Dor de Nikita Mihalkov

* Am fost printre cei care au crezut în valoarea și în buna-credință a lui Mugur Isărescu până când omul a candidat la președinția României doar pentru a face jocurile unei anumite găști și a-l scoate din cursă pe Stolojan. Mai nou, acest veninos Miticuță de peșteră, cu moșii, podgorii, conturi uriașe și un salariu incredibil, și-a dat arama pe față și a arătat că e de partea celor care vor să-i jecmănească pe amărâți și să-i distrugă economic și moral. Am citit că un cetățean a luat un împrumut de 30 000 de franci, a plătit patru ani, a renunțat la casă, dar mai are de plătit 40 000 de franci. Eu însumi sunt torturat de un împrumut luat în 2007, de la CEC BANK. Am primit echivalentul a 8500 de euro. Banca și-a oprit, din suma solicitată de mine ( cerusem 10 000 de euro),  un comision de 3000 de lei, plus 3000 pentru asigurarea banilor, în cazul în care aș fi dat colțul și n-aș mai fi plătit datoria. Apoi sunt comisioane de 500 de lei, derulate până la ultima rată. Plătesc de nouă ani ( inclusiv dobânda la banii care mi-au fost opriți din start!), mai am unul singur și voi ajunge să dau, într-un deceniu, aproape 25 000 de euro. După părerea lui nea Caisă Isărescu, așa e corect să se întâmple. Nu vă e rușine, bă, nenorociților?
* Văd la televizor un film cu gloanțe care au traiectorii curbe și se ciocnesc, turtindu-se, de proiectilele trase de dușmani. (Am citit cândva și o carte în care gloanțele trase de doi bărbați se loveau vârf în vârf. Păcat că nu-mi amintesc numele autorului. ) Când sunt foarte obosit, încerc să văd un film. Dar peste tot dau de pelicule cu bătăi, împușcături și explozii. Nimic omenesc, nimic artistic. Se cultivă doar o violență criminală în subconștientul celor care privesc scenele. Mă gândesc cu disperare că asistăm la moartea literaturii mari și la prostituarea cinematografiei. Și atunci mă cuprinde un dor sfâșietor de Anton Pavlovici Cehov, de Nikita Mihalkov, de Andrei Batalov, de Andrei Koncealovski și de tot ce înseamnă spiritul rusesc în artă. Am aflat târziu că Mihalkov provine dintr-o familie aristocratică și că e frate cu Andrei Koncealovski. Atunci mi-am explicat de ce mi se părea mereu că filmele făcute de unul dintre cei doi aparțin celuilalt. Aș vrea să revăd Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Siberiada, Oblomov. Un puișor de găină, auriu, filmat în lumina soarelui, pe un butuc de lemn, valorează mai mult decât milioane de benzi de celuloid comerciale.

P.S. Foarte neinspirată inițiativa catalanilor de a uda din belșug gazonul, înaintea ultimului meci din campionat. Barcelona a avut, pe lângă inspirația lui Messi, și mult noroc în confruntarea cu Sevilla.
Acum mi-am dat seama de ce Cristiano Ronaldo nu este un jucător cu adevărat mare. E prea rigid și lovește mingea fără control, fie cu capul, fie cu piciorul. Și o dă ori la un metru de poartă, ori pe centrul acesteia. Din douăzeci-treizeci de încercări, transformă una. El e mai mult un manechin decât un artist. În schimb, argentinianul Messi e flexibil ca un șarpe, a remarcat azi un amic.

Într-o vară, la Neptun

În vara lui 2009, la Neptun. Fotografia este făcută de profesorul Victor Oprea. Acolo am făcut primele planuri pentru romanul Călugărul Negru.

Messi și englezii sau despre adevăratul fotbal

         Arsenal a avut șansa sa în fața Barcelonei, dar jucătorii londonezi nu sunt suficient de maturi, n-au destul curaj, iar atacanților de pe Emirates le lipsește cu desăvârșire inspirația. A triumfat din nou micuțul Messi, care duce greul la catalani, în condițiile în care Neymar și Suarez sunt geniali, dar inconstanți. Oricum, englezii au încercat să-l oprească pe Messi prin mijloacele fotbalului adevărat, nu prin cotonogeli de maidan, așa cum au făcut elevii unui alt argentinian, Simeone, care își face neamul de râs. Tunarii n-au învins, însă și-au apărat șansele cu onoare. În Anglia există cultura nobilă a fotbalului : fairplayul și spectacolul au prioritate. Cred că au fost vreo douăzeci de faulturi în tot meciul, dar eu n-am văzut decât două-trei. După ultimul fluier al arbitrului, de pe teren au ieșit, cu fruntea sus, două formații învingătoare. Calde felicitări englezilor, pentru că au lăsat să strălucească ce este mai frumos în sportul inventat chiar de ei.

P.S. 1. Mutu nu face mare brânză la Târgu-Mureș, dar mănâncă rahat, după cum i-i feliușagul, pe seama fostului său antrenor, Grigoraș. Acesta din urmă i-ar fi spus, la antrenamente, ”Mutulică”, geniului din damigeană. Dumnezeule mare, cum să-l jignești pe Marele Mutu, pe Domnul Mutu, cu un asemenea apelativ? A fost o greșeală de neiertat și conducerea clubului l-a demis pe antrenor, întru slava lui Mutu.
       2. O știre de presă sună definitoriu pentru mentalitatea de cerșetori pe care o au unii jucători : ” În ultimul meci din campionatul Spaniei, Cristiano Ronaldo a marcat un gol din ofsaid și a ratat un penalty.” Informația ar fi putut fi completată :” La cererile insistente ale lui Ronaldo, arbitrul a vrut să echivaleze cu gol lovitura de pedeapsă irosită, însă Zidane a intrat pe teren și s-a opus vehement, spre marea supărare a portughezului.”

Rurali, citadini, periferici. Fiecare (re)inventează doar lumea în care a trăit

    O prejudecată puerilă este că nu te poți numi prozator dacă nu scrii cărămizi. Și se simte, la câțiva autori români, efortul nefiresc de a lungi povestea, de a se învârti la nesfârșit în jurul propriei cozi, chiar dacă epicul din îngroșatul op ar încăpea în două povestiri. În mod surprinzător, în unele dintre cele mai bune romane ale lui Breban - nu Îngerul de gips, nu În absența stăpânilor -  se simt burțile și lungirea voită a textului. În schimb, Cronică de familie și, parțial, Cel mai iubit dintre pământeni își justifică dimensiunile, cum se întâmplă cu toate romanele lui Thomas Mann, unde materia epică este copleșitoare. Lungimea e un complex curios, fiindcă o carte lungă și proastă poate fi scrisă de oricine. În ceea ce mă privește, voi prefera în continuare Pana de automobil, Deșertul tătarilor și povestirile lui Borges oricărui chirpic descriptiv, situat în afara zonei de relevanță estetică și umană.
   E. Lovinescu a venit cu altă prejudecată, preluată și susținută, printre alții, de Camil Petrescu și Petru Popescu : citadinismul este un pas înainte în evoluția literaturii, în vreme ce ruralismul este, în întregime, un fenomen desuet. N-am fi putut pătrunde în Occident, opinează Lovinescu, din pricina prozei sadoveniene, în care cuconu Gheorghieș stă pe prispă și ba trage din lulea, ba își amintește de vremurile trecute. E adevărat că personajele din mediul urban sunt, în general, mai complexe decât cele țărănești, dar e vorba de două tipuri de literatură complet diferite. Și cum rămâne cu Moromete? ( Vorba unui coleg de liceu, care mi-a zis, într-o pauză, după ce diriginta ne analizase Moromeții : ” Bă, al dracu', Ilie ăsta e complex rău, bă!”) În realitate, Sadoveanu n-are ecou în lume din cauza regionalismului mult prea pronunțat- n-am spus ”provincialism”! - de care e contaminată aproape toată opera sa și care se manifestă, dialectal, și la nivelul limbajului. ( Interesant e că, azi, unii critici au ajuns să judece romanele exclusiv după limbaj, operând cu concepte inadecvate, potrivite pentru textul poetic.) De această boală puține opere sadoveniene scapă, iar Creanga de aur este cea mai importantă dintre toate. Într-un roman contează stilul, dar limbajul are o importanță secundară și devine o piatră de moară legată de gâtul narațiunii, în cazul în care n-are o funcționalitate precisă, așa cum se întâmplă, benefic, în De veghe în lanul de secară sau în Scândurica lui Dan Miron.  Dostoievski și Breban scriu neglijent, ultimul aproape prost, ceea ce nu-l împiedică să fie, într-adevăr, un romancier incomparabil în literatura noastră.
     Întocmirea unor scurte liste e edificatoare în legătură cu faptul că întâietatea citadinilor e un moft literar. Faulkner, Steinbeck, Ștefan Bănulescu, Preda, Rebreanu, Fănuș Neagu, Nicolae Stan sunt rurali.  Dostoievski, Joyce, F. Scott Fitzgerald, Hemingway, Malcolm Lowry, John Kennedy Toole, Mann, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Breban, Ivasiuc, Constantin Țoiu, Petru Popescu, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoeșu, Augustin Buzura  sunt citadini. Charles Bukowski, George Mihail Zamfirescu, Eugen Barbu și Radu Aldulescu sunt periferici, adică neîntrecuți evocatori ai mahalalei. E mai valoros Hemingway decât Faulkner? Mă îndoiesc. Una e tehnica literară, alta e decorul. În definitiv, marea grijă a scriitorului este ca personajele sale să nu se nască moarte. Și cum este Ovidiu Nimigean? El, alături de Petru Dumitriu, de Titus Popovici și de Augustin Doman, poate fi deopotrivă rural și urban. Ca și Tolstoi ori Cehov, de altminteri. Aceasta e ideea la care voiam să ajung. Puțini scriitori pot scrie despre lumile pe care nu le cunosc. Lui Preda și lui Rebreanu nu le-au reușit romanele cu problematică orășenească, în vreme ce Ivasiuc și Petru Popescu n-ar putea scrie niciodată despre țărani. ( Paginile rurale din Un om între oameni de Camil Petreescu nu intră în discuție.) Personajul principal din Janus de Eugen Barbu are stofă de semidoct incurabil și, oricâtă cultură și experiență de viață ar fi acumulat, rămâne un periferic, prin mentalitate, prin gusturi, prin limbaj. Dar e viu, respiră și se mișcă.
      Ca scriitori, trebuie să ne cunoaștem limitele, fiindcă nu putem scrie decât despre lumea în care ne-am format. Mediul în care am fost cândva fericiți ne marchează nu numai viața, ci și scriitura.

P.S. Există și toposul provinciei, cel puțin la fel de interesant ca și orașul, cătunul sau periferia. Ar merita o carte întreagă.

Viitorul învățământului de la țară

Școlile de la țară nu mai au viitor, din pricina evoluției demografice.
Cineva a numărat treizeci de case până să dea de o familie care are copii mici.  Tinerii au plecat la oraș. În alte zone, amicul meu a găsit un copil la douăzeci și la patruzeci de gospodării. Vor fi elevi din ce în ce mai puțini, instituțiile de învățământ vor fi comasate, posturile învățătorilor și profesorilor se vor topi. În zece-cincisprezece ani se va instala falimentul. Magiștrii vor ieși la pensie cu câteva sute de lei, cocoșați de umilință și de nevoi. Un prieten, profesor eminent la un liceu din oraș, și-a încheiat strălucita carieră didactică, după patruzeci și ceva de ani de efort susținut, cu o pensie de 1300 de lei.
Vreau să întreb două lucruri :
1 Oamenii care lucrează în învățământ și suportă toată viața resentimentele celor pe care i-au pus să învețe nu lucrează în condiții de stres? Trebuie să fie ținuți până la 65 de ani, când ajung ruine biologice și o iau razna, spre amuzamentul copiilor?
2. De ce nu li se dau și dascălilor pensii decente - n-am zis speciale, fiindcă nu te pui cu parlamentarii, cetățeni cu două capete, o sută de guri, cinci sute de funduri și o mie de mâini! -, fiindcă și ei lucrează în condiții deosebite?

P.S. Istoricul literar și poetul Stan V. Cristea, cărturar emblematic pentru meleagurile teleormănene, a citit micul text de mai sus și mi-a trimis un mesaj amar-înveselitor :
”Prin anii 1984-1986 am participat la un curs de perfecționare, ținut la Vatra Dornei. Într-o excursie de documentare etnografică, într-un sat de munte, un învățător pensionar ne-a povestit cum și-a ținut el școala cu copii mulți în clase. Se scula în fiecare noapte, după miezul nopții și pleca în sat, pe la casele celor tineri și în... putere, cărora le bătea în geam, până se convingea că s-au trezit. Nu lăsa să-i scape nicio casă la care ar fi trebuit să bată în geam. Bătrânul dascăl ne-a îndemnat apoi să tragem singuri concluzia de ce făcea el asta.
Dar mai sunt astăzi, în satele noastre, tineri cărora dascălii le-ar putea bate, după miezul nopții, în geamuri?”

Ce au în comun Ronaldo și Mutu?

    Aparent, Ronaldo și Mutu sunt două personalități total diferite. Primul se antrenează constant și a ajuns să ia de trei ori Balonul de Aur. Al doilea colindă prin cârciumi ( chestie benefică pentru cine caută eliberarea de monștrii metafizici, dar nesănătoasă pentru un sportiv de performanță) și se lasă periodic de meserie. Să nu uităm că dacă Mutu ar fi continuat, la Chelsea, cum începuse, ar fi ajuns să ia și el Balonul de Aur, înaintea ucraineanului Șevcenko.
   Dar cei doi au în comun mai multe decât bănuiam. Amândoi aleargă după fuste, ceasuri și automobile de lux, să umple parcă un gol lăuntric. L-am văzut și pe Ronaldo urinând între două mașini, la ușa unui restaurant. Portughezul e lipsit de faiplay. Simulează faulturi și înscrie din loviturile de pedeapsă obținute, bucurându-se nevoie mare. Îmi aduc aminte că și Mutu, într-un meci, în loc să dea mingea adversarilor de la Steaua ( cum era firesc), a urmărit mingea, vrând să dea gol și a obținut un penalty. Cel mai mult însă cei doi seamănă la atitudinea pe care o au față de colegi și de adversari. O aroganță urât mirositoare încearcă să ascundă un complex descurajant ca o peșteră inundată. Primul se crede cel mai tare jucător din istorie, al doilea se vede peste Hagi, în clasamentul golgheterilor all times ai naționalei de fotbal. Dovada supremă că n-au respect pentru ei înșiși și pentru ceilalți este că ambii au încercat să le dea propriilor antrenori mingea printre picioare. Lui Mutu, care se mișcă precum un dulap, i-a reușit șmecheria și poate să stea mulțumit și beat câțiva ani de acum încolo. Ronaldo a dat greș în tentativa de a-l umili pe Zidane, o legendă în viață. De la un punct încolo, nerușinarea, prostia și răutatea se amestecă și se confundă. Când îi văd pe cei doi, am același sentiment pe care îl încercam când îl vedeam pe Dolănescu îmbrăcat în costum popular, cu chimirul vopsit în culorile drapelului românesc. Oricât de bogați ar ajunge acești oameni, sărăcia interioară îi dă de gol.

P. S. Dacă la naționala de fotbal ne e nădejdea în alde Marica, Rusescu, Stancu sau Mutu, putem să ne vindem de pe acum televizoarele și să ne vedem de ale noastre.

Prăbușirea sistemului românesc de învățământ

Acum e clar ceea ce îmi spunea cineva cu ani în urmă : se dorește distrugerea sistemului de învățământ public din România. Nu știu de către cine, dar știu de ce. Se urmărește crearea unei forțe de muncă ieftine, bazate pe incultură și pe lipsă de calificare. Vom fi un popor de mankurți.
Cei care se perindă pe la guvernare au la îndemână mai multe căi de subminare a învățământului românesc. Vom enumera câteva.
1. Legislația e schimbată haotic, fără studii de impact și fără o abordare profesionistă a tuturor implicațiilor sociale, culturale și de suprastructură, legate de schimbările propuse. Se intenționa, de pildă, să se mute clasa a IX-a la ciclul gimnazial, deși școlile n-au spații pentru elevi, iar liceele vor fi destructurate. Acum deștepții care ne conduc vor să scoată ore de limba română, de istorie și de geografie din planurile de învățământ, adică să mutileze disciplinele prin care cultivăm identitatea noastră națională. Dacă se urmărește adaptarea școlii la cerințele pieții, de ce au fost desființate școlile profesionale? Iar logica și caracterul nu se formează cu emiterea de vânturi, ci cu noțiuni concrete. Nu trebuie să solicităm prea mult memoria elevilor, dar nici nu vrem să scoatem, de pe băncile școlii, amnezici și inamici ai culturii. E deja prea mult că printre absolvenți sunt copii care nu știu să scrie și nu-și cunosc numele de familie.
2. Școlile sunt evaluate după hârtii. Cu cât mai multe dosare și procese-verbale, cu atât mai bine. Au apărut specialiștii în proceduri, în timp ce oamenii de valoare se îndreaptă spre slujbe care să le asigure supraviețuirea. În România, cei mai mulți cetățeni au un program de supraviețuire. Examenele și prestigiul școlilor stau pe umerii profesorilor de română și de matematică, niște robi marginalizați, dezbinați și culpabilizați în mod permanent. Ei primesc ceva în plus pentru miile de teste, simulări, teze și ore de pregătire suplimentară? Nu, ei fac, la rând cu ceilalți, tone de acte inutile și cronofage.
3. Salarizarea din învățământ este mizerabilă. Cum să nu se uite de sus, la un profesor, elevii care vin la cursuri cu mașini de lux și sunt îmbrăcați în haine de firmă? Umilirea cadrelor didactice, realizată pe toate căile, este una dintre crimele regimurilor care s-au perindat la conducere după 1989. Mai rău, în spațiul public sunt vehiculate cifre mincinoase și manipulatoare. Un profesor cu o vechime de douăzeci de ani n-a avut niciodată un salariu de 2500 de lei. La o vechime de treizeci și patru de ani, un dascăl are o leafă de 1900 de lei. Ce fac ăștia, pe cine prostesc?
4. În conducerea școlilor, cadrele au o pondere mică. Unitățile sunt conduse de părinți și de reprezentanții comunității. De aceea profesorii nu beneficiază de o protecție minimă din partea instituțiilor în care muncesc. În ce domeniu se mai întâmplă asta? În parlament? În guvern? Băieții care dorm acolo de cine și cum sunt evaluați?
5. Normele didactice sunt mărite simultan cu înmulțirea elevilor distribuiți la o clasă. Clasele au ajuns un fel de mulțimi nesfârșite a căror ultimă grijă este să deschidă un manual. Cum să obții performanțe în condițiile astea, de pușcărie din colonii?
6. Profesorii de valoare sunt urmăriți și discreditați cu multă ură, așa cum s-a întâmplat cu magistrul de matematică de la Vianu. Cine pune umărul la asemenea mizerii? Presa și...colegii angajați și în mediul privat. Principala acuzatoare a matematicianului de la Colegiul Vianu este mama unei eleve care nu învață deloc la matematică și directoarea unei școli cu taxă. A mai pus botul, cum spuneam, un profesor din liceu, angajat al reclamantei. Nemulțumiții de la Vianu au trecut rapid în tabăra celor burdușiți cu bani. Poate că domnul care predă istoria nu este un dascăl autentic, din moment ce îl vrea distrus pe colegul său. Un profesor adevărat nu-și blamează tovarășii de suferință, pentru doi lei în plus. Iar angajații din școli ar trebui să se manifeste ca o mare familie. Este adevărat că profesorii sunt împilați și provocați să spună lucruri urâte despre camarazii lor, dar solidaritatea de breaslă ar trebui să le impună tuturor formatorilor de caractere o anumită conduită. Îi lipsește școlii românești dimensiunea culturală și morală? Belferii nu sunt conștienți că, denigrându-se unii pe alții, se scufundă ei înșiși într-o mlaștină din care nu-i mai scoate nimeni? ( Complotiștii de la Vianu se comportă ca africanii de pe vremuri, care își prindeau semenii și îi vindeau negustorilor de sclavi, fără să știe că vor ajunge ei înșiși în cuștile care îi vor duce să muncească pe plantații. )  Se vor găsi câțiva inconștienți care să-i încurajeze în mâncatul rahatului - și, în primul rând, patronii școlilor private -, însă oamenii de rând nu sunt atât de proști, încât să le creadă ”băsnirile”. Aș întreba-o pe doamna care a făcut plângere penală la adresa năpăstuitului de la Vianu câte cărți citește pe săptămână?  Și aș mai vrea să știu dacă o mai putem recunoaște pe femeia amintită printre țațele de pe șanț, după ce îi punem o basma?
7. Solidaritatea între dascăli există, dar apare pe spații mici. Spre lauda lor, profesorii de la Vianu au luat atitudine și i-au ținut partea colegului său, fiind conștienți că scandalul e un cuțit înfipt în inima sistemului de învățământ și că încurajarea unor asemenea demersuri duce la sfârșitul tuturor. De ce, mă întreb, nu și-au expus punctul de vedere reprezentanții marilor licee din capitală? O rivalitate prostească continuă să-i agite pe oamenii care lucrează în laboratorul moral al națiunii.
Vom ajunge o țară de analfabeți, o sursă rentabilă pentru tranzacțiile cu sclavi, din viitor. E trist, foarte trist. Conducătorii de azi abordează sistemic doar distrugerea învățământului românesc. Reforma acestuia este doar numele unei demolări generale, cu efecte catastrofale în anii care vor veni.

P.S. Constantin Cucoș scrie într-un articol distribuit pe net : ”La noi nu s-a statuat încă o cultură a autonomiei și „inamovibilității” statutare a cadrului didactic, mulți din exterior recomandându-i ce și cum să facă. Dascălul acționează în virtutea unui profesionalism ce îl caracterizează și devine suveran pe deciziile și acțiunile de ordin didactic. În sala de clasă (ca și în școală) nu are voie să pătrundă nimeni dinafara instituției, fără girul lui sau al conducerii școlii (în afară de instanțe formal investite cu competența de a ghida, evalua, ratifica prestații profesionale). De asemenea, el nu trebuie să primească recomandări cu caracter didactic sau tehnic de la oricine. Am fost neplăcut surprins ca la unele ședințe unde am luat parte, cu ani în urmă, în calitate de părinte, să asist siderat la recomandări date învățătoarei de către economiști, medici, chiar profesori, în legătură cum să predea, ce să predea, cum și ce să facă… ”

Sublima sporovăială

      M-am gândit deseori ce au în comun Dostoievski și Faulkner, scriitori care mă copleșesc, mă sufocă, mă uluiesc prin perspectivele narative pe care le propun.
Într-un târziu am înțeles. În doze diferite, personajele personajele lui Dostoievski suferă de o sublimă sporovăială. Nu fac altceva decât să se întâlnească și improvizeze dezbateri în contradictoriu, pe diferite teme.  Există, la Faulkner, cel puțin un personaj dostoievskian : V. K. Ratliff. Acesta umblă prin Yoknapatawpha mai mult pentru a răspândi vești proaspete și a-și exersa talentul de povestitor, decât pentru a vinde mașini de cusut. Iubitor de silogisme comice, el este cel care filtrează întâmplările și le comentează. În Cătunul, chiar naratorul se molipsește insesizabil de această benefică boală și obține efecte semnificative.
       Sporovăiala comică apare și la Marin Preda. Pațanghel și Moromete, personaje construite după același model, povestesc cu un haz dus până la absurd călătoria la munte, pentru a vinde porumb sau  vizita pe care al doilea i-o face lui Traian Pisică. Naratorul lui Preda are vocație comică, dar când se apucă să comenteze evenimentele sociale, cum face în Delirul, cade într-o gazetărie de valoare îndoielnică. Retorica lui Faulkner, plină de sofisme, funcționează din plin în cazul personajelor din Orașul, naratori plini de vervă, dar la Marin Preda numai Niculae Moromete și Paul Ștefan ( ”al lui Parizanu”) mai păstrează, pe alocuri, ceva din umorul înaintașilor.
     

Cât de repede se termină talentul

           Alexandru Tocilescu spune într-un interviu :”Uite, citeam pe Internet din panseurile lui Johnny Răducanu. Şi el spunea că inspiraţia vine într-un suflet curat şi este ca atunci când Dumnezeu, într-un lan de grâu, aruncă vreo câţiva maci. Mi s-a părut extraordinar. E o chestie care vine şi într-o zi nu mai vine… Mi-e teamă că mi se termină benzina. Şi se poate, crede-mă. Trăiesc cu spaima că fiecare spectacol pe care-l fac va fi primul în care mi s-a terminat şi că n-o să-mi dau seama din timp. Iar dacă nu-ţi dai seama din timp eşti pierdut. Se poate să nu se întâmple. Uite Kurosawa… la el nu s-a terminat niciodată.” Ideea e că vine o zi în care se termină talentul și e grav dacă nu-ți dai seama de asta. Dar nu e o lege imuabilă. Mă voi referi, în cele ce urmează, la scriitori. Pentru Rimbaud și Labiș, starea de grație a venit devreme. La primul s-a stins de timpuriu. Nu știm ce ar fi făcut al doilea dacă ar fi trăit mai mult. La Călinescu, Arghezi și Rebreanu, ”macii„ au înflorit la maturitate. La Rebreanu, ca și la Preda, stelele au pălit încă din timpul vieții. La Arghezi și Călinescu, focul nu s-a stins niciodată. Giuseppe Tomasi di Lampedusa a început să scrie Ghepardul după ce împlinise 57 de ani, dar din cauza ostilității unor scriitori proletari ( Elio Vittorini era printre ei), n-a mai apucat să-și vadă tipărit romanul. Care e misterul? ne întrebăm.
     Talentul se trezește prin lecturi, prin construirea unui fundament cultural. Cărțile sunt izvoarele care hrănesc copacii creației. Primele manifestări creatoare au la baza impulsuri imitative. De aceea cei care se bazează exclusiv pe experiențele de viață ajung repede la fundul sacului. Pasionații de lectură își reînnoiesc perpetuu contractul cu muzele. Firește că nu în toate cazurile. Nenorocirea e că se scrie prea mult și se citește prea puțin. 
    Cărțile au rara însușire de a te curăța de toate păcatele. Îți temperează pornirile împotriva celor care te nemulțumesc și îți aduc ideile acasă. Devii mai bun, mai tolerant, mai puțin guraliv. Cartea poate fi remediul care să ne vindece de toate bolile profesionale și sociale.

P.S. Un caz interesant este al lui Elias Canetti. Și-a scris capodopera, Orbirea, la treizeci de ani și a fost recompensat cu Premiul Nobel, pentru aceeași operă, patruzeci și șase de ani mai târziu.

Ce este Facebook-ul?

Îi provoc pe prietenii mei să spună ce cred ei că este Facebook-ul.
De departe Facebook-ul pare o junglă în care, la adăpostul unor conturi măsluite, se adăpostesc smintiții.
Pentru mine, Facebook-ul e un han infinit în a cărui sală de mese îi găsești pe toți prietenii tăi. Scandalagiii, indivizii cu măști și spionii fac parte din decor.
Facebook-ul poate fi asemănat și cu o stradă pe care se plimbă oameni obișnuiți, artiști, savanți, genii, dar și iresponsabili scrântiți la cap, care își fac conturi false, pentru a-și alimenta foamea de mizerie. ( Îi știu eu pe unii care se tot strecoară, sub nume false, printre prietenii mei.) Pe acest bulevard locuiesc amicii noștri. Ei au magazine cu vitrine fabuloase și ne oferă, zilnic și gratis, miracole. Împrumutăm de la ei frumusețe și o distribuim celorlalți.
Facebook-ul este o modalitate de comunicare cu semenii noștri și poate chiar un stil de viață.
Facebook-ul e chiar lumea în care trăim.

Un poet și eseist teleormănean : Iulian Bitoleanu

        Iulian Bitoleanu este un talentat poet și eseist teleormănean, aparținând generației mele. Ca poet, Bitoleanu etalează o sensibilitate ieșită din comun și o imagistică delicată. Se pare că, în ultimii ani, autorul s-a dedicat mai ales comentării cărților publicate de confrații săi din ținutul înnobilat odinioară de Zaharia Stancu, Gala Galaction și Marin Preda. Meridiane critice, Editura Tipoalex, Alexandria, 2014, este o culegere de articole dedicate scriitorilor teleormăneni. Cu o afecțiune specială sunt analizați roșiorenii. Printre autorii care figurează în sumarul volumului, puțini sunt cei care trăiesc în afara granițelor ”pădurii nebune”.
       Am citit cu încântare ultima carte a fratelui meu întru vânarea Marelui Cuvânt. Trebuie să apun din capul locului că Iulian Bitoleanu este un spirit fin și cultivat, de o competență indiscutabilă, cu idei admirabile, exprimate apăsat, în texte coerente și puternice. Bitoleanu are uneltele necesare pentru o receptare de maximă exigență. Totuși, generos și risipitor cu ideile, el manifestă mult respect față de operele colegilor săi și le discută cu acribie, ca și cum ar ar avea în față, de fiecare dată, creații de mare însemnătate.  Este atitudinea unui altruist, o rara avis în peisajul literar autohton. Textele lui Iulian Bitoleanu sunt solide, argumentate, la obiect, scrise pe baza unor lecturi atente. Printre fericiții autori evaluați de critic, unii sunt valori certe: Horia Gârbea, Stan V. Cristea, Liviu Comșia, Gheorghe Stroe, Mircea Muthu, Olimpiu Nușfelean, Gheorghe Andrei Neagu,  Nicoleta Milea, Domnița Neaga, Paul Amet. Mi-aș dori ca poetul, eseistul și criticul literar Iulian Bitoleanu să-și încerce armele și pe textele fundamentale ale literaturii noastre, fiindcă el are știința de a evita locurile comune  și bănuiesc că rezultatele vor fi spectaculoase.

P. S. O idee a lui Stelian Dumistrăcel exprimată într-un articol distribuit pe Facebook : ”E foarte bine să învețe direct ce trebuie și scrierea de mână să rămînă ca un lux, al unor inițiați, al unei elite; îmi place ideea aceasta.” Mai pe românește, pe viitor doar elita va ști să scrie și să citească, iar la țară vor fi alfabetizați numai învățătorul și preotul. Ceilalți vor fi morți, dacă nu vor avea computerul cu ei. Vorba lui Eminescu, ”Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe”, va deveni desuetă. Viitorul și trecutul vor fi o filă cu o singură față : analfabetismul. Cu diplomă și cu doctorate, se înțelege.
        

Toate pisicile sunt ale mele sau despre cum se supără oamenii deștepți

*Când merg cu mașina prin trista câmpie Găvanu-Burdea ( până și buruienile cresc într-n stil meschin, sunt mici, chircite) și văd câini și pisici abandonate, mă simt responsabil pentru soarta acestor ființe atât de afectuoase și de fidele, dar tratate cu cruzime de stăpânii lor. Simt că toate sunt ale mele. Când și când îmi dispare câte un motan. Cetățeni care au porumbei, pun capcane și ucid pisicile sau le pun în saci și le aruncă prin orașe. Am tresărit când am văzut pisica salvată de Elena Udrea : semăna până la identificare cu Mitea al meu, dispărut în primăvara trecută. În poarta unei școli dintr-o localitate învecinată, l-am recunoscut pe Ochi-Aurii, un motan negru, cu coada groasă și cu ochii ca aurul goților. Am oprit mașina și l-am chemat. A stat și m-a privit îndelung, dar s-a speriat și a fugit când am vrut să mă apropii de el.
     * Am scris deunăzi despre cărțile blestemate. Am uitat să spun că nu mi-a trecut nicicum prin minte să le dăruiesc prietenilor sau celor care nu mă simpatizează. Un cunoscut filosof și editor, care a cam luat-o razna cu promovarea cărților publicate de el, primise în dar o mai multe sticle de vin, de la șeful unui serviciu de informații. Cum omul e pățit - a fost urmărit de Securitate- , a bănuit că partenerul său de dialog vrea să-l otrăvească. Așa că a luat frumos vinul și l-a dat, spre consum, prietenilor săi. Ăia, fericiți că a dat norocul peste ei, l-au sorbit repede. Filosoful n-a pus pe limbă nicio picătură și a urmărit curios manifestările tovarășilor săi. Aștepta să-i vadă prăbușindu-se și bâțâind din picioare. Cine nu s-ar mândri cu un asemenea prieten?
* De ce le erau grecii superiori romanilor? Fiindcă, spre deosebire de latini, practicau autoironia. Pe românește, romanii știau doar să râdă de alții, însă grecii erau capabili să râdă și de ei înșiși. Nici nu se dădeau în stambă când erau luați peste picior. Atenție, mă refer la eleni, nu la grecii de azi, care, ca și turcii, arabii și africanii, sunt foarte impulsivi și îți sar la gât la cea mai mică înțepătură. I-am cunoscut pe toți, în campusul studențesc Grozăvești.
- Fii atent la cei care se supără ușor, mi-a spus o prietenă, psiholog, pe care am revăzut-o recent. Evită-i cât poți!
- Păi și eu mă supăr, i-am răspuns. Orice om se supără, dacă i se face o nedreptate sau vede  că nu se respectă, în mod repetat, regulile bunei-cuviințe. Atenție, n-am zis nimic despre valoare, pentru că aproape tuturor ne este greu să o recunoaștem la alții. 
- Mda. Să reformulez. Toată lumea se supără, dar e important cum reacționează fiecare la supărare. Una e să fii civilizat în continuare, dar să nu mai te apropii de omul care te-a jignit din nimic și alta e să iei foc ca o precupeață și să-l vorbești de rău, pe toate șanțurile, pe presupusul tău dușman. Ia spune,  obișnuiești să te recunoști în zisele unora și să iei foc?  Vrei ca toată lumea să-ți facă pe plac și lucrurile să iasă numai cum îți convine ție? Ți se pare că unii se referă la tine în anumite împrejurări? Îți ponegrești amicii? Fii atent că paraponul ăsta ascunde un complex urât.  E preferabil să-ți ții gura, fiindcă și un prost îți poate citi caracterul. Îți aduci aminte de textul lui Gogol, Cum s-a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nikiforovici? Trebuie să te examinez serios, să văd dacă nu ești cumva un Ivan Ivanovici! He, he, he, he!”
Atunci mi-am amintit de versurile lui Eminescu, din Scrisoarea III : ”Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/Îți aruncă pocitura bulbucații ochi de broască.” Poetul se referea clar la Ion Ghica și C.A. Rosetti, personalități de care unii junimiști erau foarte apropiați. Dar ei s-au amuzat copios, înțelegând că ficțiunea nu poate fi judecată ca un articol de ziar. Iată ce notează Maiorescu : ”La cetirea acestor din urmă versuri cu aluziile transparente la Ion Ghica și la prezidentul Camerei C.A. Rosetti, Panu întrerupe și strigă cu un fel de aer procurorial: «Nădăjduiesc că poezia aceasta nu se va publica în Convorbiri literare.» Râsul homeric trezit de această cerere l-a făcut pe Panu să părăsească adunarea, și de atunci nici n-a mai asistat la vreo întrunire a «Junimii». Radicalii, când ajung în funcții ale Statului, devin ușor despoți.” Nu cunosc reacția lui Ion Ghica și poate că lui C.A. Rosetti nu i-a picat bine atacul vulgar al lui Eminescu. Dar fiii omului politic - altă generație! -, ei înșiși cu ”ochi de broască” (i-am văzut în fotografii), i-au ridicat lui Eminescu prima statuie.
   În 1933, la apariția Locului unde nu s-a întâmplat nimic de Mihail Sadoveanu, Pompiliu Constantinescu a scris, pe nedrept, că în carte ar fi ”însuşi locul comun al mai tuturor romanelor sociale” sadoveniene”. Considera că textul e o autopastişă, identificând în acesta  „o senzaţională carte de autoimitare”, cu ecouri din Anatole France. Să nu uităm că vorbea despre Sadoveanu, scriitor cu o operă copleșitoare prin vastitate și valoare. Cronica lui Pompiliu Constantinescu a fost considerată, la vremea respectivă, un act de viață literară normală. Dacă a citit cronica, mai mult ca sigur că Sadoveanu n-a fost încântat. Dar e posibil să nici nu-l fi interesat părerea criticilor literari. Cert e că n-a zis nimic.
E lucru mare și educația asta!

Tablouri vii, simboluri versatile sau despre poezia Andreei Hedeș

       

        Țin să scriu, de mai multe luni, despre Aritmii de Andrea H. Hedeș, Editura Neuma, Cluj-Napoca. Autoarea scrie și critică literară într-un mod eclatant, impresionând prin erudiție și apetența pentru idei. Volumul de poezii îmi pare strălucitor, bine structurat, cu poeme inspirate și seducătoare, scrise cu mână sigură. În substanțiala sa prefață, Horia Gârbea distinge, în carte, mai multe paliere lirice : ”căutarea ( și găsirea ) sacrului în profan”, natura, psalmii tânguitori și ciclul de Cântece dedicate Bunicului Dariu. Al treilea nivel, ”un fel de 11 elegii”, ar fi ” și din punct de vedere artistic și din cel al subiectului abordat, partea cea mai înaltă a cărții. Poemele sunt niște psalmi tânguitori.”
        După ce am citit, cu multă bucurie, Aritmii, fac și eu câteva observații. E interesant cum, în poezia Andreei Hedeș, simbolurile devin obiecte, integrate firesc în decorul poetic, un fel de natură sui-generis, la fel de autentică precum cea veche și știută. Sacrul se comportă cu o senzuală ipocrizie, prefăcându-se în profan și convertindu-se în estetic. Tablourile învie, artisticul respiră, surâde și se intersectează cu realitatea, îmbrăcând hainele acesteia. Ion Pillat privea peisajele printre rafturile unor biblioteci ticsite cu clasici, dar și prin ferestrele unei nostalgii retrospective. La Andrea Hedeș se întâmplă exact contrariul. Biblioteca e împinsă în natură și, deghizată, devine parte a tabloului. În poeme există o benefică și permanentă confuzie între natural și estetic. Peste tot, un erotism fin irigă, prin vase invizibile, versurile, dându-le prospețime și coerență artistică. Ca și în cazul lui Kocsis Francisko, între cele două coperți se desfășoară un regal de poezie. Cum remarcam și cu alte prilejuri, avem mulți poeți de valoare, într-o uimitoare diversitate de stiluri. Ei sunt adevărații stăpâni ai limbii.

P.S. Am copiat coperta cărții de pe blogul autoarei.

       

Semnal editorial. Kocsis Francisko, Teste de identitate

          Ultimul volum al lui Kocsis Francisko este Teste de identitate, Editura Ardealul, 2015.
Cu fiecare nouă carte de poeme, optzecistul Kocsis Francisko confirmă ideea că este unul dintre poeții importanți ai generației sale, o voce inconfundabilă, gravă, profundă, cu inflexiuni tragice. Versul are respirație amplă, învăluitoare precum apele mării, iar tehnica poetului este impresionantă. Îmi rezerv dreptul de a reveni asupra acestui excepțional volum. Deocamdată reproduc două splendide poeme dintre multele care m-au încântat :

                            Ehei, ce timpuri trecute...

Ehei, ce timpuri trecute am trăit, draga mea,

ce vremuri ne-au fost date atunci demult

de făcătorii de destine; i-am păcălit cât am putut,

dar la tare multe am rămas datori şi lor

şi nouă că am trăit prefăcuţi, cu şiretlicuri;

dar nu regreta, nu te întrista, nu reproşa

şi nu căuta să retuşezi acele chipuri vechi,

cum repară arheologii ceramica din situri –

e adevărat că mai există şi cioburi,

dar sunt de la ulcelele sparte de îngeri

la vechile lor ciondăneli şi chefuri –

ce timpuri au fost acelea, draga mea,

date o singură dată şi fără rest,

în epoca hippy nimeni nu se lua după zodiace

ori profeţii urbane, trăia cum îl tăia capul, din plin,

a fost vremea noastră să fim tineri, descreieraţi şi naivi,

ce timpuri, ce vremuri, ehei...

O seară grea

O seară cumplit de grea, tulbure, mâloasă, rea,

cu sufletul transformat în câini turbaţi

pe care nu-i mai ostoiesc nici bici, nici lanţ, nici voinţă,

nici vreun distilat aromat, nici vreun narcotic de cuvinte,

nici vreo pastilă colorată de pus nervii-n cămaşă

de forţă –

şi când turbarea ameninţă să iasă la suprafaţă,

să sfâşie preajma domestică, s-o năruie,

ies pe străzile deja pustii, cu dinţii încleştaţi

şi pumnii strânşi, cu degete învineţite,

sperând să se întâmple vreo năucitoare schimbare,

ca o subtilă, liniştitoare analgezie;

şi-atunci din capătul celălalt al străzii apare un om

cu mersul nesigur, ca pe-un trotuar de burete,

şi vine de parcă ar trage după el o lume răsculată,

de parcă l-ar hărţui cu dinţii dezveliţi

o haită feroce de câini puşi pe muşcătură –

simt că ne apropiem ca o detunătură de altă detunătură,

pumnii trosnesc de strânsoare, între dinţi

limba muşcată musteşte de sângele cu gust de coacăze negre,

doar câţiva paşi despart o lume răvăşită, nebună,

de-un alt destin, trecând printr-o altă derivă –

trecem unul pe lângă altul ca doi asteroizi aruncaţi

în spaţiu de forţe care îi resping în loc să-i atragă,

bănuim fiecare ce-i de partea cealaltă,

ştim de ce efort colosal ai nevoie câteodată

ca să rămâi uman,

mai ales în seri aşa de tulburi, mâloase, rele,

când până şi sufletul se manifestă canibal.

 

Messi și măcelarii sau despărțirea de Simeone

          M-am bucurat mult că Messi a primit al cincilea Balon de Aur. E cel mai bun. În meciul cu Atletico a întors soarta meciului și a făcut excelent și faza de apărare. Remarcam, în fața unui coleg, că nu mai merge pe teren, ci se demarcă eficient, căutând poziții cât mai favorabile. Totuși, mi-a displăcut că Messi l-a ignorat de câteva ori pe coechipierul său Sergi Roberto și nu i-a dat mingea, deși tânărul fotbalist se afla în poziții ideale. Ce înseamnă asta? Le pasăm numai prietenilor? La viteza de joc a unei echipe îmbătrânite, Barcelona putea scăpa printre degete două puncte, în finalul meciului. Prea multe mingi înapoi, prea multă pasivitate. Catalanii joacă mai mult cu fața către propria poartă. Și, oricum, dacă nu era Messi, n-ar fi ieșit bine din confruntarea cu Atletico. Cred în continuare că, potențial, Real Madrid e cea mai bună echipă din lume.

        Problema e alta. E din ce în ce mai multă violență în jocul de fotbal, care e comparabil acum cu confruntările din rugby. Se intră criminal, la rupere. Mai mult de o oră am văzut, consternat, cum un fulău cu plete îl toacă pe Messi, jucându-l în picioare, sub privirile îngăduitoare ale unui arbitru ciudat. Jumătate dintre madrileni ar fi trebuit să aibă cartonașe galbene încă din primele minute ale jocului. Neymar a avut parte de același tratament. Nu se mai joacă doar fotbal. Sportivii se angajează în dueluri care seamănă cu bătăile din Key One, ceea ce nu e de tolerat. Jucătorii se reped în adversari cu pumnii și cu crampoanele, îi apucă de gât, le dau coate în bot, încearcă să le sfărâme oasele. Și e clar că Simeone, pe care l-am considerat un antrenor bun, le-a spus jucătorilor săi nu să-i faulteze pe catalani, ci să-i scoată definitiv din joc. Asta este o mentalitate de căcănar. Adio, Simeone!

Jucătorii-artiști de tip Messi sau Neymar sunt faultați tot mai dur. Sunt bătuți, pur și simplu, pe teren.

Încotro se îndreaptă fotbalul mondial?

P.S. Sunt bucuros, de asemenea, că nemțoaica Angelique Kerber a depășit-o, în Australia, pe Serena Williams. Vreau să văd mutre noi, printre câștigători, dar voi fi de partea sârbului Djokovic, în finala de mâine. E vecinul nostru și joacă un tenis de vis.

         

Jefuitorii

      * Se știe cât s-a zbătut bietul Nică să nu meargă la Socola și să rămână gospodar, în satul său. Mai târziu, se pare că lui Creangă nu i-au priit studiile făcute acolo, fiindcă s-a învățat cu traiul bun și a exagerat în această direcție. De aceea, mi-a explicat un elev, s-a îmbolnăvit și a murit relativ tânăr. Acum, la Socola e o clinică psihiatrică, iar un celebru poet român, internat acolo, a fost tratat de portar precum personajul principal din Salonul nr. 6 de Cehov. Azi am aflat că nici pacienților obișnuiți nu le e prea cald la Socola și fug de acolo cât îi țin picioarele.
      * Mi-am dar seama, dar nu cu surprindere, că parlamentarii români au vacanțele mult mai lungi decât elevii. Bravos națiune, halal să-ți fie!
      * De la o vreme fundațiile și-au găsit sursele ideale de finanțare. Reprezentanții lor trec prin sate și dau buzna în curțile oamenilor, cerându-le bani. O soție de preot mi-a zis că toată vara au urlat și le-au bătut în poartă, cu pumnii și cu picioarele, binefăcătorii bolnavilor și orfanilor. Deschiderea școlilor este mană cerească pentru acești minunați oameni. Rad tot ce pot. Te pomenești cu un tânăr cu obrajii plini, aducând a haiduc la cravată, care intră pe ușă, la mijlocul orei, te salută respectuos și oarecum familiar și vine direct la catedră. Te derutează atâta siguranță și crezi că e un inspector nou sau cineva pe care-l cunoști. Așa mi s-a întâmplat și mie. Musafirul nu mi-a dat timp de reflecție. Mi-a întins pe masă un dosar plin cu aprobări, ștampile și oribile imagini cu copii mutilați. Mai devreme, energicul bărbat trecuse pe la cancelarie și-i buzunărise pe toți profesorii care aveau ”fereastră”.
- Cât puteți da, stimate domnule profesor, pentru operația acestui necăjit copil? m-a întrebat junele, cu o voce puternică, plăcut timbrată, în văzul și în auzul elevilor din clasă.
- Dau tot ce am, am strigat, după câteva secunde de zăpăceală.
Și i-am întins singura bancnotă pe care o aveam în buzunar.
Ca în filmele cu proști.

P.S. 1. Dacă aș ști că banii aceia, adunați cu japca, ajung la niște copii sărmani, nu m-aș supăra nici dacă binefăcătorii m-ar trezi din somn la trei dimineața, să-mi ceară ajutorul.
        2. În revista Vatra nr. 10-11- 2015, mi-au apărut câteva scurte povestiri.

O recenzie semnată de Laura Elena Apetroaie

M-am hotărât să citesc Călugărul negru, de Șerban Tomșa din două motive. În primul rând, pentru faptul că este scrisă de un autor român.  În anii trecuți m-am ferit mult de autorii români, iar acum, în acest an, m-am îndrăgostit de literatura română .

Al doilea motiv l-a reprezentat faptul că nu știam nimic despre roman, deși mi-a fost recomandat de către o prietenă..

Am început să citesc acestă carte curioasă fiind să descopăr mai mult decât mi se dezvăluia pe ultima copertă și ferm convinsă de faptul că această povestea mă va impresiona.

După ce-am ajuns la finalul, m-am tot întrebat ce anume voi scrie despre aceasta: cum anume voi reuși să transmit emoțiile trăite în urma lecturii. Nici acum nu prea știu, dar sper că voi convinge măcar prin motivele pentru care merită să petreceți puțin timp în compania Călugărului negru – titlu inspirat de nuvela lui Cehov.

Continui să cred cu tărie faptul că unele cărți merită să rămână în sufletul cititorului, fără să fie nevoie să vorbească despre aceasta, căci unele experiențe, impresii și emoții, nu pot fi exprimate în cuvinte. Este genul de carte care mă scoate din zona de confort, care îmi place, dar nu simt nevoia să o devorez, să o termin de citit într-o singură zi.

Și așa a fost. Până la final, am fost impresionată de stilul în care a fost scrisă, de detaliile, imaginile și stările construite de către autor, cu ajutorul cuvintelor. Este o carte plină de trăiri interioare, emoții puternice, de amintiri, simboluri și foarte multe referințe la autori și operele lor mai mult sau mai puțin cunoscute.

Citind „Călugărul negru” faci o călătorie foarte interesantă prin conștiința umană, o călătorie de regăsire a sinelui, dar și a iubitei Ioana și intri, fără să vrei, într-o poveste cu urmări neașteptate.

Încă de la prima pagină, cartea mi s-a părut a fi foarte previzibilă, căci din primul paragraf, cititorului i se aduce la cunoștință ceea ce urmează sau traiectoria cărții: personajul principal își caută iubita, dar întâlnește pe altcineva – care seamăna perfect cu cea pe care a iubit-o ani la rând.

Personajul principal, este confundat cu  un alt bărbat, trăiește o altă viață, are familie și avere, iar orașul în care ajunge să locuiască, este zguduit de o serie de crime. Totul se transformă, se precipită, iar el se simte urmărit și ajunge să fie suspectat de toate crimele care se petrec în imediata lui apropiere.

Deși mi s-a părut previzibilă, acțiunea a avut un alt traseu care a schimbat mult finalul romanului. M-a surprins plăcut.

Mi-a plăcut mult cartea, căci  am citit o poveste care m-a purtat prin foarte multe stiluri literare. De la jurnal, la un roman cu o acțiune foarte alertă și intrigă polițistă, la un thriller interesant, cu multe elemente umoristice și un final total neașteptat.

Recomand Călugărul negru  tuturor celor care își doresc să dea o șansă autorilor români, celor care vor să citească un roman unic, ingenios, original și foarte bine scris.

http://goodread.ro/recenzie-calugarul-negru-de-serban-tomsa/

O recenzie semnată de Adelina

Călugărul negru de Şerban Tomşa

Editura: Tracus Arte
Anul publicării: 2013, Bucuresti
Gen: Literatură romana contemporană
Număr pagini: 293

 “(…) viaţa mi se desfăşura că un fir de aţă depănat de mâinile neîndemânatice şi înţepenite de reumatism ale unei precupeţe nervoase: numai noduri, rupturi şi încâlceli.”(pag.11)

Când am ţinut prima dată în mâini Călugărul negru, a luiŞerban Tomşa mă aşteptam poate la o serie de impresii, dar aveam să aflu că ele erau cel mult pe aproape şi în orice caz, puţine. 

Nu multe sunt  romanele care să-mi fi plăcut  atât de mult  – chiar incluzând clasicii, despre care se ştie deja că îmi sunt slăbiciune –  iar dintre contemporani, chiar mai puţine.  Este mare păcat că un astfel de scriitor se luptă pentru supravieţuire şi chiar a cunoscut faţa hâdă a depresiei, după cum am aflat din “săpăturile” efectuate pe marginea cărţii, navigând inclusiv pe blogul său.

Şerban Tomşa( n.12 oct. 1956, în com. Sarbeni, Teleorman) este absolvent al Facultăţii de Litere, din cadrul Universităţii  Bucureşti. Colaborează la diverse reviste literare cu versuri, eseu şi cronică literară, semnând ca autor şi lucrări de specialitate din domeniul învăţămîntului. A debutat( abia!) în anul 2003 (o împrejurare nefericită l-a scos multă vreme de pe drumul de scriitor) cu romanul Biblioteca lui Noe, urmat în 2006 de  Maimuţe în haremul nopţii.

Cu Călugărul negru reuşeşte o minunată combinaţie de ficţiune cu realitate, comic şi grav, suspans şi descriere, analitic cu aparenţă, acţiune cu relaxare. Am decis chiar că nu  vreau să dezvălui cel puţin unul din elementele surprinzătoare care vor cuceri cititorii, mai cu seama că prezenţa lui nu se anunţase  nici în nume, nici în copertă.

O  vastă cultură literarară, ghicită voalat sau direct notat –  Kafka, Twain, Mann, Faulkner, Dali, Marquez, etc.- inclusiv Biblia şi, desigur, scriitorii ruşi, care deţin aici o poziţie privilegiată, a turnat, cu siguranţă temelia; intervin apoi imaginaţia, studiile şi profesia alese, omul – cu mediul creşterii şi evenimentele trăite + aspiraţiile de viitor.

Reţeta pare banală poate, des consultată. Şi totuşi acest scriitor, nu altul…

Un text scris la persoana I instalează, din primele rânduri, naratorul, care însă pare să  oscileze între Oreste, Omer. Pe întreg parcursul apoi, indiferent de registru sau cele relatate, scriitura rămâne autentică, verosimilă. Nu am întâlnit nici senzaţia de forţare a dialogurilor, nici artificialul. Transpunerea cititorului în mijlocul a ceea ce parcurge merge până departe, chiar şi în cazul unuia care nu e fan al  intrigilor în genul poliţist.

Linia generală a acţiunii anunţă prin câteva elemente – simbol suspansul, misterul, dar, intercalând o varietate de alte procedee, tehnici, planuri secundare, atenţia  publicului nu scade. El nu se va plictisi, nu va obosi, nu îşi va pierde interesul.

“oamenii vanitoşi, oricât de inteligenţi ar fi, pot fi manipulaţi chiar de un prost.” (pag.167)

Nu lipsesc introspecţia, inserţiile filozofice, învăţămintele, trimiterile către cercetare şi confruntare.

“Şi aşa asta nu va trăi prea mult. Se va sinucide, dă-l încolo. Uită-te în ochii lui. E prea trist.” (pag.66)

Personajele, destul de numeroase, ca într-un veritabil roman rusesc, încep apoi să evolueze în ritmul şi direcţia stabilite de făuritorul lor. Unele dintre ele preocupă mai mult, altele doar puţin. Construirea lor însă, chiar şi în cazul protagonistului, nu zăboveşte prea mult asupra detaliilor. Fiindcă în ansamblu atenţia este acordată mai ales evenimentelor. Şi semnificaţiilor. Din ele şi felul în care le primesc, cunoaştem, mai ales, personajele.

“Ioana îmi părea făcută din litere caligrafiate de un maestru oriental” (pag.31) – femeile din carte sunt când agonie, când extaz, când realitate, când mitic, când lumină, când umbră.

Pe scurt, subiectul cărţii arată cam aşa: reîntors în Muridava, orăşelul natal, în căutarea fetei pe care o iubise în adolescenţă, protagonistul Oreste Şerbănescu ajunge să uzurpe identitatea unui localnic plecat de multă vreme din oraş şi cu care, printr-o coincidenţă aparent măruntă, seamănă fizic. De la momentul în care acceptă tacit confuzia creată devine Oskar Omer şi un întreg val de evenimente se porneşte.

Simbolistica este un atribut important al acestei cărţi; în aşa măsură că, intuiesc, nu este suficientă o singură parcurgere a ei.

Cu  Călugărul negru am descoperit  opera unui scriitor de valoare cu care am privilegiul de a fi contemporană. Un blog pe care îl voi vizita măcar din când în când. Un om şi un artist.

Strict personal, admit că mi-aş fi dorit să nu regăsesc în unele scene elemente ale esteticii urât – bizare, care, cumva, îmi pare că a devenit un fel de must-have al autorilor contemporani. În acelaşi registru înscriu şi unele replici / fraze în stilul Bukowski.

Frecvenţa aici fiind restrânsă şi doar sporadică însă, observaţia nu este suficientă pentru a imputa un defect. De altfel, raportadu-mă la întreg, poate că este acel rău-necesar care face acţiunea credibilă.

Tot la capitolul mici breşe aş aminti repetitivitatea unor pasaje, care ar putea incomoda uşor sau crispa cititorul: personajul se tot trezeşte şi adoarme, mai ales în partea a doua.

În încheiere, mă declar încântată de personajul principal: visător, romantic, inteligent, timid, gurmand, introvertit, sensibil sau cinic, depresiv, inadaptat,  stăpânit de alcool sau ursuz, conformist. Cu atât mai mult cu cât, sunt, sigură, păstrează din personalitatea scriitorului.

Notă: 9 / 10

http://literaturapetocuri.ro/calugarul-negru-de-serban-tomsa-editura-tracus-arte.html

Din Rusia, cu dragoste. Tot despre prietenie

       Pentru mine, rusul, așa cum apare el în operele lui Dostoievski, Tolstoi și Cehov, este tipul uman cel mai evoluat din punct de vedere afectiv. Într-o lume în care omenescul nu mai este monedă de schimb, nu știu dacă mai găsim, la alte popoare, mila, empatia, iertarea, bunătatea și iubirea creștină cu care te privește un rus. Las la o parte că ei, compatrioții lui Dostoievski, sunt artiști fără egal, în mai toate direcțiile. Altruismul și măreția lor morală se reflectă și în aspectul fizic : nu cred că am văzut oameni mai frumoși. Sunt convins că rușii sunt în stare și de cea mai puternică solidaritate, ca și de prietenia cea mai durabilă. Când eram tânăr, îmi doream să am o iubită rusoaică. N-a fost să fie. Dar, în studenție, mă întâlneam uneori, dimineața, cu un rus despre care nu știam decât că îl cheamă Serghei. El știa despre mine că sunt român. Dar ne salutam cu cu multă simpatie. Avea o voce groasă și sonoră, bărbătească. Îmi amintesc că într-o seară l-am invidiat grozav pe Romulus Bucur care a venit vesel în cameră și s-a lăudat că a băut, cu Serghei,  ”oarece vodcă cu ardei”( să mi se ierte cacofonia, dar asta mi-a comunicat amicul meu).
     Și unde putea să se împrietenească un tigru cu o capră? Firește că numai în Rusia, unde înfloresc, probabil, cele mai frumoase și profunde prietenii. Unui tigru de la o grădină zoologică i s-a oferit, ca hrană - aici trebuie să mărturisesc că am fost neplăcut impresionat de cruzimea îngrijitorilor -, o capră vie. Capra s-a purtat cu demnitate și a căpătat îndurare din partea prădătorului. Au devenit prieteni de nedespărțit, iar tigrul a renunțat la carnea de capră. Mănâncă iepuri. Ba chiar s-a supărat rău când angajații instituției au scos capra din țarcul său. Au fost nevoiți să o ducă înapoi, pentru a-i ține tovărășie fiorosului carnivor.
      Sincer vorbind, aș fi vrut ca și iepurii să se bucure de îndurarea tigrului. Dar poate că oamenii de acolo nu îi servesc felinei vii.

P.S. 1. Dacă o fiară și-a învins instinctele și a devenit aliatul unei ființe sortite sacrificării, de ce nu reușesc oamenii să-și învingă resentimentele față de cei cu care nu au afinități?
        2. Am descoperit noi recenzii, foarte frumoase, despre Clugărul Negru.
        3. Din cauza lipsei de timp, voi face scurte și sugestive prezentări cărților cărora intenționam să le dedic câte o recenzie. Nu cred că voi mai avea timp, pe viitor, să scriu cronici literare.

Cărțile blestemate

        Vi s-a întâmplat vreodată să citiți o carte și să vă bucurați atât de mult, încât numeroase evenimente fericite să curgă apoi, ca într-un lung convoi, în viața dumneavoastră?
Azi aș vrea să vorbesc despre fenomenul opus. Deschizi un op și încep să te urmărească ghinioanele. Unui amic i se pare că nu-l saluți ( sau nu-l vezi la timp și chiar nu-l saluți : dacă e mai sensibil, se supără), pierzi bani, te îmbolnăvești.
       Am parcurs Crimă și pedeapsă de cinci ori. Prima lectură mi-a provocat, când aveam 13 ani, o durere de cap care m-a ținut o săptămână. După aceea, la fiecare recitire, rămâneam cu o stare depresivă.
       Portocala mecanică îmi dă migrene și acum.
       De asemenea, nuvela Calul de Marin Preda.
       Pentru a mă documenta în vederea unui roman, am consultat un manual de magie albă și unul de înaltă magie neagră. Primul s-a volatilizat, pur și simplu. L-am împrumutat cuiva, mi l-a înapoiat, apoi l-am pus lângă celălalt. Am rămas cu cel blestemat, care mi-a adus multe belele ori de câte ori îl luam în mână, pentru a-l consulta sau pentru a-l muta în altă parte. E rătăcit pe undeva, prin biblioteca mea.
      Ultima malefică creație cu care m-am intersectat a fost Drumul înfometat de Ben Okri ( mi-e frică să scriu titlul romanului și numele autorului!), un african care a studiat și s-a afirmat la Londra. Am sorbit primele cincizeci de pagini cu fascinația cu care urmăream, pe vremuri, întâmplările din Un veac de singurătate. Aveam senzația de noutate absolută. Personajele lui Okri trăiesc în devălmășie cu duhuri malefice : demonii beau în cârciumă cu bărbații, având chipuri stranii, de oameni deformați, spiritele se rotesc în jurul fiecărei familii, oamenii practică magia neagră așa cum ar bea apă, crimele sunt lucruri obișnuite, cetățenii care nu fac parte din partidul aflat la putere muncesc ca în lagărele de exterminare. Trecerea din lumea celor vii în cea a morților și invers se face ca mersul la serviciu și întoarcerea acasă. Imaginile sunt grotești. Încărcătorilor li se pun în spate mai mulți saci, unii dau vânturi precum caii, din pricina efortului,  și se prăbușesc în râsetele martorilor etc. Partidele își fac campanie electorală, distribuind lapte praf stricat și otrăvindu-i pe amărâți, abuzurile de tot felul abundă. Pădurea e un loc îngrozitor, cu altare înfiorătoare, unde se practică vrăjitoria. Din ce în ce mai dezgustat, am dus volumul până la capăt. Am pierdut bani, mi-a revenit insomnia și n-am reușit să fac nimic din ce mi-am planificat. Și multe, alte necazuri.
    Soția mea a cumpărat cartea pe când se afla în spital. A reușit să citească vreo cincisprezece pagini și s-a îngrozit. Dar faptul că n-a citit tot romanul n-a scutit-o de neplăceri. Singura ei colegă de salon i-a furat banii și actele. Supărare, alergătură, noi cheltuieli.
     Pot depune oricând mărturie că există, cu adevărat, cărți blestemate.