce nevoi au profesorii, cum pot fi ajutate colectivele didactice, cum putem atrage în sistem elemente de valoare, cum îi putem motiva pe elevi. N-ar trebui, în condițiile astea, să renunțăm la orele de curs, inutile și din ce în ce mai stresante, mai ales pentru profesorii de română și de matematică, pe umerii cărora se sprijină tot prestigiul lăcașurilor de învățământ? Și, fiindcă veni vorba, vreau să întreb și eu : de ce toată responsabilitatea trebuie să cadă pe amărâții de română și de matematică, de ce numai ei sunt evaluați permanent, prin examenele susținute de elevi, ca și cum ar fi plătiți dublu sau triplu în comparație cu colegii lor? De treizeci și cinci de ani, predau zilnic, la tablă, cu creta în mână și respirând tone de praf, câte șase ore - nu stau pe scaun decât în pauze -, iar a doua zi mă trezesc că n-a învățat nimeni nimic din ceea ce explicasem, scriind și spărgându-mi plămânii  atâta amar de timp. Și sunt, hai să lăsăm modestia la o parte, un profesor respectat de copii .De ce factorii de decizie mențin examenul la matematică pentru, de exemplu, liceele de muzică și de arte plastice? De ce se dă examen la literatură, dacă unii elevii vor să studieze matematica și fizica? Ne lămurim însă repede, când vedem subiectele propuse la Evaluarea Națională. Candidaților li se cere să demonstreze, pe cincisprezece rânduri, că o operă este roman și să-și exemplifice afirmațiile cu citate din textul analizat! Sunt obligați să explice un titlu - insipid, inexpresiv, lipsit de semnificații - pe treizeci de rânduri!  Am scris multe articole în care am analizat aceste subiecte catastrofal concepute, referindu-mă și la partea de gramatică, jalnică, dar nu mă pot împiedica să mai întreb o dată : ce calificare au băieții ăia care elaborează subiectele pentru probele de examen? Știu ăștia cu se mănâncă literatura și gramatica?
Vrusesem să fac o postare în care să explic de ce scriitorii români nu au cititori și uite la ce am ajuns! O voi face cu alt prilej, țintind cauzele strict literare ale eșecului de piață cu care se confruntă autorii români. În timp, cauzele lipsei de interes pentru lectură se vor reduce la una singură : românii vor fi o gloată de analfabeți blindați cu teancuri de diplome. Și atunci cine să te mai citească?
      Ion Cristoiu spunea recent că încearcă o vie emoție când vede o fată citind pe o bancă, în parc. E ca un miracol. Imaginea m-a tulburat și pe mine.

Un text de Dumitru Augustin Doman

vineri, 1 mai 2015

Criza criticii? Criza literaturii!

              În nr. 205-206-207/ian.-febr.-mart. 2015 al revistei "Discobolul" a apărut ancheta La ce bun critica literară, acum? la care am dat următorul răspuns:

         „La ce bun critica literară, acum?” Te duce cu gândul automat la celebra întrebare privind poezia, ceea ce te face să parafrazezi: „La ce bun critica în vremuri de sărăcie literară, de sărăcie a literaturii?” Dar, poţi s-o întorci pe dos: „La ce bun…în vremuri de bogăţie a literaturii?” Critica are rolul ei important, desigur, în viaţa unei literaturi. În vremi de apariţie, în a doua jumătate a veacului XIX, a marilor clasici, fără un Maiorescu – critic de direcţie – literatura unor Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. ar fi fost (măcar o vreme, lungă, scurtă, cine ştie!) într-o perioadă de ceaţă ierarhică, în care cei din paranteză ar fi supravieţuit laolaltă cu Victor Vlad Delamarina şi cu junimiştii minori de care nu mai ştie nici Liviu Papuc, (re)descoperitorul lor în Convorbirile literare actuale, seria Cassian. Că domnii Eminescu şi Creangă şi Slavici şi Caragiale ar fi ocupat până la urmă locurile ce li se cuveneau e neîndoielnic, dar poate că uşor întârziat.

        

         Dar, şi în vremuri de sărăcie literară, critica are menirea ei: poate aceea de a scoate în evidenţă cele câteva excepţii, care nu se poate să nu existe. În acest caz, criticul trebuie să ucidă zi de zi o insectă dăunătoare şi încă şi încă una… Şi să scoată în evidenţă albina producătoare de miere pentru ea, pentru generaţia ei şi eventual pentru generaţiile viitoare.

         Venind acum la contemporaneitate, titlul şi ideea de anchetă ale lui Al. Cistelecan ne pun pe gânduri de nu se poate. Un critic literar trebuie să întâmpine an de an cărţile reprezentative ale perioadei, trebuie să facă ierarhia lor, pe un cincinal la fel, pe un deceniu de asemenea… Gheorghe Grigurcu a depăşit o jumătate de secol de cronică literară, Al. Cistelecan – patru decenii. Îi dau exemplu pe cei doi, pentru că mulţi dintre criticii de până-n 1989 au evadat de la misie. Probabil pentru simpla pricină că nu mai au o motivaţie. Revistele din anii ’60-‚70- ’80 îi plăteau bine, mă rog, normal, pe critici pentru a creiona cumva implicit ierarhia literaturii române pentru o perioadă. Plus autoritatea de care se bucurau. Or, acum ce se întâmplă? Puţinii dintre criticii de notorietate care au mai rămas din vremurile de dincolo de ultimul sfert de secol scriu pe gratis sau pe onorarii simbolice. Şi, în avalanşa de mii de titluri de carte apărute anual, majoritatea aparţinând unor veleitari agresivi, vrem ca aceşti critici să mai facă şi ordine?! Slabă nădejde!

         Fără a fi purtătorul de cuvânt al unui punct de vedere mercantil, aş zice că adevăraţii critici literari, ca să facă ordine/ierarhie în jungla literară actuală (în care un Cristian Simionescu trăieşte într-un anonimat deplin la Bârlad şi Vasile Vlad pe nu se ştie unde, iar veleitarii zburdă veseli prin 30-40 de reviste şi publică anul şi cărţoiul!), ei bine, adevăraţii critici literari ar trebui să fie scoşi din „producţie” (de la catedre, de la direcţiile de cultură sau ale bibliotecilor judeţene) şi să fie plătiţi mai bine decât procurorii şi judecătorii pentru a nu fi corupţi şi pentru a face harta literară ierarhică a literaturii române de astăzi, să aştearnă sinteze precum DNA dosare mari de corupţie. Ba, visez chiar la o istorie a literaturii române postbelice scrisă de un colectiv de vreo 25 de critici, pe criterii clare şi care să fie cât mai aproape de obiectivitate. Critica literară ar deveni astfel o instituţie nu doar în sine, dar chiar legiferată într-un fel. Altfel zis, să redevină o instanţă de care să se ţină seamă. Poate mă înşel eu, dar acum mi se pare că se face critică precum un gen literar oarecare, de dragul artei, mai mult sau mai puţin citită, ca şi literatura propriu-zisă. De altfel, locul criticilor dezertaţi a fost luat în mică măsură de critici tineri (unii dintre aceştia dezertând şi ei repede spre lucrativele comentarii politice scrise şi orale), dar în mai mare măsură de poeţi şi prozatori care, îndeobşte, scriu mai artistic despre cărţi şi autori, dar mai puţin aplicat. O fac eu însumi.

        

         La ce bun critica literară? Poate că întrebarea ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.